Pagini basarabene

Alexandru Vakulovski

 

Pe drum (2)

Cu părintele Savatie şi Octav Esinencu

 

Ajung la Chişinău chiar de Hramul oraşului. Sunt lăsat la marginea cartierului Botanica. Urc într-un autobuz şi cobor lângă Piaţa Centrală, pentru că tot centrul e blocat. Merg până la Uniunea Scriitorilor pe jos. Între timp mă umplu de depresie. Tot centrul e bucşit de tarabe cu băuturi, muzica proastă îţi sparge timpanele. Şi toţi beau şi se veselesc. Ce e asta? Asta e Hramul oraşului? O beţie incontrolabilă cu muzica la maxim?

 

Peste 15 minute după ce ajung la Uniune, apar părintele Savatie Baştovoi, părintele Marian Gogu şi Octav Esinencu. Deşi venisem la Chişinău ca să lucrez, ei repede mă conving să merg cu ei, că voi avea o atmosferă mai productivă. Merg cu ei, căci deja ştiu – nu ştii la ce să te aştepţi de la o călătorie cu părintele Savatie.

 

Băneşti

 

Într-adevăr, o luăm în direcţia Bălţului, eu habar neavând unde mergem. La un moment dat oprim în Băneşti, la Mihu, un prieten vechi de-al părintelui. Gustăm ţuica cu gutuie de la mama mea, vinul foarte bun de la Mihu.

 

Dimineaţa, ca de obicei, eu mă trezesc ultimul. Între timp, băieţii au găsit mănuşile de box şi fac sparinguri, iar Mihu îl urmăreşte pe purcelul Vasilică – ieri parcă era pe moarte, dar acum aleargă şi grohăie vesel.

 

Bălţi

 

Auzim că la Hramul Chişinăului a fost o explozie şi sunt mulţi răniţi. Cred că de mult ar trebui interzise chefurile în Piaţa Marii Adunări Naţionale…

 

Mama părintelui Savatie e ospitalieră, se comportă cu noi de parcă am fi cu toţii copiii dumneaei. Ne arată poze cu Ştefan micuţ, ascultăm o casetă cu cântecele tatălui părintelui.

 

Pe străzile Bălţului vedem o grămadă de inscripţii şi de graffitti, aşa îţi poţi da seama de starea de spirit din oraş – de la Liubim Rossiiu la Moldova Mare…

 

Părintele ne duce la o piaţă unde dăm de un domn cu echipamente militare germane. Parcă am fi în altă epocă, în alt film. Ne luăm câte-un echipament şi ne schimbăm. Înapoi spre Chişinău, când ieşim din maşină - se opreşte circulaţia – toţi se holbează la noi.

 

Transnistria

 

Când ajungem în Chiţcani, l mănăstire, observ că lucrurile s-au mişcat la „Beciul Popii” – aşa cum îşi porecleşte părintele Savatie beciul. Oricum mai e mult de lucru, aşa că urmează două săptămâni de cărat nisip, ciment, de scos pământ din beci, de sudat… Nici ploaia nu încurcă muncii. Pentru că în fiecare zi îţi pare că imposibilul devine posibil – „Beciul Popii” nu doar că va exista – ci va fi construit din materialele vechi chiar de pe teritoriul mănăstirii – piatră şi cărămidă de 100 de ani, stejar şi gratii de aceeaşi vârstă… Şi călugării de la Noul Neamţ îl vizitează zilnic pe părinte, şi lor li se pare incredibil ceea ce se face. Deja mulţi îşi schimbă părerea despre ce face părintele. Şi despre materialele vechi, pe care până acum le aruncau. E destul să se uite o singură dată la părintele Savatie cum şterge cu grijă o cărămidă de peste 100 de ani…

 

Cărăm nişte bucăţi masive de granit, care vor fi pentru podeaua beciului. Fiecare piatră are în jur de 200 de kg. Aceste pietre nu vor mai fi scoase din beci.

 

Părintele Marian şi Octav fac o pereche perfectă de meşteri – fiecare se pricepe mai bine la ceva – aşa că totul iese impecabil.

 

În pământul pe care îl scoatem din beci pe geam – găsim mai multe oase. Nu par umane, deşi… cine ştie, mai ales că prin mănăstire circulă zvonuri că în această chilie cândva a fost omorât un om.

 

La peste doi metri găsim şi nişte peliculă – ceea ce ne arată clar că beciul a fost folosit, că n-a fost dintotdeauna umplut cu pământ.

 

Seara, după muncă, părintele ne cântă la chitară. Dar mergem şi pe malul Nistrului şi la monumentul dedicat operaţiunii Iaşi-Chişinău, unde curăţăm pe rug gratiile de la o ferestruică de la beci.

 

Bicicliştii

 

În Transnistria – aproape peste tot sunt locuri amenajate pentru parcarea bicicletelor. Cred că n-am mai văzut un loc cu atâţia biciclişti.

 

Octav spune că dacă va face vreodată vreun film aici – va filma direct de pe bicicletă.

 

Chişinău

 

Urmează încă o călătorie în Bălţi, iarăşi prin Băneşti, apoi trecem scurt prin Peresecina, de unde Nenea Colea (a.k.a. domnul Esinencu) ne povesteşte ca de obicei lucruri ce ne lasă cu gurile căscate. Octav încarcă maşina cu lucrările lui, pentru viitoarea expoziţie şi înapoi în Chişinău.

 

După ce are loc vernisajul lui Octav, are loc cheful tradiţional moldovenesc…

 

Şi înapoi, la mănăstire. Au mai rămas câteva zile şi beciul va fi gata. Între timp, o pisică împreună cu puii ei s-a cuibărit într-o cameră din chilie. Părintele apără pisica: „Nu sare niciodată pe masă…” Bine, bine, zicem noi şi fugărim pisica de pe masă, tocmai când cară un peşte.

 

 

Pictură "Basarabia": Alexandru Pecican

Mihail VAKULOVSKI

 

Noi şi mult trîmbiţata ospitalitate care ne defineşte...

(jurnal frăţesc)

 

s-a schimbat „puterea” la Chişinău şi s-au anulat iar vizele pentru români, aşa că am profitat imediat şi în weekend am fost pînă acasă. am cules & zdrobit strugurii, ne-am bucurat că de re-vedere, pisicii născuţi de ziua mea sînt întruchiparea bucuriei, mama la 59 de ani urcă-n copaci şi pe casă după gutui înaintea mea, frumos, dar a venit repede vremea întoarcerii. de la Antoneşti la Chişinău am circulat cu media de 50 km la oră, asta din cauza „drumurilor”, cele mai proaste drumuri pe care am mers undeva vreodată. dar imediat după ce am ieşit din Anenii Noi şi am intrat pe şoseaua dinspre Tighina ne-a oprit poliţia. că cică mergeam cu 60 km la oră prin sat şi că amenda minimă e 400 lei md plus 3 puncte de penalizare. „Care sat?” „Aista”. „Aici, pe şosea?” „Da, e sat” „Nu văd nici o casă” „Hai sî faşi cunoştinţî” „Poftim?”... adică să mă conving că am mers cu 60 la oră prin... „sat”. Care sat? satul R. Moldova? n-a fost posibil fără mită, să nu mai caut banca minunată etc., mi-am lăsat 100 de lei şi pe restul li i-am dat şacalilor-işaci, sublocotenent (sau aşa ceva) Ţurcan, ăla cu „sî faţiţ cunoştinţî” şi, în maşină, ăla care cerşea mită, cu ochii albastru-tulburiu, mic şi cam umflat, cu privire aproape la fel de şmecheră ca a cîinelui pe care l-au împuşcat pentru că sărea să-şi muşte stăpînii care-l hrăneau zi de zi. ţac-pac, 350 de lei, mai mult de a 3-a parte a pensiei mamei s-a dus pe gura bovinelor. faza supărătoare e că mergeau multe maşini, toate mai tare decît noi, care abia intrasem pe şoseaua centrală, unele ne-au depăşit chiar de faţă cu ei, dar băloşii ne-au oprit exact pe noi, doar pentru că avem numere ro. e bine să fii român – în Vest te fut doar pentru că eşti român, în Est te fut doar pentru că eşti român. mă simt foarte rău, sînt mai dezamăgit ca niciodată de R. Md, mă simt ca dracu’, aproape că-s deprimat, ştiu că nu poţi să judeci o ţară după un grup de oameni sau o întîmplare, dar aşa mă simt eu acum – naşpa la sînge. eu zic că poliţia md e o imagine foarte exactă a sărmanei ţări, vînătoarea asta de străini e un fel de invitaţie, un fel de demonstrare a vestitei ospitalităţi moldoveneşti.

 

am vrut să schimbăm ceva cu orice preţ, aşa că am ales să nu mai mergem pe drumul imposibil pe care l-am tot bătut pînă acum, spre Ungheni-Iaşi, drum nesemnalizat, plin de gropi şi foarte îngust, abia încap maşinile, pînă să ne obişnuim am simţit mereu pericolul atingerii maşinii de pe contrasens... ne-am dus pe la Albiţa, frate, drumul acesta ne-a deschis altă ţară, satele – îndepărtate, nu pe lîngă drum – arată altfel, mai îngrijite, gospodăriile – mai bine păstrate, drumul – incomparabil mai bun, iar în jur – codrii Moldovei, cunoscuţi ca şi Codrii Lăpuşnei. am intrat şi pe la Mănăstirea Căpriana, un loc în care e multă linişte şi pace, una din cele mai vechi mănăstiri din Moldova (sec. XV), dar sigur cea mai bine păstrată. mănăstirea Căpriana e unica mănăstire monahică din Moldova, fiind ctitorită şi de Alexandru cel Bun, şi de Ştefan cel Mare, Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu... mănăstrea a fost închisă în 1962, iar după ce a fost redeschisă, în 1989, am fost acolo cu colegii de facultate. ţin minte că am desenat-o atunci, cît colegii erau înăuntru, atunci încă nu abandonasem pictura... acum totul mi-a părut şi mai curat, şi mai liniştit, şi mai civilizat. recomand Vama Albiţa, drumul pînă acolo e perfect pentru Moldova, iar vameşii – parcă mai umani, şi ai noştri, şi ai lor.

 

P.S.: observi că nu închei cu un banc despre poliţişti:D

Alexandru Vakulovski

 

Pe drum

cu părintele Savatie Baştovoi şi Octav Esinencu

 

Oricova

 

Suntem cu toţii obişnuiţi să călătorim în alte părţi, alte ţări, nu prin Moldova. Dar să călătorim prin ţara noastră poate fi mult mai util şi mai surprinzător decât îţi poţi imagina. De curând am avut fericita ocazie să călătoresc neprogramat prin Moldova. Şi se datorează această călătorie părintelui Savatie Baştovoi şi pictorului Octav Esinencu.

 

M-au luat aproape cu forţa de la birou. Fără nimic la mine, doar cu un rucsac în care aveam laptopul şi aparatul de fotografiat. Am luat-o spre Oricova, spre casa în care a crescut părintele Savatie, pe atunci doar un copil năzbâtios pe nume Ştefan. La început nu am făcut poze, pentru că atunci când ieşi din Chişinău toate drumurile par la fel…

 

Dar imediat ce am intrat în Oricova, fără să-mi spună părintele, am recunoscut satul şi împrejmuirile mai ales din romanul Iepurii nu mor. Satul e micuţ şi e înconjurat din toate părţile de pădure virgină. Ai impresia că eşti în altă lume, o lume a liniştii şi a păcii.

 

Iar la capătul satului, un drum de vreo sută de metri, înconjurat de salcâmii pădurii te duc spre casa unde a copilărit părintele Savatie. Pe acest drum nu ai unde merge în afară de casa copilăriei părintelui. Dacă ajungi pe acest drum, înseamnă că vrei să ajungi la familia Baştovoi. Părintele, împreună cu Andrei Baştovoi, ajutaţi de Octav, renovează casa copilăriei.

 

Transnistria. Chiţcani. Mănăstirea Noul Neamţ

 

Din Oricova, trecând scurt prin Chişinău, am mers mai departe spre mănăstirea Noul Neamţ din Chiţcani. Chiţcani, deci Transnistria. Nu am mai fost demult prin Transnistria şi am avut un sentiment straniu atunci când am trecut „graniţa”. Peste tot market-uri Sheriff… Iarăşi altă lume…

 

Înţeleg că separatiştii şi-au făcut graniţă, pentru că ei spun că e ţara lor. Dar dacă statul moldovenesc nu recunoaşte graniţele, atunci de ce sunt atâtea filtre de poliţie înainte de vama transnistreană?...

 

Noaptea e şi mai ciudat să intri în Transnistria… De parcă ai intra pe tărâmul întunericului. Pe marginile drumului fetele îşi aşteaptă clienţii. Sunt multe şi sunt foarte frumoase. Au trăsături de rusoaice, de moldovence, tătăroaice, nu îţi poţi da seama ce naţionalitate au…

 

Cum ajungem, părintele îmi arată beciul de peste 100 de ani pe care l-a descoperit sub podeaua chiliei. A scos tot pământul cu Octav, care e şi un meşter excelent. Au să bage înapoi bârnele de stejar de peste 100 de ani, pentru că sunt frumoase şi nu au putrezit.

 

Maşina Vremeni la mănăstire

 

A doua zi un părinte ne anunţă că vor veni la mănăstire „cei ce vor cânta diseară la Tiraspol”. Aflăm despre cine e vorba – trupa rusească Maşina Vremeni. Călugării nu-i ştiu şi nici nu-i interesează. Înainte de concertele din Chişinău şi Tiraspol, foarte discret, membrii trupei fac o vizită la mănăstire, unde lasă un pomelnic.

 

Prin Talmaza spre Antoneşti

 

În drum spre Antoneşti mergem prin Talmaza, probabil cel mai lung sat din Moldova. Drumurile sunt infernale şi îmi amintesc despre discursul lui Voronin. Că lasă în urma sa o ţară prosperă, europeană… Văd case distruse şi o ţară de vânzare… Moldova noastră… „Se vinde scladu”…

 

Poliţie sau mafie?

 

Înapoi la mănăstire. Am cunoscut aici nişte oameni minunaţi şi prietenoşi. Stareţul, părintele Lazăr şi părintele Gheorghe. Părintele Gheorghe ne povesteşte despre o enoriaşă care e amanta unui poliţist căsătorit ce o bate foarte crud şi îi cere 10 000 de lei pentru pizza pe care i-a cumpărat-o când au fost la restaurant. Ne întrebăm: câtă pizza poţi mânca de 10 000 de lei? Oare au mâncat la pizzeriile lui Oleg Voronin?! Ca femeia să fie speriată şi mai tare, amantul i-l trimite din când în când pe sectorist, s-o intimideze cu percheziţii fără mandat. Fără chef, îmi amintesc iarăşi de discursul lui Voronin: că a lăsat o ţară fără mafie… Păi poliţiştii care acţionează ca mafioţii ce sunt? Ar trebui să ne simţim în siguranţă cu ei? Îmi vine să râd… îmi vine să plâng…

 

Peresecina

 

Cum ieşim din Transnistria dăm de mai multe filtre ale poliţiei „noastre”. Ei ne controlează bagajele, cum le-o spune părintele pe şleau: „voi sunteţi mai răi ca miliţienii separatişti!” Cel căruia i se adresează părintele Savatie rămâne mască, toţi colegii deja râd uitându-se la el, probabil vor râde de el toată ziua. În fine, straniu, dar parcă te simţi mai în siguranţă în Transnistria, decât în Moldova… Asta după 7 aprilie…

 

Pe drum vedem un personaj ciudat şi oprim: cămaşă albă, chipiu de pază şi pantaloni sport roz. Cere nişte bani şi se prezintă: Barack Obama din Anenii Noi.

 

Părintele ne lasă la vila familiei Esinencu şi pleacă. La 70 de ani domnul Esinencu e vioi ca un flăcău, e prietenos şi are o mie de poveşti. Iar doamna Antonina ne aduce la masă doar mâncăruri delicioase. Când îi văd aşa mă gândesc că sunt o familie model, de invidiat.

 

Casa de creaţie USM sau la ruine

 

Auzisem de Casa de creaţie a USM de la Peresecina şi îl rog pe Octav să mi-o arate. El mă preîntâmpină că o să mă sperii, dar mă duce. Drujbele se aud din sat non stop. Se fură codru. Ca-n codru. Sunt mai multe cioturi decât copaci şi toată ziua văd maşini cărând lemne. Normal că nu se poate să nu fie o înţelegere cu cei 3 (!) pădurari. Se ştie că ei erau sub aripa lui Voronin, acum bănuiesc că vor fi schimbaţi şi atunci fură cât pot.

 

Pe drum spre Casa de creaţie văd că şi bordurile şi felinarele au fost furate. Şi ţevile din inox şi… tot. Casa e înfiorătoare… Se vede că a fost o minune, dar acum e în ruine… Se aud ciocane şi un băiat zdravăn aleargă spre noi. Octav îi spune că ne plimbăm şi că plecăm. Dar până ne îndepărtăm nu se mai aude nimic, probabil că ne urmăresc.

 

Revenim a doua zi. Am impresia că aş fi într-un film de-al lui Hichckok… Totul e distrus, chiar şi cablurile sunt scoase din pereţi… Marmura furată, tot-tot-tot e furat şi distrus. Chiar şi iazul care aparţinea Casei de creaţie e secat. Pentru că i-au spart stăvilarul ca să fure peştele. Dar cuvintele mele sunt de prisos. Să vezi şi să nu crezi. Imaginile spun mai multe decât o pot face eu.

Iulian CIOCAN

Gramatica nimănui

Cui îi mai arde de corectitudinea gramaticală în Moldova?

Să vorbeşti despre importanţa gramaticii în Moldova de astăzi e parcă un soi de efort inutil. Cetăţeanului debusolat, chinuit de tranziţie, nu-i prea arde de corectitudinea gramaticală. Aşa că asemenea perle lingvistice ca “sumka” şi “kuliok” vor avea pesemne o viaţă lungă aici.

Faptul că unele posturi de radio şi ziare mai inserează rubrici de cultivare a limbii ale unor gramaticieni este lăudabil şi necesar, fireşte, dar mă tem că efectul nu e cel scontat. Rubricile acestea sînt o picătură într-un ocean al ignoranţei. Unde mai pui că - la aceleaşi posturi de radio şi de televiziune care găzduiesc rubricile de cultivare a limbii - agramatismul continuă să înflorească. De pildă, calcul “se primeşte/poluceaetsea”, despre care vorbea marţi într-o emisiune scriitorul Ion Ciocanu, nu e nici pe departe apanajul simplilor muritori. Eu îl descopăr deseori în emisiunile unor televiziuni importante, care nu au probleme cu rating-ul.

Cred că, după atîta muncă sisifică, autorii neobosiţi ai rubricilor de culturalizare ar trebui să-şi pună proverbiala întrebare “ce-i de făcut?” O revizuire a strategiei se impune, după părerea mea. În primul rînd, mi se pare exagerată uneori accentuarea repetată a faptului că greşeala e o abatere de la norma limbii române. Nu e suficient să spunem că e pur şi simplu o abatere de la normă? Sau nu ne interesează cei care consideră că limba lor e moldovenească? În al doilea rînd, cel căruia i te adresezi nu trebuie să fie doar simplul muritor.

Un public-ţintă mult mai important, la această etapă, mi se pare cohorta guvernanţilor şi patronilor de televiziuni şi ziare. E limpede că subtitlurile catastrofale la un film străin anulează toate eforturile gramaticienilor neobosiţi. Aşijderi şi vorbirea pocită a funcţionăraşului impozant. Adevărul e că televiziunea şi funcţionarii influenţează într-o măsură mult mai mare felul de a fi al cetăţenilor obişnuiţi. Acest aspect important gramaticienii stahanovişti nu ar trebui să-l piardă din vedere. Eforturile trebuie canalizate într-o altă direcţie.

Iar atunci cînd se va produce minunea şi o vedetă recentă va vorbi, în cadrul unei emisiuni cu rating, nu numai despre hainele pe care le poartă şi lustrele pe care le cumpără, ci şi despre dicţionarele pe care le consultă, de efortul susţinut al lingviştilor nici nu va mai fi nevoie. Atunci gramatica va fi studiată cu mic, cu mare, iar lumea va da buzna în librării!