AncheTiuk!

Care e relaţia ta cu muzica? Cînd scrii, muzica te ajută sau din contra?

 

Relaţia mea cu muzica a început din pruncie. Primele mele amintiri sunt legate de faptul că nu puteam adormi. Mă legăna mama pe picioare până la epuizare, iar noaptea, pe întuneric, fiindcă electricitatea în satul meu întârzia, tata mă lua în braţe afară, spre a-mi cânta din… frunză ori, dacă era anotimp nepotrivit, spre a-mi arăta stelele. Din păcate, nu l-am moştenit pe bunicul meu din partea mamei, Radu Badea, poreclit Cinteză. Acesta cânta şi dansa (de la căluş la orice) de rămâneau toţi încremeniţi. Târziu de tot mi-am dat seama că Grigore Leşe cântă pe versuri aduse de tataie al meu din prizonieratul din U.R.S.S. (şi am probe, un istoric piteştean a publicat într-o carte peste 50 de cântece de lagăr culese de la bunicul meu). Nu l-am moştenit, off! Dumnezeu nu mi-a dat voce, nici talent la dansuri populare. Poate aşa se explică faptul (deci, un complex), că, atunci când viaţa mi-a dat ocazia, am înfiinţat un ansamblu de cânt şi dansuri pentru copii, un ansamblu vocal bărbătesc şi un Festival naţional de muzică lăutărească veche, numite, toate, Zavaidoc, fiindcă acesta e născut la Piteşti, unde îmi desfăşor activitatea.

Toate acestea în condiţiile în care, am spus-o şi într-o carte, nu am ureche muzicală şi nu rezonez la muzică!!! Gândul meu e, mereu, în altă parte, poate la ,,muzica sferelor’’. Rezonez la Homer, Hesiod, poeţii safici, Platon şi tot ce a urmat, mai puţin, ca simţ interior, la muzică. Ei bine, tocmai un asemenea om, ca mine (şi asta mă distrează cel mai mult), a înfiinţat/fondat nu doar ansamblurile folclorice amintice (ori alte festivaluri de muzică uşoară/folk), ci o instituţie de sine stătătoare, în 2007, Filarmonica Piteşti. Cred că sunt singurul membru al U.S.R. care a avut şansa de a înfiinţa o Filarmonică! Nu visam, nu credeam, nu speram…

Aventura mea pe tărâmul muzicii e legată de bătălia pentru (re)înfiinţarea revistei ARGES în 2001. Din cauza revistei am ajuns, în 2004, director al Centrului Cultural al Municipiului Piteşti, iar, din iunie 2007, director general al Filarmonicii Piteşti. Un privilegiu neaşteptat. După 20 şi ceva de ani petrecuţi în literatură, am pătruns, oficial, în altă lume. Una, speram, mai curată decât cea literară. Dar, toţi suntem români!

În fine, ascult des muzică de aproape toate genurile (simfonică, rock, jazz, folclor, disco, exclus manele-fac crize), dar nici un gen nu îmi influenţează creaţia literară. Tot ce am scris până acum, peste 20.000 de pagini, au fost în singurătatea bibliotecii mele, fără muzică. Scrisul meu se raportează doar la scriitura lumii…

Jean Dumitraşcu,

Director revista de cultură Argeş

Care e relaţia ta cu muzica? Cînd scrii, muzica te ajută sau din contra?

 

Igor Mocanu

Relaţia mea cu muzica este una foarte controversată. În sensul că mă poate deranja foarte uşor atunci cînd trebăluiesc la intelect. Poate fi cea mai chill & lină piesă, dacă fac ceva cu mintea se duc naibii amîndouă, şi muzica, şi mintea. De unde am ajuns într-un tîrziu la concluzia că pentru mine muzica stă pe picior de egalitate cu celelalte consumabile culturale. Altfel spus, ascult muzică aşa cum aş citi o carte, cu creionul în mînă adică, sau, mă rog, în cazul de faţă, cu Wikipedia ori Answers.com sub ochi. Chiar în acest moment, ca să pot răspunde la această anchetă, am pus Aukţîon pe pauză, mai exact un solo din `97 al lui Leonid Feodorov, Cetîrespolovinoitonnî. Pentru mine, a asculta muzică în timp ce scriu echivalează cu a citi o carte în timp ce dau un mail sau discut cu cineva. Prin urmare, cred că răspunsul la cea de-a doua întrebare ar fi mai degrabă negativ, muzica nu mă ajută deloc să scriu, din contra. Asta vine, probabil, şi din lacunele insondabile pe care le deţin la capitolul muzică. Ambientul sonor, muzical, în care am crescut şi m-am format a fost unul destul de unilateral, aşa încît acum mă aflu într-un fel de recuperare occidentală perpetuă. Mi-am şocat prietenii acum mai mulţi ani cînd i-am întrebat cine-a fost Jimi Hendrix, deşi le puteam vorbi ore-ntregi despre cine-a fost Vladimir Vîsoţki sau Viktor Ţoi. Şi am mai observat un lucru, mă deranjează muzica cu text, mai ales într-o discuţie cu cineva. Am tendinţa de a da ascultare mai mult textului muzicii decît interlocutorului care, evident, va sfîrşi prin a se simţi ofensat. Dar cu toate acestea, dacă am terminat de ascultat un album descărcat de pe internet, iar acest album nu mi-a plăcut, tind să-i dau shift + delete. Am tot făcut asta pînă cînd într-o zi am şters o compilaţie mai greu de găsit, Antiguo Automata Mexicano (2006), ce conţinea şi un featuring cu Florian Frieke, iar prietena mea s-a supărat rău de tot. Mi-a spus că pentru ea a şterge un album este egal cu a arunca o carte la coşul de gunoi numai pentru că autorul ţi s-a părut prea ciudat sau neinteresant, aşa cum îmi lăsaseră impresia piesele de pe compilaţia sus-numitului DJ. Subscriu.

Care e relaţia ta cu muzica? Cînd scrii, muzica te ajută sau din contra?

Andra ROTARU

Mă ajută mai mult decât mă ajut eu însămi. Dacă mie îmi fug ideile dintr-o parte în alta, că sunt şi ele statornice cât cuprinde, când ascult muzică dau un fwd sau rew şi îmi readuc iar imaginile în faţa ochilor şi pot să continui să scriu. De fapt aşa am şi început, în urmă cu sute de zile, undeva prin vara anului 1993. Un pic de Wishful sin, un pic de Wild child, Touch me, My wild love, etc. şi nişte corpuri de fete întinse într-o grădină într-o tabără. Care citeau şi adormeau sub copaci, adică eu şi Arina, sora mea. Când deschideam ochii mai scriam, apoi căutam prin împrejurimi ciocolată de casă, ne reîntorceam în grădina noastră, ritualul se repeta. Fără muzică în timpane, că nu aveam mp3-uri atunci...doar cartea cu versurile lui Jim. Nu trebuia decât să citesc poemele şi auzeam şi muzica.

 

 

Astăzi, la fel, nu pot să scriu decât cu muzică. Foarte rar simt nevoia să fie linişte, iar atunci e de rău, înseamnă că trebuie corectat ceva...şi că tot nu va ieşi. Câţiva ani am făcut schimb de muzici cu un prieten. Ajunsesem să-l identific cu genul acela de muzică, îmi dezvoltasem o sensibilitate bizară...şi oarecum nesăţioasă. Dar mă inspirau aşa împreună. Scriam pentru că mă inspira el. Sau mă inspira el pentru că-mi plăcea muzica lui. Era o sinestezie pe acolo.

 

 

Când s-a schimbat furnizorul mi s-a părut că nu mai e un original, ci un fals. Că nu pot să mai asociez muzica cu persoana. Am fost foarte tristă...S-a întâmplat chiar să ascult o melodie a primului furnizor în timp ce era de faţă al doilea furnizor. Haos total. Nu mai era muzică acolo, era un bruiaj. Şi pic de poezie. În timp, lucrurile şi-au schimbat puterea de atracţie sau respingere. Unele lucruri sunt irepetabile, altele se pot întâmpla din nou. Poate cu mai puţină forţă, mai puţină bucurie. Dar asta depinde de cât de reciclabilă sunt eu emoţional. Şi din ciocnirile astea, unul vine, altul pleacă, apare şi scrisul...se schimbă şi muzica, se schimbă toate. Aproape totul se poate, sau toate în acelaşi timp, cât încă mai e timp. A început să mă bucure flexibilitatea asta a imaginaţiei, e ca o fiinţă cu un cap de om, corp vizual, mâini auditive, un pic de carne crudă, un pic de nestatornicie, un pic din mine, nişte voci care recită şi te inspiră. Omul perfect, ne negăsit.

 

 

 

Care e relaţia ta cu muzica? Cînd scrii, muzica te ajută sau din contra?

 

 

Şerban FOARŢĂ, Liviu ANTONESEI, Veronica D. NICULESCU, Aureliu BUSUIOC, Cristian ROBU-CORCAN, Moni STĂNILĂ, George MUREŞAN, Diana CORCAN, Florin HĂLĂLĂU, Maria DAVID, Sorin-Mihai GRAD, Eugen SUMAN

 

Şerban FOARŢĂ:

            Cînd scriu, scriu, iar cînd ascult, ascult. Cine le face simultan pe amîndouă, nu neg că scrie, însă nu ascultă. Muzica este, pentru el, una „de fond”: un vag fundal sonor, un zumzet tot mai fără noimă, ba chiar un zgomot anodin. E preferabil să asculţi, scriind, ţîrîitul greierilor, ploaia, foşnetul vîntului, „foşnirea mătăsoasă” a mării lui Ion Barbu sau „freamătul de codru”. La rigoare, chiar rumoarea străzii, cînd aceasta nu-i prea agresivă. Vorba unui poet faimos: „Cette paisible rumeur-là/ Vient de la ville!” – Nu spun că muzica se cade ascultată în maniera dnei Verdurin, cu efort maxim, simulat sau nu. Numai că ea este inteligibilă ca scrisul. Dacă pictorul, în timp ce zugrăveşte, se poate întreţine cu unul sa cu altul, – cînd lucre(e)ază, scriitorul tace. Aşijderea, compozitorul... Un motiv, în fine, subiectiv: cînt, de pe la şapte ani, la pian. Muzica, pentru mine, e o activitate. Ca, din cînd în cînd, producător de muzică, în ipostază de interpret, al ei, mai bun, mai prost, postura de ascultător pasiv al muzicii nu mă atrage. Fie şi cînd n-o interpretezi tu însuţi, ea nu e un „bruitaj” stupid, ci un proces inteligibil şi semnificativ, ca şi lectura.  

 

 

Liviu ANTONESEI:

De cînd mă ştiu, ascult aproape non-stop muzică. Mă şi întreb dacă nu cumva mama mea, căreia de asemenea îi plăcea să asculte muzică, obişnuia să facă asta şi atunci cînd eu nu venisem încă pe lume şi mi-o fi transmis vreo dependenţă. Deci nu doar că nu mă deranjează, dar ascult muzică şi cînd scriu, dar şi cînd citesc, mănînc, navighez pe internet etc., etc., deci cam tot timpul, mai puţin probabil cînd dorm, deşi am şi adormit adesea cu muzica deschisă! De cînd cu explozia tehnologiilor, ascult muzică şi „la drum”, deci în tren, avion, autobuz, căruţă, fie la mp3 player, fie la căştile fixate la laptop. Da, în vremuri atît de zgomotoase, de cacofonice, cred că e straşnic să trăieşti cu muzica în jurul tău, în tine! Te mai şi protejezi!

 

 

Veronica D. NICULESCU:

Relaţia cu muzica: exact una de dragoste. Cu îndrăgostiri, cu extazieri, cu plictiseli, cu uitări şi redescoperiri… Fiindcă fredonez pe stradă orice prostie cu care plec în gând de acasă, trebuie să fiu atentă, când plec de acasă, să nu ascult orice prostie.

Cu scrisul, o chestie interesantă: când scriu muzica trebuie să fie neapărat fără cuvinte, altfel se distorsionează ale mele. Cel mult, cu cuvinte într-o limbă neînţeleasă, preferabil moartă. Deci, în majoritate clasică, poate jazz, poate Cocteau Twins sau Dead can Dance. În rest, liber la cuvinte! Să putem cânta şi noi ceva pe străzi.

 

 

Aureliu BUSUIOC:

Cînd scriu, şi scriu tot mai rar, nu pot asculta muzica uşoară a zilelor noastre, aş fi nevoit să-i urmez ritmul, iar asta ar însemna să comit poezie a la Cruceniuc sau să fac proză cazonă. Clasica mă inspiră, dar scriind nu o pot asculta - mi-ar fi ruşine să pun alături scriitura mea umilă cu geniul unui Bach, Mozart sau Rossini. Două-trei zile după o delectare cu un Verdi, Berlioz sau Lully nici nu mă mai apropii de calculator. Nu-mi permite bunul simţ! Atîta doar, ca păstrînd într-un colţ de memorie "jocul secund" al clasicei audiate şi reîntors la taste ştiu că nu-mi voi permite să-mi bat joc de amintirea muzicii geniale şi voi încerca să rămîn în limitele propriilor posibilităţi! Recte - fără muzică nu se poate! FSIO!

 

 

Cristian ROBU-CORCAN:

            Relaţia mea cu muzica a fost strânsă. De fapt, strânsă de tot... Nici nu ştiu când am sărit direct dintr-un parc din Brăila, în care alergam urmărit de două ARO de Miliţie – motivul era simplu: aveam sute de tăieturi pe blugi - , direct în componenţa unei trupe rock, numită Siaj. Se întâmpla în Constanţa, în anii 1990. Cântam şi încercam să mă conving că aşa o să fie toată viaţa. Noaptea citeam şi aflam că este exclus să fie aşa toată viaţa. Citeam într-o vilă din Mamaia, într-un vacarm de nedescris, printre prieteni făcuţi praf şi puştoaice demente. Nimeni nu-mi spunea nimic, chiar dacă părea ciudat: eram recalcitrant pe timpul ăla. În fine, literatura a avut dreptate. M-am întors în Brăila, chemat de bunicii mei. Într-un fel, mi-au salvat viaţa. Am lăsat brusc chitara din mâini şi am cunoscut oameni admirabili: Mahler, Musorgski etc... îi ştim cu toţii, nu-i aşa? Dar degeaba îi ştim, sunt de neînţeles. Ideea e că sunt zile întregi când plutesc cu „neînţelegerea” asta în cap. Apoi este imposibil, privind un lucru, un om, o culoare, să nu simţi acordul care vibrează în interiorul lor. Sau poate e posibil să nu simţi, însă ăsta e alt lucru pe care nu-l înţeleg. De câtva timp, pentru mine, muzica sună altfel. Mă opresc aici.

            Când scriu sau citesc nu mai aud nimic. Când ascult muzică iar nu mai aud nimic.

 

 

Moni STĂNILĂ:

            Am o relaţie de iubire la distanţă. Am predat 4 ani şi am avut parte de toate genurile de muzică într-o singură pauză. M-am ales cu o boală la cap… Cînd ajung acasă vreau linişte. Deci nu, nu mă ajută să scriu; dar mă ajută să trăiesc. Nu îmi imaginez nervi, tristeţi, chefuri, întîlniri fără muzică.

            Ar mai fi ceva de spus. 8 ani am ascultat numai muzică psaltică (în special din Grecia) şi clasică. Aşa că m-am întors cu greu (şi) drag la rock – fără a renunţa la psaltica mea.

 

 

George MUREŞAN:

Mi-ar fi plăcut să răspund că da – însă nu, nu ascult muzică atunci când scriu. Sau dacă este muzică, atunci nu o aud. În general, când scriu sunt autosuficient, textele se scriu singure, eu sunt în altă parte. Câteva pahare de muzică ascultată aiurea pot anticipa însă idei de texte. De pildă, uite, să mă duc la Luvru ascultând în căşti Eminem, sau să mă uit din tren la kilometrii de ziduri de banlieue spârcâite cu graffiti-uri, ascultând Girolamo Kapsberger sau Gesualdo da Venosa. Mi se pare ok să creezi aparente incongruenţe, distorsiuni perspective. Aşadar, muzica în preludiu – sau aperitiv. Nu în timpul (e periculos să vorbeşti cu gura plină). Nici după (post-coitum e vremea contemplaţiei, nu?).

 

 

Diana CORCAN:

            Relaţia mea cu muzica?... A fost şi este importantă. Muzica m-a dus spre ceea ce sunt astăzi; mai precis, rockul a fost. La 15-16 ani, când totul în jur era mortificat, obscur, el a fost primul de care m-am agăţat şi tot el mi-a imprimat ideea unui „altfel” sau „altceva”. Tot rockul mi-a sugerat şi ideea de atitudine. Era tot ceea ce aveam nevoie: un „haos” care să-mi susţină haosul în parametri normali. El a fost drogul pe care l-am folosit cu intensitate mult timp, alături de muzica clasică, pe care am ascultat-o de mică, dar care s-a instalat în mine mai târziu.

            Când scriu sau citesc nu ascult muzică. Sunt două „gesturi” intime – fiecare dintre ele îmi oferă prea mult ca să le pot amesteca.

 

 

Florin HĂLĂLĂU:

Nu cred că sînt original spunînd că eu încep să scriu întîi şi întîi în minte. Pe vremuri puneam poemele pe hîrtie abia după ce aruncam variantele nereuşite de pe scoarţa mea cerebrală. Întotdeauna asta se întîmpla pe muzică. M-aş putea compara cu John Cage, avocatul trăsnit din Ally McBeal care îl auzea (doar el) pe Barry White şi astfel îi veneau idei despre ce o să vorbească în pledoaria următoare. Pe mine mă inspiră în general vocile feminine. Enya, Suzanne Vega, Sade, Norah Jones, Dido, Jewel, Diana Krall, Patricia Kaas, Sinead O’Connor. Cîteva minute dacă le ascult muzica, aproape sigur mi se aprinde un beculeţ în camera cu literatură.

 

 

Maria DAVID:

De obicei ascult muzică şi atât. Dacă îmi place vreo melodie, mă opresc din orice aş face, mă aşez cuminte undeva şi rămân aşa, pur şi simplu, concentrată la cuvinte, instrumente, voce (şi imagini, dacă e cazul). Recunosc, uneori imi mai aprind şi o ţigară.

Muzica funcţionează perfect ca fond sonor atunci când recitesc şi corectez ce am scris. Asociez Orbital şi Chemical Brothers cu paginile despre fumat, Massive Atack , Moby şi Bliss cu amintirile despre tata, Albastru(l) celor de la Lună Amară cu o piesă de teatru.

In rest, un amalgam Coltrane, The Cranberries, Fiona Apple, Bregovic, Sterian, Portishead, Sepultura, Parazitii, Kumm, alţii/altele pentru gânduri şi texte pestriţe.

 

 

Sorin-Mihai GRAD:

1/ Care e relaţia ta cu muzica?
Foarte bună, chiar dacă n-am fost în stare să-nvăţ s-o produc sau măcar s-o interpretez. Sunt un consumator feroce de rock & metal.
2/ Cînd scrii, muzica te ajută sau din contra?
Depinde de muzică şi de starea mea. De obicei ce-mi place mă deranjează la scris poezie, aşa că-n momentele alea las linişte sau pun ceva trupă nu foarte cunoscută mie care-şi aşteptă şansa la urechile mele. La scris altele mă deranjează lipsa muzicii.

 

 

Eugen SUMAN:

Pentru mine, muzica e printre cele mai importante instrumente adiacente scrisului.  Relatia nu e una de ajutor sau pus bete in roate, relatia e, mai degraba, una de augmentare a starii. Cu alte cuvinte, muzica potrivita + starea potrivita egal scris mai bun. Sau daca nu mai bun, macar mai distractiv.

Desi gusturile muzicale evolueaza samd, doua formatii au ramas constante in preferintele mele. Una e Pink Floyd, care reuseste sa te duca intr-un altfel de loc, ca o carte de Dostoievski, si alta e Radiohead care, ca sa continuu comparatia, e Chuck Palahniuk. Nimeni nu vorbeste mai bine despre angoasa sobolanului de oras, si zic asta cu toata simpatia, si eu sunt unul, decat Radiohead. Pe Houellebecq nu l-am identificat inca in muzica, ma rog, sunt mai multe cu parti care te-ar putea duce cu gandul la el, dar orisicat, nu sunt complete.

Revenind, muzica misto (relativ, stiu) face ce stie ea mai bine sa faca: te face sa simti.

 

 

More Articles ...

  1. Leo BUTNARU