LecTiuk

Alexandru Vakulovski

 

Cum să devii un Nimeni

 

„Un „Nimeni“ este opusul lui „cineva“ la scară istorică, şi totuşi e o persoană care a fost numită cu insulta asta tocmai fiindcă a făcut ceva.

În Cum să devii un Nimeni e vorba de branduri personale, statutul de vedetă, classic media, new media, aşa cum arată ele în România, în 2009. Am împănat cartea cu poveşti trăite pe propria piele, anecdote care sper să aibă o încărcătură de mici studii de caz. În businessul ăsta, lucrurile nu sunt de fapt nici cum se spune la şcoala de jurnalism, nici ca-n ziarele de scandal. Cred că publicul vrea să ştie cum arată dinăuntru” – acesta este rezumatul de pe coperta a IV-a a volumului Cum să devii un Nimeni de Iulian Comănescu.

            Cartea m-a atras direct, încă de la titlu. Apoi, citind-o, mi-am dat seama că Iulian Comănescu a luat ce-i mai bun din fiecare profesie şi de la fiecare îndeletnicire pe care a avut-o. Şi după o notă despre autor, vedem că Iulian Comănescu ar avea de povestit câte ceva: „A fost, pe rând, redactor, redactor-şef, producător executiv la ProTV (1996–1998), redactor-şef adjunct la Unica (1999–2003), senior editor la TVmania (2003), redactor-şef la Realitatea TV (2004), editor mass media la Evenimentul Zilei (2005 – 2006). În prezent este managing partner la Comanescu SRL (consultanţă media); printre clienţii săi se numără Coca-Cola România, Edipresse-A.S., Hotnews.ro, OMV Group/Petrom, Grupul Realitatea-Caţavencu, Ringier România, Tempo Advertising, UPC România, Adevărul şi Parlamentul European.”

            Cartea are 5 capitole: Imagine şi brand personal; Vedete şi celebrităţi: imaginea la o altă scară; Polii de putere şi jocurile din media clasică; Hăţişul new media; Politicieni şi strategii de comunicare. După cum vedeţi, lucrurile despre care scrie autorul sunt serioase. Totuşi Comănescu vorbeşte foarte relaxat despre ele. În Oralizarea textului vedem că autorul vede un avantaj lingvistic al internetului faţă de textul scris clasic tocmai prin oralizarea textului. Ei bine, aşa scrie şi Comănescu: ai impresia că îţi povesteşte un prieten. Şi povesteşte de la lucruri teoretice până la picanterii din viaţa vedetelor şi politicienilor români. De fiecare dată povesteşte însă şi amănunte pe care le-a trăit printre jurnalişti, politicieni şi vedete. Ceea ce dă cărţii o aură de autenticitate. La orice amănunt teoretic, Iulian Comănescu dă exemple din propria experienţă. Spune şi foarte multe curiozităţi, unele foarte interesante, chiar dacă lui i se par nesemnificative. De exemplu, într-o notă scrie că e rudă cu Ştefan Petică: „Desigur că nimeni, în afară de mine şi poate G. Călinescu, nu-şi aminteşte de simbolistul astăzi uitat pe nume Ştefan Petică, rudă cu tata şi bunicul.”

            Ca să fie mai accesibilă, cartea conţine şi un glosar de romgleză – termeni din engleză preluaţi din internet deja şi în comunicarea cotidiană.

            La un moment dat, trebuia să trimit de la un internet din sat un fişier video pentru emisiunea După bloguri de la Realitatea TV. După ce am încercat să trimit documentul prin metodele tradiţionale, le-am spus autorilor emisiunii că renunţ, că poate altă dată, pentru că la ce viteză e în sat mi-ar trebui zile întregi să-l trimit. Ei nu au vrut altă dată, aşa că m-au pus în contact cu „un foarte bun specialist în IT”. Aşa am făcut cunoştinţă prin mess cu Iulian Comănescu. M-a mirat la început că scria pe mess cu majuscule, corect gramatical. Citindu-i acum cartea am înţeles de ce. Nu scrie doar corect gramatical (chiar şi pe mess), ci în general e corect. Chiar dacă spune multe picanterii, Comănescu nu-şi bârfeşte foştii colegi şi preferă bunul-simţ şi ironia: „Viaţa e mult mai complexă decât toţi algoritmii de perfecţionare propuşi. Bunul-simţ este preferabil întotdeauna reţetelor infailibile în zece puncte, care te pot transforma într-o paparudă socială.”

            Cum să devii un Nimeni e o carte foarte proaspătă şi vie în care poţi găsi rânduri despre evenimente recente. De exemplu, găsim rânduri şi despre protestele din august din Chişinău. Aş fi curios dacă ar fi analizat şi „brandurile” politicienilor moldoveni, cred că ar fi ieşit nişte pagini excelente.

            Foarte bine scrisă, de parcă ar fi o poveste, dar bine structurată, cartea atrage cititorul imediat. Ca să nu mai spun că e şi utilă. Pentru cei din advertising, jurnalism, cât şi pentru cei ce vor să-şi îmbunătăţească brandul personal, dar şi să afle ce salariu are Andreea Esca.

 

Iulian Comănescu, Cum să devii un Nimeni: mecanismele notorietăţii, branduri personale şi piaţa media din România; Ed. Humanitas, Bucureşti, 2009

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

 

Vagabonzii lui Jack Kerouac

 

„Durerea, dragostea sau pericolul te fac din nou real”

 

Jack Kerouac este unul dintre scriitorii pe care nu-i uiţi niciodată, în primul rând datorită stilului său unic (care pare simplu, încît toată lumea are impresia că şi ei pot să scrie aşa), apoi – pentru originalitatea şi vivacitatea naraţiunii şi forţa personajelor. Ca şi „Pe drum”, „Vagabonzii Dharma” este considerat un roman autobiografic, ce descrie o perioadă de căutări spirituale intense din viaţa lui Kerouac şi a prietenilor săi, alţi scriitori beat-nici celebri. Personajul Japhy Ryder este întruchiparea lui Gary Snyder, Alhav Goldbook e Allan Ginsberg, Cody Pomeroy e Neal Cassady, Ike O’Shay e Michael McClure, iar Ray Smith e chiar Jack Kerouac, personajul homodiegetic al romanului. Ray e tot pe drumuri, ca-n manifestul generaţiei beat, „Pe drum”, doar că de data asta călătoria e mult mai iniţiatică, mai profundă, mai cu scop, iar pauzele dintre drumuri reprezintă sîmburele de aur al cărţii, de la începutul pînă la sfîrşitul cărţii. Romanul e scris în acelaşi stil vioi, plăcut, spontan şi uşor de citit, iar personajele aici nu mai par de ajuns pentru Jack Kerouac, care adaugă biografiilor şi aventurilor prin care trec ele multă frumuseţe a naturii, pe care o învăluie într-un spirit mistic, un budism mai excentric. Japhy Ryder este cel mai apropiat de Ray, cu care se întîlneşte la un recital cu alţi rătăcitori religioşi-„vagabonzi Dharma”, după călătoria într-un marfar, în acelaşi vagon c-un vagabond bătrîn. După întîlnirea cu Japhy viaţa lui Ray se schimbă, iar cartea devine mai interesantă, pentru că urmează acţiune: călătorii iniţiatice pe munte, orgii, chefuri, meditaţii... Cartea se încheie cu... drumuri, cum altfel? Japhy pleacă-n Japonia, urmîndu-şi visele budiste, iar Ray ajunge pe Desolation Peak, pe Vîrful Dezolării, în vîrful muntelui, de-asupra Marelui Nor al Adevărului, sus, de unde în locul lumii vezi o mare plată de nori. Aici personajul narator îşi găseşte singurătatea benignă, liniştea şi mai ales libertatea („Nu mai ştiam nimic, nu-mi mai păsa şi nu mai conta şi deodată eram liber” – „Cîştigasem pentru totdeauna viziunea libertăţii veşnice”). O călătorie la fel de plină de simboluri şi învăţăminte ca aceea din alt vîrf de munte, făcută cu Japhy, care ajunge în vîrf, cu Morley, care se opreşte pe drum, iar el se teme să urce pînă în vîrf, deşi mai avea doar 30 de metri pînă acolo: „Acum îmi era teamă să mai urc şi asta numai pentru că ajunsesem mult prea sus”, dar tot atunci descoperă că „nu poţi să cazi de pe un munte”...

 

Cînd citeşti Kerouac simţi gustul libertăţii, nevoia de libertate şi de „vagabonţeală”, romanele lui fiind exemple şi îndemnuri de a-ţi trăi viaţa aşa cum îţi place. “Vagabonzii Dharma” este o carte despre cum munca înseamnă robie şi cum un vagabond poate fi mai liber decît un om care e bogat şi munceşte, despre cum adevărata libertate poate fi descoperită în meditaţie şi călătorii. Dar şi în lectură, pentru că, aşa cum spunea Victor Erofeev, călătoriile scurtează viaţa, iar lecturile despre ele o fac, practic, fără sfîrşit.

 

Jack Kerouac, “Vagabonzii Dharma” (Traducere de Dan Sociu), Ed. Polirom, 2009

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

 

Poezia sonoră

 

Un Cristian a făcut foarte multe lucruri bune pentru scriitori, fiind tăticul undergroundului contemporan şi năşind cîteva colecţii de carnete under de poezie, organizînd cenacluri, realizînd site-uri literare importante, ca Biblioteca de Poezie, dar şi acţiuni deosebite, ca festivalul underground ş.m.a. Acum scriitorul bibliograf a făcut următorul pas, făcîndu-şi editura Ninpress, care a debutat cu două super ediţii sonore: t.s. khasis, "arta scalpării" şi Doina Ioanid, "poeme de trecere", şi "Lucian" de v. leac în colecţia PDF-ist, albume din seria "Literatura română scrie pe mine", de fapt citeşte pentru mine. Ideea imprimărilor audio îi aparţine chiar lui Un Cristian, care a făcut prima astfel de imprimare încă în 2001, cînd - în martie - a apărut prima casetă, imprimată la reportofon: "Copilul cafea" de Zvera Ion. Îmi place cum scrie Vasile Leac, dar las "Lucian" din colecţia PDF-ist pentru o discuţie aparte, nefiind un CD sonor, ca şi celelalte două audio-cărţi.

            Îmi place că lecturile sunt fireşti, naturale, dar atît de diferite. Lectura lui Khasis parcă a fost imprimată din prima, necizelată-necenzurată-nerepetată-adevărată, care evidenţiază, scoate în faţă omul care scrie, inconştient că, de fapt, literatura scrie pe el, transformîndu-l în poet, nu el scrie… literatură. Lectura Doinei Ioanid e la polul opus, de parcă a fost imprimată de Radio România Cultural.

 

 

            Citindu-l pe t.s. khasis, nu mi-am imaginat niciodată că aşa îşi citeşte Khasis poeziile, invers în comparaţie cu alţi poeţi, pe care i-am auzit citindu-şi de nenumărate ori poeziile: Dumitru Crudu, Mircea Cărtărescu sau Marius Ianuş, de exemplu, poeţi pe care-i şi aud - involuntar - cînd îi citesc. t.s. khasis din această ediţie sonoră marca Un Cristian m-a surprins prin îndîrjirea lecturii, prin emoţiile prin care trece cînd îşi citeşte textele lui foarte faine, triste şi încordate, existenţiale şi pline de viaţă. Îmi place cum omul t.s. khasis retrăieşte stările eului liric ale poetului t.s. khasis, îmi place cum omul are nevoie de un gît de ceva la lectură, îmi place cum mai schimonoseşte cîte un cuvînt şi cum îl repetă cum trebuie, cum îşi interpretează personajele, îmi place cum îşi scalpează poeziile şi altfel decît în scris, la maşina sa de scris din 1970 şi ceva. Lecturile Doinei Ioanid sînt cizelate, bine controlate, elaborate, frumoase şi foarte plăcute, chiar dacă-s triste şi dureroase, mai ales scrisorile către Taia Dumitru de pe lumea cealaltă ("Îţi scriu pentru că eşti singur între zidurile de beton, în întunericul rece (…) Îţi scriu pentru că nu ţi-am trimis niciodată vreo scrisoare"…). În trecere fie spus, se vede clar perioada cenaclistă din spatele poetei, care a fost o participantă activă la Cenaclul Litere. Frumuseţea poeziei Doinei e şi mai puternică atunci cînd o asculţi, "Tristeţea din care mi se nasc zilele" sună altfel decît dacă citeşti asta, aşa cum "Trăiesc deodată cu ziua care trece" te loveşte altfel cînd auzi asta…

 


 

Ediţiile sonore ale lui Un Cristian de la Editura Ninpress ne demonstrează că omul este poet nu doar atunci cînd scrie poezie, ci şi atunci cînd îşi citeşte poeziile pe care le-a scris cîndva, lectura propriilor poezii te transformă din om în poet, te reactivează, te fac să mai trăieşti o dată ce-ai trăit odată… Iar noi, cititorii de poezie, datorită acestor ediţii sonore putem să ni-l apropiem pe poet, să-l simţim mai de-al nostru, mai uman, mai cald, mai rece, mai bun, mai rău, îi simţim respiraţia, auzim cuvintele care se transformă în expresii, propoziţii, fraze, texte, poeme, existeme. Cine ai vrea să urmeze dintre poeţii care încă scriu? Pe cine dintre scriitorii de altădată ţi-ar fi plăcut să-i şi asculţi, nu doar să-i citeşti?

 

 

 

t.s. khasis, "Arta scalpării", Editura Ninpress, 2009

v. leac, "Lucian", Editura Ninpress, 2009

Doina Ioanid, "poeme de trecere", Editura Ninpress, 2009