LecTiuk

TATUAJE

Mihail VAKULOVSKI

 

O sută cincizeci de mii de peluze

 

Poezia n-a fost niciodată profitabilă, nu degeaba în popor „poezie” rimează cu „sărăcie”, dar pe

vremurile de criză pe care le tranzităm e tot mai greu să publici o carte de poezie. Aşa că poeţii recurg la ce le rămîne – exploatează internetul şi, uneori, dacă vrei ceva palpabil, totuşi, şi ai şi noroc, poţi să-ţi publici manuscrisul ca supliment în vreo revistă. Aşa a apărut noua carte a Dianei Iepure, „O sută cincizeci de mii de peluze” - ca supliment al revistei „Stare de Urgenţă”. Susţin din start că e o carte faină, care ar merita publicată şi între două coperte, şi cred că se va întîmpla asta. Din păcate Diana Iepure îşi începe cartea cu un poem textualist, textualism care i-o trage existenţialismului, îi suge sîngele, îi înăbuşă mişcarea, acţiunea, viaţa, dar îşi revine imediat chiar din cel de-al doilea poem, apoi urmează cîteva poezii naive pe modelul picturii naive, apoi moldovenismele & sovietismele sînt înlocuite cu muntenisme, ceea ce pare nefiresc la început, dar poemul „Eticheta” dă o nouă perspectivă cărţii şi lecturii ei, îţi dai seama că ceea ce ai citit pînă aici a fost doar o etapă, iar odată ajuns la „Eticheta” cu „familia nouă”, „un copil nou”, o viaţă nouă, îţi dai seama că trecutul rămîne trecut şi punctum şi în poezie, nu doar în viaţă. La Diana Iepure foarte importantă e relaţia eului liric cu celălalt, fie el „superior” – mama, tata, sau „inferior” (cum e Vic, de exemplu), dar la fel de importante sînt şi simbolurile, foarte puternice – rochia de mireasă a mamei, ostrovul de jucării, dar şi metaforele, cum ar fi, de exemplu, pernele făcute din cămăşile tatălui. Poeme-chipuri, ca şi la Stoian G. Bogdan, chipul Feliciei, al Vicăi, Borea tractoristul, prietenul snob, Nananica, Dochiţa, Gasiţa, Rozeta, Nina, poetul Leopold, care seamănă cu Vsevolod Ciornei, care Dianei Iepure nu-i plăcea, dar mie-mi place, poet care scria la „Săptămîna” chişinăuiană, care Dianei Iepure nu-i plăcea, iar mie-mi plăcea. Multe feţe, oameni – vii sau morţi – care se deosebesc totuşi de cei din peluze, care urmăresc acţiunea, pentru că personajele Dianei Iepure sînt active, în teren, în mijlocul evenimentelor sau imediat după acţiune. Oricum, eul poetic, care se află în tren, îi invită mereu la joc, e un joc interactiv, modern, un joc de-a viaţa şi de-a moartea, însă nu pe viaţă şi pe moarte, nu... Diana Iepure e o poetă matură şi completă, textele ei sînt bine scrise şi bine controlate, iar cartea este unitară şi adună şi formează o lume proprie, ceea ce e foarte important pentru un poet, o lume contradictorie cu titlul cărţii, aşa cum fetiţa din sat „îşi inventa nume lungi, melodioase”. Un experiment interesant, cu rădăcini adînci în .md, care mă face curios în legătură cu următorul proiect al Dianei Iepure. Sincer, aş prefera să urmeze o carte îmbrăcată în straie moderne, actuale, fără port tradiţional sau regional, dar depinde doar de cel din teren/scenă ce etichetă îşi va alege, că eticheta lipită de criticii literari chiar nu mai contează.

 

Diana Iepure, „O sută cincizeci de mii de peluze”, Supliment Stare de Urgenţă, 2009

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

 

Atlas de mîntuire a mitocăniei româneşti

 

“Atlas de mitocănie urbană” este un alt fel de cod al bunelor maniere, realizat de Radio Guerrilla/Eliberadio şi publicat de Editura Art, un codru al bunelor maniere, ironic, mişto şi la mişto. Este un proiect gîndit şi realizat la radio, în timp, de aceea protagoniştii atlasului au fost bine aleşi şi caracterizaţi cu exactitate şi fiecare român se va regăsi cu siguranţă pe undeva (măcar), dacă e să comitem un exerciţiu de sinceritate, cum ne invită Craioveanu să facem (care... recunoaşte: „uneori pot fi chiar mai odios” decît... ei). Cartea este împărţită în trei părţi, trecutul şi viitorul fiind repede  mitocanalizate de Radu Paraschivescu şi Cristian Tudor Popescu, prezentul fiind, clar, interesul realizatorilor şi cititorilor atlasului, prefaţat de însuşi Neagu Djuvara. Mitocanii contemporani sînt băgaţi în seamă de Mitoş Micleuşanu, tăticul Planetei Moldova, Iulian Tănase, Liviu Mihaiu, Mihai Dobrovolschi, Călin Gheorghe, Vlad Craioveanu, Bogdan Şerban, Alex Vidia, Marius Vintilă, Matei Oprina şi Bogdan Ciuclar. Sînt puşi în „patret”, între patru rame lucioase, trelingarul din colţul străzii (cum de la ce vine „trelingar”, de la „trening”), gherţoiul de bloc, piţipoanca de companie, mîrlanul de Dorobanţi, băiatul de bani gata, dăunătoarea de portofel, bîtrînelul de discotecă, mogîldanul de pază, nasolul de restaurant, bădăranul de cinematograf, snobul de eveniment, mocangiul de vernisaj, băgătorul în faţă la coadă, ţopîrlanul de transport în comun, agariciul de coloană oficială, necioplitul de şantier, impertinentul de taxiu, ghiorlanul de parcare, cocalarul de trafic, pomanagiul de campanie electorală, preacuvioasa de îngrămădeală, mojicul de iarbă verde, indolenta de magazin, ţăranul de mall, mitocanul de birou, atîrnătoarea de expat, şefuţul de companie, anonimul de forum, ghiolbanul de galerie şi îngălatul de gym. Portretele mitocanilor sînt scurte şi haioase, ajutate de desenele kitsch-oase ale publicitarului interesant. Am citit cartea în drum spre o întrunire de serviciu dinspre Braşov spre Oradea, o carte care se citeşte cu o plăcere cam sadică, pînă la testul de bune maniere de la sfîrşit, forţat şi scremut, bine, am rezistat doar pînă la întrebarea a 5-a... sau a 6-a... Deşi au fost cuprinse o groază de modele de mitocani de ambele sexe (motoul: „Lume, lume, e ceva de speriat, pe onoarea mea” – I.L. Caragiale), la fel de mulţi reprezentanţi au rămas – firesc – pe dinafară, dar cartea e astfel făcută încît fiecare dintre noi poate să se răzbune pe mitocanii care ne zgîrîie pe creier. Hai să mai amintim fiecare cîte încă un d’ăsta. Băiatul de băiat din scara blocului e fratele mai mic şi mai greţos al băiatului de cartier, mai fricos, dar mai flegmatic, din care am întîlnit de cele mai multe ori în scările blocurilor din Berceni, cel mai enervant mitocan, mai ales cînd te întîmpină cu „Vere, dă la şefu’ o ţigare, mînca-ţi-aş”, văr cu trelingarul din colţul străzii, nepoţi ai băbătiilor de pe banca din faţa blocului, Radio Baba. Doi amici din Cluj au venit la Braşov şi s-au dus în cartierul Tractorul, unde trebuiau să intre printre băieţii de bloc care erau aşezaţi faţă în faţă, scuipînd coji de seminţe & bale produs propriu. Amicii erau studenţi de la filozofie şi flegmele pe care le-au recepţionat în plină figură cred că i-au pus serios pe gînduri, despre sensul vieţii, naţiune, patriotism, sisteme filozofice, din astea. Marius Oprea, fiind întrebat de ce scrie despre securişti, deşi a avut mult de pătimit din cauza lor, a spus că aşa se răzbună pe ei: le scrie istoria. Acest atlas e un fel de răzbunare, dar credeţi că există mitocani autoironici?

 

“Atlas de mitocănie urbană”, Ed. Art, Bucureşti, 2009

Tatuaje

Mihail VAKULOVSKI

 

Chipuri

 

„Chipurile” de Stoian G. Bogdan este o carte de poezie care se citeşte ca un volum de proză, o carte legată de multe chipuri-personaje care o populează, multe pînă la moarte. „Chipurile” lui Stoian G. Bogdan pare a fi o carte biografică, dar n-ai de unde să ştii cîtă realitate e acolo şi cît e ficţiune, dacă nu-l cunoşti pe scriitorul care zice-într-un poem că nu e un poet, ci e poem, un poem care scrie pentru că trăieşte. Care poem e SGB? Care mască din „Chipurile” e a lui? Nici una şi toate în acelaşi timp, eul lui poetic jucînd rolul naratorului homodiegetic din proză, fiind omniprezent şi aproape omnipotent, undeva lîngă celelalte chipuri şi totodată de-asupra lor. Multe poeme par să aibă destinatari reali (sau imaginari), monologuri directe, poeme-portrete, poeme-CV-uri, poeme-personaje, poeme-chipuri, poeme-poveşti, poeme cu concluzii, poeme cu final, care se încheie ca în proză, cu sfîrşituri aluzive („toate femeile de care mă îndrăgostesc ajung rău raluca / de parcă liniile din palmele mele se termină / în palmele lor”), toate - sfîrşituri de efect („în sfîrşit, la-nmormîntrea nemernicului chiar n-a venit / nimeni/ dar a venit mama celui pe care-l omorîse”)...

„Chipurile” este un volum cu blog, pe care puteţi să-l vizitaţi, citiţi, comentaţi: http://chipurile.blogspot.com/, un volum care ar fi avut 69 de pagini dacă „Scurta biografie” n-ar fi apărut de două ori (din greşeală?). „Şi, deşi această scurtă biografie nu e un poem, / totuşi eu am simţit nevoia să-l fac să fie”. Textualismul lui Stoian G. Bogdan la mişto („chipul ei m-a lăsat fără versuri”; „Aşa că hai! / Cît încă poa’ să ne mai care versul / Cît încă ne mai îndură poezia”). Şi stilul este ironic, chiar dacă ironia de pe fizionomia poeziei lui Stoian G. Bogdan e doar o mască, un instrument. Multe versuri trimit spre alte poeme, mai ales ale poeţilor „optzecişti”. Chiar în primul poem, „Poemul din ultima cameră”, tînărul poet povesteşte cum a sădit în ghiveciul său de la balcon ura, nu dragostea, ca la Cărtărescu, la care florile creşteau simţind dragostea din casă, lui SGB „doar ura îmi mai dă chef de viaţă”, „pentru că ura simte dacă îţi pasă cu adevărat”. Poezia lui SGB are personalitate, iar atitudinea ei îmi aminteşte de beatnicii americani. Un poet interesant care merită citit şi urmărit în continuare.

 

Stoian G. Bogdan, “Chipurile”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2009

TATUAJE

Mihail VAKULOVSKI

 

Realitatea cu amănuntul

 

Iulian Ciocan este unul din cei mai interesanţi şi mai şlefuiţi tineri scriitori de acum, critic literar instruit la şcoala braşoveană a lui Gheorghe Crăciun, prozator de excepţie, eseist şi, iată, analist civic extraordinar. “Realitatea cu amănuntul” este o carte despre realităţile tranziţiei interminabile din Estul Europei, exemplul ales - firesc - de Iulian fiind R. Moldova (“ţară devorată de tranziţie”), unde locuieşte şi activează Iulian Ciocan, fiind comentator al postului de Radio Europa Liberă de la Chişinău. Această carte este compusă, de fapt, din pastilele sociale scrise şi citite de scriitor la Europa Liberă în cadrul rubricii sale permanente. Textele sînt scurte, percutante, exacte şi clare. Iulian porneşte mereu de la ceva concret, motoul acestei cărţi putînd fi: “Mai întîi faptele”, de la o întîmplare, un citat, un interviu, o problemă, o promisiune deşartă, o observaţie sau o întrebare. “Am intrat deunăzi în Casa Uniunii Scriitorilor şi privirea mi-a căzut pe uşile liftului din hol. Am avut dintr-odată o revelaţie. Liftul din Casa Uniunii Scriitorilor nu funcţionează mai mult de un deceniu. A încremenit pe vecie. “De ce oare?”, m-am întrebat prima oară”, aşa îşi începe Iulian Ciocan o tabletă. Sau aşa: “Se mai întîmplă oare şi în alte ţări absurdităţile şi bizareriile cu care ne-am obişnuit deja în RM?”. Iulian Ciocan ridică probleme foarte serioase, stăpîneşte o scriitură sobră, dar nu-şi pierde niciodată biciul ironic, pe care-l foloseşte diferit, uneori... cu dragoste, uneori ironia sa este amară: „Nu am nimic cu cîntăreţii, atîta doar că unii dintre ei nu vorbesc întotdeauna cursiv şi la obiect. Sînt admirabili cînd cîntă, dar nu prea le reuşesc analizele politice şi culturale. Dar asta nu e doar problema lor, ci şi a posturilor de televiziune în goană după rating”, „Deşi gheţuşul e o fatalitate, încălzirea globală în continuă ofensivă poate spulbera multe fatalităţi”, „Duminică, un post TV ne-a anunţat că în Occident a fost făcut un top al celor mai murdare oraşe din lume. Am constatat cu uimire că Chişinăul nu figurează printre acestea şi mi-am zis că, iată, am mai ratat o ocazie de a deveni cunoscuţi în lume”. Problemele despre care scrie Iulian Ciocan în “Realitatea cu amănuntul” sînt cele cu adevărat importante, reale, cotidiene: drumurile, şoferii de maxi-taxi, impozitele, agentul termic, deşeurile, facturile, judecătorii incompetenţi... “Realitatea cu amănuntul” este cartea vieţii omului în tranziţie din Estul Europei, concret – în RM, perioadă definită de „un lanţ nesfîrşit de ilegalităţi, înşelătorii, ca o paradă a lăcomiei şi a egoismului fără frontiere”. Iată un autoportret de tranziţie: „De fapt, dacă mă gîndesc bine, viaţa mea din ultimele două decenii poate fi comparată cu o şosea marcată de borne care indică zilele rămase pînă la venirea facturilor. Da, aşa a fost. Toate lunile, în special cele de iarnă, erau o aşteptare chinuitoare a facturilor, o încercare de a ghici sumele conţinute de acestea. Apoi, începea acumularea banilor pentru plata facturilor pînă la sfîrşitul lunii. După ce le achitam, simţeam o mare uşurare, eram parcă mai liber şi chiar mai fericit. Omului tranziţiei nu-i trebuie Coasta de Azur, lui îi este suficient să plătească factura”. Îndemnul lui Iulian Ciocan este: „Să înfruntăm tranziţia zîmbind”, doar că concluzia e mult mai amară: „Mă gîndesc că Isaura ar fi ales să rămînă roabă pe vecie într-o Brazilie sclavagistă, dacă i s-ar fi propus să guste din „bucuriile” interminabilei tranziţii moldoveneşti”. Ce să zic, cartea lui Iulian nu-i chiar o invitaţie în Moldova, land of choice, e doar o oglindă băgată în faţa acestei perioade care ne-a cam marcat pe toţi, căreia îi dorim să se ducă pe pustii. Ducă-se...

 

Iulian Ciocan, “Realitatea cu amănuntul”, Editura Arc, Chişinău, 2008