FAKT

Ştefan CARAMAN
AEROPORT
(A truly nice fucking love story)

 

                                               

                                                

                         Personaje :

 

Rudi

Sorana

 

Clădirea unui aeroport străin. Să zicem Praga. Sala de aşteptare. Pe o canapea un individ între două vârste, elegant, îmbrăcat office, ţine pe picioare un laptop la care scrie ceva; într-o ureche are un bluetooth;

 

Pe ecranul de deasupra pe care de obicei curg informaţii despre cursele aero, se derulează următorul text; pe parcursul piesei se vor mai derula câteva fragmente semnalizate prin  personajul ECRAN

 

ECRAN : Eram în aeroportul din Praga… veneam… plecam… scriam fără chef pe un notebook la fel de plictisit ca şi mine… cuvintele de depuneau anevoie şi nu aveau suflet… voiam o poveste simplă, cu personaje puţine, eventual doar un el şi o ea… el era aici, ea era peste tot… avionul meu întârzia… cred că voiam să se întâmple ceva…

 

RUDI (vorbeşte la telefon în timp ce scrie) : Nu-mi spune asta, te rog… sunt în aeroport, mă vede lumea (râde)… cum cine, români sunt peste tot, poate fi şi aici unul… (o mică pauză în care zâmbeşte condescendent; vorbeşte în şoaptă) dar dacă muţi piciorul puţin mai încolo ? Nu, sigur că n-o să-l ţii astfel până vin eu… o să-ţi îngheţe… o să-ţi îngheţe… ghici ce o să-ţi îngheţe dacă ţii picioarele depărtate… nu, sigur nu o să-ţi îngheţe salata de vinete…  abia săptămâna viitoare, trebuie să trec pe acasă mai întâi, cel mic împlineşte 3 ani, i-am luat un cadou… (răceşte puţin tonul) nu ţi-aş fi spus dacă nu ai fi întrebat, la naiba! Iartă-mă, iar reluăm subiectul…

 

Se apropie o femeie tânără, frumoasă, îmbrăcată elegant, atitudine independentă, genul după care întorci capul şi uiţi de el… vorbeşte foarte excitant (fără să fie vulgară) singurul loc liber este lângă Rudi… se aşează  fără să întrebe pentru că vorbeşte la un telefon mobil

 

SORANA : Am vrut să merg la teatru aseară, dar n-am mai găsit bilete… aşa că am ales să mă retrag într-un club… am băut un dayquiri, m-am uitat la o prezentare de modă…n-am mâncat nimic şi sunt un pic nervoasă… ăia? nişte fiţoşi, habar n-aveau să se uite pe o proiecţie pesimistă… ca sa nu mai spun de cash flow – eu nu ştiu cum fac ăştia finanţări structurate pe aici, sunt total nepregătiţi… le dădeam clasă la orice oră, de altfel le-am şi arătat-o de câteva ori…  da pui, sunt deşteapta ta… o să ne vedem, sigur… pui, sigur că te iubesc, mă gândesc foarte mult la tine…

 

RUDI (voce concupiscentă, uşor superioară): Şi eu mă gândesc foarte mult la tine… zilele astea la Praga a fost un calvar… mâine la Hamburg alte întâlniri… lansare, conferinte, lecturi… şi peste toate astea, cine ?… tu frumoasa mea… dacă te-aş evalua în termeni financiari, aş spune că eşti un indice nikkei aberant, care creşte în timp ce toţi ceilalţi scad… înţelegi cât de mult ţin la tine ?

 

SORANA : Of, eşti un pui atât de mic… parcă ai avea 14 ani nu 27… te iubesc enorm, enorm… sunt numai a ta şi atât… eşti genial, eşti strălucitor, n-am simţit niciodată ceea ce simt cu tine… sunt puiul tau, da?… ce m-aş face eu fără tine ? de la tine am învăţat totul, eşti o capacitate… hai, şi n-o mai face pe modestul…

 

RUDI : Recunosc că uneori mă comport ca un adolescent de 14 ani… înţelege-mă şi tu, aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de când… nu fii rea, cu ea a fost altfel, eram tineri… la 24 te îndrăgosteşti iremediabil până şi de propria persoană… aşa a fost, sunt mai în vârstă, mi s-au întâmplat unele lucruri mai devreme… dar ai apărut tu… nu ştiu cum să-ţi spun, eşti cea mai frumoasă întâmplare din viaţa mea… uit până şi faptul că sunt ridicol dansând rock’n’roll cu tine (râde)… e un chin

 

SORANA (şopteşte ceva neinteligibil; se ridică un pic, face câţiva paşi şi spune) : Spuneam că e un cretin aici care vorbeşte cu amanta lui… Dumnezeule, e atât de îndrăgostit… sau poate că minte (se uită puţin în direcţia lui Rudi) Nu arată rău… pare genul de manager sau broker, cam aşa ceva… e cam bătrâior de felul lui dar vorbeşte cu una de 24… maturul clasic, se împresoară de bunăciuni ca de haine…  mrrrrr eşti gelos, ce gelos eşti, Anduc… eşti un pui gelos şi atât… te iubesc, pui… sună-mă un pic mai încolo, da?… nu-ţi închid când ţi-e lumea mai dragă ci pur şi simplu trebuie s-o fac… Nu prea pot să vorbesc acum… (închide)

 

RUDI : Tocmai s-a ridicat una de lângă mine… vorbea româneşte cu prietenul sau amantul, nu ştiu… mda, e bunăciune, no offense… Crina, au ăştia tinerii de azi nişte texte (râde)… şi tu eşti o tânără de astăzi, dar cui puii mei să-i spun ? pretinde o secundă că eşti o doamnă matură şi ascultă-mă, oricum uiţi în cinci minute… nu, situaţia noastră e complet diferită… suntem amândoi căsătoriţi până la urmă, chiar dacă ai 26 şi chiar dacă chiar dacă Răzvi al tău e pe mare, tot căsătorie e şi aia…  auzi? (o imită un pic) numai în „pui mic” şi în „genialule” îl ţine… (ascultă) … să te ferească Dumnezeu de bârfa bărbaţilor… bine, bine, vorbim mai încolo, ai grijă de tine… fă-te frumoasă pentru că în câteva zile vin şi trebuie să… tu nu vorbeşti serios, chiar vrei s-o auzi? În regulă :(strigă) ok, trebuie să te fut! (Sorana îl aude şi e surprinsă)

 

Sorana revine cu telefonul închis, se aşează din nou, scoate o revistă din geantă şi începe s-o răsfoiască… Rudi tace şi el fiind concentrat acum pe laptop… Sorana e uşor nervoasă, schimbă paginile mai repede decât ritmul normal şi face zgomot… Rudi se transformă uşor la faţă, devine iritat şi el, tastează tot mai iute, tot mai febril… simultan Sorana trânteşte revista de masa din faţa canapelei iar Rudi trânteşte capacul laptop-ului

 

RUDI ŞI SORANA : La dracu’!

Moment de tăcere jenată, fiecare se uită în altă parte, consultă ceasul, se scarpină în cap, gesturi de oameni încurcaţi

 

RUDI : Aeroportul acesta are o problemă de acustică…

 

SORANA : Mai exact ?

 

RUDI : Spui una şi se aude alta…

 

SORANA : Da, am remarcat… spui „la revedere” şi se aude… cum spuneaţi mai devreme ?

 

RUDI : În fine, nu era obligatoriu să auziţi…

 

SORANA : Nu era obligatoriu, dar am auzit… ( Sorana butonează un pic la telefonul mobil până se opreşte la o poză…ridică telefonul spre el) : El e Muky…

 

RUDI (se uită) : Javra asta ?

 

SORANA : Dar nu e javră, e un motan birmanez…

 

RUDI : Iartă-mă, nu mă pricep la pisici… ultima pe care am avut-o, a fost când eram copil, undeva la ţară… era chioară, nu avea un picior şi prefera să latre ca să ne convingă că e de fapt Norocel… Norocel fiind căţelul… în fine, poveste lungă, motiv pentru care am şi uitat-o

 

SORANA : Şi vreţi să spuneţi că nu deţineţi nici un animal de casă?

 

RUDI : Aş spune că nu, dar când mă bărbieresc dimineaţa şi privesc oglinda, capăt unele dubii…

 

SORANA : Măcar un papagal?

 

RUDI : Despre asta vorbeam acum…

 

SORANA (râde) : Ce comic sunteţi…

 

RUDI : Aparent, ajută când vrei să cucereşti o femeie…

 

SORANA : Nu mai spuneţi…

 

RUDI : Desigur, persoanele de faţă se exclud…

 

SORANA : Ce clişeu…

RUDI : Nu, nu e clişeu… întotdeauna noi bărbaţii ne dorim să cucerim femeile care nu sunt de faţă sau care nu ne aparţin… farmecul constă în luptă nu în victorie… aşadar după ce o să pleci o să-ţi fac şi dumitale curte…

 

SORANA : Şi de ce nu începeţi chiar de acum?

 

RUDI : Ce să fac cu o tânără care mi-ar pica în plasă în doar 15 minute ?

 

SORANA : I-auzi… de unde sunteţi atât de sigur ?

 

RUDI : Sunt sigur – nu greşesc niciodată…

 

SORANA (ironică): 15 minute, nu ştiam eu peste cine dau în aeroportul din Praga…

 

RUDI : Era doar o figură de stil… de fapt, am reuşit şi mai repede…

 

SORANA (râde, îi place dialogul) : Şi nu vă e  teamă că femeile pe care le cuceriţi, aşa la repezeală, vor veni cu dumneavoastră şi că veţi rămâne cu ele pe cap?

 

RUDI : Între frica de victorie şi noncombat sunt silit să aleg prima alternativă… dacă vrei o imagine plastică, închipuie-ţi programul genetic ca o injecţie cu penicilină… n-o vrei dar mama te ţine de mâini, tata de picioare, virusul e în tine iar asistenta îţi înfige ditamai acul în cur…

 

SORANA : Iertaţi-mi ieşirea de mai devreme, aeroporturile mă plictisesc de moarte…

 

RUDI : Iartă-mi ieşirea şi dumitale – femeile care trântesc reviste în aeroporturi mă irită de moarte…

 

SORANA : De unde le scoateţi?

 

RUDI : Se spune despre mine că sunt un ins creativ…

 

SORANA : Nu mă îndoiesc de asta…

 

RUDI : De fapt, ştii, creativitatea este doar o mască…

 

SORANA : O mască?

 

RUDI : Da, o mască care ascunde timidităţi şi complexe… Până la urmă acestea definesc personalitatea unui individ… cu atât eşti mai bun cu cât eşti mai timid şi mai complexat…

 

SORANA : Aud asta pentru prima oară…

 

RUDI :  Oameni ca mine te cuceresc din prima…

SORANA : Hm, aş vrea să o văd şi pe asta…

 

RUDI : Nu mă înţelege greşit… suntem la ce se spune… eu am o opinie diferită despre oamenii creativi… poate că la început sunt sclipitori, te surprind, au haz sau au adâncime, dar după ce îi înveţi sunt atât de previzibili şi plictisitori, încât îţi vine să o iei la fugă…

 

SORANA : Ei, nu e chiar aşa…(îşi aminteşte) mă numesc Sorana…

 

RUDI : Sorana de unde ?

 

SORANA : Sorana de la Bucureşti…

 

RUDI : Asta e tot ? Sorana de la Bucureşti ? Nici un trecut, nicio poveste, nicio culoare, nimic ?

 

SORANA : Am 23, sunt frumoasă, sunt foarte frumoasă, călătoresc, descopăr, primesc, ofer, îmi plac lucrurile complicate, prefer mai degrabă degradeurile…

 

RUDI : Ce ştii dumneata despre degradeuri…?

 

SORANA : Nu sunt niciodată la fel…

 

RUDI : Da, e un răspuns isteţ… Eu mă numesc Rudi…

 

SORANA : Încântată…

 

RUDI: Nu te cred…

 

SORANA : Sorana mă cheamă, de ce v-aş minţi ?

 

RUDI : Nu cred că eşti încântată, e doar o formulă de politeţe… ah! detest formulele de politeţe, mai ales la generaţia asta a dumitale… descopăr mereu că printre voi se ascund tot mai puţini indivizi nonconformişti…

 

SORANA : Acum vreţi să mă provocaţi…

 

RUDI : Nicidecum, e modul meu simplu de a anunţa că trebuie să mă ridic şi să mă duc la toaletă…

 

SORANA (amuzată) : Ar fi trebuit să-mi dau seama

 

RUDI (din mers) : Da, asta e o replică bună… (se îndepărtează)

 

Suna telefonul Soranei…

 

SORANA (languros): Alo… da pui, sunt încă în aeroport… am venit mai devreme, s-a întâmplat ca traficul să fie foarte uşor, aşa că o sa stau pe aici aproape două ore… nu, nu mă plictisesc… cine?... a domnul care vorbea cu amanta… e pe-aici, are un laptop, tot scrie la el… ma rog, acum nu scrie, s-a dus să urineze… cum de unde ştiu? Mi-a spus… (devine uşor iritată) nu, nu mi-a spus aşa din senin, am conversat un pic şi s-a scuzat… da, şi mi-a spus că se duce să urineze… nu, nu m-a deranjat defel… e un tip  mişto, să ştii… m-a luat cu texte din astea şmechere : auzi, cică programul genetic e ca o injecţie cu penicilină (râde)…  sau cică avea la ţară un motan care lătra…ţi-am spus, e plin de replici, n-am să mă plictisesc aici… are umor, pare un bărbat de treabă, e genul acela fără inhibiţii care vorbeşte direct… ce pui mic eşti… cum poţi să spui asta? E un ins pe un aeroport, pe deasupra mai e şi român, schimbăm o vorbă, socializăm apoi fiecare pleacă în direcţia lui şi gata… doar să ştii, sunt a ta pui… a ta şi numai a ta…(moment de tăcere; apoi întreabă încet, se pisiceşte)… ai pus bot?... dar ce faci? mi-e dor de tine, sunt a ta pentru totdeauna… sunt puiul tau? Zi, sunt puiul tau? (se apropie Rudi)… trebuie sa închid… vorbim mai incolo, da? Pa pui…

 

RUDI : Aeroport de căcat…

 

SORANA : Mie mi se pare drăguţ…

 

RUDI : Domnişoară, la vârsta dumitale totul pare drăguţ… aeroporturile de căcat sunt drăguţe, un accident de maşină e drăguţ, o minciună e drăguţă…  până şi eu îţi par drăguţ…

 

SORANA : Asta înseamnă că sunt lipsită de discernământ ?

 

RUDI : Asta înseamnă că ai atâtea oportunităţi înainte încât faptul de a le accepta ca atare pe toate e mai sănătos decât acela de a începe sa operezi selecţii…

 

SORANA : Nu prea înţeleg…

 

RUDI : Să fiu sincer nici eu… cred că mă dădeam deştept…(râde) … Tinerii sunt lipsiţi de discernământ iar asta e o mare calitate, vă  invidiez …

 

SORANA : Dar mie nu-mi place să mi se spună că sunt lipsită de discernământ…

 

RUDI : Câţi ani spuneai că ai domnişoară…?

 

SORANA : Memoria dumitale e prodigioasă…

 

RUDI : Am uitat, probabil nu era important…

 

SORANA : Bărbaţii…23, merg pe 24…

 

RUDI : A-ha… aproape că ţi-aş suna părinţii  să îi întreb cum de ţi-au dat voie să ajungi tocmai la Praga…

SORANA : V-ar închide telefonul în nas…

 

RUDI : Da? De ce?

 

SORANA : Cu părinţii mei am lămurit lucrurile… mă descurc singură, nu mai am nevoie de ei…

 

RUDI : Iată o atitudine sănătoasă… în locul dumitale i-aş împuşca un pic în cap… bine nu mult, doar cât să nu îi doară…

 

SORANA : E un subiect pe care nu-mi place să-l comentez…

 

RUDI : Atunci nu-l comentezi… scuză-mă puţin (devine concentrat pe bluetooth) Da? Buna mami, ce faci ?... nu, încă n-am plecat… e o problemă cu avionul, mai întârzie… nu ştiu cât… a fost aşa şi aşa, cred că singurul lucru care o să-mi rămână în cap sunt cârnaţii din faţa teatrului Melostranskaia Beseda şi faptul că berea ăstora e cam scumpă… în rest… dar ce face cel mic? mai e constipat ? mi-e dor de el… da, desigur, mi-e dor şi de tine… întotdeauna mi-e dor de tine – imediat cum ies din casă devin impacientat şi mă panichez… (râde forţat) e normal să nu mă crezi atâta vreme cât nu e adevărat… (Sorana deschide iar revista dar o răsfoieşte absentă, trage cu urechea)… aşa am eu o ironie mai de căcat, în 20 de ani puteai să înveţi asta…vorbesc urât pentru că  aşa sunt eu mai sensibil… nu mă aude nimeni, sunt numai străini şi un cretin în aeroportul ăsta… exact, cretinul sunt eu… da, am cumpărat… da, am cumpărat şi asta… nu, asta am uitat, dar o rezolv la Hamburg… ţi-am spus că trebuie să ajung şi la Hamburg, citeşte-ţi dracului mesajele alea de pe e-mail… iartă-mă, am avut o zi grea… da, pot să spun că am avut o zi grea chiar şi dacă e abia 9 dimineaţa (Sorana izbucneşte în râs)… (scade vocea) încetează… încetează te rog cu asta… bine, ai grijă de tine, vorbim mai târziu…

 

Deschide iar laptop-ul şi se uită la el absent fără să tasteze nimic… Sorana se uită prin revistă…

 

ECRAN : Fata asta mă incita… putea fi un personaj : era puternică, era sălbatică, nu avea inhibiţii, era directă… o priveam discret, căutam cu asiduitate un defect şi eram iritat că nu îi găseam niciunul… dacă aş fi avut vreun înger păzitor acesta mi-ar fi spus : „cretinule, ea este!”… 

 

SORANA : Puţin luat…

 

RUDI : Honey, la vârsta mea dacă nu eşti însurat înseamnă că eşti fie impotent fie homosexual…

 

SORANA : Nu-mi spuneţi honey…

 

RUDI : Nu-mi vorbi de sus…

 

O mică pauză…

 

SORANA : Probleme în Paradis?

 

RUDI : În Paradis nu sunt probleme atâta vreme cât locuieşti acolo…

 

SORANA : Iertaţi-mă că întreb…

 

RUDI (o întrerupe) : Atunci nu întreba…

 

Alt moment de tăcere

 

SORANA : Uneori sunteţi urâcios, să ştiţi…

 

RUDI : Nu pot fi spumos tot timpul… aş crea dependenţă, apoi monopol, aş primi amenzi, aş falimenta instant şi aş muri de foame…

 

SORANA : Da, interesant….

 

RUDI : Aş ajunge la mila unor domnişoare aşa ca dumneata… nu e o imagine prea hazlie

 

SORANA : Urâciosul… urâciosul…

 

Rudi scrie… e oarecum nervos… la un moment dat închide capacul laptop-ului, apoi iar îl deschide…

 

RUDI : A ratat vreunul să-ţi spună că eşti frumoasă?

 

SORANA : Da, da, ştiu… toţi bărbaţii nu îmi spun altceva decât că sunt frumoasă…

 

RUDI : Nu-ţi trebuie mai mult…

 

SORANA : Am înţeles aluzia, mulţumesc…

 

RUDI : În fine… spune-mi cu ce te ocupi…

 

SORANA : Banking… finanţări structurate…(Rudi o priveşte surrprins) Da, ştiu, cine şi-ar lăsa afacerile pe mâna unei puştoaice cu aere de gheişă…

 

RUDI : N-am spus asta…

 

SORANA : Dar aţi gândit-o…

 

RUDI: N-am gândit-o…

 

SORANA : Aţi fi gândit-o…

RUDI : Nici măcar… nu îmi pare că ai un aer de gheişă, ci mai degrabă de felină… îţi plac animalele ?

 

SORANA : Îmi plac pisicile… am  una, parca v-am mai spus…

 

RUDI : Da, da, dar eu sunt bărbat şi uit amănuntele importante… spuneai de un motan  spooky…

 

SORANA : Nu e spooky ci doar Muky…

 

RUDI : Pisici şi pisici… în fine, te întorci în ţară?

 

SORANA : Da, vin de la un training, probabil mă paşte o avansare…  dumneata ?

 

RUDI : Eu ?

 

SORANA : Daţi-mi voie să ghicesc… Sunteţi broker sau director la o multinaţională, ceva de genul ăsta… umblaţi mult, investiţi la bursă, trăiţi o viaţă tumultoasă şi un pic dezordonată…

 

RUDI : Impresionant…

 

SORANA: V-am citit, nu ? Intuiţia feminină nu m-a trădat niciodată …

 

RUDI : Dar azi şi-a luat liber…

 

SORANA : De ce? De ce ? ce-am greşit ? Spuneţi-mi repede unde am greşit….

 

RUDI : Pai nu sunt nici broker nici director, nu joc la Bursă, iar viaţa mea e mai degrabă una searbădă…

 

SORANA : Atunci cu ce va ocupaţi ?

 

RUDI : Pe lângă ce faci dumneata, sunt lucruri neînsemnate…

 

SORANA : Totuşi, măcar de dragul conversaţiei…

 

RUDI : Sunt scriitor…

 

SORANA : Scriitor ?

 

RUDI : Dezamăgită… o să rămân singur pentru toată viaţa…

 

SORANA : Pot să pariez… acum, fără glume, chiar sunteţi scriitor?

 

RUDI : Da, exact, din ăla care scrie cărţi, le publică şi are iluzia că astfel transformă lumea şi o depune la picioarele sale.

 

SORANA : N-am auzit de niciun scriitor pe nume Rudi…

 

RUDI : Nimeni nu e perfect…

 

SORANA : Şi aţi scris multe cărţi?

 

RUDI : Dumneata evaluezi un act erotic în funcţie de numărul de bărbaţi care îţi trec prin pat sau în funcţie de numărul de orgasme pe care ţi le oferă  fiecare în parte?

 

SORANA : Nu-mi evaluez actele erotice, ci doar mă bucur de ele…

 

RUDI : Îmi aduc aminte de o scenă cu două maimuţe acuplate, undeva pe Discovery… se bucurau de act… una chiar gâfâia, aşa ca o femeie tânără de 23…

 

SORANA : Sunteţi vulgar…

 

RUDI: Nu, îţi răspundeam la întrebare… a scrie e ca un act erotic între oameni şi are o legătura sensibilă cu calitatea … nu conteaza câte volume am scris ci doar că le-am scris

 

SORANA (ironică): Mă străduiesc să înţeleg…

 

RUDI : Nu e rău… trebuia să începi de undeva …

 

Iar o pauză…

 

SORANA : Şi despre ce scrieţi ?

 

RUDI : Nu abandonezi…

 

SORANA : Mă plictisesc…

 

RUDI : Iar eu nu prea reuşesc să te anim…

 

SORANA : Dumneavoastră sunteţi mai degrabă un domn rezervat… sau, hm, un soi de hunter… staţi izolat, ascuns, bine mascat şi când biata victimă trece prin apropiere nu prea mai are nicio şansă… cred că sunteţi rapace…

 

RUDI : Te-ai gândit dumneata aşa, să mă caracterizezi…

 

SORANA : Chiar dacă am 23, ştiu să citesc oamenii…

 

RUDI : Aşa crede orice poliţist după o oră de conversat cu un turist german…

 

SORANA : Mă ironizaţi…

 

RUDI : Nu vrei sa-mi spui simplu, Rudi?

 

SORANA : De ce nu ?

 

RUDI : Îndatorat…

 

SORANA : Şi tu despre ce scrii Rudi ?

 

RUDI : Scriu despre indivizi solitari şi rapace, care stau izolaţi, bine disimulaţi, cameleonici şi care nu iartă nicio victimă… cum n-am nici timp nici modele, scriu despre mine…

 

SORANA : A-ha, autobiografia…

 

RUDI : Se poate spune şi aşa… dar o fac atât de perfid încât cei care mă citesc pun mâna în foc că au în faţă o ficţiune…

 

SORANA : Înseamnă că ai o viaţă tumultoasă… am spus eu că ai o viaţă tumultoasă…

 

RUDI : Nu domnişoară, nu am… dar e foarte posibil ca oamenii care m-au cunoscut să fii avut o viata tumultoasă din cauza asta… scuză-mă puţin… (vorbeşte la Bluetooth) Da? Hei, Rux, nu te-am mai auzit de o grămadă de vreme, ce mă bucur că te aud… ce ai mai făcut? Pe unde ai mai fost?... Da? Londra? Hai du-te!...Ţi-am spus încă de pe atunci că o să reuşeşti, eşti o femeie deşteaptă…  Eu… Eu acum sunt într-un aeroport la Praga, mă îndrept către Hamburg şi am o senzaţie vagă că mi se va întâmpla ceva (în timp ce spune asta se uită la Sorana care citeşte iar din revistă – de fapt se preface, ascultă convorbirea) … nu ştiu dacă  rău sau bun, la mine extremele se cam confundă, dar ştii deja … dar lasă asta, ce-ţi veni să mă suni?... da-o dracului! dupa 3 ani în care n-am mai ştiut nimic despre tine, brusc ţi s-a făcut dor… sigur, nu minţi, tu nu m-ai minţit niciodată, e cam greu de crezut, atât… da, ai dreptate, iartă-mă… mă cunoşti bine, mă aprind repede sufăr un pic şi mă sting şi mai repede (râde; apoi cu vocea joasă)… nu e tocmai momentul să-mi aduci aminte de asta… serios, mi-e greu sa vorbesc liber… pentru ca e puţin vulgar ca într-un aeroport din Praga, după trei ani în care n-am mai auzit nimic despre tine, să-ţi povestesc ce frumos te futeam în gură într-o noapte de vis la Sinaia… ştii? Praga, Sinaia, nu se potrivesc… (râde)… asta mi-a plăcut întotdeauna la tine, că nu te superi (Sorana lasă de-a dreptul revista jos şi asculta un pic siderata, cu gura căscată)…tu doar te cari fără urmă… da, mai scriu, pânăa la urmă  asta fac cel mai bine… în ultima vreme teatru… pentru că am sentimentul că ma joc, ţin nişte aţe în mână şi manipulez nişte păpuşi, ceva de genul ăsta… (râde) da, să te ţii atunci când aţele se încurcă, mai ales când te amesteci printre marionete… ah, curiozitatea feminină… ce mai prind şi eu – mai găseşti gâşte care cad ameţite de faima marelui autor…  nu ştiu, dacă a merge la Hamburg să lansez o carte poate fi numit succes, dar cred că am succes… cine? nevastă-mea?... acasă cu copiii, mă aşteaptă şi mă urăşte sincer… probabil de aia stă încă lângă mine, ca să mă prindă într-o zi cu garda jos şi să mă piseze până rămân fără aer (râde trist)… vezi că m-ai sunat pe banii mei, o sa mă coste… (moment de tăcere), chiar mă gîndeam când o să spui asta… nu ştiu, ce să spun? Eşti în Bucureşti?... şi cât stai?... aha… păi ne vedem, n-am nimic împotrivă… când ajung acasă te sun şi ne vedem, găsesc eu un moment… (râde) da, cum mă ştii, după agendă pentru că mă lasă memoria… sigur, probabil o sa ne şi futem, n-am avut niciodată probleme cu asta… k, ne vedem, te pup… pa

 

ECRAN : Şi telefonul sună într-una… iubite sau foste iubite, femei care mi-au trecut prin pat şi prin cărţi… toate parcă s-au vorbit să mă caute astăzi… de parcă ar fi simţit că domnişoara asta uşor necioplită şi superficială mă cucerise… fără nici un efort, fără nici un preambul… trebuie să fiu atent, trebuie să îi rezist…  încă o depresie şi probabil istoria familiei mele s-ar îmbogăţi cu o legumă…

 

Se uită absent prin laptop

 

SORANA: Well, well…că tot vorbeam de victime şi vânători…

 

RUDI : Încă mai eşti pe aici domnişoară ?

 

SORANA : Păi unde să fiu ?

 

RUDI : La bar, să bei un cappuccino, să te uiţi pe fereastră şi să stai un pic cu gândurile tale; nu simţi nevoia să stai uneori cu gândurile tale? În aeroport e locul ideal să le vezi cum vin şi pleacă…

 

SORANA : Avioane se pot vedea şi în altă parte…

 

RUDI : Gîndurile…

 

SORANA : Am tras cu urechea…

 

RUDI: Am vorbit tare…

 

SORANA : Bărbatul fatal…

 

RUDI : Ai un talent de a trage concluzii…

 

SORANA : Păi când am ajuns aici vorbeai cu Crina, apoi cu soţia şi acum cu Ruxi… dacă mai întârzie avionul s-ar putea să fac cunoştinţă cu întreaga menajerie…

 

RUDI : Dacă ai vreo curiozitate aparte îţi pot trimite o listă pe e-mail…

 

SORANA : Da, te şi cred…

 

RUDI : Serios… adrese, numere de telefon, loc de muncă… sunt un ins ordonat…

 

SORANA : Acum eşti deja neserios, îmi pot schimba părerea despre tine…

 

RUDI : Să fiu sincer, nu mi-am propus să-ţi alimentez judecata de valoare… sunt ce vrei dumneata să fiu…e bine aşa?

 

SORANA : Nu e bine… nu mă aşteptam la asta…

 

RUDI : Vorbeşti de parcă ţi-ar părea rău…

 

SORANA : Nu-mi pare rău deloc, de ce să-mi pară rău ?

 

RUDI : Nu ştiu, de ce ţi-ar părea rău?

 

Sorana se ridică

 

SORANA : Mă duc la bar să iau un cappuccino, să stau un pic cu gândurile mele… mi-a spus cineva că în aeroport e locul ideal…

 

RUDI : Să te uiţi la fereastra dinspre vest, de acolo se văd cel mai bine cum vin şi pleacă.

 

SORANA : Gândurile mele nu vin dinspre vest…

 

RUDI : Vorbeam de avioane… sunt cursele dinspre Vest…

 

SORANA : De parcă ai avea un dinte împotriva mea…(se ridică şi pleacă; face câţiva paşi şi se întoarce) Nu vii cu mine? Plătesc eu cafeaua…

 

RUDI : Nu fac parte din gândurile dumitale, invitaţia e deplasată…

 

SORANA : Acum te alinţi… Doar bem cafeaua în tăcere, fără să ne privim, fără să ne băgăm în seamă…numai să ştiu că e cineva lângă mine, nu-mi place să stau singură…

 

RUDI : Eu simt nevoia să fiu uneori singur…

 

SORANA : Ah, da, solitarul…

 

RUDI : Ăla , ăla…

 

SORANA : Am vrut să fiu drăguţă…

 

RUDI: Dar eşti draguţă…

 

SORANA : O spui, doar aşa… îţi par vreo gâscă oarecare, nu ?

 

RUDI : Nu, de fapt îmi placi…

 

SORANA : Atunci vii ?

 

RUDI : Nu, nu beau cafea in Cehia niciodată, e execrabilă…

 

SORANA : Atunci nu mai merg nici eu, rămân aici…

 

RUDI : Cum doreşti…

 

Sună telefonul ei

 

SORANA (ia acelaşi ton languros, dar un pic exagerat în ciuda domnului de lângă ea) Da… ce faci pui? (lasă vocea jos dar nu foarte jos) şi mie mi-e dor de tine… da, încă n-a plecat… de aia ai sunat? Pui, tu eşti gelos…parcă eşti un copil… nu e nimic, stăm de vorbă… (se aprinde brusc)… pui dar ce părere ai tu despre mine ? cum crezi că după o jumătate de oră de conversaţie cu un necunoscut o sa mă arunc în braţele lui?... nu mai fii aşa, te rog… (îndulceşte iar tonul vocii) sunt puiul tău şi numai al tau… te iubesc enorm, enorm… auzi? ce-mi pregăteşti cand ajung acasă? … ce? mazăre? … fie, mâncăm mazare de la catering, tu ştii mai bine… vezi să fie caldă pentru că iar te pun să-mi cumperi cuptor cu microunde… o să-mi umpli casa cu electrocasnice…(râde)… ajung, ajung, ne vedem deseară şi o să fie bine… nu mai fi pui, da? … adica fi pui, dar nu mai fi gelos…bine, vorbim mai încolo, oricum plăteşti tu… şi eu te iubesc… (închide)

 

Sorana aşteaptă ca Rudi să spună ceva; face gesture necontrolate, Rudi însă stă cu ochii în computer…

 

SORANA : Scrii şi în aeroport?

 

RUDI : Scriu oriunde am chef…

 

SORANA : De ce te răsteşti la mine ?

 

RUDI : Nu ma răstesc la dumneata, domnişoara, îţi răspund la întrebare…

 

SORANA : Nu-mi mai spune domnişoară…

 

RUDI : Încerc… am avut o mamă severă – mă obliga să vorbesc politicos

 

SORANA : Şi ce scrii ?

 

RUDI : Un proces verbal de predare - primire…

 

SORANA (izbucneşte în râs) : Esti genial!… eram sigură că scrii la o carte…

 

RUDI : Ţi se întâmplă de prea multe ori să fii sigură… asta dăunează.

 

SORANA : Scrii la o carte…

RUDI : Da, scriu la o carte…

 

SORANA : Şi? Despre ce este vorba în carte ?

 

RUDI : Despre o tânără domnişoară, frumoasă, care a descoperit lumea un pic prea devreme, care vorbea doar cu pui mic, iubire şi se alinta teribil…

 

SORANA : … care nu avea prieteni de vârsta ei pentru că toţi o considerau prea distantă şi prea serioasă…

 

RUDI : …care îşi complica un pic existenţa confundându-şi sentimentele cu joaca de iubirea

 

SORANA : …care îşi bătea joc de propria ei viaţă…

 

RUDI : …căreia îi plăceau situaţiile confuze… în fine, cu bărbaţii maturi un pic însuraţi…

 

SORANA : …dar care a vrut să fie întotdeauna pe primul loc…

 

RUDI : Asta e o trăsătură de caracter mai puţin vizibilă, dar am să îi găsesc exact măsura potrivită…

 

SORANA : …şi care a făcut o grămada de prostii…

 

RUDI : Serios ?

 

SORANA : spre exemplu, a dat examene de admitere la 3 facultaţi : ASE Bucureşti, Studii Politice Bucureşti şi Administraţie publică la Brăila, le-a luat pe toate şi-a ales-o pe cea mai proastă pentru că iubea un cretin care îi spunea că o lasă dacă pleacă de lângă el…

 

RUDI : Pui ?

 

SORANA : Ah, nu… Cretinul oricum a lăsat-o după jumătate de an… În fine, ai scrie despre un personaj aproape mediocru…

 

RUDI: Orice mediocru poate ajunge erou al unei cărţi de succes … asta e de fapt treaba mea; ştii… Aţele, marionetele…

 

SORANA : Da, da…Nici nu mă cunoşti…

 

RUDI : Am scris doar despre persoane pe care nu le-am cunoscut; asta m-a ajutat să le transform în cele care mi-ar fi plăcut să fie… în cartea mea s-ar putea sa fii un personaj frumos

 

SORANA : În literatură poate mai merge, dar în viaţa reală…

 

RUDI : În viaţa reală, după ce ajungi să cunoşti o femeie nu trebuie decât să faci  gestul simplu de a o părăsi sau, în fine, de a o lăsa să te părăsească…

 

SORANA : Uşor de spus…

 

RUDI : Îţi pot da lecţii…

 

SORANA : Lecţii despre cum să părăseşti o femeie… la ce mi-ar folosi ?

 

RUDI : Nici nu ai idée…

 

SORANA : Şi despre asta vrei să scrii, aşadar… despre mine…

 

RUDI : Aş scrie, dacă aş avea puţină linişte…

 

SORANA (ofensata) : Vrei să tac ? Vrei să plec? Dacă deranjez, mă ridic şi plec…

 

RUDI (se uită în sfârşit la ea; se înflăcărează în timp ce vorbeşte) : Mă deranjezi din scris, într-adevăr, dar nu pentru că vorbeşti ci pentru că eşti pur şi simplu aici… Chiar dacă ai pleca răul a fost făcut… dumneata de cînd ai venit aici nu faci altceva decât să mă inhibi…

 

SORANA : Nu am intenţionat asta…

 

RUDI : Păi nici nu ţi-am reproşat… îţi spuneam cum stau lucrurile… eşti genul de persoană care oriunde ar merge distrage atenţia…

 

SORANA : Sunt frumoasă… sau cum spuneţi voi, sunt bună…

 

RUDI : Sunt multe femei frumoase, nu e numai atât… dumneata ai un plus – eşti o prezenţă; ştii ce este o prezenţă? O persoană care oriunde ar fi, indiferent de context, iese în evidenţă – fără efort, fără să-şi propună asta, pur şi simplu… te uiţi la ea, nu înţelegi de ce te simţi atras ca un magnet, te enervează sau dimpotrivă te încântă dar, până la urmă, nu ai cum să nu ţii cont de ea…

 

SORANA : Şi tu mă inhibi…

 

RUDI: Pentru că sunt la fel…

 

SORANA : Probabil…

 

RUDI (devine atent la Bluetooth) : Da… da, te-am recunoscut… tot aici, au anunţat că  mai întârzie… frica asta de atentate – e mai rău ca în Gara de Nord… tu ce faci? … tot mazăre?... nimic, aşa mi-a venit sa spun “tot” mazăre… mazărea balonează… peste o oră o să mă suni să-mi spui că te-ai balonat, că te doare capul, că nu ai dicarbocalm în casă, că e o mizerie de nedescris şi că nu are cine să te ajute, iar la final o să-mi reproşezi că nu sunt niciodată acolo atunci când ai mare nevoie… îmi pare rău, dar nu pot fi altfel decât previzibil… acum că am aflat  a mia oară totul despre tine, spune-mi,  ce face cel mic? Cum? Febră?... şi tu îţi pierzi vremea la telefon? Du-l repede la medic… du-l repede la medic, la naiba!... (închide conversaţia, e un pachet de nervi; scrie în timp ce vorbeşte) Copilul e bolnav şi asta are chef de ceartă cu mine… Dumnezeule cât de iresponsabile pot fi femeile când au probleme hormonale… nu, ea mai întâi, sentimentele ei, lipsurile, lucrurile care au fost şi nu mai sunt… nici un simţ practic, nicio doză de raţional, nicio putere să spună “la naiba cu toate, îmi văd de viaţa mea”, nu… lasă totul deoparte şi se concentreaza pe inamic… nu mai sunt copiii, nu mai sunt obligaţiile casei ci doar ea… ea, ea şi numai ea… şi trebuie să îmi toarne mie hârdăul cu eşecurile ei… eu sunt vinovat de toate… eu  nu am grijă suficientă de copii, eu sunt tot timpul plecat, eu nu sunt aşa, eu nu sunt pe dicolo, eu nu mai sunt cel pe care l-a cunoscut… de ce naiba nu pleacă!... de ce pur şi simplu nu pleacă! (realizează şi tace brusc: respiră sacadat)

 

ECRAN : Asta îmi mai lipsea, probleme acasă… şi ciudata asta care încă e aici… de ce nu se cară… de ce naiba nu se cară pe altă canapea, în alt salon… nu pot să mă concentrez pe scris, nu pot să mă concentrez pe problemele mele… dar care sunt problemele mele?… de ce naiba scriu prostiile astea?… am ajuns să ţin jurnale în aeroporturi… scriitor de doi bani… Rudi, frate, trezeşte-te! lasă pizda în pace şi fă dracului ceva… scrie, fii cinic, fii rece, fii matur…

 

SORANA : De ce n-o…

 

RUDI : Fut?

 

SORANA : Mai des…

 

RUDI : Nu-mi place…

 

SORANA : Poate ar trebui să divorţaţi…

 

RUDI (se uită urăt la ea gata să îi servească o replică acidă… dar se abţine) : Zici dumneata că e mai bine aşa…

 

SORANA : Nu ţi se citeşte în ochi nicio plăcere când vorbeşti acasă…

 

RUDI : M-a tras curentul…

 

SORANA : Noroc cu Ruxi, cu Crina…

 

Rudi lasă laptop-ul deoparte, se apropie ameninţător de Sorana, apoi se ridică brusc şi începe să meargă prin salon; face gesturi mici dar nervoase (îşi trece mâinile prin păr, le pune în buzunare după care le scoate imediat, îşi freacă nasul sau mâinile, se opreşte în faţa ferestrelor mari se uită un pic, apoi iar începe să meargă); revine lângă ea, ia laptop-ul şi începe să scrie febril, nervos… Sorana îl priveşte cu coada ochiului, este puţin jenată…Rudi scrie, scrie, la un moment dat se opreşte

 

RUDI ( o întreabă absent) : Prietenul tău ce vârstă are ?

 

SORANA : 27

 

RUDI : E bogat? Se ocupă cu ceva ? Căsătorit?

 

SORANA : Nu au nicio importanţă toate astea…

 

RUDI : Ba au… când iubeşti, totul este important : statut, job, bolile copilăriei, obiceiuri culinare şi sportul favorit…

 

SORANA : Îl iubesc aşa cum e, cu probleme şi obligaţii… şi mă iubeşte, ştiu că mă iubeşte…

 

RUDI : Credeam că eşti mai brează…

 

SORANA : Ce vrei să spui ?

 

RUDI : Semănăm, asta voiam să spun… suntem din acelaşi aluat - curve cu suflet de înger

 

SORANA :  Ba nu semănăm deloc… Într-o zi o s-o părăsească pe aia a lui şi o să vină cu mine… mi-a spus că o să fugim amândoi în lume… am visat mereu să fug în lume, sa nu mai ştiu de mama, de tata, de motan, de prieteni… să fiu numai eu cu iubitul meu… o să divorţeze curand, o să-mi găsească un job bun la firma unde lucrează, mi-a promis… mai are câteva lucruri de rezolvat şi rămâne liber, rămâne al meu…o să fie numai al meu… are o grămadă de probleme, dacă nu aş fi eu… mă iubeşte ca un nebun, îmi cumpără flori, plăcinte şi adoarme imediat după ce facem sex… uneori îl strâng de nas. E aşa de drăguţ… (Rudi scrie ceva… scrie nervos) te pomenesti că scrii despre el… îl inventezi? (râde) Îmi citeşti şi mie după aceea?... m-ai făcut curioasă… pe bune acuma, scrii despre el? (Rudi scrie, n-o bagă în seamă) … ce rău eşti…mă tragi de limbă, dar tu nu spui nimic despre tine… crezi dacă ţi-am spus vârsta prietenului meu e suficient să îţi faci o imagine?... chiar dacă ai ştii totul şi tot nu ai avea dreptul să scrii despre asta… e povestea noastră, povestea noastra de dragoste şi atât… nu ai niciun drept!

 

RUDI (se opreşte brusc) : Taci dracului din gură! (Sorana tace)

 

SORANA (nu rezistă: Rudi scrie tot mai nervos; Sorana ridică tonul) la dracu’! credeam ca eşti un bărbat ok, mă simţeam bine că vorbesc cu dumneata, la început aveai chiar haz… ţi-aş fi dat numărul de telefon, am mai fi vorbit… credeam ca eşti un om de calitate şi când colo… stai şi tragi cu urechea la  convorbirile telefonice apoi le transcrii şi, gata, scoţi o carte cu personaje mediocre… eşti odios…

 

Rudi se opreşte brusc, întoarce laptop-ul către ea şi îi spune

 

RUDI: Citeşte …

 

SORANA : Nu vreau…

 

RUDI : Citeşte …

 

SORANA : Nu mă interesează…

 

RUDI : Citeşte dracului! (Sorana citeşte)

 

ECRAN : “Nu mai am nicio scăpare – m-am îndrăgostit de ciudata asta… Sunt un bou…sunt un mare bou… sunt un bou… sunt un mare bou… sunt un bou… sunt un mare bou…”

 

RUDI : Mulţumită?

 

SORANA : Tu vorbeşti serios ?

 

RUDI : Eu scriu…

 

SORANA : Te-ai îndrăgostit de mine…

 

RUDI : Iremediabil…

 

SORANA : Ce drăguţ…

 

RUDI : Ce replică de căcat…

 

SORANA : Iartă-mă… iartă-mă… (întinde încet mâna spre faţa lui să-l atingă, să-l mângâie, dar sună din nou telefonul… retrage mâna imediat, ia telefonul se uită la ecranul lui, îl duce la ureche; nu mai are vocea languroasă ci una şuierată, tăioasă) Da… faptul că mă suni din 15 în 15 minute ca să mă întrebi unde sunt e dovadă de prostie, nu de dragoste… ce naiba ai? ce dracului ai?… bine că ţi s-a stricat maşina; trebuia să mă suni de la Constanţa că ţi s-a stricat ţie maşina… (se calmează puţin) Nu am nimic, sunt ok, aştept să plec în ţară, să ajung acasă şi să mă odihnesc…  nu ştiu, nu cred că vreau să te văd în seara asta… nu, nici mâine sunt, foarte ocupată… ocupată cu a-mi face ordine în viaţă… vrei să vorbim un pic mai încolo?… da, sună-mă tu… (închide; are ochii umezi) S-a supărat, n-o să mă mai sune…

 

RUDI : O să te sune…

 

SORANA : N-o să mă mai sune, e supărăcios şi foarte gelos… acum îşi închipuie că flirtez cu tine…

 

RUDI (aluziv): Desigur că nu faci asta…

 

SORANA : Sunt confuzată… mi-e greu… niciodată nu reuşesc să îmi fac viaţa uşoară, să aleg ce trebuie şi pe cine trebuie… mi-e teamă că o să aleg întotdeauna facultatea mediocră din Brăila…

 

RUDI : Datoria unui bărbat este să fie insistent…

 

SORANA : Datoria  unui bărbat e să stea dracului lângă nevastă-sa şi să nu mai facă aiurea scene de gelozie…

 

RUDI : Tu l-ai ales…

 

SORANA (oftează): Da, eu l-am ales… ne cunoaştem de vreo 8 luni… aşteaptă un copil, vrea să-şi schimbe job-ul, vrea să plece de acasă, mă vrea şi pe mine, vrea să câştige… tot timpul vrea să câştige… şi pe deasupra minte, minte de îngheaţă apele… niciodată nu ştiu exact când vorbeşte serios sau ma abureşte… e complicat

 

RUDI : Iar dumitale îţi plac lucrurile complicate…

 

SORANA : Mie îmi place de el…

 

RUDI : Te-a făcut din  câteva vorbe…

 

SORANA : De ce spui asta ?

 

RUDI : Aşa, pentru că ştiu…

 

SORANA : Dacă ştii înseamnă că faci la fel ca el…

 

RUDI : Sunt ultimul care ţi-ar ţine o lecţie de morală…

 

SORANA : Ar fi şi culmea…

 

RUDI : Iar CV-ul meu personal nu e tocmai un exemplu…

 

SORANA (zâmbeşte) : Bine că măcar îl ţii la vedere…

 

RUDI : Sunt un individ sincer în fond…toate femeile pe care le-am cunoscut au ştiut din start cine sunt…

 

SORANA : Sinceri sunteţi toţi până vă întoarceţi în sânul familiei… acolo totul se transformă…

 

RUDI : Nu, acolo nu se transformă nimic…

 

SORANA: De ce nu divorţezi? De ce nu trăieşti singur ?

 

 RUDI: Să zicem că uneori simt nevoia să mă ascund… să fug de lume, de complicaţii, de situaţiile neprevăzute, de schimbările bruşte de atitudine, de tot ce înseamnă îndoială şi nesiguranţă…

 

SORANA : Aşa…

 

RUDI : Familia este locul ideal… Ai o soţie pe care o cunoşti atât de bine încât nu îţi mai poate oferi nicio surpriză nici măcar aceea că te crede şi când o minţi, copiii pe care nici nu ţi-i apropii nici nu ţi-i îndepărtezi, dar care ţi se par doar alte noi organe ale propriului trup apărute între timp, televizorul, mobilierul, aceeaşi pereţi, conversaţiile terne pe subiecte care nu interesează pe niciunul dintre cei doi, „hai la masă”, „să nu uiţi să cumperi aia”, „ai grijă să nu îngheţi”, … e ca şi cum ai vizita un cimitir printre nişte cruci ale unor oameni pe care i-ai cunoscut… te uiţi la fotografii, aerul e limpede, nu se aude nici un zgomot, totul e previzibil, e perfect şi, înainte de toate, e locul în care nu te caută nimeni…

 

SORANA : Chiar şi când viaţa în cuplu e un dezastru?

 

RUDI : Da, mai ales…

 

SORANA : Nu înţeleg…

 

RUDI : Pentru ca un dezastru te fereşte de un alt dezastru…

 

SORANA (după un moment de reflecţie) : Mi-a spus că nu o iubeşte şi că o să divorţeze de ea… n-au mai făcut sex de mai bine de un an (Rudi începe sa râdă); locuiesc în oraşe diferite, o sună o dată la două zile, doar ca să se asigure că n-a murit… o s-o părăsească…

 

RUDI (ironic): Pentru dumneata…

 

SORANA : Da, pentru mine… şi-a dat cuvântul…

 

RUDI : Când ?

 

SORANA : E doar o chestiune de timp…

 

RUDI (râde din nou) : Am uitat că mai există gâşte atât de naive prin mediul corporatist… de parcă e primul în viaţa ta… sa recapitulăm : un bărbat căsătorit, în aşteptarea unui copil, care stă conjunctural separat de familia lui, dă peste o tânără naivă care ia din zbor tot ce i se vinde şi îi livrează gogoşi cu fuga în lumea largă… ia sa vedem cum se numeşte asta …(râde copios) Ştii cum se numeşte asta ?

 

SORANA : Eşti rău… de fapt, eşti prea bătrân ca să mai crezi în ceva…

RUDI : Se numeşte …

 

SORANA : Nu mai ai nicio picătură de romantism…

 

RUDI : Se numeşte…

 

SORANA : N-o sa reuşeşti… nu, n-o sa reuşeşti…

 

RUDI : Se numeste simplu : Vrăjeala! Simplu, vulgar si crud : vrăjeala !

 

SORANA : Nu te mai ascult…

 

RUDI : Omul îţi promite de câte ori ţi-o trage, nu-i aşa ? Te scoate seara la un restaurant, urcaţi sus şi… tu ai orgasm, el îşi regleaza tensiunile şi timpul trece fără să se simtă…  Între timp te depreciezi, e în legea firii… Domnişoară, poate că bărbatul acela te iubeşte, poate că e topit după tine…

 

SORANA : Da, mă iubeşte… odată a venit cu maşina tocmai de la Sibiu ca să mă ia de la Buzău şi să mă ducă acasă… iar altădată mi-a adus garoafe de la Codlea… e foarte atent, e ireproşabil…

 

RUDI : Chips-uri… Bărbaţii sunt în stare de multe gesturi atunci când vor o femeie, iar dacă prind una abia la începuturi… pentru ei e simplu să demonstreze ceea ce voi le cereţi… te-ai gândit vreodată că în fond tot ce te atrage la un bărbat este puterea lui de a te cumpăra ori de câte ori îl vrei?…

 

SORANA : Nu e adevărat…

 

RUDI : De ce nu a lăsat-o pur şi simplu pe cealaltă, nu s-a suit în maşină, a venit la tine şi n-a mai plecat ? Ştii? Te-ai întrebat ?

 

SORANA : Trebuie sa puna la punct niste lucruri…

 

RUDI : Da, trebuie să pună la punct nişte lucruri… le tot pune la punct până la aranjează de tot… De ce e întotdeauna impacientat când sună telefonul ? De ce pleacă întotdeauna grăbit ?

 

SORANA : Nu e adevărat… nu pleacă grăbit…

 

RUDI : Pot să pariez că istoria gesturilor lui măreţe implică automat un obiect : plimbari cu maşina, flori, masa de la restaurant, probabil ţi-a cumpărat bijuterii… cu fluturaşi, nu? Aveam o iubită care avea orgasm numai dacă îi cumpăram ursuleţi, indiferent în ce formă : păpuşi, cărţi pentru copii, bijuterii sau turtă dulce…

 

SORANA (devine impacientată) : Nu e adevărat…

 

RUDI : Pot să pariez că ţi-a umplut capul cu promisiuni, că te-a asigurat că o să fie bine, după care, aşa frăgezită, ţi-a tras-o.… astfel se întâmplă întotdeauna, nu-i aşa? De ce atunci când s-a ridicat de pe tine, satisfăcut, şi i-ai spus „mai rămâi, rămâi cu mine în noaptea asta, mi-e groază să dorm singură”, n-a rămas?

 

SORANA . Nu e adevărat… uneori ramane…

 

RUDI : Uneori… Şi vă vedeţi de câteva ori pe lună, poate şi mai puţin, nu?… în rest te sună din 15 în 15 minute cât să te ţină în priză, cât să te facă să crezi că eşti a lui, că este al tău, îţi trimite mesaje… nu face decât să-şi consolideze o poziţie, atât… eşti o victimă în care domnul de acolo şi-a înfipt ghiarele şi dinţii şi din care va suge vlagă până se satură… după care… pot să pariez că nu-şi va lăsa soţia… sau dacă va divorţa şi va rămâne cu tine, pregăteşte-te să fii viitoarea doamnă căreia îi va pune coarne… sunt atâtea tinere frumoase care aşteaptă la rând un bărbat reuşit cu o maşină puternică sub cur…

 

SORANA : Nu e adevărat ? Vorbeşti prostii! Vorbeşti din invidie! Habar nu ai despre ce este vorba… nici măcar nu-l cunoşti… de unde ştii tu toate astea (începe să-l lovească cu mâinile, e surescitată)? De unde ?

 

RUDI (foarte calm şi fără să se apere) : Pur şi simplu ştiu…(o lasă până încetează să mai lovească cu braţele) M-a durut…

 

SORANA : ( după o vreme se linişteşte) : El nu e aşa…

 

RUDI : El e tocmai aşa… iar dumneata eşti pe cale de a face din nou facultatea la Brăila… Alegi întotdeauna ce e mai prost din cauza unui bărbat care nu te merită … probabil o să mori cu asta…  în fine, iartă-mă, trebuia să tac din gură…

 

Se lasă o linişte… Rudi scrie, Valentina se uită fix înainte…

 

ECRAN : Am supărat-o… am supărat-o şi realizez că sunt un cretin notoriu… o ştiu doar de o oră timp în care m-am aprins ca un prost după ea, am devenit gelos şi posesiv… cum să-i spun să nu mă încurajeze când abia aştept să mă încurajeze ? cum s-o las în pace când abia aştept să-i fac creierii pastă…?… mai bine şterg totul, închid, mă ridic şi merg la bar… beau ceva şi…

 

SORANA : De ce îţi sunt antipatică ?

 

RUDI (se opreşte din tastat dar rămâne cu ochii în ecran) : Mai bine duc la bar… adică, mai bine nu mă duc…nu-mi eşti antipatică, dimpotrivă… (arată către laptop) scrie şi aici…

 

SORANA : Exact asta nu înţeleg – mai devreme erai altfel, erai deschis, erai cald… te-ai schimbat, eşti distant, rece şi descurajant… m-ai făcut terci.

 

RUDI : Nu-mi stă în obicei să fiu cald, apropiat şi încurajator cu fete naive într-un aeroport… aş fi preferat să nu te întâlnesc…

 

SORANA : Dar nu sunt naivă…

 

RUDI : Ba eşti, domnişoară… şi celălalt te sună tocmai pentru că eşti naivă…

 

SORANA:  Nu înţeleg…de ce ai preferat să nu mă întâlneşti?

 

RUDI: Pentru că  îmi placi, pentru că încep să mă gândesc la dumneata… de când te-ai aşezat pe canapeaua asta mi-ai plăcut… te-am adulmecat, ţi-am inspirat mirosul, te-am privi cu coada ochiului, ţi-am studiat sânii… apoi, te-am ascultat vorbind la telefon… eşti o femeie tânără, eşti proaspătă, eşti vie, faci prostii, descoperi totul, eşti o prezenţă de care nu ai cum să nu ţii cont… Eşti o pradă pentru după care merită să alergi…

 

SORANA : Îţi baţi joc de mine…

 

RUDI : Mai mult sau mai puţin… sunt scriitor… eu fabulez chiar şi când spun adevărul…

 

Sorana nu ştie ce să spună

 

SORANA : Nu ştiu ce să spun…

 

RUDI : Nu este nimic de spus… în curând avioanele noastre vor zbura  direcţii opuse, până mâine nu-ţi vei mai aminti mai nimic… ai doar grijă de tine… aventurile cu bărbaţii realizaţi sunt bune câtă vreme ţii lucrurile sub control… dacă le scapi, te pierzi… iar dacă te pierzi, data viitoare nu mai vezi Praga ci medicul specialist şi injecţia zilnică

 

SORANA : Ia-mă la Hamburg…

 

Rudi rămâne interzis pentru prima iar… ţine mâinile în aer precum un dirijor şi nu ştie ce să spună…

 

RUDI : Ce ?

 

SORANA : Ia-mă la Hamburg…

 

RUDI : Aşa, deodată, din nimic…

 

SORANA : Da. Aşa deodată, din nimic…

 

RUDI : Adică să te iau la Hamburg… cu mine…

 

SORANA : Exact, vin cu tine la Hamburg… dacă mă iei…

 

RUDI : Eu nu am ce să-ţi ofer, nici măcar un bilet în plus…

 

SORANA : Nu contează, ia-mă cu tine…

 

RUDI : Te-ai tâmpit…

 

SORANA (intră într-un soi de transă): Nu, sunt serioasă… m-am gândit… de fapt, nu m-am gândit… poate că sunt o proastă… poate că ai dreptate – mă bag în contexte imposibile… la naiba, ce mai contează unul…

 

RUDI : Hei…

 

SORANA :  Mă atragi… de la început, de când m-am aşezat lângă tine şi te-am ascultat vorbind dezinvolt cu una din femeile tale despre sex de parcă vorbeaţi despre o reţetă de bucătărie, am simţit asta… am simţit că ceva se întâmplă…

 

RUDI : Exagerezi……

 

SORANA : Lasa-ma sa termin… Am simţit că … ştii? Sigur ştii pentru că eşti mai mare : aerul are altă consistenţă, îţi conştientizezi mirosul, îţi auzi bătăile inimii, eşti atent, adulmeci… te-am simţit, nu ştiu, e un sentiment care se explică greu – am simţit…pur şi simplu am simţit  că eşti aici numai pentru că trebuia să apar şi eu… nu mi s-a întâmplat niciodată asta, îţi jur, crede-mă, aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat…

 

RUDI : Sorana…

 

SORANA : Lasa-ma sa termin… Am simţit forţă…

 

RUDI : Bă, vorbeşti prostii…

 

SORANA : Trebuie să fac asta, aş regreta enorm să nu fac asta… la naiba, nu se întâmplă în fiecare zi aşa ceva… vreau să trăiesc clipa asta, vreau s-o consum până la capăt… înţelegi Rudi?

 

RUDI: Înţeleg doar că te-ai aprins un pic mai mult… şi că o să-ţi treacă…

 

SORANA : Nu, n-o să-mi treacă… mă cunosc, ceea ce simt e puternic… e foarte puternic… doare…

 

RUDI : Ba o să-ţi treacă… Ştii? La Mamaia, în Satul de Vacanţă, la fiecare colţ de stradă se vând hamsii prăjite… sunt multe, mici şi par identice… toate au acelaşi gust. Se vând la grămadă… ceea ce simţi tu acum au mai simţit o grămadă de alte femei… le apucă, se încing, se îneacă în rahatul ăsta şi în foarte scurt timp ies de acolo dezinvolte, de parcă nu s-a întâmplat nimic… sentimentele tale sunt nişte hamsii prăjite – nu cumpăr… rămân cu un gust urât în gură… Cred că ai luat-o un pic razna, dă-mi voie să-ţi aduc o apă de la bar…

 

SORANA : Eşti un bărbat matur Rudi – nu-ţi bate joc de ceea ce mi se întâmplă…

 

RUDI : Sunt cel mai serios bărbat din areal incluzând şi stewardesele transsexuale germane de acolo (arată undeva pe fereastră)

 

SORANA : Nu, nu asta voiam să-mi spui…

 

RUDI : Dar ce voiai să-ţi spun honey ? Hai la Hamburg ? Ajungem, ne cazăm şi ne futem de ne sar capacele? Bem o apă şi apoi iar ne futem ? Şi după aceea ? După aceea ?

 

SORANA : Termină…

 

RUDI : După aceea, când ne e lumea mai dragă te sună Anduc şi va trebui să te ridici iute, să îi răspunzi frumos, să zâmbeşti să îi spui că îl iubeşti ca o nebună, că eşti a lui şi numai a lui în timp ce eu  o să mă simt ca un prost… asta vrei? Asta vrei să se întâmple la Hamburg ?

 

SORANA : Te va suna şi pe tine vreuna, aşa că ne vom simţi prost împreună…

 

RUDI : Eu nu tremur după nicio femeie… le răspund numai dacă vreau…

 

SORANA (calmă) Nu ştiu, eu vreau să vin cu tine… eşti altfel, eşti cu totul altfel… mă atragi…

 

RUDI : Şi?

SORANA : Aşa mi-a venit să spun… Mă simt foarte derutată şi nu ştiu de ce… mă inhibi… îmi spui lucruri despre care nu mi-a vorbit nimeni niciodată, eşti dezinvolt şi adânc…

 

RUDI : Tot e puţin…

 

SORANA : Mă atragi…

 

RUDI : Şi dumneata mă atragi, domnişoară, dar asta mi se întâmplă cu 5 din şase femei pe care le văd pe stradă… ce să fac, să merg cu fiecare la Hamburg?

 

SORANA : Eşti rău…esti o bestiuţă…

 

RUDI : Ce-i aia ?

 

SORANA : O bestiuţă…

 

RUDI : Uite cine îmi face mie curte – una care vorbeşte cu „bestiuţă”…

 

SORANA : Mda, fii superior, big daddy…

 

RUDI : Mă protejez…

 

SORANA: Ştiu, aşa face şi el câteodată… ia distanţă pentru că ştie că asta mă impacientează şi că cedez…

 

RUDI : Mă protejez împotriva mea, domnişoară…

 

SORANA : Ia-mă la Hamburg…

 

RUDI : Iartă-mă un pic (vorbeşte la bluetooth) : A, Geni…ma gandeam cand o sa suni…m-ai pus un pic pe drumuri, dar poate că e mai bine aşa… oricum te costă asta… (râde)… nu sunt un porc batran – sunt doar un porc… sunt ok, mă doare un pic capul, probabil din cauza lipsei de somn, aseară am petrecut cu o pragheză aniversarea divorţului… nu al meu, al ei… eu, nu stiu, nu inca… da, la ea acasă… să nu-mi spui că eşti geloasă… ei, cum a fost… le ştii pe cehoaice, încep bine şi termină prost – un fel de romance ceva mai urate (rade)… dar hai să nu mai vorbim despre asta, tu când ajungi la Hamburg?… abia mâine?… pot să te rog ceva ?… mergi până la mine acasă şi cere-i te rog soţiei mele pulover-ul acela de lână – se anunţă frig… în plus ţoala aia îmi aduce noroc… îţi dai seama, dacă le place ne umplem de bani… de fapt, tu de bani şi eu de glorie… bine, bine, tu esti managerul, tu decizi… ok, mai vorbim atunci… ne vedem mâine acolo… ai grijă la traversări, da?… vorbim… (închide)

 

ECRAN : Ce bine că m-ai sunat, Geni… aveam nevoie de un răgaz… auzi? puştoaica mi-a cedat… în loc să mă bucur, nu ştiu ce să fac…  sunt impacientat… ce să fac cu ea la Hamburg?… de acolo o să vrea la Bucureşti şi probabil o să vrea un copil… aşa fac toate… m-am speriat, dacă las să se întâmple sunt terminat… m-am îndrăgostit de o femeie pe care n-o vreau – spune şi tu, sunt normal ?

 

SORANA : Am agocalmine…

 

RUDI : Pentru ?

 

SORANA : Spuneai că te doare capul…

 

RUDI : Ah, mă alintam… De câte ori îi spun Eugeniei că mă doare capul o înduioşez…

 

SORANA : Eugenia deci…

 

RUDI : Eugenia : editorul şi PR-ul meu… e singura femeie pe care am dorit-o şi nu mi-a cedat…

 

SORANA: Ce trist… dar poate mâine la Hamburg… puloverul de lână, frig, o cană cu vin, vine la sigur…

 

RUDI : Eşti geloasă…

 

SORANA (stins) : Da… iartă-mă, te cunosc de o oră şi deja mă irită orice femeie cu care vorbeşti la telefon…

 

RUDI : O să-ţi treacă…

 

SORANA : Nu vreau să-mi treacă… simt că… simt că mi se întâmplă ceva deosebit… eşti un bărbat deosebit, nu vreau să se termine aici… vreau să te cunosc… sună oribil dar TE VREAU!

 

RUDI : No shit! Dumnezeule, vorbeşti de parcă tocmai ai aterizat dintr-un soap opera…

 

SORANA : Uită-te în ochii mei… (îl obligă să se uite) Te vreau!

 

RUDI : M-am uitat…

 

SORANA : Te vreau…

 

RUDI : De ce nu o facem chiar aici? Sau în toaletă…

 

SORANA : Poţi să divaghezi oricât, te vreau… sunt sinceră iar tu îţi baţi joc…

 

RUDI ( o ia de după umeri) : Sorana, uită-te la mine… nu sunt nicio brânză… poate sunt ok pe dinafara, dar sunt un dezastru pe dinăuntru… femeile care m-au iubit s-au lămurit destul de repede că n-au nimerit-o. Sunt ursuz, sunt prea cinic, analitic, distant, am plâns foarte rar în braţele lor şi nu le-am făcut cadouri… a trebuit să-mi cumpere cărţile şi nu le-am dat autografe decât dacă mi-au supt-o…  sunt un barbat deplorabil… pe o scară de 1 la 10 sunt subunitar…

 

SORANA (se alintă): Vreau în braţe…

 

RUDI : Ce spun eu şi ce înţelege ea…

 

SORANA : Vreau în braţe…

 

RUDI : Ok, te strâng în braţe

 

Cei doi se îmbrăţişează şi rămân o vreme aşa… Rudi o mângâie pe creştet, ea închide ochii şi îşi aşază palma pe pieptul lui; telefonul Soranei sună de mai multe ori dar ea nu răspunde

 

RUDI : Poate era Muky (ea izbucneşte în râs). De ce râzi? Am avut cândva un motan care mă suna din oră în oră… învăţase să tasteze numărul meu de telefon… suna şi îmi spunea mereu să am grijă la traversări…

 

SORINA : Şi? Acum de ce nu mai sună? Ţi-ai schimbat numărul de telefon ?

 

RUDI : Ah, nu. S-a îndrăgostit de o pisicuţă mai tânără, a plecat cu ea în lume şi nu s-a mai întors… mi-a scris doar un e-mail în care se justifica scurt; scria cam aşa : „Ştii, Rudi? Lumea e frumoasă, iar tu eşti un cretin. Lasă dracului scrisul şi fugi, rătăceşte-te…”

 

SORINA : Nu te cred…

 

RUDI : Serios… Animalele au o înţelepciune aparte… sunt sigur că şi motanul tău vorbeşte cu tine, numai că tu nu eşti niciodată atentă la el… probabil că-l plictiseşti deja cu ignoranţa ta…

 

SORINA : Ia-mă cu tine la Hamburg…

 

RUDI : Cred că mi-ai pătat cămaşa…

 

SORANA : Ups, cu ce ?

 

RUDI : Rimelul… cum o să mă iubească femeile din Hambrug ?

 

SORANA : O să iei şi tu o pauză… şi o să recuperezi…

 

RUDI : Aşa mă gândeam şi eu…

 

SORANA : Eşti un ins foarte cald de fapt… eşti un băieţel mare… eşti ca un pui…

 

RUDI : Pui? (râde)… Domnişoară, noţiunea mea de pui se limitează la un grătar şi o salată de roşii

 

SORANA : Poţi să râzi, dar eşti un ins timid… te ascunzi după cinismul acesta, faci orice ca să arăţi că eşti altfel decât în realitate…

 

RUDI : Să zicem… oricum, mai este un pui – nu-mi plac nickname-urile care se repetă…

 

SORANA : Nu ştiu… începuse să scârţâie oricum… e un bărbat care nu îmi aparţine, trebuie să îmi bag bine în cap asta…

 

RUDI : Nici eu nu-ţi aparţin… Eşti cam dudă…

 

SORANA : Poftim ?

 

RUDI : E o vorbă care defineşte confuzia…

 

SORANA : Aş vrea să te revăd într-o zi…

 

RUDI : Desigur, apar destul de des la TV Cultural… mă tot invită acolo…

 

SORANA : Mă ţii la distanţă…

 

RUDI: Da, te ţin la distanţă…

 

SORANA : De ce ?

 

RUDI : Iar începem…Sorana… o să mă îndrăgostesc de tine… de fapt, m-am îndrăgostit deja… o să încep să te caut, o să-ţi fac creierii pastă; o să-ţi scriu e-mail-uri lungi în care o să te pisez să vii cu mine oriunde ajung, o să-ţi spun că eu sunt acela care te va creşte, o să-ţi promit că vei fi cineva, o să-ţi umplu capul cu prostii, o să fiu gelos, o să te urmăresc pe stradă, o să stau noaptea în faţa balconului  aşteptând să te prind cum mă înşeli, o să fac  crize şi-o să-ţi promit un copil… iar  tu o să faci cam la fel : o să mă suni acasă, o să-mi reproşezi că nu stau cu tine, o să mă implori să fugim în lume… finalmente n-o să iasă nimic în plus faţă de ce trăieşti acum, doar o repetiţie şi poate un căcat de carte…

 

SORANA : Despre ce carte vorbesti ?

 

 RUDI : Când iubesc mult o femeie scriu o carte…

 

SORANA : Vreau să scrii o carte despre mine… despre iubirea noastră…

 

RUDI : Ce uşor îţi ies cuvintele astea din gură… iubirea noastră… în alte cinci minute o să spui despre mine că sunt genial, că vei fi doar a mea, că mă vei iubi o veşnicie sau, în fine, enorm… ştii ce e culmea? deşi am auzit de atâtea ori asta, deşi ştiu cum se va termina, nu m-am învăţat minte… nu există femeia ideală, mereu o să se ducă totul dracului…

 

SORANA : Dar există femeia ideală…

 

RUDI : Pentru un bărbat la 41 nu există decât femeia disponibilă… (Sorana izbucneşte în râs)

 

SORANA : Asta a fost bună…uite, sunt disponibilă… (sună telefonul) Da pui… la aeroport pui, au anunţat că în 20 de minute pleacă… sigur, eşti puiul meu… sigur că mă gândesc mult la tine, abia aştept să te revăd… dar vorbim mai încolo, da?… Da pui? (închide) E un ins ok, totuşi…

 

RUDI : Mai bine cu decât fără, nu ?…

 

SORANA : O să sufere dacă îi spun că-l părăsesc… daca ai şti câte face pentru mine… ştii că n-a mai facut sex cu soţia lui de peste 8 luni?

 

RUDI : Da, iată o dovadă de dragoste…

 

SORANA: Mă sună des… noaptea vorbim ore în şir, iar când vine, mă ia în braţe şi-mi promite că totul va fi bine

 

RUDI : Iar tu îl crezi…

 

SORANA : Sigur că nu-l cred… adică, l-am crezut, poate că îşi doreşte dar sunt sigură că n-o s-o lase pe “ţuca”… ar fi facut-o până acum…

 

RUDI : Mă temeam că nu ai creieri…

 

SORANA : Ba am… dar acum mi-e bine, ne iubim, ne simţim bine împreună… la naiba! Nu există lucruri perfecte…peste 10 ani o să mă înşele aşa cum îşi înşală acum nevasta… nu există garanţii… m-a minţit, îl mint şi eu… iubire modernă… spune-mi, ai pe cineva ?

 

RUDI : Mai exact…

 

SORANA: Pe cineva după care să suferi… acum, în momentul acesta…

 

RUDI : De ce crezi că ţi-aş spune ?

 

SORANA : Spune-mi… vreau să ştiu…

 

RUDI : Am o menajerie întreagă…

 

SORANA : Acum nu glumesc… vorbeşte cu mine, ce ai ?

 

RUDI (cedează) : A fost ceva, s-a terminat acum un an… încă aştept un e-mail în care să-mi spună „de ce am hotărât, iubitul meu, să iau această decizie”… mulţumită?

 

SORANA : Ai iubit-o?

 

RUDI : Nu mă culc decât cu femeile pe care le iubesc…

 

SORANA : Am întrebat dacă ai iubit-o, nu dacă i-ai tras-o…

 

RUDI : Noi barbaţii nu iubim decât dacă şi futem… pui nu te-a lămurit cu asta încă?

 

SORANA : Ce să fac ca să mă iubeşti şi pe mine ?

 

RUDI : De ce te-aş iubi şi pe tine ?

 

SORANA : Pentru că eu te-aş iubi pe tine…

 

RUDI : Îmi dau lacrimile… mi se scurg prin barbă…

 

SORANA : Degeaba, nu abandonez subiectul…

RUDI : Dacă ar fi atât de simplu…

 

SORANA : Ai spus că îţi place de mine… ai spus că de când am venit ţi-am atras atenţia… ai scris acolo că o să te îndrăgosteşti de mine… ce mai lipseşte?

 

RUDI : Ce lipseşte… ce lipseşte… Lipseşte o ieşire printr-un oraş străin, absolut nevinovată şi întâmplătoare… lipseşte o terasă liniştită unde se consumă miel şi se bea vinul casei… lipseşte timpul liber, pacea, un loc unde să nu ne găsească nimeni…  lipsesc privirile neutre ale necunoscuţilor… lipseşte o conversaţie plăcută printre cuvintele căreia să ne căutăm unul pe celălalt… lipseşte o noapte târzie în care să te conduc la hotelul în care locuieşti… lipseşte drumul cu taxi-ul către camera mea de hotel şi gândul că sunt un tâmpit că nu te-am invitat la mine… lipseşte un sms neaşteptat în care îmi urezi noapte bună… lipseşte răspunsul meu curajos „te-ai gândit că ai fi putut sta aici, acum, cu mine ?”… lipseşte goana nebună prin noapte… privirile incerte şi abandonul… lipseşte să ne apropiem unul de celălalt fără să ne dăm seama, ca nişte victime… asta lipseşte Sorana, neprevăzutul, hazardul, accidental si teama grozava ca am sa te pierd…

 

SORANA : Sunt aici…

 

RUDI (se uită la ceas) : Pentru încă 15-20 de minute…

 

SORANA : Pentru o viaţă, dacă vrei asta…

 

RUDI : Devine plictisitor… când lucrurile se povestesc fără să se întâmple, devine plictisitor…

 

SORANA : Hai să forţăm hazardul… Hai să ne plimbăm… Hai să ne abandonăm, să uităm de unde venim şi unde ne ducem…

 

RUDI : Plimbările prin aeroport sunt un adevărat stress pentru hazard…

 

SORANA : Nu, termină…(se ridică) Imaginează-ţi că suntem în Bucureşti… aici, acum, undeva pe Kiseleff…  Hai, vino, nu ar trebui să ai probleme cu imaginaţia… (el ezită) Hai, hai vino… (Rudi se ridică; încep să se plimbe prin faţa canapelei; sunt un pic stânjeniţi şi nu se privesc)… Aşa, suntem în Bucureşti, ne iubim, suntem fericiţi…  Ce frig e astăzi…

 

RUDI : Într-adevăr… e cenuşiu totul… parcă ar fi dintr-o lucrare de-a lui Iser…

 

SORANA : Pictorul…

 

RUDI : Da, el…

 

SORANA : Uite, oamenii sunt grăbiţi… ce crezi, au vreun motiv să fie grăbiţi?

 

RUDI : Oameni sunt grăbiţi pentru că sunt disperaţi…

SORANA : Eu nu mă grăbesc…

 

RUDI : Nu ?

 

SORANA : Eu nu sunt disperată…

 

RUDI : Ba eşti…

 

SORANA : Ba nu…

 

RUDI: Ba esti…

 

SORANA : De ce aş fi ?

 

RUDI : E singurul motiv pentru care eşti acum cu mine aici…

 

SORANA : Sunt aici cu tine pentru că te iubesc…

 

RUDI : Mă iubeşti pentru că eşti disperată…

 

Sună telefonul; răspunde şi în timp ce vorbeşte merge prin aeroport cu Rudi – se ţin de mână

 

SORANA : Da pui… chiar mă temeam că n-o să mă mai suni… nu ştiu ce fac, mă cam plictisesc… m-am uitat în revistă, m-am uitat la pozele cu Mucky, acum ştii ce fac ? Mă uit pe geam şi-mi închipui că sunt pe Kiseleff cu tine… ne plimbăm, e vara, ne ţinem de mână… te iau în braţe şi te sărut (îl ia pe Rudi în braţe şi-l sărută pe obraz)… da, simt că eşti stresat… uite, sună-mă mai încolo un pic, da?… sunt ok, chiar sunt ok, nu mă întreba asta tot timpul… bine pui, şi tu ai grijă de tine… (închide telefonul)

 

SORANA : Ce spuneai? …

 

RUDI : În afară de faptul că mă simt brusc depăşit ?

 

SORANA : În afară de asta…

 

RUDI : Spuneam că mă iubeşti pentru că eşti disperată…

 

SORANA : Te iubesc pentru că te iubesc…

 

RUDI : Texte..

 

SORANA : Nu, nu sunt texte…

 

RUDI : Atunci ?

 

SORANA : Nu ştiu, te iubesc, asta simt şi-mi face bine…

 

RUDI: Mi-am dorit întotdeauna să pot furniza şi eu răspunsuri comode la întrebări grave… nu mi-a ieşit niciodată…

 

SORANA : Tu complici lucrurile…

 

RUDI : Nu, ele sunt deja complicate, dar nu mă pot preface că nu ştiu ce se întâmplă…

 

SORANA : Şi totuşi oamenii se grăbesc… e sâmbătă… măcar azi să stea locului, sau să se plimbe aiurea, fără ţintă, să ia o gură de aer, să admire o floare, să se bucure de faptul că trăiesc… nu crezi?

 

RUDI : Nu ştiu, acum sunt cu tine, nu mă pot concentra pe toată lumea…nu-mi trebuie aer, eclipsezi orice floare, nu-mi dau seama dacă mă plimb aiurea sau într-o direcţie anume dar te privesc şi-mi este suficient…

 

SORANA : Vezi că se poate… Mă iubeşti ?

 

RUDI : Sunt aici cu tine…

 

SORANA : Mă iubeşti ?

 

RUDI (vorbeşte la bluetooth) : Salut… bine, ca întotdeauna… am mai slăbit puţin, arăt ca o balerină reformată de la Balşoi Teatr… acum sunt în Bucureşti… da, ai auzit bine, în Bucureşti… dar de unde ştii tu că sunt la Praga ?… da?… draga mea, sunt unde vrea pula mea, da?… închid, te sun eu când pot… n-o să mori, du-te dracului (revine la Sorana)

 

RUDI : Da, te iubesc…

 

SORANA : Asta cine era ?

 

RUDI : No matter

 

SORANA : Ştii că nu te las până nu-mi spui…

 

RUDI : Oamenii mai fac şi prostii… telefonul acesta e o consecinţă…

 

SORANA : Cine era ?

 

RUDI : Acum 3 luni, la Green Hours, pe la miezul nopţii, era beat, deprimat şi nu aveam nici un leu… o doamnă bine de vreo 50 de ani s-a apropiat mi-a spus că îmi urmăreşte spectacolele de multă vreme şi mi-a luat un drink… am ajuns la ea acasă, ne-am tras-o… până aici, nimic incomod… de aici încolo urmează hazul – nu mai scap de ea; am înjurat-o, m-am purtat cu execrabil şi cu toate astea nu cedează… se ţine după mine ca scaiul… e ciudat că mă sună aici…nu m-ar mira să aflu că e prin aeroport privindu-mă din vreun ungher…

 

SORANA : Păi ignor-o…

 

RUDI : Nu ştii de ce este în stare…

 

SORANA : Cum este ?

 

RUDI : Este o damă bine cu două mici excepţii : îi miroase lucrarea dentară şi are un sân tăiat – are cancer şi se duce…  mi-e milă de ea; i-o trag din milă… să vezi când îi cade peruca… are o chelie umedă, câteva zgârieturi pe scalp şi o culoare vineţie… am o plăcere perfidă să-i simt respiraţia rece şi pielea umedă… ştii, când mă uit în ochii ei văd… văd o prăpastie… când intru în ea e ca şi cum m-ar suprinde o avalanşă  cred că aş putea fi catalogat drept necrofil…

 

SORANA : O spui de parcă aprinzi o ţigară…

 

RUDI : Mă simt de parcă aş aprinde o ţigară… Ca să mă cac pe mine o să spun aşa : viaţa mea e un pachet de ţigări… merge?

 

SORANA : Săruta-mă…

 

RUDI : Eşti sigură ?

 

SORANA : Sărută-mă… (Se opresc, Rudi se opreşte, o îmbrăţişează, se sărută) Mai sărută-mă odată… (se sărută din nou)

 

RUDI : Nu ştii să săruţi…

 

SORANA : De ce spui asta ?

 

RUDI : Pentru că nu ştii… ţii dinţii strânşi, buzele încordate şi îţi ascunzi limba… săruţi ca o liceană…

 

SORANA : Atunci învaţă-mă să sărut…

 

RUDI : Bine, te învăţ… primul lucru pe care trebuie să-l faci este să-ţi laşi buzele moi şi să deschizi gura… (ea face astfel)… am spus să deschizi gura nu s-o caşti…(râde)

 

SORANA : Îţi baţi joc de mine…

 

RUDI : Nu-mi bat joc de tine, încerc să te învăţ  că a  săruta un bărbat nu e acelaşi lucru cu a-l mânca… (Sorana râde încurcată)

 

SORANA : Bine, bine… mai departe

RUDI : Deschide gura, închide ochii şi lasă-ţi limba liberă… (se apropie unul de celălalt, îşi apropie gurile se sărută; Sorana ţipă scurt)

 

SORANA : Ce-a fost asta ?

 

RUDI : Ce-a fost asta ?

 

SORANA : Mi-ai supt limba… credeam că rămân fără ea…

 

RUDI : Cam acesta e sărutul…

 

SORANA : Adică îmi absorbi limba ?

 

RUDI : Buzele moi, gura deschisă, limba liberă şi obligatoriu în gura celuilalt…

 

SORANA : Hm… mai încercăm odată, nu-s lămurită…

 

Cei doi se mai sărută… îndelung, ea geme de câteva ori

 

SORANA : Dumnezeule! Mai vreau… (se mai sărută; mâinile lor încep să se caute, apoi el îi atinge sânii, ea îl apucă de fund)

 

RUDI : Mi s-a mai spus că am un fund sexy…

 

SORANA : Eu am sânii mici… mă gândeam la un implant…

 

RUDI : Să nu faci niciodată asta… ţi se potrivesc aşa cum sunt…

 

SORANA : Mă săruţi sau îmi ţii un curs de morală ? (se sărută din nou)

 

RUDI : Dacă nu aş avea casa în reparaţie şi soţia în bucătărie, te-aş invitat la mine… (râde)

 

SORANA : Motanul tău avea perfectă dreptate - eşti cretin.

 

RUDI : Iartă-mă… ( o sărută iar, dar durează mai puţin; ea se smulge din îmbrăţişare)

 

SORANA : Te comporţi pueril…

 

RUDI : Pentru că sunt pueril…

 

SORANA : Eşti ca un pui…

 

RUDI : Sunt ca mulţi alţi pui…

 

SORANA : Dă-l dracului… uită-l; pentru 15 minute, uită-l…

RUDI : Nu pot… am o gândire continuă…

 

SORANA : Ba poţi, pentru că şi eu pot…

 

RUDI : Touche…

 

SORANA : Uite, Arcul de Triumf… hai să trecem pe sub el…

 

RUDI : Ne ia Poliţia…

 

SORANA : Nu contează, suntem doi îndrăgostiţi, o să înţeleagă…

 

RUDI : Bine, hai să trecem pe sub Arcul de Triumf… (fac câţiva paşi) N-am trecut niciodată pe sub Arcul de Triumf… mă simt… triumfător…

 

SORANA : Comunici foarte greu… eşti timid…

 

RUDI : Nu, sunt emoţionat…

 

SORANA : Pentru că mă iubeşti…

 

RUDI : Pentru că te iubesc…

 

SORANA : Pentru totdeauna ?

 

RUDI : Pentru totdeauna…

 

SORANA : O să mă iubeşti la infinit?

 

RUDI : Te iubesc deja la infinit… am revoluţionat matematica în clipa asta…

 

SORANA : Sunt puiul tău?

 

RUDI : Eşti puiul meu…

 

SORANA : Eşti puiul meu mic mic mic?

 

RUDI : Sunt puiul tău mic mic mic…

 

SORANA : Dar eu ce sunt ?

 

RUDI (ezită) : Vrei să ne aşezăm pe o bancă şi să ne uităm cum cad frunzele ?

 

SORANA : Dar frunzele nu cad în iulie…

 

RUDI : Ba cad şi în iulie… frunzele cad tot timpul…

SORANA : Încerci să-mi spui ceva ?

 

RUDI : Ne aşezăm ?

 

SORANA : Ok, ne aşezăm (se aşează pe canapeaua de la început)… ce rece e – şi suntem abia în iulie.

 

RUDI : N-am mai văzut un iulie aşa de rece… Si n-am mai debitat niciodata atat de multe prostii

 

SORANA : Vreau în braţe (el o ia în braţe)… Vreau să stau aşa până murim…

 

RUDI : O să te superi dacă după ce murim, o să mă ridic ca să mă dezmorţesc un pic ? (râde)

 

SORANA : După ce murim, poţi să faci ce vrei..

 

RUDI : Pe strada asta trec numai maşini scumpe…

 

SORANA : Tu ce maşină ai ?

 

RUDI : Eu nu conduc, dar daca aş avea carnet aş sta la volanul unui Volvo…

 

SORANA : Eu vreau să-mi cumpăr un Polo…

 

RUDI : Eu vreau să fac sex cu tine…

 

SORANA : Ai casa în reparaţie şi soţia în bucătărie…

 

RUDI : Iar tu stai în gazdă, iar proprietăreasa e schizofrenică…

 

SORANA : La mine nu se poate…

 

RUDI : Uite un Bentley…

 

SORANA : Vreau să mă săruţi… (el o sărută pe obraz). Nu aşa, pe gură, cu limba… (el o sărută dar e distant) La mine chiar nu se poate…

 

RUDI : Subiectul e deja epuizat…

 

SORANA : Nu e epuizat… de ce renunţi aşa uşor?

 

RUDI : Vrei un răspuns care să-ţi placă sau unul mai apropiat de adevăr?

 

SORANA : Vreau să fii sincer…

 

RUDI : Pentru că întotdeauna va fi o femeie unde se poate… lucru care mă scuteşte de stress

SORANA (se ridică brusc în picioare, izbucneşte) : Eşti odios! Eşti odios!

 

RUDI : Ţi-aş fi spus şi singur dacă m-ai fi întrebat…

 

SORANA : Cum te suporţi ?

 

RUDI : Nu mă suport…

 

SORANA : Dar mă iubeşti…

 

RUDI : Suntem încă la Bucureşti ?

 

SORANA (ezită) : Da, suntem încă în Bucureşti…

 

RUDI : Atunci, te iubesc…

 

SORANA :  Şi ce e de făcut?

 

RUDI : Habar nu am – când iubeşti niciodată nu ştii ce e de făcut…

 

SORANA : Hai să ne ridicăm de pe banca asta, să mergem la un hotel şi să facem sex…

 

RUDI : Nu am suficienţi bani la mine…

 

SORANA : Eşti pueril din nou… Bine, fie, am eu bani dar iei tu camera… eu am o jenă;

 

RUDI : E vreun hotel care îţi place ?

 

SORANA : Nu ştiu… Ibis?

 

RUDI : E prea business… şi n-au decât câtva programe la TV, doar franţuzeşti şi niciunul porno…

 

SORANA : La ce ne-ar trebui un televizor?

 

RUDI : Mă excită ştirile sportive cu Simona Patruleasa…

 

SORANA : Şi de ce porno?

 

RUDI : Just in case…

 

SORANA : Mariott…

 

RUDI : Nu ştiu… m-aş simţi de parcă aş face sex într-o sală de aşteptare… într-un aeroport…

 

SORANA : Ambasador…

 

RUDI : E vetust… acolo totul miroase a mucegai, chiar şi tu ai mirosi a mucegai…

 

SORANA : Atunci jaful acela din Gara de Nord, Astoria…

 

RUDI : Într-adevăr e ieftin…

 

SORANA : Astoria ?

 

RUDI : Riscăm să intre golanii după noi în cameră…mi s-a intamplat odata cand…

 

SORANA : God! Nu-mi povesti asa ceva…  Numeşte tu unul, atunci…

 

RUDI : Styl… un hotel mic prin Băneasa…

 

SORANA : Ok, fie Styl…

 

RUDI : Nu e niciun taxi pe aici…

 

SORANA : Cheamă unul…

 

RUDI : Degeaba, aici nu vin… aşteptăm, trebuie să apară unul…

 

SORANA : Ia-mă în braţe…

 

RUDI : N-o să văd taxiul…

 

SORANA : Ia-mă în braţe… o să-l vezi… vreau în braţe… (Rudi o ia în braţe)

 

RUDI : Mă caută cineva…

 

SORANA : Nu răspunde…vreau să mă săruţi…

 

RUDI : Am băiatul bolnav…

 

SORANA :  Nu răspunde… vreau să mă săruţi…

 

RUDI : Bine, nu răspund… (se sărută, dar e un sărut nervos, crepuscular)

 

SORANA : O să fii bun cu mine ?

 

RUDI : Când ?

SORANA : În camera de hotel…

 

RUDI : Obiceiurile mele sexuale sunt mai degrabă domestice…

 

SORANA : Vreau să mă mângâi, să mă săruţi, să fii tandru, să fii puiul meu…

 

RUDI : Da, îmi place oralul…

 

SORANA : Porcule!

 

RUDI : Era o anecdotă…

 

SORANA : Pe care o s-o iau în serios…

 

RUDI : Adică o să mi-o sugi?

 

SORANA : Adică o să ţi-o sug…

 

RUDI : O să dau firmele de taximetrie în judecată…

 

SORANA (exaltata): Te iubesc… te iubesc… te vreau…

 

RUDI : Într-o zi o să scriu despre noi doi…

 

SORANA : Ce o să scrii, o poezie?

 

RUDI : Nu scriu poezii…

 

SORANA : Un roman…

 

RUDI : Nu ştiu, poate o piesă de teatru…

 

SORANA : Şi ce-o să scrii ? Cum ne plimbam prin Cişmigiu? Cum ne tăvăleam prin camerele de hotel şi telefoanele sunau în continuu? Cum răspundea fiecare la sms-uri între săruturi, partide de sex şi duş ?

 

RUDI : Cum îţi lingeam sudoarea de pe faţă după ce aveai orgasm… la scena asta vor fi aplauze şi ovaţii…

 

SORANA : O să scrii şi despre el? O să scrii şi despre ea?

 

RUDI : Nu, o să scriu numai despre noi… am să ignor faptul că vieţile noastre nu sunt imaculate…O să scriu o piesă frumoasă pentru că noi doi suntem frumoşi… o să aibă un happy end deşi nu obişnuiesc să-mi termin cărţile astfel… şi, cine ştie, poate într-o zi o să scriu o continuare…

 

SORANA : Şi dacă nu ţi-o sug ?

 

RUDI : Atunci să te mulţumeşti cu un eseu filosofic despre ratare…

 

SORANA : Un eseu…

 

RUDI : Da, unul de maxim doua pagini, Autorii de eseuri n-au contacte sexuale prea reuşite…

 

SORANA : De unde ştii ?

 

RUDI : Am scris şi eseu…

 

SORANA : Înţeleg… Ce conversaţie… nu trebuia să ajungem aici…

 

RUDI : Într-adevăr…

 

SORANA : Te iubesc… te vreau…

 

RUDI : Nu sună ca mai devreme…cred ca ai un semiton fals…

 

SORANA : De ce spui asta ?

 

RUDI : Subiectele vulgare sunt dizarmonice… ai ceva idée despre teoria muzicală?

 

SOARNA : Îmi vorbeşti de sus…

 

RUDI : Mă adaptez conversaţiei…

 

SORANA : Tu ai început…

 

RUDI : Iar tu ai continuat…iartă-mă puţin (vorbeşte la bluetooth) da, eu… o, shit! Iar tu?… ţi-am mai spus să… unde? (se uită undeva la un nivel superior al aeroportului)… Dumnezeule! Ai înnebunit, pur şi simplu ai înnebunit (încet, ca să nu audă Sorana)… ce pizda mă-tii cauţi aici!?… babă cretină… ascultă, ascultă-mă un pic : dacă vii aici, îţi jur că nu mai apuci să mori de cancer… îţi răpesc bucuria asta (pentru el) s-a speriat pe dracu’!… Rudi, artist de căcat şi amant ratat, asta îţi trebuie… ce situaţie ridicolă… trebuie să ies de aici (către Sorana) Iartă-mă, nu mai ştiu unde am rămas (se uită tot timpul în direcţia unor presupuse scări)

 

SORANA : Spuneam că eu sunt mică…

 

RUDI (distrat): Una nu atât de mică încât să nu o sugă…

 

SORANA : Ştii ceva… hai să încetăm cu asta… te rog…

 

RUDI : Totul e fragil… Dacă ai şti cât de fragil e totul… precum un cancer…

 

SORANA : Sentimentele sunt fragile… cine te-a sunat ?

 

RUDI : Mai ales iubirile… Meda, o cheamă Meda…

 

SORANA : Cine e Meda ?

 

RUDI : Cea care m-a sunat, doamna cu cancer şi perucă…

 

SORANA : Ce voia ?

 

RUDI : Pe mine… după cum vezi pe mine mă doresc numai chioampe, babe mâncate de boală şi adolescente curvite… menajeria de care spuneai… 

 

SORANA : Probabil de aceea m-ai ratat…

 

RUDI : Te-am ratat ? (se ridică şi se îndepărtează; până revine, Sorana deschide revista şi se uită în ea; Rudi revine, e transfigurat un pic) te-am ratat?

 

SORANA : Era mai  nimerit un simplu „iartă-mă, a  trebuit să ies un pic”…

 

RUDI : L-aş spune dacă aş avea de ce…

 

SORANA : Pentru că ai stricat clipa… unde ai fost ?

 

RUDI : Aici, aproape… Iartă-mă, am stricat clipa…

 

SORANA : Erai neliniştit, de parcă ai văzut pe cineva…

 

RUDI : N-am văzut pe nimeni, am simţit nevoia să ies… (vorbeşte la bluetooth)… tu nu auzi să aştepţi un pic?… intră în bar, comandă-ţi un pepsi şi aşteaptă, ok ?… vin… ţi-am spus că vin… (către Sorana)… unii oameni insistă…

 

SORANA : Observ… n-ai linişte nicio clipă… cine ştie câte cărţi stau la rând…

 

RUDI : Nu prea mai sunt atent…

 

SORANA : Nu, nu aşa… nu mai merge…

 

RUDI : Dar cum, Sorana ? Ia spune tu, cum merge ?

 

SORANA : Nu ştiu, dar nu aşa… eşti mecanic, vorbeşti de parcă nu sunt aici, vorbeşti de dragul de a o spune şi a-mi închide gura.

 

RUDI : Vrei să te sărut ?

 

SORANA : Nu, vreau să îţi ceri scuze…

 

RUDI : Vrei sa facem sex ?

 

SORANA : Esti vulgar…

 

RUDI : Dacă mi le-aş cere, s-ar schimba ceva ?

 

SORANA : Măcar încearcă…

 

RUDI : A trecut un taxi… era gol

 

SORANA : Am văzut…

 

RUDI : Uite, a mai trecut unul… frate, parcă s-au vorbit… e o hemoragie auto…

 

SORANA : O să mai treacă dar taxiul a devenit o problemă secundară…

 

RUDI : Şi care e problema principală, Sorana ?

 

SORANA : Problema principală e că ţi-ai bătut joc de clipa asta…

 

RUDI : La dracul! E doar o clipă… s-a dus… hai să revenim.

 

SORANA : Nu pot…

 

RUDI : De ce ?

 

SORANA : Pur şi simplu nu pot…

 

RUDI : Nu mai facem sex?

 

SORANA : Nu ştiu…

 

RUDI : Nu mă mai iubeşti ?

 

SORANA : Acum sunt furioasă, nu mă mai întreba aşa ceva…

 

RUDI : Vrei să plec ?

 

SORANA : Da… adică nu… nu ştiu…

 

RUDI : Aş putea să plec… nimic nu mă mai ţine nicăieri…

 

SORANA : Începe să-mi fie milă…

RUDI : Sentiment atipic pentru o puştoaică…

 

SORANA : De ce eşti atât de neatent ? De ce laşi să se ducă?

 

RUDI : Am uitat să cad în genunchi şi să cer iertare pentru tot felul de pricini puerile… când am făcut-o ultima oară m-am ales doar cu julituri şi cu fundul domniţei  etalat pe full screen

 

SORANA : Ar trebui să-ţi reaminteşti…

 

RUDI : Ce anume ?

 

RUDI : Să cazi în genunchi…

 

RUDI : Pentru cine ?

 

SORANA : Chiar şi pentru mine…

 

RUDI : Nu e o idee rea, am să mă gândesc la asta…

 

SORANA : Când?

 

RUDI : Poate data viitoare… poate dacă ne vom reîntâlni într-o gară, sau într-un aeroport, undeva departe… nu ştiu, la Praga…

 

SORANA : Ce să caut eu la Praga?

 

RUDI : Orice individ mediu educat trece la un moment dat prin Praga…

 

SORANA : Am ratat ziua asta, Rudi… te urăsc…

 

RUDI : Nu sunt un ins confortabil Sorana… am obişnuit planeta asta de căcat să se învârtă după mine…

 

SORANA : Megaloman…

 

RUDI : Un pic, cât să devin antipatic şi să fac lucrurile să se termine mai iute…

 

Se aşează amândoi pe canapea

 

SORANA : Trebuie să dau un telefon…

 

RUDI : La pui ?

 

SORANA (nu-l ascultă; formează, sună) : Pui ? Mi-e dor de tine… iartă-mă, sunt nervoasă, mi-e frig, Praga e urâtă iar eu nu cunosc pe nimeni…

 

RUDI (la buletooth; se ridică şi se îndepărtează puţin) : Cum se simte cel mic ? … Dă-i ceai şi lasă-l să doarmă… Dumnezeule ce m-am speriat…

 

ECRAN : Îmi scapă, simt că îmi scapă… eu şi gura mea mare… hai, recunoaşte Rudi, o iubeşti… dar n-o vrei, n-o vrei cu adevărat… ai îmbătrânit, nu mai vrei să lupţi, nu mai vrei să alergi cu limba scoasă, nu mai vrei să dovedeşti nimic… celălalt e mai tânăr, e agresiv… îi oferă cadouri, o ţine în priză, o lasă fără aer… cândva erai la fel, băşinosule… şi mai ai şi tupeul s-o recunoşti… vezi cum îi vorbeşte? e cu colţii în gâtul ei, e luată…

 

SORANA (se alintă, ca la început) : Sunt puiul tău, ştii? … Mă mai iubeşti ?… cine?… a, nu ştiu, vorbeşte la telefon… nu mă interesează individul, stai liniştit – eşti aşa de pui… abia aştept să te văd… niciodată nu te-am iubit mai mult decât acum…

 

RUDI : Stii ce? M-am razgandit... Nu mai plec la Hamburg – vin acasă… nu ştiu, văd eu… la naiba! Nu mai spune mereu altceva decât vreau eu să ascult… mă duc la agenţie, mă dau peste cap, văd eu… trebuie să găsesc un avion până deseară… vin acasă… lucrurile se precipită pe aici… nimic important, îţi explic eu când o să cred că mai am ceva să-ţi spun… vin acasă… vreau acasă… n-am nimic, nu s-a întâmplat nimic, vin acasă… simt nevoia să vin acasă, am nevoie să ajung acasă… da, sunt un prost incurabil, dar vin acasă…

 

SORANA (ţipă) : Eşti nebun ?… Mâine? La Hamburg ?… ce naiba sa faci tu la Hamburg?...  Şi de ce îmi spui acum pui ?… Parcă week-end-ul îl petreceam la Constanţa…  Habar nu am cum poţi ajunge de la Praga la Hamburg la 1 minut după ce mi-ai spus că mergi într-acolo… (se gândeşte puţin)… lasă-mă să mă interesez… am bani, am destui, nu avea grijă… nu-mi vine sa cred…

 

RUDI (se aşează, deschide laptop-ul şi începe să scrie; vorbeşte singur) : La naiba cu toate… Meda e aici, mă fac de căcat…

 

SORANA (se uită în revistă) : Ce naiba să fac acum ?

 

RUDI : Nu mai iese nimic… sunt ridicol… sunt încolţit… mi-e greaţă… a venit după mine, îţi dai seama ? A ieşit din spital, a luat avionul şi a venit la Praga după mine…de parcă eu trebuie să mor… şi dacă se ia… dacă mă îmbolnăvesc şi eu… vreau acasă… jur că mă ascund la mine în cameră şi nu mai ies de acolo o lună încheiată…

 

SORANA : Parcă ar fi un extras dintr-o piesă de teatru (ezită un pic)… sau, mă rog… îl văd neliniştit… i-am spus ceva… am fost prea aspră… nici nu ştii cum să te comporţi cu oameni ca el… cred că dacă locuiam împreună

 

RUDI : Nu stateam eu bine in carapacea mea… trebuia sa apara prostia asta… nu ma invat minte, nu ma invat minte si pace… Rudi, eşti cel mai cretin bărbat din câţi se cunosc… pierzi controlul, te duci dracului cu canceroasele tale…

 

SORANA : Sunt o gasca si o rata si o duda si o proasta… ce prostie era sa fac… recunoaşte Sori, că-ţi place tipul… nu e ca Anducu… Andu îţi aduce flori, te vrăjeşte toată ziua, dar… mţ, nu arzi, nu mori de dorul lui… dacă te sună, e ok… dacă nu te sună e iar ok… recunoaşte că dacă dispare n-ar fi mare jale… cu Rudi ai fi putut ajunge departe…

 

RUDI : Ar trebui sa-mi cer scuze…apoi, ar trebui să scap de nebună

 

SORANA : Ar trebui să-mi cer scuze… l-am amăgit un pic, o să sufere, ştiu că o să sufere… (râde)… o să scrie despre mine, ce drăguţ…

 

RUDI : Mai bine nu, la ce bun…

 

SORANA : Mai bine nu, o să-mi servească una de o să mă doară…

 

RUDI : M-aş fi putut îndrăgosti de ea… e frumoasă, e dementă… erai genul meu tâmpito… e vina mea, puteam s-o am, de la început trebuia să-mi dau seama… dacă eram mai hotărât, acum eram în pat şi uitam de tot…

 

SORANA : E periculos, e nebun… era gata gata sa îi cedez… dacă l-aş fi cunoscut înainte… ar fi putut fi bărbatul vieţii mele (se uită discret către el)… chiar dacă nu e perfect… dacă ar fi avut mai mult curaj, acum eram în pat şi uitam de pui, uitam, de tot…

 

RUDI : Trebuie să mă liniştesc… trebuie să-mi văd dracului de scrisul meu, de femeile lejere şi de tot ce nu-mi provoacă stări de stress… iar o să fac ulcer…

 

SORANA (tare) : Trebuie să ajung la Hamburg…

 

RUDI : Felicitări…

 

SORANA : Nu te da băţos, nu cu mine…

 

RUDI : Parcă plecai la Bucureşti…

 

SORANA : S-au schimbat planurile…

 

RUDI : Pui are drum la Hamburg…

 

SORANA : Nu e treaba ta…

 

RUDI : Corect… (reîncepe să scrie)… Nu prea mai am  inspiraţie…

 

SORANA : Poate nu ai avut niciodată… poate că ai scris atât de prost încât inspiraţia n-a fost decât un moft…

 

RUDI (se lasă pe spate) : Joacă tare micuţa…

 

SORANA : Iartă-mă, am fost rea…

 

RUDI : Ai fost doar facilă…

 

SORANA : Cunoşti aeroportul ?

 

RUDI : Da, am trecut de câteva ori pe aici…

 

SORANA : Pot schimba cursa, sau pot cumpăra bilet spre Hamburg?

 

RUDI : Nu…

 

SORANA : Shit!

 

RUDI : Vrei la Hamburg…

 

SORANA : Da, vreau la Hamburg… iubitul meu vine pentru un interviu;

 

RUDI : Aşa deodată…

 

SORANA : Aşa deodată… vreau să-l merg acolo… vreau sa-l susţin…

 

RUDI : Înţeleg… caracter labil…

 

SORANA : Nu începe…

 

RUDI : Îţi ofer biletul meu… du-te şi ridică-i moralul… poate va scrie o piesă de teatru… de eseu mă ocup eu…

 

SORANA : Îţi baţi joc de mine…

 

RUDI : Nu, nu-mi bat joc de tine…

 

SORANA : Ba îţi baţi joc de mine… după care o să scrii în cartea aceea cât de proaste sunt femeile…

 

RUDI : Abia dacă o să mă refuzi o să se întâmple asta…

 

SORANA : Tu vorbeşti serios…

 

RUDI : Eu chiar vorbesc serios…

 

SORANA : Şi tu ce-o să faci ?

 

RUDI : Eu… de când am devenit eu o problemă…

 

SORANA : Nu vreau să profit… şi nu vreau să mă oblig…

 

RUDI : Nu e nicio obligaţie – ţi-l ofer şi gata…

 

SORANA : Nu ştiu ce să spun…lasă-mă măcar să-ţi dau banii pe el…

 

RUDI : Nu am nevoie de bani… fac un bine nu o afacere… sunt artist, eu trebuie să pierd…

 

SORANA : Te rog, lasă-mă să ţi-l plătesc…

 

RUDI : Nu… Ia-l şi fugi la Hamburg… e un oraş frumos, cosmopolit şi excitant… pui o să se simtă bine… (scoate biletul, ea îl apucă);

 

SORANA : Mi-ar fi plăcut ca printr-o coincidenţă stranie să-ţi schimbi planurile şi să pleci acasă, la Bucureşti… ţi-aş oferi biletul meu la schimb– eu n-am ce să fac cu el…

 

RUDI : Coincidenţele aleg doar oamenii potriviţi, Sorana…

 

SORANA : Bine, dar trebuie să ştiu ce o să faci…

 

RUDI : Chiar vrei să ştii ?

 

SORANA : Da, chiar vreau să ştiu…

 

RUDI : Îmi anunţ agentul că rămân la Praga, ea se va impacienta, va veni până aici şi cred că…

 

SORANA : Că ?

 

RUDI : Ei, chestii de oameni adulţi…

 

SORANA : M-aş bucura să fie asta…

 

RUDI : Te-ai bucura ? Spune sincer, te-ai bucura ?

 

SORANA (ezită, e falsă) : Da, m-aş bucura… îţi va face bine şi asta îmi conferă un sentiment reconfortant…

 

RUDI : Cineva spunea odată că omul nu e altceva decât un munte de căcat însufleţit din întâmplare… Greşit. Omul e doar un furnizor mic şi neînsemnat de minciuni… Ia de aici o informaţie şi o transmite mai departe trunchiată, răsturnată… de fapt, cred că sunt lucruri care te depăşesc…

 

SORANA (tăios) : Nu ştiu cum să-ţi mulţumesc…

 

RUDI : Ai făcut-o deja…

 

SORANA : Nu înţeleg…

 

RUDI : Nu mi-a plăcut niciodată Bucureştiul… până azi… o să-l regăsesc altfel… când o să ajung pe acolo, o să stric tot onorariul de pe ultima carte pe taximetre; taximetre şi curve…

 

SORANA : Ar trebui să mă atingă, nu-i aşa? Ar trebui să cad în genunchi şi să rog să nu faci asta, nu?

 

RUDI : Ar trebui să asculţi ce spune vocea din difuzoare - lumea se îndreaptă către terminal, tu ce mai aştepţi ?

 

SORANA : Nu voiam să se termine astfel…

 

RUDI : Nu voiam să se termine…

 

SORANA (nu ştie ce să facă) : Nu ştiu ce să fac…

 

RUDI : Simplu : te ridici, îţi iei calabalâcul şi pleci…

 

SORANA : Da, cred că aşa trebuie să fac… (face câţiva paşi; se întoarce) Pot să te sărut? De bun rămas…

 

RUDI ( o priveşte tăios) :  Cară-te dracului odată! (Sorana se îndreaptă către terminal cu spatele – nu-l scapă din ochi pe Rudi care de asemenea o priveste şi vorbeşte la bluetooth) Meda… vin în câteva minute, ok?… fi rezonabilă, te rog… am spus în câteva minute, doar să-mi strâng laptop-ul… da, scriu, scriu tot timpul… o să scriu şi despre tine după ce mori…  comandă-mi un coniac… dublu, nu două duble… cum de ce? crezi că pot să te fut treaz?… plec pe dracu’!, oricum nu mai scap de tine în noaptea asta… am şi două cuie, le fumăm înainte… ştii, ar trebui să-ţi mulţumesc… pentru că apari exact când… (întinde mâna către Sorana, cu degetul arătător; ea interpretează că e salut şi salută) închipuie-ţi că eşti mâna mea şi te îndrept către o femeie tânără, frumoasă, care mă părăseşte… închipuie-ţi că te transformi într-o carabină şi eşti armată… ce crezi că aş face ? (ascultă, după care izbucneşte în râs)… eşti proastă, du-te dracului!… hai că vin… sper că ai tot peruca aia mov…

 

Cortina

 

Antiteze

 

Liviu Ioan STOICIU

 

"Scriitorul român e nefericit"

 

 

Ne place, nu ne place, trebuie să recunoaştem: în marea lor majoritate, scriitorii români nu contează „ca valoare” nici măcar pentru breasla din care fac parte (Uniunea Scriitorilor din România, care n-a dispărut după prăbuşirea comunismului, cum s-a întâmplat în celelalte ţări din lagărul sovietic, şi bine a făcut că n-a dispărut; ea serveşte interesele sociale ale scriitorilor cu ajutorul statului, prin lege, scriitorul primeşte o jumătate de pensie în plus sau o indemnizaţie de merit), darmite pentru marele sau micul public. Scriitorii români de rând, fără funcţii, rămân în marea lor majoritate şi în penumbra acestor vremuri postcomuniste. Nu contează această mare majoritate nici cât scriitorii ei de rând sunt în viaţă, nici după ce mor. Chiar dacă fiecare scriitor îşi trăieşte propriul vis, să conteze pentru literatura română – în marea lor majoritate rămân cu visul. Nu sunt evaluaţi în manuale şcolare, nici în istorii literare, în cel mai bun caz sunt cuprinşi în Dicţionarul General al Literaturii Române (plin şi el de lipsuri, selectiv). E normal să fie aşa, să iasă în faţă o mână de scriitori, restul să stea cu capul la cutie, să fie ignorat public? E selecţie naturală, cică… Sute de noi scriitori (e adevărat, de anul viitor vor fi „scriitori stagiari” pentru trei ani, conform statutului USR votat în iunie 2009) intră anual în USR, structura USR se îngroaşă birocratic, nu interesează pe nimeni dacă vechii şi noii scriitori, membri ai USR, au valoare. Valoarea s-a relativizat şi aşa după Revoluţie (lasă că e şi o caracteristică a postmodernismului această relativizare a valorii), scriitorul român, în mare majoritate, se amăgeşte că posteritatea îl va răzbuna, dacă în timpul vieţii nu a avut parte de onoruri. Poveşti, bineînţeles, se trăieşte deja cu senzaţia că abia se aşteaptă să mori, că e o competiţie a eliminării fizice operate de Dumnezeu în cadrul literaturii române, să poţi să te „impui”. Nebunia scriitorului român (care nu există pe plan mondial) nu e întrecută de nimeni, se pare… Eu mă iluzionez că scrisul de literatură are rol terapeutic şi că „aşa mi s-a dat”, să fiu la un moment dat mai mult sau mai puţin, că orice aş face, tot „ce vrea Dumnezeu” mi se întâmplă, şi mă resemnez cu lozinca „atât se poate în cazul meu”. Ar merita o altă soartă scriitorii români „în marea lor majoritate”?
Locuiesc pe o scară de bloc „a scriitorilor”, cu 24 de apartamente (scară câştigată pentru USR de Mircea Dinescu, preşedinte al USR, imediat după Revoluţie, bloc aflat atunci în stadiu de schelet; pe scara de bloc au fost repartizaţi şi doi şoferi, angajaţi la USR şi două femei de serviciu de la USR, în condiţiile în care scriitorii refuzau să fie repartizaţi aici; refuzând scriitorii, a fost repartizat de primărie aici inclusiv un politician, Ioan Mircea Pascu, fost ministru, azi europarlamentar), la intrare cu o placă de marmură pe care e scris că aici au locuit şi au murit cinci scriitori – vă daţi seama, în 15 ani de la darea scării în funcţiune! Aceşti scriitori plecaţi acolo unde nu mai există suspin, înscrişi cu dalta, sunt: Dan Laurenţiu, Ion Stratan, Ion Roşu, Al. Protopopescu, Cornel Brahaş (optzeciştii Ion Stratan şi Cornel Brahaş s-au sinucis, retraşi la casele lor părinteşti). Nu o dată am asistat la comentarii ale unor curioşi necunoscuţi, opriţi în faţa plăcii memoriale de la intrarea pe această scară de bloc din Bucureşti, strada Bibescu Vodă numărul 1, de genul: „Niciodată n-am auzit de scriitorii ăştia”. Din nenorocire, moartea nu-i mai scoate pe scriitori din anonimat. Consideraţi mari poeţi în timpul vieţii, cine mai vorbeşte azi de Dan Laurenţiu sau Ion Stratan? Ceilalţi trei nu au contat decât întâmplător cât au fost în viaţă (deşi fragmente din cărţile lor ar putea fi şi azi o revelaţie pentru un iubitor de literatură română). În lumea scriitorilor n-o să rămână decât legenda că… toţi erau nişte beţivi ordinari. Mai nedrept nici că se poate. Aceasta e condiţia scriitorului român de rând (nu a scriitorilor cu funcţii, sau de succes, ei au altă condiţie, sunt arătaţi ca sfintele moaşte în public, şi răsfăţaţi; ei au inclusiv locul de veci asigurat la Cimitirul Bellu, deşi e închis, şi li se păstrează cultul în literatură; e adevărat, posteritatea le joacă feste, în timp ei sunt devalorizaţi). Cât trăiesc, în majoritate, scriitorii de rând nu sunt băgaţi în seamă decât ocazional, după ce mor nimeni nu se ştie unde au fost îngropaţi să li se aprindă măcar o lumânare.

„Fii ceea ce eşti”, e îndemnul pentru fiecare muritor de rând. Scriitorul român încearcă să fie mai mult decât ceea ce e, de aici i se trage nefericirea. „Băgat în priză”, intrat în concurenţă cu colegii lui de literatură, nu mai are somn şi linişte, culoarul pe care el a sperat să evolueze singur e distrus de ceilalţi concurenţi, se aleargă anapoda, scapă cine poate (sau ajunge la sosire cu inima crăpată). Mă întâlnesc în fiecare zi cu un asemenea scriitor care nu-şi mai găseşte locul. Şi care ar da orice să uite de literatura română, să se liniştească. Fiindcă viaţa literară e toxică în România. Are exemplele unor scriitori care s-au regăsit numai după ce nu au mai citit reviste literare, n-au mai participat la manifestări literare, nu s-au mai uitat la televizor, nu i-a mai interesat activitatea USR, nu şi-au mai trimis cărţile la reviste sau acasă criticilor; pe ei îi admiră că au reuşit să se desprindă de lumea scriitoricească. Se plimbă în parc de unii singuri şi se bucură de viaţa de familie (dacă au), citesc liber şi scriu fără să mai fie obsedaţi de „valoare”, de găştile literare şi de ierarhia impusă de o mână de ideologi literari… Tu eşti unul dintre ei? Nu, eu nu reuşesc să mă desprind de viaţa literară, de aceea nu-mi găsesc locul. Şi ce faci toată ziua? Ce să fac, mă consum ca prostul, mă simt tot mai neputincios la masa de scris (conştient că nu mai sunt citit), că n-am bani să scap de toate grijile vieţii cotidiene şi să mă preumblu în străinătate, că mai am un pic şi părăsesc şi această planetă. Nu-i nimic, ai să te reîntorci. Eu nu cred în reincarnare. Dar în ce crezi? Nu mai cred în nimic. Nici în Dumnezeu? Sunt credincios. Mai exact, eşti superstiţios. Ţi-e teamă că o păţeşti dacă declari că nu crezi în Dumnezeu… Prostii. Şi nu mai scrii nimic? Ba da, îmi ţin mâna, dar e timp pierdut. Unde scrii? Mai nou, scriu pe Internet, îmi postez singur tablete politice. Un prieten a inventat două jurnale online (fără ediţii publicate pe hârtie), unul judeţean şi altul central: ăsta e viitorul luminos, se pare. Fiindcă nu pot să mă desprind de ştirile din mass-media. Te citeşte cineva? Nu mă mai interesează dacă sunt citit, pur şi simplu mă eliberez la masa de scris de o presiune interioară. E un viciu, după o viaţă de om în care ai tot scris literatură, e explicabil… Încerc să mă echilibrez în continuare prin scris. Dar nu mai scriu literatură, ci tablete politice. Eşti membru de partid? N-am fost niciodată membru de partid, dar m-a interesat actualitatea, care e dominată de politic, inconştient am acumulat informaţii politice în exces, mă trezesc în minte că le judec… În plus, trăim vremuri în care clasa politică e tot mai detestată de marele public, fiind profund coruptă. E în firea românului, în general, să corupă şi să se lase corupt, nu numai a politicianului. Nu se poate generaliza. Ca român, eu nu mă simt corupt, deşi dau ciubucuri de câte ori sunt servit… Lasă, înţeleg. Nu-mi arăţi şi mie o tabletă? Stai să deschid Internetul...

Ce e prea mult pentru România (Guvernul Boc ne arată „pisica”)

În lipsă de evenimente politice (în afara membrilor marcanţi ai Guvernului PD-L-PSD, care mai stau pe baricadă, toţi politicienii sunt în vacanţa mare), apropierea alegerilor prezidenţiale rămâne o temă valabilă de discutat, chiar dacă nu poţi altceva să faci decât să baţi apa în piuă. Deşi contează acum tot ce face Guvernul Emil Boc (guvern de sacrificiu; PSD şi PNL au anunţat că după alegerile prezidenţiale acest guvern de criză va fi schimbat, fiind agreată în secret formarea unei noi majorităţi parlamentare, de genul PSD-PNL). Un guvern păgubos, care i-a arătat României „pisica” – spectrul falimentului general pare a fi tot mai vizibil. Auzim de primării falimentare în toată ţara, de judecătorii care nu mai pot trimite citaţii (fiind înglodată în datorii faţă de Poşta Română; n-au bani nici pentru a cumpăra hârtie de scris), de Poliţie care duce infractorii cu tramvaiul, sau de spitale în care îţi cumperi singur medicamentele… Un adevărat coşmar: Guvernul Boc e dator-vândut la băncile din România, nu numai la FMI şi Banca Mondială sau la băncile Uniunii Europene. Neavând încasări (economia e la pământ), bugetul de stat apelează la împrumuturi de la băncile din România, cu scadenţă la şase luni (emisiuni de titluri de stat), inclusiv pentru a plăti salariile şi pensiile. Atenţie, după jumătate de an numai de cheltuieli, Guvernul României are de rambursat băncilor noastre, până la sfârşitul acestui an, 4 miliarde de euro (din cele 5,5 miliarde de euro angajate)! Care va fi deficitul bugetar? Pe de altă parte, aflăm că Banca Naţională a României (BNR) a cheltuit nici mai mult, nici mai puţin de 4,5 miliarde de euro cu stabilizarea cursului valutar din octombrie 2008 până în iulie 2009 (a dat de gol asta Banca Mondială)! Aţi citit bine, 4,5 miliarde de euro (din rezervele BNR, rezerve împrospătate cu 5,5 miliarde de euro de la FMI, acum) – întrebarea e, pe cine îmbogăţeşte până la cer BNR? Speculaţiile bancare fac din România un teren sigur – România împrumută miliarde de euro de la FMI să menţină cursul valutar, miliarde de euro care intră în buzunarul celor ce fac speculaţii: cine sunt ei? Sau nu e pusă corect problema? Cum e posibil ca România să îmbogăţească o mână de şmecheri cu ştaif? Sigur, BNR nu are de ales, o creştere în plus cu zece lei a euro faţă de cursul actual ar falimenta dramatic nivelul de trai în România, în condiţii de criză (în care se închid firme după firme şi românul, majoritar sărac, îşi târâie zilele din mila lui Dumnezeu)!
Pe acest fond („La 20 de ani de la Revoluţie, România e coruptă şi falită”, cum bine scria zilele trecute un britanic în The Observer, care a fost în România în 1989; mai exact: o Românie subjugată de corupţie şi minciună, sărăcită de privatizările „avantajoase” făcute cu girul unui Occident ce acum o arată cu degetul, scrie Ed Vulliamy), nu mai are nici un haz să discutăm despre apropierea alegerilor prezidenţiale în România. Şi totuşi… Miza rămâne Mircea Geoană, PSD pune pariu pe el, deşi, cel puţin până azi, în sondaje Mircea Geoană are procente mai mici decât are PSD! Dar nu cu mult mai mici decât are Traian Băsescu. E adevărat iar, Mircea Geoană e deasupra procentelor lui Crin Antonescu-PNL…  Din păcate, Crin Antonescu nu-şi depăşeşte condiţia, are deja un limbaj de lemn al lui, se repetă, n-are clarviziune, s-a pierdut pe drum ideea că el ar fi un „Obama al României” (o prostie, în sine), startul „popular” fast luat la desemnarea lui drept candidat la prezidenţiale s-a pierdut rapid. Atenţia rămâne pe ascensiunea sau decăderea lui Mircea Geoană-PSD (un preşedinte al PSD mediocru, demagog de şcoală politică a compromisurilor, venit din nomenclatura comunisto-securistă, pe placul actualelor servicii secrete). Lideri ai PSD avertizează deja românii că după alegerile prezidenţiale vom avea un premier PSD (conform ministrului Agriculturii, Ilie Sârbu, convins că va fi ales preşedinte de ţară Mircea Geoană, în jurul lui apărând o nouă coaliţie), sau că „Ieşirea din criză se va produce prin schimbarea lui Băsescu. Încă cinci ani la Cotroceni cu Băsescu este prea mult pentru România” (Victor Hrebenciuc)…

„Scriitorul care nu-şi găseşte locul” (de care am pomenit până aici) îmi repetă că el, ca român, suferă mai ales de singurătate. Şi că singurătatea, s-a demonstrat ştiinţific, e o boală, la fel de nocivă ca obezitatea sau fumatul. Mi-a citit şi ce a aflat din The Telegraph de la cercetători: Singurătatea nu înseamnă doar nefericire, stare generală proastă, lacrimi şi pierderea contactului cu lumea reală, ci este o boala reală, din ce în mai populară în secolul XXI. Singurătatea are aceleaşi efecte nocive ca fumatul sau ca obezitatea atât asupra corpului, cât şi asupra minţii, susţin cercetătorii, citaţi de The Telegraph. Singurătatea contribuie la creşterea presiunii arteriale şi a nivelului stresului, sporind astfel riscul apariţiei maladiei Alzheimer. Totodată, izolarea reduce puterea voinţei şi a perseverenţei, ceea ce duce la pierderea abilităţii de a avea  o viata sănătoasă. Potrivit studiului coordonat de profesorul John Cacioppo, de la Universitatea din Chicago, şi prezentat la American Association for the Advancement of Science, singurătatea afectează nu doar comportamentul, ci şi circulaţia arterială. Cacioppo a explicat că singurătatea influenţează creşterea nivelului de cortisol, un hormon de stres care afectează sistemul imunitar, provocând creşterea presiunii arteriale şi depresie. Diferenţa dintre o persoana singură şi una înconjurată de oameni este aceeaşi cu diferenţa dintre un fumător şi un nefumător, mai spune cercetătorul. „Oamenii singuri nu sunt prea sănătoşi. Fac mai puţină mişcare, sunt gata să renunţe mai uşor, consumă mai multe calorii. Se consolează mâncând multe dulciuri. Singurătatea diminuează capacitatea indivizilor de a se controla. Este foarte la îndemână ca după o zi grea să treacă destul de repede de la doua pahare de whisky la trei”, a adăugat John Cacioppo. Chiar? E trist! Sau e vesel? Scriitorul-care-nu-şi-găseşte-locul suferă de singurătate şi de izolare. „Îţi dai seama ce mă aşteaptă? Maladia Alzheimer. Că depresiv eu sunt dintotdeauna”… De aceea scrie acum tablete politice pe care le postează pe Internet, pe publicaţii online (fără să accepte comentarii de la cititori, să nu se streseze), să mai scape de singurătate. Îşi distrage atenţia scriind asemenea tablete pentru un jurnal fantasmagoric...

 

Poveştile Cenuşăresei

ISTORISITE ÎN LUMEA ÎNTREAGĂ

de Fabienne Morel şi Gilles Bizouerne. Ilustraţii de Peggy Nille. Traducere din franceză de Andreea Trincă

Editura CARTIER

Tibet

 

Fata şi diavoliţele

 

Era odată ca niciodată o ţară străbătută de multe văi, iar în căuşul uneia dintre ele se afla o casă, în acea casă locuiau o bătrână împreună cu copiliţa ei, care copiliţă îmbrăca în fiecare zi straie nemaipomenit de frumoase.

 

Lângă casa lor şedeau două diavoliţe, două srin-mo1, două arătări: mama împreună cu copila ei. Într-o zi, copiliţa bătrânei se duse la cele două diavoliţe să ceară foc. Nu mică-i fu mirarea când le văzu pe cele două gătind urechi de om, de parcă-ar fi fost napi prăjiţi. Copiliţa gustă şi găsi că nu erau rele deloc, după care diavoliţele o poftiră frumuşel să vină să locuiască în casa lor. Copiliţa însă le răspunse liniştit:

– Aş veni eu cu dragă inimă în casa voastră, dar mămuca nu mă lasă.

Ce-i trecu, atunci, diavoliţei celei mari prin minte:

– Atunci, fata mea, ce-ar fi să vii la noi după ce ţi-i omorî mămuca?

– Şi cum aş face eu asta?

– Ia aminte la ce îţi grăiesc acum: o să te prefaci bolnavă şi o să-i spui mămucăi tale că nu e alt leac pentru boala ta pe lume decât făina de orz măcinată cu pieptul ei. Ea o să facă întocmai, numai să te vadă înapoi sănătoasă. Tu, în schimb, să porneşti moara de apă care-o să-i zdrumice pieptul şi aşa o să moară neîntârziat.

Copiliţa se întoarse acasă la bătrâna ei mamă şi urmă întocmai sfatu-rile diavoliţei.

Iar seara veni din nou acasă la cele două diavoliţe.

– Am terminat-o cu mămuca! De-acu’ gata, a murit!

Cele două creaturi dădură atunci fuga la casa de alături, năpustindu-se asupra trupului femeii ce zăcea fără suflare, înfruptându-se hulpav din el şi mestecându-i până şi oasele. După care copila diavoliţă îşi schimbă numaidecât hainele ei urâte şi ghetele murdare cu cele frumoase ale copiliţei, pe care o preschimbă în slujitoare.

A doua zi, de la răsăritul şi până la apusul soarelui, copiliţa se istovi fără odihnă torcând lâna, strângând vreascurile şi îngrijind de animale. Şi tot aşa, multe zile la rând, avu grijă de lână, de grămezile de vreascuri şi de animale. După o săptămână, era sleită de puteri, chinuită, murdară şi tare, tare tristă. Însă mămuca pe care-o omorâse vedea toată suferinţa şi toată singurătatea în care copiliţa i se cufundase, şi se reîntrupă într-o vacă roşie, doar ca să-i vină-n ajutor. A doua zi, fata mulse taman vaca cea roşie şi, minune, laptele se prinse pe loc. Ea nu mai trebui decât să bată smântâna în putinei şi să scoată untul. Vaca mugi, apoi, către ea drăgăstos:

După o săptămână, era sleită de puteri, chinuită, murdară şi tare tare tristă. Însă mămuca pe care-o omorâse vedea toată suferinţa şi toată singurătatea în care copiliţa i se cufundase, şi se reîntrupă într-o vacă roşie, doar ca să-i vină-n ajutor.

– Copiliţă ce ai dat fericirea pe suferinţă, acoperă-ţi trupul cu haina asta. Înfăşoară-ţi bine veşmântul pe tine, dormi şi o să vezi...

După ce făcu întocmai, toată toropită, copiliţa se scufundă într-un somn adânc. Spre seară, deschise ochii şi văzu cum o aştepta atâta lână cât nu torsese ea niciodată până atunci. Vreascurile erau strânse grămadă, iar cireada era adăpată şi-acum dormea sau rumega liniştită. Iar în haina ce îi acoperise trupul, copiliţa găsi mâncare caldă! Tare bine-i mai era. Şi aşa-i trecea timpul în fiecare zi, vaca ajutând-o neobosit pe sărmana copiliţă.

Toate bune şi frumoase, până într-o noapte, când diavoliţa cea bătrână se răsti la biata copiliţă:

– Ia să-mi spui tu mie cum se face de ţi se citeşte bucuria pe chip, deşi, când fata mea mănâncă numai carne şi unt, tu primeşti doar resturile de la masa noastră? Hai repede, mărturiseşte tot, că, dacă nu, până aci ţi-a fost.

Copiliţei i se făcu inima cât un purice la auzul acestor cuvinte şi la gândul că avea să moară... Şi atunci, povesti de-a fir a păr despre vaca cea roşie. La care mama srin-mo porunci:

– Cerşetoareo, mâine să-mi stai toată ziulica închisă-n casă, căci am să-mi trimit copila să-ţi ia locul la păscutul cirezii.

În seara următoare, diavoliţa stătu la pândă până hăt noaptea târziu, pândindu-şi copila şi bolborosind printre dinţi atunci când o văzu că face cale-ntoarsă:

– Da’ ce-ai zăbovit atât, soro?

– Maica mea, am făcut cum mi-a spus vaca roşie şi am adormit înfăşurându-mi bine veşmântul pe mine. Când m-am trezit, ce-mi văzură ochii – lâna atârna prin copaci, vreascurile erau care încotro, iar cireada hălăduia de capul ei în toate părţile. Colac peste pupăză, pe rochia mea cea frumoasă vacile au făcut o balegă mare cât casa! Aşa se face că am zăbovit atât, după ce, preţ de mai multe ceasuri, am alergat după vaci de mi-a ieşit sufletul din mine.

Mama srin-mo bătu cu pumnul în masă, strigând:

– Vaca asta roşie, care-a îndrăznit să o ajute pe cerşetoare, să ştii că nu e alta decât mămuca ei! Da, mămuca ei s-a reîntrupat! Da’ las’ pe mine, că-i vin eu de hac!

Sărmana noastră copiliţă auzi însă tot. Şi ieşi tiptil din casă pentru a-i da de veste vacii, care o aştepta deja în faţa grajdului.

– Copiliţă ce ai dat fericirea pe suferinţă, când diavoliţele m-or ucide, or să te întrebe ce parte din mine vrei să păstrezi. Să iei aminte şi să ceri coarnele, cele patru picioare, maţele şi o bucată din pielea mea. Pe urmă, înfăşoară-le pe toate în bucata aceea de piele şi ascunde-le sub pragul uşii.

Ceva mai târziu, diavoliţa omorî vaca, iar copiliţa dobândi bucăţile pe care le ceruse. Pe furiş, înveli totul în bucata de piele şi ascunse pachetul sub pragul uşii.

Iar timpul se scurse mai departe.

Într-o bună zi, se duse vestea că într-una din văile adânci avea să fie un bâlci mare, încununat cu un ospăţ de zile mari. Diavoliţele se îmbrăcară în straiele lor cele mai frumoase, după care amestecară într-un castron boabe de orz cu boabe de muştar alb, ameninţând-o pe biata copiliţă:

– Cerşetoareo, dacă până la lăsarea serii nu vei fi terminat de ales boa-bele de orz de cele de muştar, poţi să te găteşti de moarte! Că până aci ţi-a fost!

Şi femeile srin-mo plecară, hlizindu-se pe seama copiliţei nefericite.

La scurt timp însă după asta, fâl, fâl, fâl, un corb se apropie. Fâl, fâl, fâl, se aşeză pe pervazul ferestrei.

– Copiliţă ce ai dat fericirea pe suferinţă, scoate la lumină ce-ai as-cuns sub pragul uşii şi-o să vezi...

Fata deschise pachetul. Deodată, pielea se preshimbă în straie fru-moase, maţele în cingătoare, picioarele într-o frumoasă pereche de ghe-tuţe şi una de pantofi negri, iar coarnele în aur şi turcoaz. Copiliţa nu stătu mult pe gânduri şi încălţă ghetuţele minunate, îmbrăcă hainele şi se găti cu podoabele. La care corbul croncăni uşor:

– Între timp, eu o să aleg boabele de orz de cele de muştar. Tu aleargă la bâlci, dar să-mi fii aici înainte ca ceasul să bată de miezul nopţii. Şi aşa copiliţa noastră coborî până la bâlci, unde se învârti de acolo-colo printre tarabe, până când dădu cu ochii de Măria-Sa regele. Acesta o privi lung pe fată, admirându-i frumuseţea. Ea însă îşi văzu de drumul ei şi apoi se aşeză frumos pe iarbă, ca să nu piardă nimic din plăcerea petrecerii. La sfârşit, în graba mare, se porni să urce înapoi spre casă, dar, când să sară peste un pârâiaş, îşi pierdu una din ghetuţele minunate.

Odată ajunsă acasă, hainele şi podoabele cele noi intrară în săculeţ, iar ea îmbrăcă hainele ei de servitoare. Unde mai pui că nu mai avea nicio grijă, căci boabele de orz şi cele de muştar erau deja alese.

La palat, rândaşul aduse regelui ghetuţa cea frumoasă ce fusese găsită lângă un pârâiaş de însuşi calul regelui, care nu era unul oarecare, ci unul atoateştiutor. Regele privi cu băgare de seamă ghetuţa.

– Astă după-amiază, lângă piaţă, am întâlnit o fată căreia nu-i dădeai mai mult de cincisprezece ani. Era atât de frumoasă, că ai fi zis că e ruptă din rai. Ştiu sigur că această ghetuţă îi aparţine. Or, cum calul meu cel atoateştiutor a fost cel care a găsit ghetuţa, vă spun că minunata ei stă-până va deveni regina acestui palat, dacă mi se va arăta până mâine!

În tot acest timp, cele două diavoliţe ajunseră acasă, unde au găsit seminţele alese frumuşel în două vase, unul pentru orz, celălalt pentru muştar, şi-i ziseră aşa copiliţei:

– Cerşetoareo, aproape că nu ne vine a crede că ne-ai îndeplinit porunca. Mare noroc ai avut, ai scăpat ca prin urechile acului!

Şi noaptea trecu, iar în zori diavoliţele iarăşi amestecară boabe de orz cu boabe de muştar, numai că, de data asta, goliră mai multe ulcioare.

– Cerşetoareo, dacă înainte de lăsarea serii nu vei fi terminat de ales aceste boabe, să ştii bine că nu mai apuci ziua de mâine. Până aci ţi-a fost!

Şi femeile srin-mo plecară tare mândre de isprava lor.

La scurt timp după aceasta, fâl, fâl, fâl, apăru şi corbul. Fâl, fâl, fâl, se aşeză pe pervazul ferestrei.

– Copiliţă ce ai dat fericirea pe suferinţă, o să te ajut pentru ultima oară. Îmbracă-te cu hainele de ieri, pune-ţi podoabele cele frumoase şi încalţă pantofii negri. Ia cu tine ghetuţa ce ţi-a mai rămas, dă fuga la piaţă şi vei vedea...

Fata făcu întocmai.

În mijlocul pieţei, un sol de-al regelui ţinea în mână o ghetuţă, strigând în gura mare:

– Luaţi aminte la cuvântul Măriei Sale! Cea căreia această frumoasă ghetuţă i se va potrivi ca o mănuşă, va fi pe loc făcută regină! Or, cum calul meu cel atoateştiutor a fost cel care a găsit ghetuţa, vă spun că minunata ei stăpână va deveni regina acestui palat, dacă mi se va arăta până mâine! Nici nu termină solul bine de vorbit, că puzderie de fete se şi îngrămădiră să încerce ghetuţa, fără succes. Îşi încercă norocul până şi fata diavoliţei, care-şi tăie vârful degetelor de la picioare, doar-doar i s-ar potrivi ghetuţa, dar tot degeaba. În cele din urmă, copiliţa noastră spuse şi ea solului:

– Eu sunt stăpâna acestei ghetuţe! Eu sunt cea pe care o caută regele. Iată aici perechea drept dovadă!

Îşi scoase atunci pantofii negri, iar ghetuţele i se potriviră fără greş. Văzând toate câte se întâmplaseră, solul zise printre strigătele şi ovaţiile de bucurie ale mulţimii:

– Priviţi, priviţi-o pe noua regină! Să mergem la palat! O voi duce înaintea Majestăţii Sale!

Printre oamenii din mulţime se aflau şi cele două diavoliţe care-şi şoptiră în barbă:

– Ai spune că regina asta aduce foarte mult cu copiliţa noastră din casă. Da’ nu se poate, de unde avea ea să găsească aşa haine frumoase. Trebuie că cerşetoarea noastră stă acasă şi încă mai alege boabele de orz de cele de muştar.

Mai târziu, cele două femei srin-mo ajunseră acasă. De cum intrară, văzură urme de pasăre pe jos, iar, în locul boabelor, numai găinaţ de corb. Mama srin-mo scoase un răcnet de furie, stropşindu-se în dreapta şi în stânga:

– Corvoada asta era peste puterile cerşetoarei, era prea grea, prea migăloasă. Trebuie că mămuca ei s-a reîntrupat de data asta în corb şi a ajutat-o încă o dată ! La palat, regelui îi căzuse cu tronc noua regină. Dar nici ea nu se lăsa mai prejos. Era iubită de supuşi, ba chiar şi de miniştrii regelui. Ce mai atâta, întreg poporul era din cale-afară de fericit! După câteva luni, regina îi dărui regelui un băieţel. Peste tot în ţară domnea, aşadar, o bucurie desăvârşită.

Într-o zi, pe la chindie, regina o văzu pe fata diavoliţei înfăţişându-se la palat. În ciuda răutăţilor diavoliţelor şi a amintirilor negre din trecut, regina o ospătă şi o îmbrăcă în straie frumoase, ca ale ei.

În dimineaţa următoare, diavoliţa însă nu contenea cu întrebările pentru regină:

– Surioară dragă, cum te porţi tu cu prinţişorul, fiul tău? Şi cum îl slujeşti tu pe rege ? Dar calului atoateştiutor ce mâncare îi dai ?

Bunătatea asta neaşteptată şi curiozitatea diavoliţei o puseră pe gânduri pe regină. Aşa că îi răspunse pe dos:

– De fiecare dată când vin sau ies din palat, îi dau o scatoalcă bună prinţişorului. Pe rege îl ospătez mereu cu supă de usturoi şi îi dau de băut resturi de chang2. Cât despre cal, el nu primeşte decât oase.

A doua zi, copila srin-mo spuse:

– Surioară dragă, ca regină se cade să ai cosiţele strălucitoare. Hai să mergem la apă să le spălăm.

La malul apei, regina îşi scoase toate podoabele şi îşi aşeză hainele cu grijă, spre a nu le uda. Când, dintr-odată, diavoliţa o îmbrânci pe regină în apă, împodobindu-se apoi cu toate lucrurile ei.

Ajunsă la palat, fata srin-mo îi dădu o scatoalcă prinţişorului, îl os-pătă pe rege cu supă de usturoi şi cu resturi de chang, în vreme ce calul atoateştiutor primi un os. Nu trecea zi în care diavoliţa să nu facă la fel. Nemaiîndurând aşa o răutate, slujitorii se căinară regelui:

– Măria Ta, purtarea reginei s-a schimbat foarte mult, nu ne mai adu-ce nicio bucurie să fim în preajma ei. Şi-a schimbat firea peste noapte şi se poartă tare urât cu prinţişorul Măriei Tale.

În tot acest timp, calul atoateştiutor, încălecat de rândaşul palatului, alergă în galop aprig până la apa unde fusese îmbrâncită regina. Ca vântul şi ca gândul, el ajunse acolo cât ai bate din palme, bău o gură din acea apă, după care vărsă o lacrimă asupra ei. Dintr-odată, o pasăre mică, aurită şi cu un ciuf turcoaz pe cap se ivi din străfunduri şi se aşeză în vârful unui copac, cântând aşa:

– Prima sau a doua regină era bună cu prinţişorul ? Prima sau a doua regină îl servea cu drag pe rege ? Prima sau a doua regină se arăta stăpână bună pentru cal?

După care pasărea dispăru la loc în lac. La auzul acestor vorbe, rândaşul se întoarse într-un suflet la palat şi-i povesti regelui de-a fir a păr tot ce văzuse şi auzise. Regele suspină atunci, întristat că putuse să se îndoiască de regina lui, care părea că devenise o fiinţă înfiorătoare. A doua zi, se duse grabnic să vadă şi el pasărea aurită.

Dis-de-dimineaţă, regele, împreună cu toată suita sa, cu rândaşul şi calul în frunte, ajunseră la marginea lacului. Când calul atoateştiutor vărsă din nou o lacrimă asupra apei lacului, mica pasăre cu ciuful ei turcoaz apăru, cântând aceleaşi întrebări. Dar îi mai zise ceva numai regelui:

– Îmi merit nenorocirea, eu singură m-am osândit la soarta asta tristă. Lucrul urât pe care i l-am făcut mamei mele într-o altă viaţă îmi apasă greu pe suflet... Însă să ştii că cea care îţi este acum alături e o diavoliţă. Ea, fata srin-mo, m-a îmbrâncit în apă şi apoi mi-a luat locul la palat. Mai departe, pasărea îl învăţă pe rege cum să se descotorosească de diavoliţă. Iar, înainte de a dispărea la loc, în apă, îi mai spuse:

– Măria Ta, când diavoliţa va fi moartă, să intri în odaia tezaurului şi ai să vezi...

Odată ajuns la palat, regele urmă întocmai sfaturile păsării şi o omorî pe diavoliţă, după care intră numaidecât în odaia tezaurului, unde, minune, copiliţa noastră şi regina lui şedea veselă, în carne şi oase. O strânse cu drag în braţe, cuprinşi de bucurie, mână în mână şi inimă lângă inimă.

Mai târziu, regina dădu poruncă să-i fie tăiat capul diavoliţei şi să fie pus în mijlocul unui ghem. Înfăşură în jurul lui multă, multă aţă, încât ghemul era acum mare cât un ulcior. La urmă, regina aburcă ghemul pe spatele calului atoateştiutor, care porni la galop peste munţi şi văi, până la casa diavoliţelor.

Regina se apropie de mama diavoliţă, făcând-o să creadă că este chiar copila ei.

Îi povesti cum scăpase ea de cerşetoare şi cum îi luase locul la palat, lângă rege. Apoi, urcă pe acoperişul casei şi atârnă de fereastră o bucată de mătase roşie, pe care o ţinuse ascunsă. Iar, când coborî de acolo, zise:

– Maica mea, dacă mai zăbovesc aici cu tine, regele o să mă certe. Trebuie să plec. Dar nu înainte de a-ţi da un dar. Desfă ghemul ăsta, o să ai parte de o mare surpriză...

Regina încălecă repede pe cal, care porni mâncând pământul. În tot acest timp, diavoliţa desfăcea ghemul din care începu să iasă, puţin câte puţin, întâi o ureche, iar, când mai tăie câteva fire, capul întreg al copilei sale. Ieşi numaidecât din casă, mâncând pământul în urma copiliţei. Alerga mai iute decât o panteră. Ajunse calul din urmă, se apropie de el din ce în ce mai mult, ca o jivină ce se năpusteşte asupra prăzii, îi sufla deja furioasă în ceafă...

Regina înţelese că diavoliţa se apropia de ei călcând totul în picioare.

– Mamă srin-mo, degeaba alergi după mine, că nu mă poţi prinde! Uită-te în urma ta, focul îţi mistuie casa.

Diavoliţa se întoarse, zărind din depărtare bucata de mătase roşie ce flutura, atârnată la fereastră. Şi, închipuindu-şi că flăcările îi cuprindeau casa, alergă urlând înapoi.

Şi aşa, după toate aceste păţanii, diavoliţele îşi găsiră pedeapsa pentru tot răul pricinuit, iar regele şi regina trăiră până la adânci bătrâneţi, în linişte şi iubire, conducându-şi poporul în pace.

Foametiuk

Alexei VAKULOVSKI

 

"Nu m-au iertat"

Andrei Moraru (1928)

 

            Prin 1946 mulţi oameni rămăseseră fără vite. Unora le muriseră, iar alţii tăiaseră vacile, caii, oile. Pămîntul n-a fost lucrat gospodăreşte în timpul acela, fiindcă puţini bărbaţi erau în sat. Şi se abătu pe capul oamenilor o lege neagră care cerea să fie predată statului o cantitate mare de cereale. În fondul armatei sovietice. Şi încă în diferite fonduri. Au măturat podurile, apoi, cînd oamenii treierau, împuterniciţii de la raion stau alături şi rechiziţionau cu forţa pîinea. Dobitocii.

            Am rămas atunci fără pîine…

            Mai ascundeau oamenii cîte ceva, dar mulţi au pătimit pentru aceasta. Lui moş Arion Malancea, ca să vorbim la concret, i-au găsit pîinea ascunsă între doi pereţi special zidiţi astfel şi l-au numit duşman al poporului, l-au judecat şi l-au dus în Siberia pe cinci ani. Pe soţia sa au ţinut-o cîteva luni în Tighina şi au eliberat-o, fiindcă era cam trecută de ani. Cazuri de acestea au mai fost.

            Prin 1946 a bîntuit o secetă mare. Orăşenii o mai duceau cum o duceau, de bine de rău, dar ţăranii noştri… Vai de capul lor, adică vai de capul nostru. Începu lumea să moară de foame. Bîntuia şi tifosul. Spre toamnă ne pornirăm în Polonia, adică în Ucraina Apuseană. Duceam ţoluri, covoare, haine, lînă, pielicele şi le schimbam pe grîu, pe cartofi, pe secară…

            Am încercat şi eu norocul în aşa-zisa Polonie cu viitorul meu nănaş, Troşin Banaru. Căci tata, aflînd că acesta se duce după pîine, îmi zise:

            - Du-te şi tu, Andrei.

            Mi-au pus în sac patru pielicele de ied, un polog şi ne-am pornit pe jos, apostoliceşte. O zi am mers pînă la gara feroviară din Căuşeni. N-aveam bani. Nimic. Îmi şuiera prin buzunare. Dar m-am urcat la început într-un marfar şi am ajuns iepureşte pînă la Lvov. La o staţie mai mică viitorul meu nănaş, Troşin Banaru şi Pavel Guţu, un comerciant experimentat de la noi din sat, au cumpărat nişte mere (aveau bani, pe semne) şi mi-au spus că o iau spre Moscova, să le vîndă. Închipuiţi-vă ce “bucurie” se prăbuşi pe capul meu. Dar ce puteam face? Din expediţia mea comercială m-am întors acasă numai cu pologul şi cu două pielicele. Fără nici o fărîmitură de pîine. N-a ieşit din mine om de afaceri. Şi nici sprijinul casei nu devenisem atunci. Dar ce am văzut prin străini nici nu vă puteţi închipui. Într-un tren m-am ascuns în cărbuni. Foindu-mă am dat de o mînă de om. L-am strigat, dar el nu mi-a răspuns. Atunci l-am scos din cărbuni şi am văzut că era un trup. M-am îngrozit. L-am îngropat din nou în cărbuni. Credeam că nu mai ajung acasă. Căci, la drept vorbind nici drumul înapoi spre casă nu-l ştiam, nici nu aveam pe cine întreba. Norocul meu că mi-au ieşit în cale nişte săteni şi am ajuns în sat cu bine. Cînd m-au văzut ai mei, s-au bucurat tare mult. Tătuca era bolnav, nu se scula din pat. Mama a început a plînge, abia-abia am potolit-o. Surorile mele erau mici. Vroiau toţi mîncare, iar eu m-am întors acasă cu mîinile goale. Mai aveam în casă nişte bucăţi de macuc, care ne-au ţinut un timp oarecare viaţa. Hainele atunci nu costau aproape nimic. O turtă cerea bani grei, bani pe care noi nu-i aveam şi nici nu-i puteam cîştiga de undeva.

            Moartea era atunci stăpînă în sat. Mureau oamenii şi nu avea cine îi îngropa. Totuşi nu ne lăsam purtaţi de disperare, căutam să ieşim din nevoi. Ţin minte cum am fost odată la Kosa, un sat de pescari de lîngă limanul Nistrului. După peşte am fost. Duceam tărîţe. Le schimbam pe zgaroi. Ne-am dus mai mulţi. Pe ger ne-am dus. Omăt mare de nu se vedea lumea. Şoseaua asta a noastră încă nu era. Kosaua nu era cea de azi. Pescarii trăiau în nişte colibe prăpădite. Erau nişte oameni chinuiţi. Am cumpărat peşte cît puteam duce. Nu era scump. Eu luasem vreo paisprezece kilograme. Deoarece înserase, am tras la un gospodar din partea locului. Ne-a primit, ne-a dosit, că altfel puteam îngheţa. Avea omul o cotună şi ne-a făcut o zeamă din peştele nostru. Pe la vreo cinci dimineaţa ne-am pornit spre casă. Lîngă fîntîna Crocmazului Jenea Midrigan, o fată care era cu noi, ne-a spus că mai departe nu poate merge. Că noi ne odihneam din cînd în cînd. După aceasta ea nu se putea ridica de jos. N-o ţineau picioarele. Am ridicat-o. Am chemat-o şi pe lelea Dochia să-mi ajute. Am dus-o pînă acasă pe Jenea. N-am lăsat-o să moară în drum. Eu mă ţineam mai tare şi Jenea a rămas vie datorită mie. Căci ceilalţi ne-au anunţat la un moment:

            - N-avem nici un hal cu voi. Zdohniţi aici!

            Şi Jenea îmi spunea:

            - Lasă-mă, Andrei. Vreau să mă încălzesc puţin. Tu du-te. Lasă-mă să mor aici. Mi-e bine. Eu ştiam că omului, cînd începe a îngheţa, i se pare că se încălzeşte. N-am lăsat-o pe Jenea. Am adus-o pînă la prima casă din sat. Stăpînul ne-a deschis. Ea a început a plînge. Am frecat-o cu zăpadă şi m-am dus acasă. Îi spusei mamei, căci ea era atunci mai tare în familia noastră să le comunice părinţilor Jenei unde se află ea. Să se ducă s-o ia. Părinţilor Jenei nici nu le venea a crede de bucurie că ea trăieşte. Ei o credeau moartă, îngheţată pe undeva aiurea.

            În 1947 prin ianuarie-martie, au început să dea pîine oamenilor. Primul ajutor. Ziceau că dau grîu pentru semănat. Aduceau grîul pe şosea, iar şoseaua ajungea numai pînă la Cîzîl, Ştefan Vodă de astăzi. De acolo puteai merge numai cu căruţa cu boi. Cîte douăzeci de kilograme de grîu dădeau. Unii nu aveau puteri să ajungă pînă acasă, mîncau grîul şi mureau pe drum.

            În casele lui moş Vasile Moraru şi ale lui Săvlian Sîrbu au fost deschise nişte puncte (aşa le ziceau) pentru distrofici. Li se împărţea acolo cîte puţină făină, ca să nu moară de foame. Dar nu se mai respecta legea asta. Făina nu mai ajungea la distrofici. Cei bolnavi nu puteau ajunge pînă la “punctele” date. Veneau alţii, luau făina şi o mîncau în drum spre casă. Bolnavii, secătuiţi, mureau.

            După călătoria mea la Kosa, Andrei Chirilov, şef de depozit, îmi zice:

            - Măi Andrei, du-te şi adă pîine din Olăneşti. Vei avea şi tu o porţie.

            Tata era bolnav. Chirilov ştia de asta. Poate a vrut să mă ajute, să-mi facă un bine. Mă bucuram atunci. Alt lucru nu aveam, doar era iarna. Omătul era de vreo doi metri. Satul aproape că nu se vedea. M-am învoit. Şi m-am dus după producte prima şi ultima oară. Erau două depozite speciale la Olăneşti. Întreb ce i se cuvine satului nostru şi mi-au spus că avem de luat zece kilograme de făină şi zece kilograme de carne. Le-aş fi luat, dar nu aveam transport. Mă gîndeam să mă întorc în sat şi să găsesc vreo căruţă. Nu era uşor lucru acesta, căci în Antoneşti rămăseseră numai cîţiva cai nemîncaţi. Gîndindu-mă ce să fac, zăresc un om din Slobozia. Şi el venise după produse. Avea transport, avea căruţă. Şi-i zic:

            - Om bun, mergi prin Antoneşti, lasă-mă să pun făina în căruţa ta.

            N-a zis nimic împotrivă omul cela, pun făina într-o faţă de pernă şi o aduc în sania slobozianului. Şi ne pornim după carne. La alt depozit. Căruţaşul rămase în drum. Numai cum am intrat, auzim nişte răcnete neomeneşti. Cînd ieşim, căruţaşul ne spune că cineva a furat făina mea, a noastră, a antoneştenilor, şi a fugit. Ne-am repezit la miliţie, dar fără nici un rost. Nu ştiam ce să fac. Plîngeam de ciudă şi de neputinţă.

            - Hai, omule, acasă, mi-au spus slobozienii, noi mergem prin Antoneşti.

            Am luat carnea şi am intrat în sat. Am predat-o, iar documentul despre făină nu l-am arătat nimănui. Un timp oarecare a fost linişte. Dar într-o zi mă cheamă preşedintele sovietului sătesc, unul Chirilov, şi-mi strigă în faţă că am furat făina satului.

            - Dacă nu o întorci, te judecăm!

            Acum îl înţeleg pe om, dar atunci!

            - De unde să iau făina? Acasă aveam doar cîţiva pumni de păpuşoi. M-am dus cu tata la părintele lui Valea Baeş. Că suntem rude. Mama plîngea în hohote. Tatăl lui Valea Baeş ne-a dat zece kilograme de grăunţe gratis. Făină n-avea. Eram lihnit de foame şi rîşneam pe zi doar cîte un kilogram de făină. N-am dovedit să rîşnesc tot grîul. Îmi mai rămăseseră vreo trei kilograme. Au venit şi m-au luat miliţionerii. M-au închis şi s-au terminat pentru mine zilele de foamete şi zilele de libertate. M-au pierdut cele zece kilograme de făină. Făină pe care eu aproape n-am văzut-o, nu i-am cunoscut mirosul, şi cu atît mai mult gustul. Am stat la început în Olăneşti, de unde abia am scăpat viu din cauza păduchilor, apoi m-au dus la Tighina. Pînă acolo am mers pe jos. Deşi era sfîrşitul lui februarie, omătul se topea şi din opincile mele au rămas numai curelele. Cum se vede, durerea de azi în picioare de atunci mi se trage. În mai m-au judecat. Mama, sora Tanea, badea Petrea şi badea Valea au dus şi cele trei kilograme de grîu, pe care n-am dovedit să le rîşnesc. Dar nu m-au iertat. Mi-au dat un an de zile. Pe tata nu l-am mai văzut. Să nu se mai întoarcă zilele acelea. Să nu se mai întoarcă.