Undergroundui-m-aş

„Luceafăru1850”

Mugur GROSU

 

Câţi nu ne-am întrebat ce-ar fi fost Eminescu în zilele noastre? Am zâmbit la ideea că ar fi avut-o pe Veronica Micle în blogroll. Că ar fi mângâiat-o pe Facebook. Că ar fi aşteptat-o pe mess, pe invisible. Că s-ar fi declarat favoriţi pe Youtube. Iar ea i-ar fi cerut să facă un download pe fibra optică. Cele 98 de strofe ale celui mai lung poem de amor din lume ar fi încăput într-un sms de 160 de caractere. Cu tot cu spaţii. Scrisoarea a III-a ar fi fost un Re: Re: Reply la primul e-mail. Oda în metru antic ar fi ajuns un link la o piesă de Sepultura. Seara pe deal? Un status message. O, rămâi? Un pls. Sau un buzz. Nu mai insist. Setea mea de cunoaştere e, cumva, potolită. Cunosc destui scriitori printre bloggeri şi viceversa. Iar uneori nici nu ştiu care-i viceversa la ce. Eu însumi mă simt viceversa propriilor mele profiluri, infinit mai populare ca mine. Eu sunt ursuz, mizantrop, nemulţumit, fără chef şi abulic. În schimb avatarurile mele pe net au sute şi mii de prieteni. E limpede că se descurcă mai bine. Le-aş cere să-mi dea şi mie add friend. Eu tocmai am numărat 7 luni de când nu mi-am văzut părinţii. Nu au profil pe Facebook.

 

 

Flavius-Alexandru Ardelean

Underground-ul de sub pământ

 Plănuiam un articol despre underground-ul românesc de ceva vreme, însă mi s-a părut mereu un subiect mult prea complex, pentru a-i dedica o oră, două din zi. Este o tematică ce necesită cel puţin o carte (poate cândva). Un eveniment recent m-a împins să fac totuşi aceste consideraţii: despărţirea trupei de stoner rock Tep Zepi. Au mai fost despărţiri în  ultima vreme, unii muzicieni au părăsit scena în ultimul an (mă număr şi eu printre aceştia), însă toate astea mi se păreau fireşti. Despărţirea trupei Tep Zepi, după doar vreo trei ani de activitate şi după lansările discografice de excepţie, nu mi s-a mai părut atât de naturală. Motivul anunţat (nu mai pot cânta pentru un public de 10-15 oameni) nu m-a surprins, ştiu că este o problemă reală, însă m-a pus pe gânduri. În cele ce urmează voi vorbi despre fenomenul underground din România aşa cum îl vad eu.

1. Underground, subcultura şi alţi termeni vagi…

…pentru că despre asta este vorba: o sumedenie de termeni vagi, împrumutaţi, neadaptaţi la glia mioritică. Underground-ul este o categorie estetică, un mediu artistic caracteristic unei subculturi, uneori resimţită ca o contra-cultură. Se vrea a fi spaţiul în care o anumită categorie de indivizi îşi exprimă nestingherită opinia artistică, politică, crezul poetic etc. Muzica este “locul” optim de desfăşurare, mobilul care exprimă cel mai bine un summum al unei comunităţi speciale (Hans-Otto Hügel [coord.], Handbuch Populäre Kultur. Begriffe, Theorien und Diskussionen, J.B. Metzler, Stuttgart-Weimar, 2003, pag. 40). Cu toate că se foloseşte acelaşi termen ca şi în anul de maximă importanţă culturală 1968, sensul cuvântului “underground” nu mai poate fi acelaşi. S-a schimbat calapodul şi, oricât de mult ai vrea să îl îndeşi, nu merge. Pur teoretic cercetătorul îşi pune următoarele întrebări, care să-l ajute să stabilească ce este şi ce nu este underground: a. întrebări referitoare la caracterul estetic al produsului (urmăreşte un model standard sau rupe tradiţia acestuia, complexitate, originalitate); b. întrebări referitoare la aspecte sociologice (relaţia produsului cu artistul, autenticitate, relaţia calitativă, dar şi cantitativă cu publicul, aspecte economice şi tehnice). Acest set de întrebări şi raţionamente îi poate facilita cercetătorului întelegerea fenomenului (Hans-Otto Hügel [coord.], Handbuch Populäre Kultur. Begriffe, Theorien und Diskussionen, J.B. Metzler, Stuttgart-Weimar, 2003, pag. 164).

Totul a devenit o problemă de asumare personală, după parerea mea. Underground-ul nu se mai opune, ca în trecut, unei culturi dominante, nu mai pune atât de pregnant problema unor confruntări estetice cu instrumente şi metode diversificate, discuţia în jurul vânzărilor şi încasărilor nu mai este atât de valabilă şi, mai mult de atât, nu se mai poate vorbi despre accesibilitate – Internetul s-a ocupat de toate acestea. Acum poţi intra în contact, poţi asculta orice trupă, din orice colţ al lumii, cu condiţia să fie intrată în rândul formaţiilor conectate la pânza de păianjen globală. Graniţele dintre producţie şi receptare sunt mai degrabă lichide decât solide, ceea ce înseamnă că, pentru practica culturală, diferenţele dintre underground şi mainstream sunt pur formale. Pentru cei care cer explicaţii şi exemple: un festival la care sunt invitate, fără discuţii şi prea multe probleme puse, atât trupe de underground, cât şi trupe de mainstream. Îmi amintesc că am citit o vorbă a lui Zappa, nu o voi putea cita, despre underground, în care spune că underground este atunci când mainstreamul vine către tine, dar tu fugi către underground.  După părerea mea este o chestiune de asumare a condiţiei de underground şi de a lucra pentru acesta, ca şi comunitate liberă de creatori şi receptori de artă.  Underground-ul este străduinţa de a aduna la un loc o mână de oameni, persoane fidele actului tău creator. Scena nu trebuie să fie neapărat bănoasă, dar, dacă este sănătoasă şi funcţională, poate fi. Este asemenea unui organism din mai multe organe (trupe, public, media, locaţii), care poate funcţiona fără aport exterior, dacă fiecare organ răspunde bine impulsurilor celorlalte organe. Asta cred eu că este extrem de important: simbioză!

2. Trupele

Unele formaţii se comportă de parcă scena de underground ar fi o haltă în calea lor către mainstream. Altele pun bazele formaţiilor din simplu orgoliu. Este cât se poate de clar că acele persoane vor fi profund dezamăgite de “mersul” treburilor. Cele câteva trupe care şi-au asumat această condiţie de underground sunt chiar cele care au supravieţuit mult şi care îsi fac treaba excepţional (aş da doar două exemple: Luna Amară şi Kumm). Multe trupe nu văd cât de importantă este legătura cu publicul. În mainstream formaţiile nu au nevoie de o legătură atât de apropiată cu fanii, ca în underground, unde legăturile merg până la prietenie. Dacă pierzi fani se simte. Trebuie să fie pregătite să aibă concerte cu 500 de persoane în public, pentru ca a doua zi, în altă locaţie să fie numai 50. Despre prezenţa pe internet a formaţiilor voi vorbi mai jos. Observaţi că nu pun nicio secundă problema calităţii muzicale – nu aia contează. Dacă sistemul funcţionează bine, se curăţă de la sine. Publicul trebuie să îşi îndeplinească funcţia de regulator, asemenea anticorpilor în organism.

Şi ar mai fi ceva: trupele să lucreze împreună. Scena de underground nu poate funcţiona sănătos decât dacă, fără a înlătura concurenţa extrem de benefică, trupele lucrează împreună fără duşmănie şi invidie jenantă.

3. Locaţiile

O mare problema la noi o reprezintă lipsa cluburilor de calitate, sau măcar a celor rezonabile. De foarte multe ori artişti sau pseudo-artişti sunt nevoiţi să cânte în condiţii mizere, care nu pot oglindi performanţa acelui act artistic. Nu toată lumea are ochi specializat, capabil să “vadă” evoluţia pe scenă a unei trupe, unii pur şi simplu trebuie să audă cum trebuie piesa, pur şi simplu să se simtă bine. Condiţiile de scenă trebuie gândite pentru aceşti oameni, pentru că ei sunt plătitorii de bilet, şi apoi, desigur, pentru formaţie. Majoritatea formaţiilor sănătoase la cap îşi dau teribil de mult silinţa să sune bine în sala de repetiţii, pentru ca apoi, când ajung în clubul în care trebuie să dea dovada a ceea ce pot, sunt pur şi simplu anulaţi de condiţiile de la faţa locului.

Un alt aspect referitor la locaţii este lipsa unei reclame “straşnice” a evenimentului propus. Puţine au site-uri, din acelea nu toate îşi actualizează site-ul (ceea ce este vital!), dar mai grav este că cele proaste au preţuri la intrare care nu justifică condiţiile. Din păcate, la mijloc sunt prinse întotdeauna formaţiile, care trebuie să încaseze şi ele câţiva bănuţi, ca să îşi justifice noaptea dormită în gară, între două legături de tren, pe drumul către concert.

În cei câţiva ani în care am avut ocazia să întâlnesc patroni de cluburi, am dat peste exemplare “exemplare”. Nu numai că unii dintre ei (pentru a nu folosi cuvântul “mulţi”) nu au cunoştinţe despre fenomenul cultural, nici măcar dintr-o perspectivă amplă, dar, ceea ce este poate mai grav, nici măcar nu sunt buni întreprinzători. Dacă mi se permite, aş da un sfat: pentru a da naştere unui club cu un brand puternic, care să pună bazele unei tradiţii locale de succes, cu impact şi rezistenţă în timp, patronii pot lua în calcul angajarea (hai, nici chiar full-time) unor consilieri pe probleme culturale şi înzestraţi cu cunoştinţe despre managementul cultural, care să îi ajute în elaborarea proiectelor şi evenimentelor (studii de impact, public, reclama, trupe etc).

4. Media

Internetul (citeşte Myspace) este vital pentru o formaţie care doreşte să se facă vizibilă. Şi să fim serioşi – cine nu doreşte asta? Actualizarea site-ului formaţiei este singura modalitate rapidă şi sigură de a face posibilă informarea fanilor şi de a garanta informaţii de prima mână. Nu numai că publicul află pe aceasta cale datele concertelor, stadiul ultimului proiect, dar poate intra în contact direct cu formaţia, ceea ce este extrem de important pentru un fan şi, implicit, pentru formaţie. Actualizarea paginii personale este singura şi cea mai valabilă dovadă între concerte că formaţiei îi pasă de fanul căruia i se adresează. Este extrem de important ca formaţia să se facă vizibilă, să provoace accesarea, pentru că, dacă aşteaptă ca muzica produsă să atragă, ca o forţă divina şi supraordonată pământenilor, fluvii de ascultători, atunci acea formaţie nu are ce căuta aici şi ar putea să se reprofileze pe confecţii şosete.

Aş dori să aplaud cu această ocazie două iniţiative excepţionale, pe care le-am apreciat şi susţinut încă de la începutul lor: emisiunea Antidot de la Radio Lynx, moderată de amicul meu Viorel Grecu şi site-ul (ex-blogul) No.3. Avem de-a face cu persoane dedicate profund fenomenului, care depun un efort imens, pentru a ajuta scena underground-ului românesc, şi o fac fără pasiunea bolnavă de a călca în picioare scena, cum o fac unii, posesori de bloguri muzicale. Fără aceste iniţiative scena ar fi bolnavă tare, nu ar avea doar o răceală şi o uşoară scolioză, cum cred eu că are.

5. Şi în sfârşit publicul

Ei bine, da, variabilul, relativul public, aflat în firescul slalom între mainstream şi underground. Publicul este nu numai receptorul, beneficiarul produsului creator, ci este şi regulatorul sistemului. Este dator nu numai să primească, dar şi să ofere. Feedback-ul din partea publicului este esenţial în evaluarea unui act creator. În România ultimilor ani avem de-a face cu apariţia aşa numitului “public de nişă”, “foarte specializat, cu activităţi culturale multiple, devorator al ofertei culturale existente”, cu un profil “bine definit şi foarte distinct de cel al non-consumatorilor” (Centrul de Studii şi Cercetări în Domeniul Culturii, Sectorul cultural din România. Infrastructură. Resurse. Consum, Polirom, 2008, pag. 10). Din rândul acestui gen de public se poate recruta masa de receptori pentru fenomenul underground-ului, cu condiţia să se încadreze în limitele artistice cerute.

Trebuie să recunosc că în ultimii ani, cât am activat în scena aceasta, mi-a scăpat cheia descifrării comportamentului publicului de la noi. Nu am înţeles raţiunea interioară a acestuia de a fi şi de a nu fi. Din această cauză am rezonat la ceea ce au declarat băieţii de la Tep Zepi. Acesta este un exemplu clar al impactului publicului asupra performanţelor unei formaţii.

Un alt aspect comportamental al publicului autohton este dorinţa pătimaşă de a susţine toate apariţiile alerte, nefiind însă capabil să susţină ajutorul pe timp îndelungat, părăsind formaţiile mereu în favoarea altor formaţii, fără explicaţii sau critici. Acest gen de comportament este extrem de descurajant pentru formaţii, care se văd abandonate de publicul ce s-a arătat receptiv până atunci, fără o explicaţie. Galopul acesta nu face decât să arate ipocrizia unora, nu şi sincera apartenenţa la scenă. Apoi mai sunt cei care emit judecăţi fără să meargă la concerte, apoi cei care nu vor să plătească bilet, că e prea scump, apoi, apoi, apoi…

De asemenea, simt nevoia unor ONG-uri pentru promovarea şi susţinerea culturii underground, organizaţii reieşite din cadrul publicului, din iubire şi apartenenţă, nu din rândul artiştilor frustraţi de lipsa unor asemenea organizaţii, pregătiţi să se ajute pe sine.

La fel cum formaţiile trebuie să înceteze să se considere mai bune decât publicul lor, publicul trebuie să înceteze să se considere un simplu beneficiar, căruia i se cuvine tot.

 

Voi încheia aici acest articol, reieşit în mare din simple consideraţii pe baza fenomenului underground, fără pretenţia de a avea dreptate. Important este de reţinut că underground şi mainstream nu mai sunt două entităţi dihotomice. Repet: este o chestiune de asumare a conştiinţei artistice şi de referinţă – o problemă de optică, până la urmă. Sunt încrezător în scena underground-ului românesc. Am încredere în trupele apărute şi în publicul acid, inteligent şi selectiv. Cred însă că suntem într-un moment de dezvoltare sincopată a elementelor constitutive ale acestui organism (trupe, locaţii, media, public), care au viteze de dezvoltare diferite. Atunci când acestea se vor calibra armonios, vom avea o scena de underground sănătoasă şi funcţională, autosuficientă.

 

Flavius-Alexandru Ardelean este masterand cu o bursă DAAD la Institutul de Management Cultural din cadrul Facultăţii de Pedagogie din Ludwigsburg, Germania.

Anca GIURA

 

Mă expun, deci exist (mini-eseu despre moda noului jurnal)

 

 

“Blogări-m-aş şi n-am cui” este de departe un motto…de blog, evident, pe care nu –l pot uita, întâlnit prima oară la Mihaela Ursa, expresie care mă şi bântuie când mi-e lumea mai dragă, precum melodiile acelea de la radio. Flanând prin jurnalele virtuale ale unor oameni “coolţi”, ah, altă expresie fericită care s-a lipit de mine, aparţinând d-lui Rogozanu, găsesc luări de poziţii inteligente şi mă conving că blogul merita inventat măcar pentru ca ideile bune să se popularizeze. Dar cum numai cine nu vrea nu are blog, după ce parcurg câteva astfel de pagini jurnaliere, alese după intuiţii de moment, am  senzaţia că voi şti tot ce va urma. Este foarte clară demarcaţia dintre un jurnal virtual masculin, axat pe comunicări frustre, puternic legate de preocupări prevalent bărbăteşti, precum politica sau rockul, presărat cu fotografii sau clipuri reprezentative pentru un anumit nivel  testosteronic, şi blogurile feminine. În acestea din urmă, intervine enorm subiectivitatea femeii  mult întoarsă spre analiza propriilor stări, care se denudează virtual şi care îşi scrie impresiile, ezitările şi neliniştile cele mai intime, sorbind la propriu dintr-un capucino şi privind visătoare la bonsaiul de pe birou.

 

Că jurnalul are ca scop o AUTOCLARIFICARE este indubitabil, ritualul punerii pe hârtie limpezeşte  ceaţa  inimii sau a raţiunii, cu asta fiind de acord  orice psiholog. Dar refrenul amintit de mine mai sus, tradus posibil şi prin “multe aş scrie şi n-am cui”, reflectă nu doar o convorbire cu sine însuşi/însăşi, dar şi o nelinişte, aceea de a nu fi ascultat, de a nu fi semnificant ori semnificativ. A scrie un jurnal  era în trecut o îndeletnicire discretă, chiar tainică, hârtia devenind confidenta perfectă a unei inimi, unică părtaşă a unor secrete, surogat al unui prieten obiectiv şi impersonal. Dacă jurnalele masculine sau de scriitori publicate postum erau mină de aur pentru critica tradiţională şi pentru biografi, extrem de semnificative prin informaţia personală, cele feminine se evidenţiau prin lirism. Secretele inimii se  dezvăluiau din casete variabil ornamentate cu elemente retorice sau de stil care au făcut mai ales din jurnalul feminin o specie literară. Jurnalul a devenit rapid o zonă de graniţă între roman şi scriitură obiectivă, cochetând cu ficţiunea în  cantităţi variabile.

 

Scris din motive de solitudine, de necomunicare, din orgoliu sau din cauze intuitiv-terapeutice ca demers al unei literare defulări, jurnalul era produs în intimitate şi frecvent destinat aceluiaşi cititor, identic cu diaristul însuşi. Moştenitorul său direct, blogul, serveşte aceloraşi scopuri şi se naşte din eterne raţiuni intime, dar el refuză chiar esenţa  diarismului de până mai ieri, anume exact intimitatea. Blogul este în fapt un jurnal în care fiecare autor ALEGE cât de sincer este, mai ales că însemnările lui jurnaliere sunt postate public şi, nota bene, aşteaptă commenturi de interacţiune. Fiu legitim, dar foarte nerecunoscător, blogul este o formă de maximă expunere a eului şi mi-e greu să cred că un posesor de blog scrie cu inocentă onestitate a inimii ca într-un jurnal INTIM, câtă vreme postează ca pentru mapamondul întreg, dat fiind accesul informaţional cu care ne-am obişnuit. Jurnal purtător de mască, blogul îşi drămuieşte sinceritatea, care în trecut era  mult mai puţin cenzurată şi ni se înfăţişează ca o scenă virtuală în care rând pe rând blogosfericii îşi prezintă one-man-show-ul, iar acesta, vai, este atât de previzibil. De la taină şi secret, mărturisirea a devenit un act de sharing, o expunere, un spectacol de cuvinte , de iconi, de fotografii şi  de muzică, printre care diaristul metamorfozat în blogger abia se mai vede. Postarea încheiată, presupun că numai de împăcare sufletească nu are el parte, în aşteptarea unor comentarii  care mai de care mai diverse sau mai frustrante.

 

Simultane şi asemănătoare, avid căutătoare de originalitate, rar ingredient acesta din urmă, blogurile mai mult se aseamănă decât se  diferenţiază, demonstrând că natura umană este diversă doar în formă, nu şi în fond. Cum psihologia feminină îmi este mai familiară, voi insista pe impresiile mele, trunchiate de altfel, despre aceste producţii uşor literaturizante ambalate în formă virtuală. Femeia-scriitor, jurnalista, femeia din show-biz, femeia-politician şi nu numai sunt toate bine reprezentate în blogosferă. Profilul simplist al unei blogăriţe îmi apare cam aşa: intelectuală, preocupări de lectură şi de scriitură, bine informată despre tendinţele modei de orice fel, incluzând aici şi modele culturale, consumatoare de băuturi calde dintr-o cana reprezentativă pentru personalitatea proprie, fapt evident din poza standard de deschidere a blogului, iubitoare de călătorii care îi prilejuiesc mini-jurnale de călătorie  “în ramă”, presărate cu poze sugestive, zice ea, dar Londra sau Kerkyra din acestea seamănă izbitor cu pozele noastre de pe acolo. Prevalent, neo-diarista ne prezintă ce salată exotică a mâncat pe terasa unui oraş turistic, ne vorbeşte despre sufletul urban al Romei sau al Istanbulului cu multă poezie bloghistă, asezonându-şi efuziunile cu personificări, oxymoroni şi numeroase hyperbole. O altă preocupare constantă pe blog este bârfa mondenă, gen „x a zis azi la tv că…, eu spun că nu avea dreptate…” şi urmează argumentele, rezultând astfel un comentariu la comentariul comentariului …Apoi, aflăm impresii de la un concert sau de la un festival, depistăm mici inserţii de emoţii şi  de inimă albastră, păreri despre consumerista viaţă de familie şi lamentaţii discrete despre educaţia copiilor în ingrata noastră societate. Şi după toate acestea, noi, voyeuriştii, ne întindem a plictiseală, ne spunem “ce mică e lumea”, ce sentimente triviale sau efemere şi asemănătoare avem, ne ridicăm anchilozaţi de la computer şi suferim în continuare de un nuştiuce. Blogul nu ne-a satisfăcut, estimez că nici pe autoarea lui, vorba uneia dintre acestea, “mi-am făcut blog, dar NU ŞTIAM LA CE O SĂ ÎMI FOLOSEASCĂ.”

 

În calitate de rară cititoare de bloguri, caut în ele, ca mai noi toţi, o brumă de sinceritate, o urmă de comunicare nemediată, o aşchie de originalitate, şi, vai, aşteptarea îmi este  zadarnică. Rămân doar cu gustul leşios al unui reality–show care îmi sporeşte neîncrederea şi solitudinea metafizică. În faţa acestei dezarmante pierderi a identităţii mă pierd şi eu puţin în consideraţii etice şi estetice, acestea din urmă mai ales prilejuite de latura  literaturizantă a multor pagini de blog. Puse într-o urnă - o pagină de jurnal virtual, una din proza „ego” şi un editorial glossy - ar rezulta un exerciţiu din care s-ar evidenţia  confuzia artistică în care ne aflăm. Vorba unei alte blogăriţe, “mi-am făcut blog şi apoi am înţeles că pot deveni scriitoare”. Da, reverie cu apusuri greceşti de soare, cu plete aurii în vânt, ipostaze uşor erotice, sau mai mult,  clişee despre Cohen sau Foucault, filosofii mărunte despre încălzirea globală şi cuplul brucknerian, toate asezonate cu oftări virtuale, par literatură, dar nu sunt. Rămân doar combinaţii de fragmente culturale şi intertexte care nu dau un întreg. Produs al globalizării culturale, blogul ne depersonalizează şi ne aruncă într-un vertij al lipsei de identitate. Construit ca o reţetă a confirmării, el nu îşi satisface cred autorul decât  momentan, iar pe noi, ca şi cititori ne frustrează insolvabil.

 

 Este de prisos să subliniez că sunt rezistentă  la blog, îmi prezervez intimitatea şi o dărui numai celor care au nevoie de ea. Îmi rezerv delectarea de a trăi în grădina mea interioară şi interzisă, chiar dacă am şi eu imbolduri de dezinhibiţie, dar asta preponderant vara într-un golf discret… Literatura blogurilor s-ar putea să dea într-o zi un nume sonor, nu exclud, dar până atunci, literatura diaristica în ce are ea mai particular trebuie să găsească o cale nouă de a se reafirma ca spaţiu al sincerităţii şi al desfătării, cum ar aprecia Roland Barthes. Blogul, varianta “foarte personal”, în calitate de urmaş  al jurnalului ca gen literar, este bine că există, dar nu este suficient. Avem nevoie mai mult ca oricând de sinceritate, iar blogul  devenit un produs al cultului personalităţii, cum ar aprecia Andrei Codrescu, pune mare preţ pe imagine şi neglijează mesajele cu adevărat personale. Încă o dată, exact ca şi Andrei Codrescu estimez că jurnalul “clasic” are o rezervă de intimism departe de a se fi epuizat, cerută nesăţios de public, şi afirm asta referindu-mă doar la “Jurnalul suedez IV” al Gabrielei Melinescu, care dacă ar fi fost să se transforme într-un blog ar fi pierdut UN CEVA irepetabil.