My3

Mitoş MICLEUŞANU

Poeme execrabile

mormintele noastre


pe mormintele noastre se vor pişa copiii obraznici
pe mormintele noastre se va uşura căţeluşul dobrică
târfele îşi vor freca ţâţele de lespedea cu epitaf
prietenii vor imita frământare de sine la praznic

inspiraţia îmi dă târcoale ca o curvă de lux
niciodată n-am scris mai bine ca acum
sunt mândru de mine şi mi-e dragă viaţa

ce porcărie ce dubioşenie
m-a fixat boşorogul ăsta obsedat
de parcă aş avea chiloţii băgaţi în cur
dă-te dreacu

..................................................................


veveriţa

veveriţa ţup ţup ţup
sare tehnic de pe o creangă pe alte crengi înfrunzite
stadioanele sunt pline emană energie
veveriţa se uită îngrijorată spre orizont
oare ce o aşteaptă în viitor pe veveriţă

gol goooooooooooooooooool
doamne ce spectacol
staţi aşa
corner
şi iar gooooooooooooooooool

fotbaliştii sunt bărbaţi cu voinţă nu ca noi
întrebaţi veveriţa întrebaţi piţigoiul

 

 

Andra ROTARU

Fără sfârșit

 

pentru că noaptea aud vocea celorlalți

cum îți spun să fii nepăsător, să nu mă chemi la tine,

pentru că în fiecare oraș

chemările trec repede

și nu te pot opri,

mă trezesc. sunt singură. afară de abia se face lumină

și vocea ta desprinsă din vocea lor iradiază. ca un corp

pe care-l găsești dimineața căzut undeva,

și toate abandonurile de dinainte nu au contat.

 

mă întrebi ce am vrut să spun. după fiecare întâlnire

rămâne și mai mult nespus, ca o casă pe care îmi imaginez că o arunc cu ochii, în aer.”,

apoi trebuie să plec.

și chiar dacă  te oprești lângă mine, ca să mă înveți

că pentru noi există doar amânări, că nu o să dispară nimic, niciodată,

nu înaintez.(ar fi zgomotul vocii tale care ar sfârși

fiecare dimineață. ar umbla prin camerele

care nu au cunoscut decât puțin): ai spus că ne vom întâlni

într-a 99-a noapte, când sufletele Sf. Bartolomeu mă vor lua

într-o plimbare. ca pe un copil din filmele de la început.

că îmi vor arăta o casă nouă, de unde lucrurile au fost strânse

și duse la lac. să plece toate. de parcă povestind despre tine

copilăria mea va înflori într-o baltă de sânge

și bucuria ta va pune capăt fiecărui sfârșit

*

îmi scrijelești cu unghia de-a lungul pielii

și venele mele moi îți poartă însemnele.

zici “ca să nu uităm că nefericirea doare”,

apoi râzi. două curcubee se îmbrățișează nu departe de noi.

al meu în stânga, al tău în dreapta. din când în când

un albastru peste tot cimitirul

 

în mâna ta, pumnul meu stă strâns. e aproape noapte

și desenez forma degetelor mele scurgându-se

în apele tale. ascultă-te, ziua de azi e mai bună,

ieri, doar prea mult gol”. pe podea, picioarele nu se ating

corpurile nu se ating, ochii sunt presați mereu sub pielea rece.

poți să-mi îngheți privirea sau poți să o rogi să dispară.

 

(pot să o alung. când eram mică

aveam o clepsidră cu nisip. marginile sparte

tăiau din degetele mele. tot nisipul ei se ridică acum

odată cu mine.)

 

 

Și mai mult nisip

 zilele astea încep cu amintirea vacanțelor de altă dată:

în fiecare dimineață cineva se așază pe marginea patului

mă întreabă dacă nopțile sunt imprimate pe piele

dacă am visat cum mă acoperă nisipurile.

[mirosul tău de brad se răspândește în camera mea.]

 

(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,

plutește într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)

 

te întreb dacă sub mare ai văzut vreodată munții.

dacă îi poți face să dispară, apoi să apară din nou

 

o să-ți aduc ceva dintr-o țară străină, să semene cu tine.

un copil cu păr auriu, pe care l-am crescut aici, în mare.

 

vrăjile pe care le facem seamănă cu diminețile noastre.

ne trezim trupurile odată cu peștii, ni le afundăm sub dune de nisip.

ne izbesc de malurile ţărmurilor

şi plutesc grotesc. uneori aşteptăm ore întregi să reapară

 

(vară de vară, mi se spune că ai dispărut. că trupul nu a fost găsit,

plutește într-o mare. când intru astăzi în ea, închid bine ochii)

 

*

de atunci, unghiile nu îmi mai cresc. le acopăr cu mâinile altora,

apoi mă îndepărtez. oamenii se așază lângă mine

și vor să prindem diminețile împreună

fără să știe că niciodată nu îmi iau rămas-bun.

(sunt ca un vapor de lemn în care port doar morții)

 

Îmbrățișări

 atunci când mă aşez lângă tine

construim turlele de nisip ale unui castel

în care doar oamenii mari mai intră.

cu soarele bătând uşor spre noi

cu ochii îndreptați spre lumina unei ape foarte adânci.

(e bine aşa.) când eram mică nu recunoşteam chipul tatălui.

de la înălţimea aceea alergam după umbrele făcute pe asfalt

de trecători.

 

mi-e teamă de corpul meu

ca teama unui copil care îşi caută de mult timp prietenul.

mă pierd încetul cu încetul

şi apropierea asta de tine nu seamănă cu nimic. un fluture

se izbeşte sub ochii noştri de geamurile mari. îl iau în palme, suflu

şi trupul lui îşi reia zborul.

 

nu aştept nimic. rămân copilul care îşi caută prietenul.

pentru că aici voalurile se dau jos ca de pe păpuşi

şi maşinile cu telecomandă îmi mişcă mâinile.

te îmbrăţişează şi se ascund la loc

cu încheieturile sudate bine. ca în familiile cu copii

unde plimbările se prelungesc.

 

nu semeni cu nici un bărbat cunoscut

şi corpul meu se retrage. când îţi zâmbesc

e ca şi cum mă strâmb pe furiş în oglindă, propriului chip.

ca o cădere cu canturi în nisipul în care mă arunc

de foarte multă vreme.

*

îmbrăţişarea face astăzi lungi coborâri

pe drumurile cele mai frumoase

unde asfinţitul  e albastru,

unde ne prindem de coama unor cai

care pasc în munţi.

când întindem mâinile să găsim tăcerea,

dăm peste un adăpost de calcar

unde se mișcă pești la picioarele noastre

 

Fără puteri

 a început același șir interminabil de zile

în care nu mă simți. lucrurile frumoase au înfățișarea

animalelor care se împerechează în haite,

se perindă una câte una prin fața mea până la epuizare

și mirosul lor persistent alungă temerile. pune unele mai puternice în loc

iar ochii se mișcă după un ritual din care a dispărut bucuria.

am obosit între îmbrățișările spontane,

între gesturile corpului cald care se așază în celălalt

ca într-o ceșcuță de cafea de pe vremea copilăriei,

între întâlnirile tale cu femei de demult. din care rămân

și astăzi așezate ghirlande deasupra camerelor,

cercei albi deasupra patului, miros de vâsc.

așteptarea mea e obscură, ca nopțile petrecute pe stradă, fără să îmi ridic privirea

spre nimeni. și timpul nu trece, toate detaliile se imprimă

pe suprafața lucioasă a panourilor de oraș

 

sunt zilele în care te privesc mută

și trupul se înclină liniștit în fața ta, apoi sunt zilele

în care semeni cu sinuciderea. zile în care coșmarurile

mă ridică din pat și alegerile par mai simple

*

un bețiv stă cu brațele înfășurate în jurul gâtului meu

îi simt pielea umedă

miroase așa cum mirosea iubirea la început.

cu un soare

desenat pe un munte de fân

de mâna unui copil,

cu gâze care umblau libere pe corpuri

 

 

Mihail VAKULOVSKI

 

treizecişişapte

37. 37? 37...

hai acasă în casa părintească

din satul bunicilor pe strada care poartă

numele tatălui

”ce devreme s-a deschis alimentara”

vorbeau două fetiţe la intrarea în sat fosta şosea nr. 1 a URSS

pe lîngă stîlpul de pe care iar s-a furat tăbliţa cu numele localităţii

”e ora 7 şi deja e deschisă”

se mira una dintre ele

au trecut pe lîngă mine şi n-au zis

”nici bonjur, nici pupă-mă-n cur”

cum spunea vecina Maria Fîrladanca despre ”copiii

măhălii” cum spunea vecina Valea Porc

”la vîrsta ta noi vă aveam pe amîndoi şi construisem şi casa deja”

îmi spunea cu vreo 10 ani în urmă mama

”dar voi ce-aţi făcut în viaţă?”

a întrebat-o frate-meu cu cîteva zile în urmă

dar avea o scuză: băuse şi el un pic mai mult

 

am dus busuioc la mormîntul tatălui

şi mi-am zis să nu uit cumva să-mi iau şi eu cînd voi pleca

naşul părinţilor a zis că el cel mai bine se simte cînd bea

un pahar de vin cu tata în bibliotecă

”hai în bibliotecă – a zis – ştiu că finu e aici – a zis el în bibliotecă - finu

eu îţi port pălăria e adevărat că destul de rar

dar de sărbători o port”

 

la 37 de ani mă simt tînăr

sînt la fel de tînăr ca părinţii mei la 21

cînd încă le dominam doar gîndurile (lui tata)

şi corpul (mamei)

la 37 sînt mai rău ca la 20 de ani

tot fără bani dar şi fără timp

sînt atît de tînăr încît mi-am uitat acasă verigheta

şi am uitat să-mi iau busuioc

sînt tînăr

şi vă salut din tot viitorul

pe care-l am în faţă

viitor inevitabil care-

şi trage sufletul

pe scări

dar are o scuză:

a mers cam mult şi a băut cam mult

 

 

 

 

 

 

George MUREŞAN

 

Opt relatări anodine care nu au făcut obiectul unor depeşe REUTERS

 

1. Sex

Un control de rutină efectuat la locul de muncă asupra domnişoarei Mimi a consemnat că aceasta nu era înzestrată cu sex. Era, mai mult ca sigur, un defect de fabricaţie, şi Directorul şi-a exprimat dorinţa ca problema respectivă să fie rezolvată satisfăcător în cel mai scurt timp. Cu banii unui fond social al Firmei, a fost comandat un sex care urma să îi fie furnizat şi instalat domnişoarei Mimi pe timpul week-endului, între orele 10:00-16:30. Intervenţia a fost încununată de succes. Tehnicienii, cărora domnişoara Mimi a trebuit să le semneze fişa de intervenţie cu menţiunea manuscrisă "am luat la cunoştinţă", au precizat că sexul respectiv nu va fi operaţional mai devreme de două săptămâni, în caz contrar, contractul de garanţie fiind considerat nul şi neavenit.

 

2. Lithobius sapiens

Specie de miriapozi giantici, din insula Membata (Indonezia), constituind o specie endemică şi o familie sui-generis. Specificul acestor miriapozi este talia ieşită din comun – între 49-58 centimetri. Atributul de "sapiens" le-a fost acordat de descoperitorul lor, entomologul islandez Arne Peterssenn, care a fost tulburat de ochii lor, radical diferiţi de cei ai celorlaltor specii de miriapozi, binoculari şi care seamănă în mod tulburător cu ochii omeneşti (deşi, după un alt expert scoţian, ar aduce mai degrabă cu ochii de Hobbiţi). În afară de privire, aceşti miriapozi nu au nimic "sapiens" în ei, "sau cel puţin", după cum observa cu sarcasm un îndrăgit prezentator BBC, "până în prezent, nu şi-au manifestat intenţia de a ne face părtaşii inteligenţei lor". Altă trăsătură caracteristică a acestor miriapozi este abdomenul lor alb, aducând oarecum cu pântecul catifelat al unei pisici. Totodată, cele 368 de perechi de picioare îi clasifică fără drept de apel în grupul miriapozilor.

Lithobius sapiens sunt o specie redutabilă:  pentru om, ei sunt absolut inofensivi, însă, având o constituţie fragilă, e suficient să apeşi uşor cu degetul pe ei pentru a le străpunge pielea şi a fi împroşcat cu un lichid negru-stacojiu. Agonia miriapodului este lungă (aproximativ 26 de zile), timp în care îşi agită patetic cele 736 picioare, privind către cer cu ochii lui albaştri, care par netulburaţi. Aceşti miriapozi sunt aşadar temuţi dintr-un amestec de scârbă şi milă care îi face în general pe oameni să le ucidă pe majoritatea speciilor de consistenţă mai moale ca ei.

În secolul 19, s-a vândut pe piaţa neagră un pretins afrodiziac din sânge de Lithobius sapiens, însă publicarea primelor gravuri cu dihania respectivă i-au umplut de scârbă şi pe cei mai avizi amatori de aventuri priapice. Ceea ce, poate, constituie într-un fel un soi aparte de adaptare la mediu.

 

3. Puţul istoriei

Maronia şi Hvomvadia sunt două ţări vecine şi neprietene. În ultimii 1500 de ani, cele două naţiuni şi-au petrecut timpul ocupându-se, liberându-se reciproc, masacrându-se din când în când, convieţuind când nu aveau încotro sau când erau năpădiţi de o putere străină care transforma rivalitatea lor într-o bagatelă, pentru a o lua din nou de la început. Caracterul celor două popoare era radical diferit: Maronii, la origine păstori-culegători-hoţi-de-fructe-şi-animale-mici, aveau vorba domoală şi o atitudine în general contemplativă (deşi erau răi la băutură). Considerau că adaptarea la condiţiile istorice e o virtute, conform dictonului naţional controversat "decât să mori fată mare proastă, mai bine să trăieşti curvă până la adânci bătrâneţi – şi să te şi bucuri de viaţă". Hvomvadii, dimpotrivă, erau vânători–jefuitori–suspectaţi-ocazional-de-o-tentaţie-înnăscută-de-Natural-Born-Killers (confirmate de studiile recente de ADN). Totodată, manifestau o fascinaţie extraordinară întru cultură – recent, un nativ Hvomvad, Broszodjivvs Kholärr, afirma: "vocaţia noastră subconştientă, din negura timpului, e să luăm Premiul Nobel cu titlu personal ori să fim trecuţi în Cartea Recordurilor, şi apoi să ne sinucidem."

În rivalitatea lor, cele două popoare se stigmatizau reciproc din negura timpului cu nişte clişee care în pofida trecerii mileniilor nu se schimbaseră foarte mult. Pentru Hvomvazi, maronii erau "nişte măgari inculţi şi fricoşi, cu femei frumoase, dar proaste." Pentru maroni, hvomvazii erau "nişte barbari îngâmfaţi şi păroşi, cu femei curve, dar grase."

Nu intru în detalii istorice care ar plictisi cititorul, care şi aşa a început să caşte – criticii vor lua  cu bucurie asta ca o recunoaştere a scriiturii mele "lăbărţate", le răspund – hai sictir.

Ca să ajung la subiectul bucăţii de text, undeva, la jumătatea anilor 30 (războaiele mondiale nu se pun -  ocupate cu un război între ele, Maronia şi Hvomvazia în 1914 şi 1939 s-au declarat non-beligerante pe motiv de alt conflict) – aşadar, mai precis, la 5 mai 1935, la Ceşcoftseni (Zürdükzff) nişte copii de păstori maroni au descoperit, căutând o miuţă pierdută într-o prăpastie cunoscută în popor sub numele de "Fântâna seacă", nişte tăbliţe de lut care narau istoria poporului Maron până la anul 300 î.e.n – premieră epocală, căci de regulă singurele mărturii materiale ale poporului Maron se limitau la pietroaie neşlefuite care indicau drumurile oierilor, şi la ascunzători rudimentare ale hoţilor de animale mici. Această dovadă zdrobitoare a Întâietăţii Marone a fost sărbătorită cu slujbe pompoase ale preoţilor monofiziţi (religia naţională) din întreaga ţară, vreme de trei săptămâni. Bucuria a fost de scurtă durată, căci (1) după aceasta, o variantă mutantă a gripei spaniole manifestată tardiv a decimat 80% din populaţia ţării (2) săpând mai adânc, arheologii adunaţi în jurul "Fântânii seci" au descoperit o inscripţie şi mai veche, de natură pre-ogamică, a unei populaţii pre-hvomvaze, care era plină de insulte la adresa maronilor, pe care îi consemna ca "nou-veniţi de la miazănoapte". Am uitat să precizăm – "Fântâna seacă" se află pe teritoriul Parnahovei (Shtashgöngagh) teritoriu-tampon liliputan între cele două ţări vecine şi duşmane, bogat în petrol, uraniu şi diamante şi paradis fiscal, al cărui independenţă actuală e garantată de NATO, USA, Uniunea Europeană şi Médécins sans Frontières). Aşadar, rezultatele oricărei cercetări ştiinţifice pe acest teritoriu bilingv în care cele două naţionalităţi conlocuitoare trăiesc în absolută prosperitate şi deplină bună înţelegere nu pot fi chestionate).

A urmat, la jumătatea anilor 60, descoperirea unui strat mai vechi ale respectivei Fântâni, de pe la 2000 î.e.n., în care cu nişte hieroglife piratate de la egipteni, strămoşii maroni expică gri pe maro (e vorba de suportul folosit…) că au fost daţi afară din ţară de strămoşii Hvomvazilor, dar intenţionează să revină cu prima ocazie… Mărturia fusese aruncată în puţ, pe vremea aceea, de un scrib ascuns în munţi – dovadă că maronii reprezentaseră pe vremuri o civilizaţie strălucitoare – poate chiar, urmaşii atlanţilor – şi că doar mai încolo, datorită uluitoarei neşanse istorice, se "pastoralizaseră".

Epica revirimentelor naţionale se opreşte pe la 3000 î.e.n., la cea de-a opta excavare, la o inscripţie care consemnează căsătoria dintre un viteaz hvomvaz (din neamul vânătorilor munţilor, cei mai iscusiţi şi mai drepţi) şi o frumoasă maronă, "măiastră şi grasă cât cuprinde" (după criteriile estetice ale epocii) redactată într-o scriere proto-liniar B proto-Tărtăria. Obosite de disputa fratricidă (la urma urmei, specialităţile lor culinare se asemănau atât de mult!) şi interesaţi îndeobşte de integrarea europeană, la ordinea zilei, cele două state, fără să se fi declarat pe nepusă-masă că ar fi devenit prietene, au consemnat incidentul ca închis şi au turnat 4500 de tone de ciment peste şantierul arheologic, ca să nu mai răsară surprize care să nască controversa, mai departe, şi să rămână la un punct reciproc-avantajos. The rest is silence.

 

4. Căutare

În întunericul nopţii la lumina unui bec de 40 de waţi, domnul Derjin caută. Caută cu disperare, în teancul de manuscrise de pe policioara de la toaletă (nu rânjiţi inutil – mulţi oameni mari îşi tranferă ocupaţiile intelectuale înspre acel loc). Teancul are un metru înălţime, şi el, când a venit cu mintea buimacă de la cheful de plecare la pensie al unui coleg de la catedră, a găsit pe masă post-it-ul nevestii-sii, care îl informează că pleacă, şi că a făcut (poate) ordine în hârţogăraia lui, şi că a aruncat (poate) anumite lucruri. Îl interesează mai cu seamă destinul (1) ultimului lui bilet la loto, despre care visase că era câştigător (2) manuscrisului vieţii lui, existent numai în acea toaletă şi doar în formă tipărită (calculatorul fusese virusat) (3) scrisorii unei mătuşi, care îi anunţa arborele său genealogic, şi pe care hotărâse s-o citească doar când urma să împlinească 40 de ani.

Cu mintea înceţoşată, domnul Derjin caută, caută. Motivele pentru care îl lasă târfa de nevastă-sa trec pe planul doi.

 

5. Asimilare

S-a consemnat în presa regională, în urmă cu zece ani, despre cazul unui indian American din tribul Oneida (din confederaţia Irocheză) care a plecat din colonia lui din Southwold, Ontario, hotărât să facă înconjurul lumii pe jos. Ajuns pe plaiuri transilvănene, şi-a schimbat planurile, căci, după spusele lui, dăduse peste "cea mai frumoasă ţară din lume". A rămas aici şi s-a împământenit, a întemeiat o familie cu şase copii, lucrează ca dulgher. Comuna pe care a ales-o a fost Giurtelecu Şimleului. Populaţia locală l-a integrat perfect, dându-i porecla de "chinezul". Spre uşoara dezamăgire generală, el a ales ca identitate cea a minorităţii slovace, a cărei limbă, obiceiuri şi costum naţional şi le-a însuşit.

Aceeaşi presă regională nu a consemnat deloc, însă, cazul tânărului Romulus Păcuraru, un tânăr punkist de 23 de ani, care a plecat de acasă către o rezervă a unui trib Sioux, care îl fascina din copilărie şi adolescenţă. A rămas acolo, a devenit un membru proeminent al comunităţii din Dakota, şi-a luat numele de Illinois Jacquet "The Hound", şi a devenit un militant fervent al renaşterii indiene. A uitat limba română, a refuzat de atunci încolo să mănânce sarmale şi a fost catalogat de membrii comunităţii drept lejer extremist ("omul-care umblă-într-o-ureche"), căci a cerut în repetate rânduri reintroducerea luării scalpului pentru delicte grave.

 

6. Iluminare

Se ştie că mulţi maeştri spirituali asiatici, după ce ating perfecţiunea, realizează că lumea aceasta e iluzorie şi că toate actele lor în ea stau sub semnul virtualului şi improbabilului. Astfel, ei ajung să practice acte scandaloase pentru muritorul de rând, dar care pentru ei au un sens – anume, că ele se înscriu în filozofia non-sensului vieţii şi al universului în care trăim. Astfel, din asceţi pioşi, ei ajung să nu respecte postul, să mănânce carne, să îşi expună nuditatea, să înjure şi să practice alte obiceiuri nelalocul lor. Maestrul Renmin, care era un atare iluminat, a vizitat Calabria cu zece ani în urmă. Acolo, dintr-un dispreţ legitim (pentru un înţelept) faţă de cele pământeşti, el s-a dedat la o sumedenie de ticăloşii, arătându-şi public goliciunea, fredonând cântece necuviincioase Duminica, a şterpelit o sticlă de vin de Valpolicella de la un superket şi apoi a băut-o tolănit într-o fântână publică, masturbându-se. Toate ca toate, a reuşit el să scape de oprobriul muţimii, până-n ziua când a violat o tânără ţărancă, ce tocmai se-ntorcea de la piaţă. Fiind surprins, mai că n-a fost linşat de mulţime, mai ales de către un verişor al fetei, membru al Camorrei (mafia locală), care se pregătise să-i facă felul. Noroc cu Carabinierii, care au intervenit şi l-au bătut ca pe un sac de fasole la comisariat, zicându-i: "nenorocitule, noroc că te-am arestat noi, pervers nenorocit, că dacă te lăsam pe mâna mulţimii, de mult erai pe lumea cealaltă!" Maestrul Renmin scâncea şi se văita, de formă, numai ochii îi păstrau privirea calmă a Iluminatului ce era. La anchetă, a lămurit ce şi cum şi a fost eliberat pe cauţiune. Unde mai pui că toate faptele Maeştrilor în lumea aceasta, chiar şi cele mai scandaloase, nu au aceleaşi rezultate ca ale noastre: Aga Khan bea fin, spre scandalul dreptcredincioşilor, dar, după spusele lui, acesta se transforma pe buzele lui în apă curată. Tot aşa şi cu maestrul Renmin – ţărăncuţa violată de el avea să-şi regăsească numaidecât virginitatea.

Inconvenientul intervenţiei Maeştrilor în societatea noastră e că nu-i putem distinge cu uşurinţă de infractorii de rând. Ar trebui definit un procedeu de identificare a acestora, ca să ştim dacă trebuie să dăm iama pe ei sau să-i lăsăm în pace. O probă-test, de pildă – să facă o minune, acolo – ca, de pildă, ghicirea numerelor câştigătoare la loto, sau schimbarea unei pisici negre într-o pisică albă. Sau – dacă etica profesională îi împiedică – barem să spună nişte versete pline de înţelepciune, sau nişte vorbe de duh.

 

7. Dezamăgire

Domnul profesor universitar de matematică Tamerlan născocise o teoremă care urma să revoluţioneze tot ceea ce ştiam noi despre universul cunoscut. Descoperirea survenise în pauza de prânz, când, spre deosebire de colegii lui care se adună la catedră şi glumesc pe seama fundului de excepţie al câte unei studente, el se retrăgea la bibliotecă şi lucra la ecuaţii şi probabilităţi până-l dureau ochii şi cobora, în cele din urmă, la barul facultăţii să-şi cumpere un sandviş cu şuncă şi castraveţi.

Prima reacţie a domnului Tamerlan a fost de jubilare: ERA, pe bune, TEOREMA SECOLULUI, şi din simplu şi amărât profesor şi funcţionar public avea să se transforme într-un geniu naţional. Strada Tuberozelor, de pildă (cea din spatele facultăţii) ar fi putut să-i poarte numele, şi peste 50 de ani ar fi putut să aibă şi el un bust de bronz în scuarul public, ca toată lumea.

Apoi au intervenit îndoielile: teorema sa era, într-adevăr, revoluţionară, însă ea dădea peste cap tot ce se ştiuse în matematică până atunci: ea ar fi presupus că majoritatea colegilor lui ar fi trebuit să ia totul de la zero. De asemeni, majoritatea ştiinţelor exacte s-ar fi dovedit inexacte, şi ar fi trebuit restructurate serios. Toate manualele şcolare ar fi trebuit rescrise, cât despre bieţii studenţi – vai de capul lor, n-ar mai fi înţeles nimic – de parcă aşa înţeleg mare lucru din ce învaţă pe dinafară.

Descoperirile epocale sunt acceptate de lumea ştiinţifică dacă vin cu paşi mici, ca să nu răstoarne totul în calea lor, sau dacă sunt sprijinite de un sponsor influent sau cu bani mulţi – şi atunci nimeni n-are ce să cârtească.

Domnul Tamerlan locuia într-un apartament de două camere cu nevastă-sa, şi nu avea nici un fel de relaţii.

Realiză că descoperirea lui epocală nu numai că nu avea să-i aducă faima, ci îi putea pune în pericol situaţia profesională şi socială.

Uitându-se precaut în dreapta şi stânga, îşi băgă notiţele în mapă şi în mod anodin, în vreme ce trecea pe culoar, îşi dădu cu părerea în legătură cu viitorul meci de cupă al echipei oraşului, spre nedumerirea studenţilor adunaţi la o ţigară.

Ca să-l creadă cineva, îi trebuia o relaţie… Ca să aibă o relaţie, ar fi putut să seducă o femeie de ministru şi să întreţină cu ea o relaţie adulteră. Ochii îi căzură pe afişul îngălbenit ce făcea reclamă la clubul de fitness instalat în incinta fostului magazin de confecţii "Tricotajul roşu".

 

8. Calea regală.

Domnul Philooïnos a aflat într-o zi cu stupoare că limba engleză nu are genuri pentru substantive: şi, totuşi, este o limbă vorbită de multă lume, fără dificultăţi şi confuzii, ba chiar limba cea mai vorbită. Vai, cât se chinuise el cu genurile gramaticale din propria limbă, cât şi din germană – singura limbă străină pe care şi-o însuşise! Intrigat, Philooïnos a început să investigheze structura altor limbi. A aflat, de pildă, că unele nu cunosc flexiunea verbală, sau aproape (ca suedeza) timpul viitor (ca japoneza, şi altele) verbul "a fi" (ca rusa, araba, ebraica etc.). Iată că viaţa noastră ar putea fi mai simplă, dacă am vrea! Sunt ţări în care oamenii trăiesc dezbrăcaţi, la soare, fără să-şi bată capul cu cumpăratul unor haine de marcă; altele, unde oamenii aruncă seminţele în nămolul unui fluviu, şi apoi vin să recolteze rodul, câteva luni mai târziu – ca, de pildă, Egiptul antic. Sunt populaţii, precum unele triburi polineziene, sau unele discoteci din Germania, în care femeia hotărăşte care să-i fie partenerul sexual, şi apuncându-l de membrul viril, îl iau cu ele – adio, bătaie de cap pentru realizarea ritualului de seducţie, etc.! Mulţi înţelepţi şi chiar milionari din istoria lumii erau, la origine, săraci şi analfabeţi! Chiar şi Mântuitorul dă drept pildă, în Evanghelii, crinii care nu fac nimic pentru a-şi asigura veşmântul cel perfect cu care i-a înzestrat Providenţa.

Philooïnos realiză rapid că orice efort este inutil, şi că pentru a reuşi în viaţă, nu trebuie să faci nimic. Ca atare, se repezi la mare cu primul autobuz, se duse pe o plajă nudistă, îşi aruncă hainele într-un tomberon de reciclare UE "materiale textile", păstrând deocamdată ochelarii, se aşeză pe nisip cu ochii către magnificul apus de soare şi începu să aştepte. Se lăsă înserarea, şi domnului Philooïnos i se făcu foame şi frig. Dar îşi zise că trebuie să fie un efect pasager.

Liviu ANTONESEI

Cele şapte poveşti cretane

 

 Poveste filosofică. În metru antic

 

Nu, nu te poţi scălda de două ori în apa aceluiaşi rîu,

Niciodată acelaşi vînt nu va trece repetat prin frunzele

Chiparosului strîmb de ani din faţa hotelului coborît

Între noi din umbra altor ani, purtînd între ziduri alte chipuri.

 

Dar noi doi, eu şi tu, ne putem vreodată scălda în aceleaşi ape,

În pulsaţiile nemiloase ale aceleeaşi vagante mări?

Pot străluci, în acelaşi timp, aceiaşi stropi purpurii,

Aceeaşi apă sărată, primordială, poate lumina din adîncuri pieile

Noastre  jupuite sub bătaia aprigă şi tandră a razelor de amiază?

 

Uneori, asta se întîmplă, alteori s-ar putea întîmpla...

Niciodată hălcile timpului nu ies exact la socoteală,

Niciunul dintre noi nu s-a dovedit încă socotitorul perfect,

Iscoada infailibilă a vremilor noastre patibulare.

 

 

Afrodita pe coamele egeene. Poveste filosofică

 

Corp, corp perfect fără braţe în lumina albă a dimineţii de piatră

Lunecînd printre valuri ca o şalupă din lumile pierdute –

Apare, dispare din ape după o logică luminoasă

Care scapă clipei, care ironizează simţul comun.

Ca o nălucă despică brocartul greu al mării

Şi se pierde în zare spre nisipurile negre ale sudului,

Ocolind singuratecul, aprigul promontoriu –

În semn de rămas bun, îşi ridică sînii înspumaţi,

Frumoasele, absentele braţe de marmură sidefie.

Miracol de dinaintea creaţiei – de patru mii de ani,

Petrecîndu-se dimineaţă de dimineaţă...

 

 

Taurul venit de la nord. Poveste filosofică

 

Atunci, da! Atunci cînd taurul nordului va coborî

Peste pustiul ultramarin ca un taifun de neoprit,

Atunci, da, vor sfîrşi caznele minotaurului

Şi chiparoşii, smochinii şi dafinii vor exploda

În mii de jerbe, în spaime multicolore,

Peste întinsele cîmpuri de bazalt, siliciu şi cretă.

O clipă, cosaşii vor tăcea, pentru a intona apoi,

În glorie, marele imn al întoarcerii lui acasă –

În Mare Nostrum, pe covoarele de frunze

De măslini şi de laur.

Din spatele perdelelor de piatră, statornic răsună

Thalassa, thalassa. Thalassa, thalassa –

În glorie, în veci, în zadar.

De-a pururea pururi!

 

 

Aici şi acum, niciodată, mereu. Poveste filosofică

 

Aici trebuie să-ţi faci loc, mereu şi mereu, îţi faci loc –

O casă străpunge dintre stînci sau pluteşte parcă

Peste herghelia înspumată. Măslinul anevoie, chircit,

Se înalţă din pămînturile roşiatice în lumina de cretă.

Aici nimic nu e uşor decît vinul roz, apa ritmată

Şi dansul – mărturisind, toate, amintitele,

Difuzele, stăruitoarele mari dionisii.

Aici îţi faci loc, mereu îţi faci loc,

Cu încăpăţînare, cu mîndria poporului

De libere pisici ale Cretei.

 

 

Nicăieri. Poveste filosofică

 

Nicăieri nu mai e atîta înălţare

În scufundarea trupului în alt trup

Decît pe-ntinsele terase de calcar,

Pe cărările celui mai vechi pămînt –

Primordiala plăcere a lumii

În vecinătatea celei mai bătrîne mări.

O lumină ce te vindecă în veci de miopie,

În zumzet nesfîrşit dintre valuri,

Din frunzele sărace, din viţa

Căţărîndu-se lichidă spre înalturi.

Aici, mai mult decît oriunde, mai adesea

Te-au purtat paşii spre tine. Chiar asta tu eşti!

În splendoare, în pulsaţia vinului,

În cuibul tavernelor – în tandrul marş

Funebru.

 

 

Dimineaţa, devreme. Poveste filosofică

 

Aici, te trezeşti dimineaţa, devreme –

Aici, eşti treaz de dinainte de a deschide

Ochii spre vuietul de carne al lumii.

Aici, te limpezeşti cu o mînă în apele Cretei,

Cu cealaltă în Adriatica soră.

Aici, eşti un ocean de piatră pulsatorie,

O inimă luminoasă cum vechile mari

Minuni ale unei lumi mai bătrîne

Decît însăşi lumea.

Aici, e dimineaţa eternă. Şi noaptea

Fără de moarte.

 

 

Tu adică eu, adică tu. Poveste filosofică

 

Tu eşti de aici, nu de altunde –

Nu de la naşterea întîmplătoare,

Ci de cînd piatra aceasta albă, ţărmurile acestea roşii,

Valurile sărate şi negre

Au pulsat în venele unui strămoş rătăcitor,

Zidar de biserici, în Hiperboreea.

Tu eşti de aici, nu de altunde –

Tu mereu vei fi de aici. Şi vreodată

Chiar aici vei fi, aici sîngele se va întoarce

La izvorul său de piatră.