O APĂRUT

Fragment din primul capitol al romanului

Dintr-un tufiş se aude “miau!” de Ioan Buteanu
Ed. Eikon, 2009



Excursia


Într-o dimineaţă ceţoasă de toamnă, într-o baltă mocirloasă cu malurile frământate toată vara de copite de vaci şi oi, lângă un sat stupid de câmpie şi în bâzâitul unui imens transformator de curent electric din apropiere, un peşte se trezi cu capul mare.
    -Ce noapte stupidă! Când nu orăcăie broaştele, bâzâie transfor-
matorul, dar cel mai adesea se exprimă ambele, iar vara, când ar fi câte un asfinţit mai frumos de admirat, te trezeşti în baltă cu vreo două zeci de bivoli, care mai de care mai jegoşi, mai transpiraţi şi mai frenetici. M-am săturat! Şi capul mă doare îngrozitor. Poate să fie şi ceva reumatism acumulat în timp. Sau vreo răceală abia insinuată. Posibil să mă fi tras şi curentul prin crăpătura aia nouă care se tot aude în stăvilar.
    Şi nici n-ai cu cine schimba o vorbă, acuma de dimineaţă. Mai suntem vreo şase-şapte peşti în toată balta: vreo trei caraşi mai bătrâiori (în afară de mine, care, oricum, reprezint o altă generaţie), cărora le ştiu toate poveştile de pe vremea când mai era încă ceapeul şi ăsta era lac comunal plus încă trei roşioare, care te miri de pe unde vor fi ajuns pe aici şi cu care oricum n-am nici un subiect comun. Fiecare cu treaba lui. Broaşte sunt destule, dar ăstea vin, fac scandal o vară-două şi pleacă, dispar, mor, habar n-am. Mare migrenă! Mare plictiseală! îşi mai zise peştele nostru când… pe luciul cafeniu al apei se auzi un “plici!” ciudat, urmat de vălurele concentrice ce ajung profund diminuate până în mai toate colţurile bălţii. Nu, nu, nu e o broască, ăstea sună mai tare, mai spumos şi mai lipsit de sens. Pe când acesta era un sunet lin ce însoţea căderea în inima bălţii a unui obiect lucios, fin, îmbrăcat în culori şi linii nemaivăzute. Organizate altfel decât în natură, după o simetrie neobişnuită, despre care peştele nostru nu putea spune dacă era frumoasă sau urâtă. Obiectul astfel căzut plutea pe suprafaţa apei, învăluit în ceaţă şi în sensul lui misterios.


(Urmarea în carte)

Daniel PIŞCU
Puţină adrenalină (Ed. Tracus Arte, 2009)

Puţină adrenalină VII


La întoarcere, pe la
12 noaptea
n-am luat trenuleţul
pentru a ne încadra
în timp
şi a scurta distanţa
deci am continuat periplul
nostru tot pe jos
trenuleţul ni se părea
pentru imbecili
pentru comozii
ce nu voiau să facă mişcare
am văzut kitschul
în toată splendoarea
cu roata à la
Las Vegas Casino
coloanele greceşti imitate
şi mai ales
modelul de Tour Eiffel
cam de 5 ori mai mic
decât cel original din Paris
pe sub care am trecut
încercându-i cu degetul
componenţa de fier
vopsit în maro
apoi am văzut la un Bungee Jumping
frumos luminat
un individ
aruncat cu violenţă în sus
peste cap
încât a scos un urlet de frică
dar, din fericire
n-a făcut infarct
intrându-şi în ritm
şi balansându-se rezonabil
aterizând bine
indiscutabil, ajutat, ce-i drept
şi de cei doi angajaţi
ce-l prevăzuseră şi cu cască de protecţie
am rămas mai mult
de-un minut să privim
acest spectacol adrenalinic
dar să încercăm ne-am temut
fără încercări
la sol, în prealabil
şi, cred, mai bine
am făcut.



Sfînta simplitate
Din volumul Anton Cehov “Povestiri ortodoxe”
apărut la Editura Cathisma, 2009
Traducere din ruseşte de Savatie Baştovoi


La părintele Sava Jezlov, bătrînul paroh al bisericii Sfintei Treimi din oraşul P., pe nepusă masă a poposit din Moscova fiul Alexandru, un vestit avocat moscovit. Bătrînul şi singuratecul văduv, zărindu-şi unica odraslă, pe care nu o mai văzuse de 12-15 ani, încă din vremea cînd îl petrecuse la universitate, a pălit, s-a cutremurat din tot trupul şi a înţepenit. Bucuria şi încîntarea lui nu aveau hotar.
Seara, în ziua venirii, tatăl şi fiul au discutat mult. Avocatul mînca, bea şi se înduioşa.
– E bine aici la tine, drăguţ! – îşi arăta el încîntarea, legănîndu-se în scaun. – E confortabil, cald şi miroase a ceva patriarhal. Zău e bine!
Părintele Sava, ţinînd mîinile la spate şi, după cum se vede, fudulindu-se în faţa bătrînei bucătărese că are un fiu atît de mare şi de galant, se plimba în jurul mesei şi se străduia, pentru a fi pe placul oaspetelui, să-şi însuşească o înfăţişare cît mai “savantă”.
– Aşa stau treburile, frate… – zicea el. – A ieşit aşa cum mi-am dorit în inima mea: şi tu şi eu am mers pe latura intelectuală. Tu, iată, la universitate, iar eu academia din Kiev am absolvit-o, aşadar… Pe aceeaşi cale, carevasăzică… Ne înţelegem unul pe altul… Atît că eu nu mai ştiu cum e acum prin academii. Pe vremea mea puneau mare accent pe clasicism şi chiar se studia ebraica veche. Dar acum?
– Nu ştiu. Dar tu, tataie, ai un peşte pe cinste. M-am săturat, dar tot mai mănînc.
– Mănîncă, mănîncă. Tu ai nevoie să mănînci mai mult, deoarece duci o muncă intelectuală, nu fizică… hm… nu fizică… Tu eşti universitant, munceşti cu capul. Mult o să zăboveşti pe ospeţe?
– Eu nu pe ospeţe am venit. Eu, tataie, am intrat întîmplător pe la tine, cum se zice deus ex machina. Am venit în vizită de lucru, să-l apăr pe fostul vostru primar. Probabil ai aflat că mîine va fi judecata.
– Aşadar… Să înţeleg că eşti pe latura judecătorească? Jurisprudent?
– Da, sînt reprezentant al juraţilor.
– Da… Să te ajute Dumnezeu. Şi rangul tău care este?
– Zău nu ştiu, tataie.
“Să-l întreb de leafă, – gîndi părintele Sava –, dar pentru ei această întrebare e de prost gust… Judecînd după îmbrăcăminte şi luînd în socoteală ceasul de aur trebuie să presupun că primeşte mai mult de o mie”.
Bătrînul şi avocatul au tăcut.
– N-am ştiut eu că ai un peşte aşa de bun, că aş fi intrat pe la tine şi în anul trecut – a zis fiul. – În anul trecut eu am fost aici nu departe, în orăşelul vostru de gubernie. Ce oraşe nostime aveţi!
– Chiar nostime… măcar scuipă-le! – a căzut de acord părintele Sava. – Ce să faci! Sîntem departe de centrele intelectuale… prejudecăţi. Încă nu a pătruns civilizaţia…
– Nu la asta mă refer… Ascultă ce păţanie s-a petrecut cu mine. Intru eu în orăşelul vostru de gubernie în teatru, merg la casă după bilet, iar mie mi se zice: spectacolul nu va avea loc, deoarece încă nu s-a vîndut nici un bilet! Iar eu îi întreb: cît de mare este suma pe care trebuie să o strîngeţi? Zice, trei sute de ruble! Spuneţi-le să joace, zic, eu voi plăti trei sute… Am plătit de plictiseală trei sute de ruble, iar cînd am început să privesc drama lor sfîşietoare, m-am plictisit şi mai mult… Ha-ha…
Părintele Sava şi-a privit fiul cu neîncredere, apoi a privit-o pe bucătăreasă şi a pufnit în pumn…
” Vai ce minte!” – a gîndit el.
– De unde, Şurenika, ai luat tu aceste trei sute de ruble? – a întrebat el stînjenit.
– Cum de unde le-am luat? Din buzunarul meu, desigur…
– Hm… Care este, iartă-mi întrebarea nepotrivită, venitul tău?
– Cînd şi cum… Într-un an pot să cîştig vreo treizeci de mii, iar în altul nici douăzeci nu se adună… Anii se întîmplă diferiţi.
“Vai minte! Ho-ho-ho! Vai minte! – gîndi părintele Sava, hohotind şi privind cu dragoste la faţa slăninie a fiului. – Lăudăroasă e tinereţea! Ho-ho-ho… Hai că-i bună – treizeci de mii!”
– Nu pot să cred, Saşenika! – a zis el. – Iartă-mă, dar… ho-ho-ho… treizeci de mii! Pe banii ăştia poţi să construieşti două case…
– Nu crezi?
– Nu că n-aş crede, dar aşa… cum să mă exprim… tu mi se pare că prea… ho-ho-ho… Ei, dar dacă tu primeşti atît de mult, atunci unde se duc banii?
– Îi cheltui, tataie… În capitală, frate, viaţa muşcă. Aici ai nevoie de o mie ca să trăieşti, iar acolo de cinci. Ţin cai, joc cărţi… îmi permit uneori.
– Aşa este… Dar tu strînge-i!
– Nu se poate… N-am eu nervii ăştia ca să-i strîng… (avocatul a oftat). Nu pot să fac nimic cu mine. În anul trecut mi-am cumpărat în Poleanka o casă cu şaizeci de mii. E, oarecum, un sprijin la bătrîneţe! Şi ce crezi? N-au trecut nici două luni după cumpărare că am fost nevoit să o depun. Am depus-o şi toţi banii – tfiu! O parte i-am pierdut la cărţi, cealaltă am băut-o.
– Ho-ho-ho! Vai minte! – a piuit bătrînul. – Captivant minte!
– Nu mint, tataie.
– Parcă se poate oare să pierzi casa la joc sau să o bei?
– Se poate, nu doar casa, ci şi globul pămîntesc să-l bei. Mîine eu de pe primarul vostru o să jupoi cinci mii, dar presimt că nu o sa ajung cu ele pînă la Moscova. Aşa este planida mea.
– Nu planida, ci planeta, – l-a corectat părintele Sava, tuşind şi privind cu demnitate spre bătrîna bucătăreasă. – Iartă-mă, Şurenika, dar eu mă îndoiesc de cuvintele tale. Pentru ce primeşti tu astfel de sume?
– Pentru talent…
– Hm… Poate că vreo trei mii primeşti, dar ca să primeşti treizeci de mii sau, să zicem, să cumperi case, iartă-mă… mă îndoiesc. Dar să lăsăm aceste contradicţii. Acum să-mi zici, cum e la voi în Moscova? Cred că e vesel? Ai multe cunoştinţe?
– Foarte multe. Toată Moscova mă cunoaşte.
– Ho-ho-ho! Vai minte! Minuni peste minuni, îndrugi, frate.
Multă vreme au discutat în această manieră tatăl şi fiul. Avocatul a mai povestit şi despre nunta sa cu o zestre de patruzeci de mii, a descris călătoriile sale în Nijnii, divorţul care l-a costat zece mii. Bătrînul asculta, plesnea din palme, hohotea.
– Vai minte! Ho-ho-ho! Nu ştiam, Şurenika, cum că eşti aşa de meşter la ascuţit gogoşi! Ho-ho-ho! Nu ţi-o zic spre judecată. Îmi place să te ascult. Spune, spune.
– Dar hai că am lungit vorba – a încheiat avocatul ridicîndu-se de la masă. – Mîine e procesul dar eu încă nu am citit dosarul. Adio.
Petrecîndu-şi fiul în dormitor, părintele Sava s-a dedat încîntării.
– L-ai văzut cum e? a? – a şoptit el bucătăresei. – Ăsta-i el… Universitant, umanist, emansipe, dar nu s-a ruşinat să-l viziteze pe moşneag. Şi-a uitat tatăl, dar dintr-odată şi l-a amintit. A luat şi şi-a amintit. Şi-a zis: hai să-mi amintesc de bătrînul meu mucegai! Ho-ho-ho. Bun fecior! Cuminte fecior! Ai băgat de seamă? El vorbeşte cu mine ca şi cu un egal… a văzut în minte un frate întru ştiinţe. Mă înţelege, carevasăzică. Păcat că nu l-am chemat pe diacon să-l vadă şi el.
După ce şi-a vărsat sufletul în faţa bătrînei, părintele Sava s-a dus pe vîrfuri pînă la dormitorul său şi a privit prin gaura cheii. Avocatul era culcat în pat, şi pufăind o ţigară, răsfoia un caiet gros. Alături, pe măsuţă, era o sticlă cu vin pe care părintele Sava nu o văzuse mai înainte.
– Doar o clipă… să văd dacă îţi este comod – a bolmojit bătrînul intrînd la fiu. Te simţi bine? E moale? Ia şi te dezbracă.
Avocatul a mîrîit şi s-a încruntat. Părintele Sava s-a aşezat la picioarele lui şi a căzut pe gînduri.
– Carevasăzică… – a început el după o vreme de tăcere. – Eu mă tot gîndesc la vorbele tale. Pe de o parte, mulţumesc pentru că l-ai înveselit pe moşneag, iar pe de altă parte, ca părinte şi… şi ca om instruit nu pot să tac şi să mă abţin de la observaţii. Eu ştiu că tu ai glumit la cină, însă, o ştii şi tu, atît credinţa cît şi ştiinţa a condamnat minciuna chiar şi atunci cînd se face în glumă. Hm… Tuşesc. Hm… Iartă-mă, dar eu ca părinte. De unde ai vinul?
– L-am adus cu mine. Vrei? E un vin bun, opt ruble sticla.
– O-o-opt? Vai minte! – a plesnit cu palmele părintele Sava. – Ho-ho-ho! Pentru ce să dai opt ruble? Ho-ho-ho! Eu îţi pot cumpăra cel mai bun vin cu o rublă. Ho-ho-ho!
– Ei, hai, marş, moşnege, îmi încurci… Hai!
Bătrînul, chicotind şi plesnind cu mîinile a ieşit şi, cuminte, a închis după sine uşa. La miezul nopţii, după ce şi-a citit “pravila” şi a comandat babei prînzul de a doua zi, părintele Sava a mai privit odată în camera fiului.
Fiul continua să citească, să bea şi să fumeze.
– E timpul să dormi… dezbracă-te şi stinge lumînarea… – a zis bătrînul aducînd în cameră miros de tămîie şi lumînare arsă. – De acum e al doisprezecelea ceas… E a doua sticlă? Oho!
– Fără vin nu se poate, tataie… Nu te însufleţeşti, nu poţi face treabă.
Sava s-a aşezat pe pat, a tăcut şi a început:
– Iată, frate, care-i povestea… M-da… Nu ştiu, voi mai trăi, te voi mai vedea vreodată, de aceea mai bine este să-ţi las astăzi testamentul meu… Vezi… În toţi aceşti patruzeci de ani de slujire eu am agonisit pentru tine o mie cincisute de ruble. Cînd voi muri, să le iei, dar…
Părintele Sava şi-a tras nasul su solemnitate şi a continuat:
– Dar să nu-i risipeşti şi să-i păstrezi… Şi, te rog, după moartea mea să-i trimiţi nepoatei Varenika o sută de ruble. Dacă nu-ţi va părea rău, să-i trimiţi şi Zinaidei 20. Ele sînt orfane.
– Poţi să le trimiţi toate o mie cincisute… Eu nu am nevoie de ele, tataie…
– Minţi?
– Vorbesc serios… Oricum o să le risipesc.
– Hm… Doar eu le-am agonisit! – s-a supărat Sava. – Fiecare copeică am păstrat-o pentru tine…
– Dă-mi voie să pun banii tăi sub sticlă, ca semn al iubirii paterne, dar altfel eu nu am nevoie de ei… O mie şi jumătate – fi!
– Ei, cum ştii… Dacă aş fi ştiut, nu i-aş fi păstrat, nu mi-aş fi bătut capul… Dormi!
Părintele Sava a făcut cruce peste avocat şi a ieşit. El era puţin jignit… Atitudinea nepăsătoare şi brutală a fiului faţă de agonisirile lui de patruzeci de ani l-a pus în încurcătură. Dar sentimentul jignirii şi al confuziei a trecut îndată… Bătrînul iară s-a simţit atras să pălăvrăgească cu fiul, să discute ca între doi oameni “învăţaţi”, să-şi amintească trecutul, dar de acum nu i-a ajuns îndrăzneală să-l deranjeze pe avocatul ocupat. El a umblat cît a umblat prin camerele întunecoase, apoi s-a gîndit ce s-a gîndit şi s-a dus în hol să se uite la blana fiului. Dedîndu-se uitării din cauza încîntării părinteşti, el a înşfăcat cu amîndouă mînile blana şi a început să o îmbrăţişeze, să o sărute şi să o binecuvînteze, de parcă aceasta nu era o blană, ci însuşi fiul, “universitantul”… De dormit el nu putea dormi.
1885


NOTE:
1. Şurenika (Şura) şi Saşenika (Saşa) sînt diminutive pentru Alexandru.
2. Aluzie la zodie, probabil.

PAUL GOMA, Roman intim
 
Curtea Veche, Bucureşti, 2009
– fragment –
(Nr. 4 în Seria de autor „Paul Goma”, îngrijită de Flori Bălănescu)




ah, femeile noastre

Peste un ceas ori două, mor — dacă nu mă găseşte, nu mă aude cineva când strig după ajutor.
Nu se poate, nu trebuie.
Dacă nu mor, scriu totul.
Deci, nu trebuie să mă las mort.

Mi-a zburat vişina, îmi cade-n cap ca o pietricică, pasărea.
Le-am încurcat, le-am inversat, nu contează; contează că nu mă mai doare capul.
În schimb, mă doare frigul.
Pentru-contra durerilor de cap omul a inventat leacuri, dar nici un leac de-frig. Îngheţi fără speranţă, dârdâi, urmăreşti din privire cum vine dègerul şi nu poţi face nimic împotrivă-i dacă te opui; măcar să fugi. În concluzie, frigul: cel mai mare duşman al omenirii. Nu mi-e cu adevărat frig, aşa cum ţi-e frig când te cuprinde frigul; acum mi-e frig din acela, de amintire. Amintirea unui frig îmi dă frig — aşa-s eu, şi în privinţa fetelor, când îmi aduc aminte de câte una, mi-o aduc aici, proaspătă, vie — odorositoare. Am multe amintiri cu frig; de frig.
Astă-iarnă, la Făgăraş, pe strada din stânga liceului de fete, pe „Strada cu Securitatea” — am mai povestit asta, nu-i nimic, am s-o mai povestesc, iar când am să mă ridic de-aici, pre mulţi am să-i scriu eu, negru pe alb, în caietele mele: cinci, cu care m-a bătut în cap pizdgoalita, floacspârcâita, colega mea de la a-ntâia, Rodica, doapa voluntară la futaiorganizat de organe, în odaia mea! în cearceafurile mele!

Încă nu crăpase Stalin, era prin februarie, ningea grozav, ningea uriaş, ar fi zis Bacovia, şi în acea seară o condusesem pe Lavinia la internat — şi mă întreb: de ce şi la Sibiu şi la Făgăraş Securitatea se încoţopenise lângă liceul de fete (Domniţa Ileana la Sibiu, Doamna Stanca la Făgăraş)? Au bestiile ceva cu fetele noastre, nu ştiu ce, dar ceva urât, le pregătesc viitorul-de-aur comunist: destinderea tovarăşilor; ceva murdar: zăpada albă nu albeşte necurăţia căcănarilor ucigaşi.
Din strada principală se vede bine strada cu Securitatea, în unghi drept: are de trei ori mai multe felinare decât principala şi decât Corso-ul la un loc. Felinare fixe, dar şi reflectoare mişcabile, amândouă la balconul casei în care fostul proprietar va fi ieşit să stropească florile, să bea cafeaua — acum slujea doar la suportarea reflectoarelor, două.
Am condus-o pe Lavinia, ea a intrat pe poarta liceului, eu am rămas pe loc: se pregătea ceva, pe stradă.
Brusc, strada cu Securitatea s-a umplut de maşini şi uniforme şi câini, securiştii nu mai lăsau lumea să treacă pe trotuarul liceului de fete, prin dreptul gurii străzii lor, o dirijau de ceastălaltă parte — oamenii se supuneau fără crâcnire, ba cu un fel de bucurie a supunerii şi dintr-o dată m-am întrebat dacă mă aflu în „Făgăraş, cuibul rezistenţei antiruseşti” ori în altă parte, unde nu existau partizani în munţi, nici mii de oameni la Canal, ningea, ningea, ningea, golanii în uniforme alungau trecătorii pe trotuarul nostru cu strigăte-în-şoaptă:
— Circulaţi, circulaţi! Nu-i voie să staţionaţi!
Pentru tineri nu era greu să treacă dincoace, dar pentru vârstnici, mai ales pentru femei era un chin traversarea străzii, nu atât lată, cât înzăpezită şi cu şanţuri de la roţile camioanelor, dar se supuneau, nu protesta nimeni, nimeni nu întreba măcar de ce aşa şi nu altfel, jumătate din femeile bucuros-ascultătoare cădeau pe timpul traversării, însă cuprinse de aceeaşi jubilaţie, de parcă răcanii din Trupele de Intervenţie nu le-ar fi ordonat să facă ceea ce nu voiau — pentru că erau făgărăşence: bărbaţii, fraţi, taţii, unchii lor erau, fie sus, la munte, fie jos, la Canal.
Circulatorii circulau cu grabă sporită, traversantele traversau din toată inima, staţionanţii nu staţionau mai mult de o secundă-două: în Făgăraş, capitală a partizanilor anticomunişti, pe Strada Principală de lângă Liceul de Fete Doamna Stanca domnea cea mai deplină armonie între masele largi de trecători ai patriei noastre dragi şi socialiste şi dragele, aproape tot atât de largi, mase ale ordonatorilor în uniforme de căcănari; de belitori; de sub-tătari regulatori ai noştri (care nu iertăm nimica: râul, ramul — ne regulează ei, apoi ne obligă să-l regulăm pe aproapele nostru — fie-ne-ar de cap!).
Eu fierbeam: „Dar cum îndrăznesc aceste putori uniformate, leneşii satelor, golanii oraşelor, pleava-plevii să ne dea ordine, ca unor subalterni de-ai lor?” — m-am întrebat, împrumutînd intonaţia lui Septimiu. Apoi, cu a lui Octavian am răspuns: „No, păi di ce să nu-ndrăznească, dacă-s de la ei?” „Bine, domnule”, am admis, „Ei ne dau ordine, dar noi? Noi de ce ne supunem, de ce ascultăm ordinele unor ciobani d-ai noştri, din bobor, puşi în slujba Ruşilor? Cum adică: nu sânt acuzat de nimic, nu sânt arestat, mă aflu liber, la aerul lui Dumnezeu, pe strada lui Dumnezeu, dar şi-acolo-mi dă mârla, mojicul, ţopârla, neamprostul de securist ordine — interzicîndu-mi să, dragă doamne, sta-ţi-o-nez?, poruncindu-mi să circul?”
Hătu-vă-n tămâie, de ardeleni vânjoşi, viteji, anticomunezi din tată-n fiu!, am reactualizat o înjurătură de-a tatei de prin ’46-’47, când pe noi ne acuzau că sântem oamenii Ruşilor, dar ei erau cu-Groza. Uite-aici o să stau, nu mă mişc de pe marginea trotuarului, chiar în gura străzii cu Securitate — să văd ce-or să-mi facă: or să strige-în-şoaptă (mă cac pe şoapta strigătului lor de securişti-din-popor). Stau aici, uite-aşa, cu mâinile încrucişate pe piept, să mă vază gunoierii cu pistoale şi cuşme ruseşti — să vină să-mi spună mie, personal, să circul!
Ţâţâia inima-n mine de frică — dar nu mă mişcam. Numai că belitorii pizdelor mă-sii de securiţi se răsteau în şoapta lor împuţită, năclăită, năclăitoare (şi puturoasă: puţea a căcat gura uniformelor, dar puţea şi mai a căcat urechea în civil): nu se apropiau de mine, deşi le stăteam drept în ochi. Nu m-or fi văzînd, mi-am zis.
Nu mă vedeau securiştii — mă vedeau pietonii: de asta mă şi încoţopenisem acolo, la buza trotuarului: să mă vadă, să vadă că nu li se-ntâmplă nimic dacă ignoră ordinul de a cir-cu-la... şi, observînd că secii nu trag în mine, să facă şi ei... Nu trăgeau în mine, aveau altă treabă: să zbiere-şoptit la mioritici, nu la mine, ştiind de-acas’ că pe oaia răzleţită o întoarce la turmă câinele — nu lupul; şi că la măgar nu zbieri, nici măcar în şoaptă: îl laşi în plata domnului (eu fiind măgarul); şi că, dacă eu stăteam acolo, în ciuda ordinelor lor de a nu sta — înseamnă că voi fi avînd spate-gros... Ei, uite, nu ştiam asta, atunci — şi unde anume nu-ştiam: în inima Rezistenţei Armate!; în Făgăraş!
N-am înţeles nici când careva mi-a şoptit, din mers:
— Circulă, domnule, că ăştia ne-mpuşcă una-două!
M-am răsucit să-i răspund că ăştia nu mă-mpuşcă nici una, nici două, pentru că ne aflam cu toţii în plină lumină a reflectoarelor, în plină stradă — dar n-am avut cui să-i spun, o ştersese. Asta în primul rând, în a doua: de ce vorbea la plural: dacă-i pe-mpuşcate, doar eu o să fiu — fiindcă numai eu nu circul. M-am întors iar cu faţa spre stradă — de astă dată o femeie m-a apucat de cot: Şi nu era bătrână, de să zici.
Şi nu era tânără, ca să zici.
Ningea, ningea, nu cu fulgi, cu lopeţi de zăpadă. Vedeam gurile oamenilor, nu auzeam nimic. Mi se făcuse greaţă de lipsă de sunete. Dacă nu m-aş fi apucat de stâlp, aş fi căzut, nu m-ar fi observat nimeni, mai ales că ieşisem din mine, mă despărţisem de trup, muream de tot, de tot, ca atunci când moare omul iar sufletul îşi ia zborul cum scrie în romanele — bune — ruseşti.
N-am murit: apăruse camionul. Iar reflectoarele de la balcon se aprinseseră. Camionul era trei, dar se vedea numai cel cu fundul încoace, spre noi, cei opriţi pe trotuarul din faţă.
Femeia mă certa, mă blestema, mă acuza că, din cauza unui inconştient (aşa zicea mereu, mereu: inconştient) ca mine, au să aibă de suferit toţi ceilalţi.
— Eu am copii, nu ca tine ! Şi-s văduvă, nu ca tine, mie nu-mi dă nimeni o cană cu apă!
— Încercaţi puţină zăpadă, ţine de sete, am zis cu toată bunacredinţă, dar femeia s-a năpustit la mine, cu pumnii.
— Na, na, na! Să te-nveţi minte al’dat’!
O ţineam de coate, nu putea lovi. A început să dea cu picioarele. Am trecut de cealaltă parte a stâlpului.

Din primul camion — cel cu fundul spre noi — o pereche de uniforme au dat-la-mână altei perechi de uniforme, neuniforme: două, trei, patru, cinci. Neuniformele erau duse de cap şi de picioare, ca nişte buşteni, undeva în dreapta, în întunericul de-acolo; erau de mai demult, altfel n-ar fi fost atât de uşor de dus, în doi — adevărat, doi duceau, patru supravegheau.
Începuse să numere: unu, doi, trei..., însă treiul lui era cinciul femeii de dincolo de stâlp. La şaptele ei fusese întâmplarea: perechii de uniforme de sus, din camion, îi scăpase din mâini neuniforma, iar perechea de jos nu o putuse opri, ori nu voise, oricum, un reflector păruse a trage cu tunul într-o pereche de aripi albe cu vârfurile negre — pasărea se prăbuşise, fulgerată, în zăpadă şi, în ciuda ninsorii groase, stârnise pulbere de zăpadă ca de praf.
O uniformă superioară strigase ceva; apoi altceva: o înjurătură şi un râs hăhăit. Dar tremurat.
Au râs şi alte uniforme — a behăit şi muierea de dincolo de stâlp, privind în jur, ca să vază ea dacă fusese văzută (dacă nu, să şi-o mai râză o dată). De aici se vedea bine de tot cum râd uniformele, după mânecile măntăilor agitate; atât că, nu se mai vedea neuniforma: o astupau cizmele adunate. Negre. Ca parii unui gard de pari — negri.
Cizmele s-au rărit, s-au destrămat parii gardului — s-au dat în părţi — jos, pe alb, ceva negru. Când reflectorul a tras din nou, el a văzut-văzut-văzut. Aripile albe erau ale unei femei, vârfurile negre: încălţările. Nu era ţeapănă, o văzuse cum scăpătase din mâinile neuniformaţilor: se prelăsase, cursese — va fi fost caldă încă? Sigur, caldă.
Uniforma superioară a făcut un semn din mânecă. A zis ceva, până aici a ajuns numai un cuvânt: curvă.
Femeia de dincolo de stâlp a chicotit şi a început să repete:
— Curvă, curvă, curvă! Aşa e, cum aţi spus, tovarăşe colonel: curvăcurvă!
Colonelul nu era colonel, oricum, nu se vedea ce grad are.
Reflectorul nu s-a mai mişcat: nu s-a îndreptat încoace, spre strada principală, a urmărit, încolo, cale de patru-cinci metri, de la spatele camionului până la buza întunericului.
A văzut, prin stâlpul ţinut cu amândouă mâinile: a văzut cum o uniformă din perechea de jos a acoperit albul cu negru; cum cealaltă uniformă din pereche s-a aplecat; a dezvelit la loc, de negru, albul. Şi a râs. A chicotit femeia de-alături. Au râs şi cei din perechea de sus, din camion.
— Curvă-curvă-curvă! Aşa-ţi trebuie!
Îmi venea să — nu ştiu ce-mi venea.
Şi a mai văzut: cum cealaltă uniformă a acoperit iar albul, dar râzătorul de-alături l-a descoperit la loc, atât de tare, de acea dată, încât a văzut bine de tot negrul dintre alburi.
Nu m-am mai uitat.
Când s-a uitat iar, uniformele inferioare trăgeau de negru, iar superiorul, ţinînd aripile ca pe nişte braţe de roabă, împingea, ritmic, din mijlocul măntăii, la spate, în rădăcina albelor.
Râdea.
Femeia de la stâlp gemea. Poate plângea.
Râdeau cu toţii-toatele.
Cel mai tare râdea Naşu’: cu o mână mă stăpânea de păr, la ceafă, cu cealaltă mă-mbrâncea, mă băga în alb-neagră şi zicea că, gata, acum sânt ca ei, fiindcă am făcut ca ei
Cu ele.
Şi râdea.
Şi râdea.
Şi râdea.
De acolo de sus, din tavan, mă vedeam jos, desfăcut, pătruns, străpuns, străbătut de primul, de-al doilea, de-al treilea, de-al — ştiam că mor, muream, iată-mă, moart’, dar ei continuau să mă umple, să mă umfle şi degeaba m-am răsturnat pe-o parte, ca să se verse umplutura şi să răsuflu puţin, a venit şi el, al nuştiucâtulea şi l-am recunoscut: era cel care mai fusese la mine, ieşise în urmă cu optsprezece ani, crezusem că vrea să intre la loc, în adăpost, am vrut să spun că asta nu se mai poate: nu te naşti chiar când vrei tu — dar nu puteam: eram plin pân-la gură.

Şi-atunci m-am hotărît: nu mai cobor la loc, în trup. Nu mai am un trup al meu.

Şi ningea şi ningea. Şi ninge, ca la Începutul Lumii. Să ne cureţe.

Şi de am să mă scol — tot mă scol eu de-aici — pre mulţi am să scriu eu.
 
sfârşit