O FO'

ETHEREAL AMBIENT EVENING

 

A doua zi după 11 septembrie la Braşov a mai avut loc o seară specială Kogaionon & DonisArt, cu două formaţii catalane şi cu Arcana, care e a doua oară în oraşul de sub Tîmpa. Mai întîi au cîntat cei doi artişti de la NARSILION, apoi celor doi li s-a mai alăturat o tobă (feminină) şi formaţia s-a numit DER BLAUE REITER. Deşi tobele au fost instrumentele de bază de pe scenă în cazul ambelor proiecte, muzica lor a sunat diferit. NARSILION a fost mai experimental, parcă, şi s-a auzit cel mai mişto cînd s-a oprit CD-ul din fundal, iar DER BLAUE REITER a arătat ca o formaţie mult mai bine pusă la punct, cu un show cu cap şi coadă, care începe şi se termină cu aceeaşi piesă, „Katiuşa”, legat şi de alte secvenţe din muzica sovietică, cum ar fi imnul URSS, iar ritmurile au fost mai milităreşti, marşuri şi îndemnuri la libertate, a sunat bine, melodios. ARCANA a fost parcă mai relax decît data trecută. Mi-au plăcut şi atunci, dar acum suedezii au fost şi mai în formă, se vedea clar că le place şi lor să cînte la Braşov. Şi concertul de data asta a fost mai unitar, poate că asta s-a întîmplat şi datorită ritmurilor care domină noul album solo al liderului formaţiei, Peter Bjargo, poate pur şi simplu totul a fost mai bine gîndit decît data trecută, cînd oricum a fost un concert memorabil. Surpriza pregătită de artişti a fost un featuring cu cei doi catalani de la Narsilion, o piesă Arcana în care s-a auzit şi vioara fetei, că toba băiatului a fost greu de desluşit în melodicitatea Arcana, care a acoperit-o şi a anulat-o. Interesant e că deşi e vorba de muzică ambientală, sala e plină de tricouri rock şi metal, cred că la un moment dat Kogaionon & DonisArt vor aduce la Braşov şi ceva mai dur, mai pe gustul acestor tricouri negre. Muzica a fost plăcută şi bună, la intrare au fost materiale promoţionale ale formaţiilor, dar şi CD-uri gratuite, la alegere, iar după concert s-a putut discuta cu artiştii la un club din apropiere. O seară într-adevăr specială.

 


 

Mihail VAKULOVSKI

Peninsula/Felsziget, jurnal în direct

 

23 iulie 2009, Tg Mureş

 

Ce-i aia ”Ziua 0” cînd faci ceva? La Peninsula/Felsziget Tîrgu Mureş ”Ziua 0” a însemnat un super concert LUNA AMARĂ, care merita să încheie festivalul, nu să-l deschidă oficial (”oficial” pentru că înaintea lor, de fapt, au cîntat cîteva trupuleţe locale, înţeleg, şi unele maghiare, parcă, exact în ziua 0 pentru ungurii care au jucat cu Steaua în preliminariile fostei Cupe UEFA. Dar cultura nu prea are legătură cu politica, sportul sau naţionalismul, muzica nu trebuie să aibă graniţe şi frustrări de fotbalişti.

 

Am mers de la gara auto pînă la Complexul Weekend pe jos; aşa îmi place mie să simt pulsul oraşelor, atingîndu-le pielea cu talpa, iar la întoarcere am mers cu Mihnea de la L.A. şi cu Stoica de la The Others, care a cîntat cu L.A. în acest turneu de promovare a noului album, „Don't let your dreams fall asleep”, pînă în centru, apoi am mers iar pe jos pînă la hotelul Voiajor, unde mi-am proptit ancora (băi, aici portarii sînt mai tari decît scriitorii doctori în filologie, redactori şefi la revista care e principalul partener media la cel mai mare festival din Transilvania, te iau pe sus, nu contează cine eşti, pentru el eşti un fel de formaţie care cîntă în ziua 0, nu are importanţă ce valoare & popularitate ai, dacă ai acceptat să cînţi în Ziua 0 e... cam nasol... pentru imaginea ta, cazi în hăul ochilor lui). Oraşul nu mi s-a mai părut la fel de mişto ca în celelalte călătorii, cînd am făcut interviurile cu supravieţuitorii Holocaustului şi în celelalte aterizări la Peninsula... (îmi amintesc cum în anul trecut zburam prin oraş cu frate-meu, cu maşina, sau cu iubita, cu doi ani în urmă, tot cu maşina, după concerte, că înainte de se circula cam ca pe Magheru, bară-n bară)... Centrul e super, dar în rest oraşul e jalnic, cel puţin în traseul meu, care înseamnă o oră de mers la pas (impresionant e, totuşi, cum pe la 1 noaptea aici se udă florile şi se spală străzile – mai ales că abia am terminat cartea unui prieten despre tranziţia de la Chişinău, carte cu mult praf şi colb... de tranziţie). Ciudat e că – venit de la Braşov – am fost mereu îndemnat la un festival din Braşov, Watumi, afişele cu Watumi fiind lipite peste tot peste afişele cu Peninsula... M-am plimbat pe peninsulă, studiat terenul, adulmecat atmosfera, e frumos, dar dacă n-ar fi fost Luna Amară cel mai plăcut loc de azi ar fi fost piscina. Luna Amară au început lin, cu cîntece de pe ultimul album, neprogramate la acest concert, a spus Nick, dar Sorin, basistul, a avut o pană şi a întîrziat un pic şi aşa L.A. a fost la început mai calmă (ca după o eclipsă totală a soarelui). Dar toate au revenit la locurile lor foarte repede, pe scenă a fost multă energie, iar publicul a clocotit în continuu, cred c-a fost un public deosebit, deşi acesta a fost ultimul concert de lansare al albumului (n-am putut să nu filmez cîte ceva, încheierea concertului fiind ca o mărturie că Luna Amară are fani adevăraţi). Un album dedicat tinerilor basarabeni care au luptat pentru libertate şi împotriva neocomunismului în luna aprilie, ceea ce Mihnea n-a uitat să amintească şi acum, dedicînd concertul libertăţii tinerilor basarabeni, iar publicul l-a susţinut zgomotos. Un concert în care s-au cîntat piese vechi şi iubite, cîntate focos şi de oamenii din public, piese noi, cîntate şi de public, pogo non stop, bună dispoziţie, multă înverşunare & atitudine, un concert ca-n vremurile tinereţilor Luna Amară:), un concert de vis. Din păcate, băieţii n-au fost lăsaţi să cînte mai mult, deşi publicul a scandat LUNA AMARĂ mult timp după ce au fost strînse instrumentele de pe scenă... Cred că în astfel de situaţii organizatorii ar trebui să nu mai fie atît de constipaţi, mai ales cînd e vorba de cea mai iubită formaţie a serii... 

 

Mîine se anunţă ca şi cap de afiş DJ TIESTO, adorat (văd) de mulţime, dar eu vreau să ascult live VAMA, că nu  l-am văzut pe Tudor Chirilă încă de pe vremea Vama Veche, să-l revăd pe Pavel Stratan, care a cam căzut în beznă (aia roşie?) în ultima vreme, să revăd Sarmalele Reci, care au renăscut ca pasărea Phoenix. 

 

 

 

24 iulie

Cînd am urcat în autobuzul 18, prima chestie care mi-a sărit în ochi a fost emanatorul de miros EBA, apoi a răsunat, parcă la comandă, ”reclama” lui Buzdugan cu ”Şezlongul ăsta e ocupat, e rezervat de domnişoara Eba”:)). În Complexul Weekend – mai multă lume decît ieri, dar şi aşa îmi face cu ochiu’ (nu la propriu, no) o gagică puţin trecută, cu faţă de vampă care ştie ce vrea, cu un decolteu imens, chiar şi pentru vara asta, care te îndeamnă în continuu la păcat..., a, n-ai observat că are aripi de înger? Ca-n piesa rockerilor ruşi de la Nautilus Pompilius: ”Apropo, unde-s aripile tale, care-mi plăceau mie atît de tare?” Doi fotografi chei sar să-i facă poze (nu, nu trei, unu s-a abţinut... pe moment), cam ostentativ, ea le zîmbeşte ca fluturele decapitat din cartea portocalie din care citesc înainte de concerte.

 

Tudor Chirilă şi cei de la VAMA au cîntat şi piese de pe albumul Vama, şi cîntece mai vechi, din adolescenţa generaţiei mele, ca ”Nu am chef azi”, ”Vama Veche” sau ”17 ani”. Noile piese sînt la fel de faine, ”Dumnezeu nu apare la ştiri” sau ”Dragostea” (apropo de ruskii rock, are Splin o piesă în care ”iubirea vine prin cablu”) fiind piese de referinţă pentru muzica actuală, piese rock sensibile, care reprezintă tinerii cu ceva mai mulţi neuroni decît mai mulţii lor colegi de generaţie... Dar şi piesele mai sociale, cu ironie şi umor, ca ”Tata taie porcul”, au prins la publicul foarte tînăr din faţa scenei mari. N-am auzit live Trupa Veche, dar Vama Veche nu poate să existe fără Tudor Chirilă, nici măcar în amintire. Un plus faţă de V.V. la V. par să fie sunetele zglobii ale clapelor, dar şi vocalistul parcă e mai în vînă, cu mai mult chef, mai puţin blazat, deşi şi mai puţin ”supărat”... Păcat că au cîntat aşa devreme, dar ziua ies pozele mai bine, măcar atîta alinare pentru superformaţiile de devreme: azi Vama, mîine Kumm, poimîine Guerrillas, Timpuri Noi şi Viţa de Vie. După Vama publicul a curs spre Scena Coke, unde-şi acorda chitara musculosul Pavel STRATAN, care se amuza pe seama cererilor insistente ale tinerilor din public, care l-au implorat să cînte şi piese de-ale Cleopatrei. Vi-l imaginaţi pe Pavel cîntînd ”Ghiţă”? Păi închipuiţi-vă, aşa cînta: ”Ghiţă, te-aştept diseară la portiţă”:D... Da, şi a fost nevoit să cînte ”Eu beu” de... 3 ori! Lumea striga ”Eu beu, eu beu” în continuu, Pavel zicea: ”şi eu”, dar tot a trebuit să repete figura, în fine, ultima dată a cîntat mai mult publicul, care striga mai tare decît autorul piesei... A fost un concert fain, am ascultat piese vechi de pe cele trei albume, dar şi o piesă nouă, tot ghiduşă şi tot cu băut & fumat... SARMALELE RECI au intrat în scenă imediat după Pavel Stratan şi lumea şi-a amintit repede că a venit la Peninsula, totuşi, pentru rock. Formaţia pare într-o mare revenire, am văzut oameni fericiţi la Sarmalele Reci, într-o formă perfectă, numai buni pentru marile festivaluri.  Sarmalele Reci au un stil inconfundabil, rock-ul clasic fiind combinat de sarmalişti cu un jazz subtil şi plăcut. Vechile piese au sunat foarte fain, iar tinerii s-au manifestat zgomotos exact la acele piese pe care cei trecuţi un pic de 30 de ani le aşteptam, ”Ţara te vrea prost” a rupt, a fost o nebunie în faţa scenei, dar şi pe scenă, foarte mişto-s piesele de atitudine S.R.! Apoi am fost martor la o chestie ciudată pentru mine, rockerii supăraţi au dansat ca nişte găini (aşa, dînd din fund cu mîinile în aer, ca-n piesa ”Paraziţii”) pe ritmurile ameţite ale lui TIESTO (NL). Un ţîki-ţîki comercial pînă la ultima notă, o gălăgie care te loveşte-n creier şi-n orgoliu, care a adunat foarte, foarte mult public cu tricouri negre. O muzică pe care n-o poţi asculta treaz, serios... Am stat cîteva piese cu colegii, să nu zic că n-am fost la un artist acceptat, recunoscut şi apreciat de toată lumea (din lumea lui), apoi m-am cărat spre celelalte scene. Noroc că la Scena Ursus cînta o formaţie cu mult sînge-n vene, de care nu ştiam, nişte zbuciumaţi frumoşi care-mi aminteau de Gogol Bordelo, formaţia maghiară BALKAN FANATIK. O seară care s-a terminat în ritmuri vivace şi energice, un rock balcanic super tare, frate, cu un vocalist-metalist şi cu o vocalistă parcă desprinsă din filmele lui Fellini sau Kusturica.

 

Mîine vreau să (re)văd Kumm, un pic de Iris, Primal Scream, puţin OCS şi mai ales Nine Inch Nails! Nu rataţi concertul live Nine Inch Nails, pentru că Trent Reznor a declarat că acesta este ultimul turneu NIN...

 

 

25 iulie

Acum KUMM e poate cea mai matură formaţie românească, încă tineri, dar exact în vîrful carierei, cu un playlist echilibrat, piese foarte bune din toate punctele de vedere (muzică, texte, ritm, atitudine), un show live impecabil, colectiv unit, care se înţelege din priviri, din mişcări şi, mai ales, din sunete, şi care degajă plăcere, plăcerea de a cînta, plăcerea de a fi pe scenă, plăcerea de a transmite plăcere. Poate şi datorită publicului acest concert Kumm a fost cel mai reuşit kummcert, care în ultima vreme au doar showuri super mişto, fie că-s la vreun mare festival, fie că-s într-un club sau într-un pub. La Peninsula publicul pur şi simplu nu s-a îndurat să-i lase să plece, chemîndu-i şi după ce kumii au făcut gestul punkist de distrugere a instrumentelor după concert... IRIS au avut parte de o primire călduroasă, iar Cristi Minculescu a impresionat din prima, spunînd că se bucură că „vorbiţi cu mine, nu despre mine”. OMUL CU ŞOBOLANI au fost parcă mai serioşi ca de obicei şi aşa parcă le stă mai bine şi parcă aşa toate se leagă mai bine, şi pe scenă, şi în faţa scenei, şi relaţia dintre ei şi fanii lor. Scoţienii de la PRIMAL SCREAM s-au remarcat prin ritmurile emo-industriale şi mişcarea în continuu a vocalistului, care-mi aminteşte de Marcel Bostan, solistul de la Alternosfera, iar formaţia intertextualizează cu RHCP, de la noi semănînd cel mai mult cu Mushroom Story, care erau pe acolo, şi Paul, şi Nono, în faţa scenei la NINE INCH NAILS (USA). Îi cunoşteam pe NIN, le ascultasem toate albumele, de la primul la ultimul (care poate fi salvat gratuit de pe site-ul formaţiei), dar recunosc că nu m-am aşteptat la aşa ceva. Trent Reznor are o carismă rar întîlnită, cîntă foarte fain la chitară şi clape şi e vocalistul & liderul perfect, un om care seamănă cu acel super erou american fabricat pe computer, înalt, puternic, emană putere în tot ce face, orice mişcare de-a lui înseamnă putere! O formaţie gîndită la milimetru, care ştie ce să facă pe scenă, ştie ce face în studio, ştie ce şi cum vorbeşte şi sînt al dracului de talentaţi, luminile şi restul artificiilor doar desăvîrşind prestaţia lor extraordinară. Acum nu mă mai mir că Reznor l-a inventat pe Marilyn Manson, care a fost basist la NIN înainte să devină megastarul rebel pe care acum îl cunoaşte toată lumea, păi Trent Reznor, vocalistul NIN, este şi compozitorul şi producătorul lui „Antichrist Superstar”, nu doar fostul lui coleg de formaţie. Am văzut multe concerte teatrale, cu lumini şi joc de scenă perfect, cu simboluri care coborau de pe scenă sau care apăreau în spatele scenei etc., dar n-am văzut un alt concert mai puternic, în care formaţia să se concentreze atît de tare pe muzică, în primul rînd pe muzică, restul fazelor – şi ele deosebit de spectaculoase, - să vină atît de firesc şi natural, atît de subtil...

 

 

 

 

26 iulie

În ultima zi a festivalului, Complexul Weekend a fost invadat de creste vopsite, freze ciudate, tineri care arată altfel decît cei de ieri, care au venit în primul rînd pentru NIN. Motivul: e ziua Prodigy, Pro Gigi, cum a glumit Rică. Dar pînă atunci a fost o zi normală pentru un festival ca Peninsula, cu muzică rock pentru toate gusturile. Ziua a fost deschisă (pentru mine) de GUERRILLAS, formaţia clujeană de hardcore/thrash/metal, care au adunat repede ascultători ai genului, care au umplut imediat scena Ursus Party Tent, sărind şi cîntînd împreună cu Guerrillas, unindu-se într-un spirit Guerrillas. Concertul Guerrillas a fost cel mai dur de la această ediţie Peninsula, dar totodată foarte cald, cîntăreţii de pe scenă comunicînd prieteneşte cu publicul, am văzut o relaţie mult îmbunătăţită între Guerrillas şi cei din faţa lor. Vocalistul, Commandante, a dedicat piesa „Nenaviju tebia, moia strana” autorului textului acestei piese, „prietenului nostru Alexandru Vakulovski, basarabean care nu mai e în România nu din cauza sa. Sper că cine va scrie despre acest concert va menţiona şi ce spun acum despre Sandu”. Ca şi atunci cînd Mihnea de la Luna Amară a amintit de Basarabia, şi de data asta publicul de la Peninsula a reacţionat cu aplauze şi scandări de susţinere (ceea ce nu s-a întîmplat la concertul lui Pavel Stratan). Un concert fain, o trupă puternică, cu atitudine, spirit, muzică plină de forţă, aşa am pierdut Viţa de Vie, pentru că nu m-am putut dezlipi de Guerrillas. După Guerrillas am făcut sport – mers sportiv de la o scenă la alta. Am revăzut TIMPURI NOI, încîntători, ca de obicei, spirituali, haioşi, în bună dispoziţie şi ei, şi publicul, o atmosferă de sărbătoare şi de vacanţă. Cel mai tare mă emoţionează piesa lor atipică, „Tata”, cîntată în maniera sa unică de Dan Iliescu, Da-da-da-dan Ilieeeesscu, cum zice Artan. La scena Coca Cola făceau atmosferă de discotecă FREESTYLERS (UK), şi vocalistul, şi vocalista fiind veseli şi simpatici, iar muzica lor e perfectă pentru a acoperi piesele de vară, formaţiile de sezon, muzică bună, de calitate, dar uşoară, distractivă, de relaxare. GRIMUS sună tot mai bine, Vali, creierul formaţiei, care compune şi muzica, şi textele, acum cîntă mai mult, îşi foloseşte şi vocea, această formulă cu doi vocalişti adăugînd multă culoare (şi sunet, fireşte) pieselor vechi, dar şi cele noi sună excelent. Apropo, Grimus sună bine şi-n română, nu numai în engleză. Aşteptam cu nerăbdare formaţia ucraineană HAYDAMAKY, doar că în locul lor a ieşit pe scenă formaţia care trebuia să cînte după ei, ungurii de la Peterfy Bori & Love Band, care au avut un succes enorm (nu doar datorită frumoasei vocaliste blondelectronice), deşi era de aşteptat ca lumea să curgă spre TANKCSAPDA atunci. Veteranii de la Tankcsapda au încîntat, într-adevăr, uimindu-ne cu cît de mult pot face trei oameni, incredibil, Tankcsapda cu doar trei membri sună ca o mare formaţie, asta pentru că e o mare formaţie. După ei au intrat în scenă PRODIGY, dar doar după o aşteptare cam lungă şi după ce scena a fost umplută de aburi multicolori. Am fost în primele rînduri şi am simţit energia pe care o degajă Prodigy prin ceea ce fac ei pe scenă, un show original marca Prodigy, acţiune scenică, mişcare în continuu, sunete stridente, voci ingenios ţipate, publicul nu rezistă să nu sară pe notele Prodigy, asta e clar. Dar n-am rezistat să nu mă duc să văd dacă n-au venit cumva haidamacii. Frate, la Coke lumea era fericită. Cazacii aveau un dans sportiv irezistibil, vocalistul cîntînd doar cu zîmbetul pe buze, comentariile lui fiind mult mai concrete, frumoase, exacte, sincere şi interesante decît ale celor de la Prodigy, multitudinea de instrumente şi de stiluri făcînd tot publicul să ţopăie ca vrăjiţi, a fost o vrajă minunată care nu m-a mai lăsat să mă întorc, nici la Prodigy, nici la Braşov, pînă la încheierea spectacolului Haydamaky, care nu s-ar fi terminat niciodată dacă ar fi fost după gustul & dorinţa publicului, care s-a manifestat cel mai zgomotos la ieşirea din scenă a vreunei formaţii, fiind nevoiţi să mai cînte cîteva piese ska-etno-folk-rock sportiv, tot dansînd şi tot cu zîmbetul pe buze. Haydamaky seamănă ca stil şi ca atitudine scenică cu Zdob şi Zdub (au tot zis de Transilvania şi România, avînd în repertoriu o super piesă inspirată din folclorul românesc, "Stara Rumuniya", dar nu cred că ştiau că vecinii lor basarabeni vorbesc aceeaşi limbă cu românii, altfel sigur ar fi exploatat situaţia), seamănă şi cu Kultur Shock şi Gogol Bordelo, dar Haydamaky ne sunt mai apropiaţi. Haydamaky mi-au lăsat un gust proaspăt şi m-au umplut de energie, astfel ajutîndu-mă să merg pînă la 4 noaptea cu maşina fără să-mi fie somn deloc, în drum spre casă.

La Peninsula 2009 a fost aceeaşi atmosferă unică de festival, peninsula din Tîrgu Mureş fiind un loc perfect pentru o astfel de întîlnire cultural-turistică, unde chiar te simţi liber, şi la propriu, nu doar la figurat. Ca o observaţie mai puţin firească pentru o întrunire culturală, la Peninsula au fost la modă vocaliştii musculoşi, de la ex-sovieticul Pavel Stratan la americanul Trent Reznor de la NIN, dar nici Comandante de la Guerrillas nu-i chiar subţirel, şi nici Oleksandr Yarmola, vocalistul de la Haydamaky, nu e străin deloc de sala de forţă, ca şi noul membru Prodigy...

 

Vladimir BULAT

De 13 ori Gărîna

Chiar dacă am ajuns doar a doua oară (după 2003) la Gărîna, festivalul de jazz din această localitate din munții Semenicului a adunat deja 13 ediții; și în ciuda cifrei - a fost cea mai tare oferta în materie de jazz oferită vreodată în România! Acum 6 ani numele cel mai sonor adus de Banat Jazz la Gărîna a fost Eberhard Weber, iar anul acesta e chiar frustrant să numești cine e „cel mai cel mai”, căci pentru un cunoscător parcurgerea programului este o delectare absolută. Fără nicio exagerare. În fiecare seară am avut muzicieni norvegieni de primă mână (primo: Terjie Rypdal; secundo: Helge Lien Trio; terzo: Nils Peter Moelver), iar formația Trigon a avut o prestație absolut ”explozivă”.
Liderul trioului Helge Lien e pianist. Și unul absolut fantastic, care știe să ”stoarcă” din acest instrument ce are mai bun: firescul sunetului, înainte ca acesta să amuțească. Prestația acestei mini echipe s-a desfășurat după o ploaie devastatoare, violentă, abundentă, care a alungat cea mai mare parte a publicului adunat în Poiana Lupului în amurgul zilei de sâmbătă. A rămas o cohortă de fani, de adevărați fanatici ai jazz-ului, pentru că acel spectacol la care am asistat a fost unic: fără amplificarea obișnuită, fără orga de lumini; s-a cântat acustic, cu un public ajuns aproape de extaz... rămas în picioare pe bușteni - din cauza apei, dar și a încântării! Nu pot oculta faptul că pe parcursul a mai bine de o oră și jumătate, cât a durat ploaia cu averse, acești trei minunați muzicieni au rămas pe scenă, în așteptarea momentului potrivit să înceapă spectacolul. Marii muzicieni au și caractare pe măsură. M-am convins încă o dată. Românii au avut marea șansă să-i vadă și să-i asculte...
Grupul Trigon are 17 ani de la înființare, iar neobositul Anatol Ștefaneț nu dă semne de oboseală, nici de lipsă sau măcar diminuare a inspirației. Mereu suprinde, încântă, experimentează, perseverează. Având alături niște muzicieni tineri contagios de talentați (Dorel Burlacu, Gari Tverdohleb, Sandu Arcuș) nici nu are voie să se lase din goana sa de ”locomotivă muzicală”. Trebuie să funcționeze ca model și lider. Când e pe scenă - vioara se încinge, arcușul cedează... Muzicianul Arcuș actează însă cu firescul unui ferestrău nemilos. Multele instrumente pe care le mânuiește cu o virtuozitate aproape barocă devin fiare îmblânzite, căţelușe ce se gudură pe la picioare. Despre foarte puțini muzicieni te poți exprima în acești termeni comparativi, și e meritul ”vulpoiului” de Ștefaneț să fi adus în scenă un așa emul. Quartetul Trigon renaște de la an la an, deși vârsta e a majoratului! Chitaristul John Abercrombie provine din mediul rock-erilor, tocmai de aceea recitalul lui a atins cotele maxime de audiență. Poiana Lupului adunase mii și mii de oameni, care l-a ascultat pe colosalul interpret, secondat de tobe de nu mai puțin celebrul Joey Baron, despre care am mai scris. Deși muzicianul Abercrombie a dat semne evidente de oboseală și extenuare fizică, chitara lui a fost la fel de pastorală și poetică precum o știm din cele mai bune albume ale sale. Nu am putut decât regreta absența violonistului Mark Feldman, companionul din ultimii ani al lui Abercrombie, cel puțin pe minunatele albume ca: Cat 'n' Mouse (2002), Class Trip (2004), The Third Quartet (2007). Abercrombie face parte din ”generația de aur” a casei de discuri ECM.
Joey Baron nu se dezminte, și-a inventat propria ”alchimie” și ”energetică” cu care strunește tobele!
Trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer a devenit celebru încă de pe vremea primului său album scos la ECM, Khmer (1999), și de atunci nu încetează să ”vrăjească” pe ascultătorii săi prin sunetul său special, unic, recognoscibil. Molvaer îmbină cu ajutorul echipamentelor ”dirijate” de atot-știutorul său Appel Mac motive inspirate din folclorul cântat al nordicilor, cu elemente ale undergoundului european al momentului. E o muzică stranie, dar și capabilă să te transpună în spații de reverie și realități paralele...”Electronistul jazz”, pre numele său Ervind Aarset e o figură misterioasă, meditativă, introvertită. Și astfel e și muzica pe care o face. Acum a actat în calitate de ”secund”, în timp ce la festivalul de jazz de la Timișoara din anul trecut l-am audiat într-un recital unde era lider. Iar concertul de atunci a rămas de neuitat.
O enormă dezamăgire: saxofonistul austriac Ulrich Drechsler; așteptam cu înfrigurare și bucurie recitalul său, după ce în septembrie 2008 am avut ocazia să-l audiez la Chișinău pe Drechsler în formula de trio. Interpretase atunci un jazz energetic-molipsitor, alert, viguros, responsabil și larg. Acum venise cu alți muzicieni, inclusiv cu un ”freaka da' discuri", punând publicul pe dansuri, oferindu-le un cocktail mixat dintr-un soi de bossa nova și groove. Ambele diluate și pervertite. Ce mai, direcția asta coruptă a jazz-ului îmi displace profund. Stan Getz a fost singurul muziacian care putea să se aventureze în acest hățiș de liane latino, și nu se împotmolea în căldura lor amăgitoare... Drechler, neamțul, nu a fost deloc credibil în această atmosferă languroasă și lubrică.   

 

ARTmania – Cu My Dying Bride în suflet, cu Opeth în gând...

de Veronica D. Niculescu

 

 

Bineînţeles că bucuria muzicală numărul unu a Sibiului rămâne festivalul ARTmania. ARTmania 2009 a fost, probabil cea mai reuşită ediţie de până acum. Trupe mari, public numeros şi fericit.

 

PRIMA ZI. Ca să ne reamintim de ce e ART, festivalul a început la prânz cu vernisajul de fotografie "From a Dark Mind", cu fotografiile lui Aaron Stainthorpe, vocalistul de la My Dying Bride. Când am ajuns acolo, Aaron deja dădea autografe, se fotografia şi vorbea cu oricine dorea. A vorbit despre pasiunea lui de-a fotografia şi de-a împărţi cu ceilalţi ceea ce, altminteri, este şi rămâne doar în tine - o stare, un gând. Ca-n poezie, spune. Iar fotografia lui Aaron Stainthorpe este poezie.

Seara, concertele. De astă dată, sunt trei recitaluri pe seară, cu trei trupe mari şi late. S-a renunţat la cele româneşti, din deschidere (totuşi, anul trecut mare bucurie a fost Negură Bunget). Organizare excelentă - se intră pe la toate colţurile Pieţei, spaţiul fiind îngrădit, iar afară e un Info Point într-un cort, unde se vând bilete pe loc, fără coadă, şi se predau obiectele interzise - cum ar fi umbrela mea verde-brotac, oricum inutilă pe-o vreme frumoasă - recuperate apoi pe baza unui bon. În spaţiul festivalului, au fost amenajate multe puncte de vânzare – tricouri cu trupe, DVD-uri cu muzică şi nelipsita bere. Toaletele ecologice şi lavoarele – acestea din urmă fiind o premieră – au fost suficiente. Lume, mai multă ca la oricare ediţie de până acum.

Cine-a cântat în prima seară: Tristania, My Dying Bride, Opeth. De la ora 19 până spre miezul nopţii. Tristania a cântat în deschidere, iar la My Dying Bride a fost un vârf de spectatori. Britanicii My Dying Bride au venit cu noul album, "For Lies I Sire", dar au cântat şi cântece mai vechi, cunoscute. Aaron Stainthorpe vrăjeşte, pozează, încremeneşte la poză. E tot poezie în rolul lui, perfect interpretat. Aaron a reamintit că a mai fost aici la ediţia din 2007, iar organizatorii au mărturisit că datorită lui vin acum şi alţii la Sibiu – s-a dus vorba bună.

Apoi a fost Opeth, o încântare pentru urechea dispusă la rafinamente progresive. Solistul trupei le-a spus fanilor să fie fericiţi în România: în Suedia, şi mai nicăieri în Europa, n-ai să mai vezi festival rock în centrul unui oraş.

Conform directorului festivalului, Codruţa Vulcu, cei de la My Dying Bride au spus despre concertele de la Sibiu că au fost unele dintre cele mai bine organizate la care au participat.

 

A DOUA ZI. Nightwish a adus un public record la festivalul ARTmania. Spectatori veniţi nu numai din Sibiu, dar din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării, precum şi de peste hotare, s-au bucurat de un show interesant, inclus în turneul mondial de promovare a albumului „Dark Passion Play”. Spectacolul trupei Nightwish a încheiat sâmbătă seara seria de concerte din Piaţa Mare, din cadrul ARTmania.

Sâmbăta a început însă cu o altă surpriză foarte plăcută – trupa ungurească Subscribe. Muzică tradiţională maghiară combinată cu rock, doi vocalişti, energie debordantă. Cei şase tineri de la Subscribe au fost o excelentă deschidere pentru suedezii de la Pain, care au venit la Sibiu în cadrul turneului mondial pe care îl întreprind alături de Nightwish.

Pentru cel din urmă concert din Piaţa Mare, al trupei Nightwish, au venit cei mai mulţi spectatori. Încă de la începutul festivalului, organizatorii au ştiut că anume pentru acest concert s-au vândut cele mai multe bilete. Într-adevăr, s-a înregistrat un record al tuturor ediţiilor – practic, piaţa a fost plină, au fost peste zece mii de oameni veniţi în valuri în spaţiul anume amenajat şi alte câteva mii de spectatori fără bilet de jur împrejur, dincolo de garduri, în zona apropiată scenei, unde se stătea practic om lângă om. S-a cântat şi s-a dansat timp de o oră şi jumătate.

Nightwish îşi promovează prin acest turneu ultimul album, "Dark Passion Play". Atmosfera de la Sibiu a fost incendiară – Nightwish a scos scântei, şi la propriu şi la figurat; şi-au condimentat show-ul şi cu efecte pirotehnice, iar efectul luminilor a fost deosebit. „Producţia de lumini dimensionată de cei de la Nightwish este impresionantă. Nu s-a făcut nici un fel de rabat, li s-au îndeplinit toate dorinţele”, mărturisea Silviu Scrob, responsabil cu partea tehnică a festivalului ARTmania. Trupa finlandeză s-a declarat încântată, noua solistă a vorbit mult cu publicul şi a mulţumit, iar la final muzicienii s-au fotografiat pe scenă, cu Piaţa Mare şi miile de spectatori în spate.

Duminică, în ultima zi, nu au mai fost concerte în Piaţa Mare. Festivalul s-a încheiat la cetatea Cisnădioara, cu un concert inedit susţinut de Luna Amară cu ocazia lansării celui de-al treilea album, „Don’t Let Your Dreams Fall Asleep”. Din păcate, nu am ajuns. Aud luni dimineaţa, la Radio România Cultural, o interesantă relatare a Dariei Ghiu despre festival. Şi ei i-au plăcut My Dying Bride şi Opeth!

 

Ca visul, fuse şi se duse ARTmania 2009... Eu rămân cu My Dying Bride în suflet, cu Opeth în gând, cu întreaga atmosferă într-un glob de cristal care se numeşte simplu - plăcere.

 

 

Foto: Veronica D. Niculescu