DIALOGURI TIUK

Florin Partene: “ Nimeni nu scapă de-aici, din vis nu se poate ieşi”
Interviu realizat de Ana Dragu

- Începem interviul cu o reverenţă şi cu rugămintea să încerci să nu răspunzi laconic. Pentru asta dau o bere. Florin Partene, în primul rând unde şi când s-a născut John?

- De unde John? Cred că e o consecinţă a faptului că mă intitulez Ioan Florin. Multă vreme am fost doar Ionică, după care amicii mei mai mari au plecat la şcoli, unde, bănuiesc, au îndurat multe umilinţe şi revelaţii sociale. În prima lor vacanţă eram deja John. Aşa a început. Am fost apoi John pentru că după altă vreme trebuia să-mi spun numele la strângerea mâinilor necunoscute, moment în care Ionică nu putem fi. Eram un sfios şi mă sfiam de numele meu. Când prima domnişoară mi-a spus John am rămas pentru totdeauna aşa. Însă cu adevărat sunt John de când prietenii mă strigă aşa şi sub acest nume mă poartă în gândurile lor. Eu tot sper că pot să fiu şi Florin Partene.

- Ce a fost la început? – amintiri din copilărie, din satul memorial Florin Partene. Apoi despre şcoale şi universităţi.

- Cred că toată lumea ştie că m-am născut în Maieru, judeţul Bistriţa-Năsăud. Chestiunea cu satul memorial Florin Partene o consider o drăgălăşenie din partea ta, aşa că n-o pot comenta. În rest, e simplu. După ce Liviu Rebreanu a copilărit la Maieru, toţi cei de acolo, coţobreii, cum li se spune, mai ales partea bărbătească, se nasc în „cuibul visurilor”. Aşadar, cea mai mare parte a vieţii visăm. Tot astfel cam de două ori pe an suntem condamnaţi să ascultăm vorbe rotunde ale celebrilor fii ai satului întorşi pe meleaguri să ne înveţe cum e cu satul acesta. Corect e să repet vorbele lor, căci spusele sunt exacte, iar Maieru nu poate fi decât aşa. Cuibul visurilor e străjuit de trei măguri. Are oameni destoinici şi râpe cu fân. Măgura mea preferată e Măgura Porcului, unde nu demult trăiau zâne. Avem beţivul satului, filosoful satului şi o şcoală foarte mare. Când nu mă vede nimeni mă uit pe furiş şi la celelalte două măguri. Nimeni nu scapă de-aici, din vis nu se poate ieşi. Însă cine are nevoie de astfel de poveşti….

-    Ce voiai să te faci când ai fi fost mare?

-   Voiam să mă fac şofer şi tată. Am mai vorbit undeva despre asta. Adevărul e că nu prea am vrut să mă fac ceva anume. Credeam cu tărie că viaţa se rezolvă de la sine şi, deşi e infantil, încă mai cred la fel.

-    Din ce e făcută viaţa lui John ?

-  Grea întrebarea aceasta. Nu m-am gândit niciodată la atare compoziţie. Viaţa mea e făcută în principal din tot soiul de falseturi. E făcută, cum spuneam, din false amintiri, soţie şi fetiţă, grija pentru lemnele de foc. Prietenii şi maxima lor generozitate şi un mers repezit ca şi cum în fiecare clipă aş avea ceva foarte important de făcut. Totuşi, grea întrebarea aceasta. E o viaţă bună. Încerc să scriu, să citesc, beau cafea şi bere. Nu cutez la prea multe…

-    Prima carte citită. Impresii. Cartea cărţilor pentru tine. Există aşa ceva?

-    Am crescut într-un loc unde nu existau cărţi şi asta se vede de departe. Chiar prima carte citită nu o ştiu acum, însă am citit ani în şir romane poliţiste mâncând roşii sau cu lanterna sub pătură, să nu consum curent. În fine, când vrei să citeşti, când cărţile vin la tine, găseşti mereu o soluţie. Între timp am reuşit să mai aflu câteva lucruri despre cărţi, cum ar fi că unele nu merită sau că altele îţi pot schimba viaţa. Impresia primă a rămas însă aceeaşi. Fascinaţia care însoţeşte fiecare nouă carte. Pe mine la început cel mai mult m-au fascinat, pe lângă mulţimea de pagini prinse laolaltă, spaţiile albe, spaţiile albe de la sfârşitul capitolelor, unde continuam eu povestea, dar mai ales spaţiile albe dintre rândurile scrise. Un fel de valuri care vin mereu peste tine, iar tu trebuie să ţii mereu capul sus, trebuie să respiri plutind pe ele. Aşa a fost.

-    Când şi cum te-ai aprins după poezie? Prima poezie pe care ai scris-o sau amintiri despre ea. Ce te-a inspirat să te apuci de scris şi ce te inspiră astăzi?

-    Greu, foarte greu de spus. Într-un anumit sens, dintotdeauna am fost acolo, aşa m-am pomenit şi cred că aşa se întâmplă începutul. E ca respiraţia sau ca primul vis. Odată cu prima reverie vine şi prima poezie. E oricum o situaţie foarte asemănătoare cu a celor două copilării ale mele, copilăria reală şi copilăria imaginară, copilăria mare şi copilăria mică, cum le spun eu, imposibil de diferenţiat, fără sens de separat. Cu prima poezie scrisă a fost însă cam aşa. Prima poezie a coincis cu una dintre primele umilinţe, ca în manualul de psihologie. Primisem o temă pentru elevi deosebiţi la română. Fratele mai mare, care era după părerea mea exagerat de priceput la toate, n-a vrut în ruptul capului să-mi scrie poezia despre mamă. Am fost nevoit s-o scriu singur, plin de gânduri războinice. Îmi amintesc că se numea „Iarna”. Profesoara mi-a spus, desigur, că nu eu am scris-o şi aproape m-a convins de asta, pentru că argumentul era zdrobitor: dacă aş fi scris-o eu, mi-aş fi dat seama că iarna nu se potriveşte nici măcar ca titlu cu o mamă, fie aceasta chiar o femeie simplă ca mama mea. În clasele mari am scris poezia „Ploaia”. După ce i-am cunoscut pe Ioana, Dan, Viorel Paraschivoiu şi Marin am scris altfel de poezii. Am cântat femeia şi am fost mereu un nostalgic fără nostalgie. Mă inspiră, desigur, orice.

-    Viaţa la Sîngeorz Băi. Cu cine bei beri?

-    Viaţa la Sîngeorz-Băi e o viaţă bună. Numai să vrei şi poţi oricând să treci linia ferată şi ai ajuns într-o staţiune balneară. Dacă nu, poţi străbate Strada Republicii numită de Marin Mălaicu-Hondrari „intestinul gros al Sîngeorzului” şi ajungi la Muzeul de Artă Comparată, un loc ireal pentru orăşelul acesta. Acolo e Maxim Dumitraş şi, dacă ai noroc, dă o bere şi o tocăniţă la vinclu. Tot în această viaţă e Marin şi pe Marin dacă îl chemi vine la orice oră, ceea ce-mi oferă o mare linişte. Sunt apoi vizitele lui Dan Coman, acum puţin schimbate, căci descinde mereu dintr-o maşină infernală şi atunci mă însufleţesc. Mă va certa pentru ceva? Oare ce-am mai făcut sau ce n-am mai făcut? Şi astfel, pe unde trece, aerul se învolburează. E drept, a fost mişcat şi de alţii… Ce să tot spun despre viaţă? Aerul e ozonat, iar încălzirea cu lemne....

-    Scriitori preferaţi, maeştri, ca să zic aşa, dar şi autori contemporani pe care îi citeşti cu plăcere.

-    Eu pot să dau un nume, iar numele este, desigur, Virgil Mazilescu. Răspunsul la întrebarea aceasta e totuşi puţin altfel. Mi se întâmplă cum se întâmplă tuturor să prefer o pagină sau o sută dintr-un anumit autor, dar la un moment dat un rând să nu-l pot pricepe şi atunci autorul nu e preferat. Prefer aşadar literatura pe care am puterea să o pricep fără să mă laud că altceva nu mai există. În general, aştept de la scriitori, ca şi de la viaţă, să mă emoţioneze. Unii exagerează şi mă pun de-a dreptul pe gânduri, iar pentru un om neobişnuit cu ele, gândurile pot să depăşească orice realitate. Contemporan cu mine, Dan Coman m-a pus serios pe gânduri. Mă străduiesc să citesc măcar ce se scrie în zilelele la care şi eu asist. Nu cred că e nevoie de multe, multe nume, pentru că nu s-ar mai înţelege nimic.

-   Povestea “Reverenţei”, dacă a fost una. Câte alte titluri ai avut în vedere?

-   Reverenţa... Aşa mi s-a părut potrivit, e pentru ce am scris acolo un titlu destul de bun. De când am greşit cu titlurile, le aleg greu. Aş fi vrut să se numească în mai multe feluri, cel mai potrivit era, desigur, acela pe care n-o să-l menţionez, iar altul era “hârtie”. Mă rog, după puterile pe care le-am deţinut. Oricum „reverenţa” aceasta a fost scrisă după Fiad, după întâlnirea de poezie de acolo şi după ce mulţi ani nu am scris aproape nimic. Cărticica a apărut la editura Vinea şi îşi datorează existenţa în egală măsură autorului, delicateţei lui Dan Coman şi încrederii domnului Nicolae Ţone în el. Le mulţumesc tuturor. Marin m-a ţinut de mână, dar asta o ştim cu toţii...

-   Cine e cel mai mare critic al poeziei tale, în afară de tine însuţi?
-  Pentru mine contează toate părerile. Văd că mereu trebuie să dăm nume. Nu am nicio problemă cu asta, dar e redundant, iar redundanţa nu e primită între argumente. Treaba ei. Eu zic aşa: am avut şansa unor oameni deosebiţi şi pe măsură ce anii trec peste noi devine tot mai vizibil ceea ce înainte doar bănuiam, oameni care poartă cu ei o taină, îţi pot arăta drumul. Sunt prietenii mei aceeaşi, cu voia dumneavoastră, Dan şi Marin. Cine nu îi cunoaşte încă, mai are timp. Timpul încă nu le aparţine, dar l-au început şi îl vor cuceri.

-   Poezia şi profesoratul. Ce predai? În ce relaţii sunt elevii tăi din Maieru cu literatura?

- Aici chiar nu ştiu ce să zic. Profesoratul e slujba, poezia e fiecare clipă şi, în felul acesta, sferele celor două noţiuni se intersectează. Ciudată alăturare poezia cu a fi prof, cu toate că poezia se întâlneşte în taină măcar cu ce nu te aştepţi. Sunt nevoit să port o slujbă, nu-mi procură plăceri, dar nici nu mă încurcă. Profesorii, în nenumăratele lor specializări, deţin diverse taine, de la taina de mate la taina de română şi retur. Cum alte taine nu mai există eu predau ce rămâne. Acolo unde e şcoala mare încap şi eu şi, dacă e să fie aşa, îmi spun profesor a toate disciplinele. Exagerez, desigur, dar cum răspunsul la întrebare îmi aparţine, este permis. Mai multe despre relaţia elevilor mei cu literatura nu ştiu. Cred că trec pe la bibliotecă mai mult decât colegii mei, însă, din păcate, niciodată nu am avut un elev, măcar unul mic, mic de sancţionat conform regulamentului, pentru că în timpul orei mele citeşte, chipurile, pe furiş, o carte. Cred că elevii, ca şi profesorii lor, citesc, iar unii chiar scriu, pentru că acolo e cuibul visurilor, iar scrisul e natura visurilor. Le este însă foarte, foarte ruşine să fie elevi şi să mai şi scrie.
-   De ce scrii atât de rar?
-  Nu cred că scriu rar, scriu însă doar atunci când nu mai suport soarele, iar luna e o tâmpenie şi în afară de aştri nimic nu mai e. Dacă se întâmplă rar, e bine. Binele e rar... iată reminiscenţe ale şcoalelor prin care am trecut, respectiv matematica la Maieru şi filosofia la Cluj. Sunt multe zile în care nu înţeleg cuvintele decât separat. Alăturate în special meşteşugit cum ar fi „minte luminată” nu-mi spun nimic, nu înţeleg, lumina nu-mi răspunde. Sunt şi zile în care îmi reinventez copilăria mică pentru a avea una mare şi pentru că din vis a ieşi, e pierzanie de vreme. Cam complicat, nu? Aşadar, scriu când trebuie, pe înţelesul meu, când e obligatoriu şi chiar şi aşa greşesc cel mai adesea.
-    Dacă te-ai afla într-o perpetuă vacanţă plătită cum ţi-ai dori să ţi-o petreci?

-  Dacă m-aş afla, m-aş afla cu siguranţă la Sankt Petersburg, într-o uriaşă plimbare de la Palatul de Iarnă la Palatul de Vară. Sau măcar în Cluj, dar tot aşa: de la Palatul de Iarnă la Palatul de Vară. Eu socotesc că oricine merită să fie plătit pentru astfel de cutezanţă.


Foto: m.vklvsk

„Adevărata libertate este cea interioară”,
interviu cu Harry Tavitian,
realizat de Mihail Vakulovski
 

- Domnule Harry Tavitian, aveţi o serie de concerte de jazz care se înscriu în cadrul „cursurilor de limbă, cultură şi civilizaţie românească”... Despre ce e vorba, mai concret?

- Acest concert este al patrulea, dintr-o serie de şase concerte numite „Teach Me Tonight”, pe care le fac în colaborare cu Institutul Cultural Român în acest an. Ideea acestui proiect este că prin ceea ce istorisesc despre jazz, dar şi prin muzica pe care o oferim – eu, împreună cu invitaţii mei – să împărtăşim publicului ce înseamnă jazz-ul ca fenomen viu, ca artă care a marcat secolul 20. Elementul de bază al acestei muzici, improvizaţia, este sublimarea ideii de libertate. A singurei libertăţi adevărate - cea din tine. Nu fac o prezentare exhaustivă, cronologică, dând informaţii care acum se pot găsi uşor pe internet, ci împărtăşesc din experienţa mea personală, rezultatul a aproape 40 de ani de jazz. Pentru a te îndrăgosti de jazz, e esenţială participarea la concerte. Există o idee preconcepută: că jazzul e doar pentru iniţiaţi. Da! Jazzul este pentru nişte elite. Cele ale oamenilor normali, deschişi. Omul firesc, natural, este astăzi din ce în ce mai rar, devenind, fără voia lui, o elită. Asta este elita jazzului. Comunicarea în jazz, între scenă şi sală, este de un tip special. Jazzul este improvizaţie. Muzica se naşte acolo, în faţa publicului. Participarea muzicantului este totală, dăruirea lui este totală. Publicul simte lucrul acesta şi legătura se realizează de la sine. Prin felul în care se bucură de clipa aceea irepetabilă, de muzica născută spontan în faţa lui, publicul e împreună-creator cu cel de pe scenă. Acest concert este prilejuit, de asemeni, de cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie românească organizate vara de ICR în Braşov. Cred că muzica pe care o facem eu şi invitatul meu, percuţionistul Cserey Csaba - în care încercăm o sinteză între free-jazz şi muzica de cameră contemporană, pe de o parte, folclor şi muzica medievală, pe de altă parte - poate fi foarte sugestivă pentru participanţii la cursurile de limbă, cultură şi civilizaţie, pentru ce înseamnă azi identitatea culturală românească.

 

- Aceste concerte pe care le susţineţi cu Cserey Csaba sînt foarte spectaculoase, ţin minte că la Peninsula aţi avut concert în acelaşi timp cu capul de afiş al festivalului, dar la scena unde cîntaţi dvs. nu era loc de respirat, deşi concertul e în natură, nu exagerez deloc... Cum reuşiţi să vă apropiaţi atît de tare publicul?

- Prin simplul fapt că noi nu mergem la concert ca birocraţii la birou. Noi mergem la concert ca să cântăm. Fiecare concert înseamnă noi poveşti pe care le spunem amândoi. Sacul ăsta este cam fără fund, pentru că noi nu ştim aceste poveşti pe din afară, ci le scornim. Apropierea noastră cu publicul se face de la sine, pentru că suntem toţi oameni deschişi, calzi, dornici de a da şi de a primi, ziditori (chiar dacă uneori mai dărâmăm, punem altceva în loc) şi încă multe altele. Ăştia sunt oamenii jazzului... o lume aparte care ştie că se trage din suferinţă şi că este datoare cu o suferinţă. De aici vine bucuria acestei muzici. Care, de fapt, nici nu mai este muzică... este Jazz.

 

- Pe 17 iulie vă întoarceţi la Braşov. Cum vă pare publicul de la Braşov, unde vă întoarceţi din cînd în cînd cu concerte? Cum vă pare Braşovul ca oraş?

- Aştept cu nerăbdare să mă reîntâlnesc cu publicul din Braşov, oraş cu tradiţie jazzistică, în care mi-am petrecut studenţia şi unde s-a născut şi prima mea formaţie de jazz. Povestea este cam aşa: în Braşov trăia unchiul meu Aram – Dumnezeu să-l ierte – farmacist cu renume, văr cu tata. În 1973, după ce dădusem 2 ani la rând la engleză la IP3 la Constanţa şi picasem, unchiu’ Aram mi-a zis să încerc la Braşov, la Pedagogie muzicală. Era cam greu... Eu făcusem doar 8 ani la şcoala de muzică şi, deşi în primele clase eram socotit un fenomen, din clasa a cincea îmi intrase engleza în cap, iar cu pianul ajunsesem o fosilă. Prin clasa a 11-a descoperisem blues-ul, care fusese ca un cataclism pentru mine. Cu chiu, cu vai, am intrat, în 1973, la Braşov, la Facultate – la examen am cântat comisiei (de oameni foarte deschişi) Bach, Beethoven, câteva bluesuri şi o prelucrare proprie după o romanţă armenească. Îmi amintesc cu plăcere de profesorii şi de colegii de la Braşov. Camera de cămin din Memorandului a fost martora multor nopţi nedormite la partide de pocker... Vărul meu, Mihai – băiatul lui Aram, cânta şi el la chitară bas şi în 1975 am făcut prima mea formaţie de jazz, cu care am participat la Festivalul de la Sibiu. Multe ar mai fi de povestit despre Braşov, dar să dăm seama măcar pentru Festivalurile de jazz „de dinainte”, de fanii care, chiar dacă în anii din urmă concertele mele la Braşov nu au mai fost aşa de numeroase, îmi sunt la fel de apropiaţi.

 

- Puteţi să ne povestiţi despre concertul legat de revolta anticomunistă de la Braşov din 1987? E un eveniment despre care nu se prea ştie...

- Cu peste 10 ani în urmă, într-o emisiune de televiziune, spuneam că «au fost foarte multe lucruri pentru care eu nu am aşteptat o revoluţie ca să le fac». Toată lumea spune că la Revoluţie ne-am câştigat libertatea. Eu ştiu dacă o fi adevărat sau nu? Adevărata libertate este cea interioară. Fusesem invitat la emisiune după Concertul de Crăciun, un Atelier de improvizaţie memorabil, care se numise „Praznic”; printre invitaţi fuseseră pianistul Lucian Ban, saxofonistul Edi Neumann, basistul Vlaicu Golcea. Avusesem şi o scenografie extraordinară – o instalaţie cinetică a lui Mugur Grosu, cu câteva sute de linguri de lemn. Pot să spun că sunt „un veteran” al concertelor de Crăciun (am organizat la Constanţa ani de-a rândul asemenea concerte, primul in 1982) şi al prelucrărilor după colinde româneşti şi armeneşti (pe prima am făcut-o în 1983). Pentru suitele de Crăciun pe care le prezentam în anii ’87-’89 am studiat obiceiurile legate de această mare sărbătoare. Apăream cu texte de colinde, costumaţie, instrumentaţie adecvată, tot ce trebuie pentru a crea atmosfera de ritual. Partea de teatru instrumental era importantă în acele suite. Cu puţinele mijloace pe care le aveam, încercam să aducem puţină lumină în suflete. Pe 20 decembrie se împlinesc 22 de ani de la concertul nostru de la Festivalul de jazz Braşov din 1987, în care am cântat prima oară Suita de colinde româneşti pe teme de Bela Bartok; la trei săptămâni după Revolta de la Braşov - când în oraş încă mai era o atmosferă atât de apăsătoare cum nu am mai văzut niciodată, nicăieri - am început suita cu textul "Sculaţi, sculaţi, boieri mari, sculaţi voi români plugari!" Cu toate că era o suită de colinde, păstrasem dramatismul muzicii lui Bartok. Nu pot să uit starea de spirit din sală şi cum au venit la sfârşit oameni în toată firea la mine, cu lacrimi în ochi, şi mi-au zis: „Nu vă daţi seama ce aţi făcut pentru noi, în seara asta”. Imediat după concert, în cabina artiştilor, a trebuit „să dau explicaţii”, ce semnificaţie a avut suita. Mă aşteptam la asta şi venisem blindat: „Păi eu, armean, să vă explic dumneavoastră tradiţiile populare româneşti? Nu ştiţi că se pleacă la colindat, în noaptea de ajun? Deci, gazdele trebuie să se trezească din somn. Textul pe care l-am spus e unul publicat în Anuarul Maramureşului”. Aveam anuarul la mine, le-am arătat şi cartea „Colinda românească” a Monicăi Bratulescu, din care citase şi Mircea Eliade. Le-am vorbit despre sincretismul artelor în teatrul popular, pe care încercam să-l recreăm în limbajul jazzului. M-au lăsat în pace. Şi chiar se bucurau ca au ce raporta “mai sus”.

 

- Ce program aveţi în vara asta? Unde vă mai putem asculta/vedea?

- Dumbrăveni, Gmunden, Vălenii de Munte, Frankfurt...

 

- Unde putem să vă găsim albumele? Lucraţi la un nou album? Mai reeditaţi din cele mai „vechi”?

- Următorul trebuie să iasă în septembrie. Este un duo cu clarinetistul german Hans Kumpf - „Live at Comburg Castle”, înregistrat în Germania acum un an.

 

- Să vă întreb şi cîte ceva mai... uman...

- Jazzul e mai uman ca noi. Aşa ca... ce sa mă mai întrebaţi?

 

- Ceai sau cafea?

- Ceai negru cu miere şi rom.

 

- Fotbal sau hochei?

- Rugby, hockey, snooker.

 

- Literatură sau pictură?

- Totul ca o poezie.

 

- Rock sau pop? Manelele au dreptul la existenţă?

- Mi-am luat raţia de rock la vremea cuvenită, între 1965-’75. Oricine are drept la existenţă, pe riscul lui. Manelele şi-au atins vârful în epoca lui Anton Pann. Cele de astăzi sunt un revival trist şi vulgar.

 

- Ce hobby-uri are Harry Tavitian? Ce vă place să faceţi în timpul liber?

- Să stau în pijamale şi papuci. Până acum câţiva ani jucam table masiv. Dar bătrânii armeni din Constanţa au cam murit şi nu prea mai am adversari.

Pictez pe pagină speranţele şi bucuriile mele”,

interviu cu Dumitru CRUDU,

realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

- Dumitru, abia ai publicat romanul „Măcel în Georgia”, care e debutul tău în proză. Eşti mulţumit de cum arată cartea ca obiect, coperta? Ce-ai schimba la o nouă ediţie?

- Mai întîi şi întîi, Mihai, vreau să spun că da, Măcel în Georgia reprezintă debutul meu în proză, fiind primul meu roman publicat, dar, cu toate astea, nu este primul scris. Am mai avut un roman - Un englez în Chişinău - pe care l-am scris în 1994, într-o vară, la Flutura, după ce m-am întors din Braşov. Din păcate, ulterior, acel text de proporţii s-a pierdut. Mai bine zis, iată cum s-a întîmplat: pe atunci eu lucram ziarist la un cotidian de mare tiraj din Braşov. „Trudeam” ca reporter special, adică nu aveam un departament anume şi nu aveam voie să scriu despre primărie, tribunal, poliţie, spitale, ca să nu calc pe teritoriul colegilor mei, ci puteam să scriu doar despre ceea despre ce nu scria nimeni. O, ce frumoase timpuri au fost atunci, cînd se făcea ora două sau trei de zi şi eu încă mai băteam străzile în căutarea subiectelor mai săltate şi personajelor duşi pe ulei. Şi tot vînînd aşa subiecte trăsnite, într-o bună zi l-am călcat pe gheată chiar pe şeful ăla mare, căci, fără să vreau, am tras muşamaua de pe o clădire abandonată, devastată, fără ferestre şi uşi din inima Braşovului, al cărei administrator fusese pe timpuri, nici mai mult, dar nici mai puţin, chiar unchiul bosului meu. Fireşte că am scris despre ea şi cum directorul nostru era plecat într-o delegaţie hăt în Bucureşti, articolul a apărut a doua zi în ziar. Drept urmare, am fost concediat imediat cum au răsuflat încrengăturile de rudenie. Şi, devenind, brusc, şomer nu am mai avut grăunţe ca să-mi plătesc gazda. Iar proprietarul mă ameninţa că mă zboară în stradă. I-am zis că plec la Flutura ca să iau bani de la părinţii mei, dar el insista să-i las ceva drept gaj, ceva la care ţin foarte mult. I-am lăsat romanul meu, dar cînd m-am întors, m-am întors cam peste vreo două luni, nu l-am mai găsit nicăieri: vînduse apartamentul şi se cărase în Italia, cu tot cu manuscrisul meu.

Mă mai întrebi de copertă. Da, eu însumi am ales desenul, întrucît e una dintre  cele mai teribile mărturii despre gulag din cîte am văzut eu vreodată. E de un dramatism autentic, făcut chiar în lagăr. Toate personajele alea de pe coperta cărţii mele chiar au existat. Iar pictorul era colegul lor de baracă. Nimic nu e trucat. Căci, Leonid Nedov, aşa îl cheamă pe autorul desenului, a fost şi el închis şi a cunoscut din interior tot ceea ce înseamnă iadul închisorilor sovietice. Şi acolo, în lagăr, a făcut o serie de peste 40 de lucrări despre colegii săi de detenţie. Păcat că aceste lucrări mucegăiesc într-o mansardă din Chişinău şi nu au fost achiziţionate de muzeu. Dar ar trebui, întrucît reprezintă o mărturie înfiorătoare despre trecut.

Pe Leonid Nedov l-am cunoscut foarte bine, avea peste 85 de ani, cînd mă vizita la Europa Liberă, rugîndu-mă să-i găsesc ceva de lucru. De altfel, acesta apare şi ca personaj în textul meu, e prieten cu scriitorul proletcultist Nicolai Ivanovici, cu care au stat împreună în acelaşi lagăr. Leonid Nedov i-a desenat pe piept şi pe spate lui Nicolai Ivanovici figurile lui Lenin şi Stalin, ca în caz dacă va fi scos să fie împuşcat, să-şi scoată haina şi să strige: „Dacă trageţi, trageţi în Lenin!”, iar daca soldaţii nu se vor lăsa convinşi, să se întoarcă şi să urle: „Nu-l împuşcaţi pe Stalin!” Deci, desenul respectiv de pe corpul scriitorului Nicolai Ivanovici îi aparţine lui Leonid Nedov, un artist din Chişinău pe care l-a scos Soljeniţin din lagăr, dar care a murit în urmă cu cîţiva ani, uitat de toată lumea, într-o sărăcie cumplită. Anume lui Nedov îi aparţine cea mai veridică mărturie despre ceea ce a fost cu adevărat Uniunea Sovietică: o galerie de portrete ale puşcăriaşilor încadrate cu sîrmă ghimpată. Ce poate fi mai înspăimîntător decît să vezi nişte deţinuţi, forţaţi de gardieni să izbească cu nişte ciocane uriaşe în capetele unor puşcăriaşi... decedaţi. Actele de tortură aplicate unor cadavre... Ce poate să fie mai absurd decît aceasta? Un mort ucis şi pentru a doua oară. De ce să-i sfarmi capul unui deţinut care era deja mort? Cu ce scop? La ce bun? Şi, totuşi, o explicaţie există. Paznicii înrăiţi din gulag voiau să fie mai mult decît siguri că, odată aruncaţi în afara lagărului, morţii nu vor încerca să evadeze. Aceste scene, pe care nu reuşise să şi le imagineze nici măcar Bosch, le-a văzut cu ochii săi Nedov şi le-a înfăţişat pe una dintre cele mai cutremurătoare lucrări ale sale, unde deţinuţii sînt siliţi să tragă cu ciocanele în capetele unor morţi. Ei bine, Leonid Nedov e un personaj secundar în romanul meu şi e bun prieten cu Nicolai Ivanovici, care e un personaj principal.

- Personajul principal, Angelo, seamănă cu tine, iar multe personaje ale cărţii sînt reale, inclusiv alea cu pseudonime. Te enervează întrebările de genul cine e Efim Iosifici Menic sau dacă Georgiana e chiar fiica lui Nicolae Costenco şi dacă l-ai cunoscut pe maestrul poeziei Şota?

- Da, romanul meu e şi autobiografic, dar în acelaşi timp e şi multă ficţiune în el. Adică nu chiar toate viciile personajelor mele sînt şi ale mele. Da, fireşte că nu mă cruţ nici pe mine, mai ales că apare şi un personaj cu numele Dumitru Crudu, adică apar eu în roman şi povestesc despre cît de chinuite şi confuze au fost începuturile mele literare, cînd voiam foarte tare să scriu, dar nu puteam scrie nimic şi, ca să-mi descopăr vocea mea literară, am copiat tone şi hectare de poezii ale altora, dar, cu toate astea, repet, romanul meu aparţine teritoriului ficţiunii. Da, bineînţeles că îmi torn cenuşă în cap şi îmi recunosc toate culpele mele adevărate sau imaginare, dar, în acelaşi timp, pictez pe pagină speranţele şi bucuriile mele, întrucît am avut şi din acestea foarte multe în tinereţea mea. În acest roman mi-am propus să nu ascund nimic şi să povestesc totul, dar, pe de altă parte, repet, e un roman unde amănuntul biografic e doar un punct de plecare pentru construirea personajelor. Am încercat, bineînţeles, să înţeleg şi eu ce s-a întîmplat cu mine, la vîrsta de 16-19 ani, cînd am făcut atîtea şi atîtea lucruri cu totul şi cu totul inexplicabile, dar am sfirşit prin a deveni altcineva, adică un personaj fictiv. Am scris acest roman sperînd că mă voi înţelege mai bine şi îmi voi accepta biografia, trecutul şi pe mine însumi, dar am ajuns să scriu un roman despre lucruri pe care nu le ştiam. Căci, trebuie să recunosc, atunci cînd am scris primele pagini, aveam o altă fabulă în minte, adică iniţial romanul meu trebuia să fie despre cu totul şi cu totul altceva. Şi începea cam aşa: personajul meu se afla pe peron, în Gara de Nord din Bucureşti. Nu avea bilet şi într-un tren naşul îl prindea şi-l dădea jos într-un oraş din România zilelor noastre. Dar după ce Angelo a urcat în tren, acesta nu ştiu de ce s-a îndreptat spre...Tbilisi şi personajul meu s-a trezit că păşeşte pe peronul gării din capitala gruzină în vara lui 1988. La început, eu nici măcar nu mi-am propus să vorbesc despre acea epocă a declinului Uniunii Sovietice, dar personajul meu, oarecum fără voia mea, s-a trezit înotînd în una dintre cele mai agitate şi mai întortocheate perioade istorice, cînd revoluţia şi diversiunea se contopeau şi nu mai ştiai unde începe una şi unde se termină alta.

Cît despre cine e Angelo, Menic sau Georgiana... Unele dintre aceste personaje există doar între copertele romanului meu, iar altele apar aşa cum au fost sau sînt în realitate - Vladimir Voronin, Iurie Roşca, Leonida Lari, Grigore Vieru, Andrei Burac, Vladimir Beşleagă, Petru Cruceniuc şi, în sfîrşit, sînt şi cîteva persoane reale care mi-au servit ca prototipuri: profesorii universitari Valeriu Senic şi Gheorghe Mazilu, scriitorii Nicolai Costenco, Pavel Boţu şi... lista e cu mult mai lungă şi mai spectaculoasă.

Apropo de asemănări, doi dintre cei mai faimoşi scriitori din Chişinău mi-au citit romanul şi mi-au făcut un scandal monstru. M-au acostat la o lansare de carte şi au încercat să dea cu mine de pămînt că, cum aşa, i-am luat în balon în textul meu. Da, eu am o galerie vastă de scriitori, o faună foarte diversă, de la scriitori proletcultişti pînă la scriitori turnători, nu ştiu în care personaj anume s-au văzut oglindiţi, căci chiar nici nu mă gîndisem la ei atunci cînd mi-am construit personajele.

- Deci în romanul tău mişună personaje despre care chiar nu ştiai...

Au apărut cronici la carte, discuţii pe site-uri sau bloguri? Cum ţi se par primele reacţii?

- Printre cronicile despre carte am dat şi de unele aparţinîndu-i unui critic foarte important care a avut vreo patru reacţii la cartea mea, şi toate se băteau cap în cap, încît nu mai ştiai ce să crezi: cînd minţea şi cînd spunea adevărul? În rest, mă bucur că nu-i cunosc pe cei mai mulţi dintre cei care au scris despre mine. Ba chiar mai mult decît atît, nici nu ştiam că vor scrie.

- La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi  influenţa negativ literatura sau viaţa literară?

- În literatură e ca şi în fotbal. Criticul e şi el un fel de arbitru, cum ar zice cineva, adică e şi el om şi are şi el anumite slăbiciuni şi simpatii... pentru anumite echipe literare. Cu toate astea, sînt foarte mulţi critici pe care-i admir, întrucît se pot ridica deasupra acestor lucruri. Eu însumi am avut o surpriză foarte mare să descopăr că un critic cu care mă certasem la cuţite a scris foarte aplicat despre romanul meu. Deci, nu aş vrea să simplific datele problemei. De aceea, important e să scriem, iar clopotul va alege.


DUBLU INTERVIU despre „Basmul Prinţesei Repede-Repede”

de Bogdan Romaniuc, „Suplimentul de cultură”
 

„În basme trucurile nu țin!”

Interviu cu poetul Emil Brumaru

 

 

- Cum a început colaborarea cu Veronica D. Niculescu?

 

- Simplu: Veronica D. Niculescu are un blog, Floribunda, eu am un blog, Hobbitul. Mi-au plăcut numele blogului și conținutul dintr-un foc! La postările mele, a răspuns... sau eu la postările ei, am răspuns… și tot așa până ce, fiecare, lacom, ca să poată scrie pe îndelete, s-a dublat, s-a triplat… în mai multe personaje, turuind întruna, creind tărăboaie verbale (noi ghicind că suntem aceiași, indiferent de regnuri și de alte chestii cu pălăriuțe… cu lăboanțe… și solzi… cu lalele…). Plus că de câte ori îmi da replica O elevă, hop! apărea și „Tupeistul”, un necunoscut ce-mi știa tipicurile și mă enerva cu o regularitate de pendulă plasată-n arhondaric…

 

- „Basmul Prințesei Repede-Repede” este o carte scrisă la patru mâini. O versiune scurtă a poveștii este cea în versuri, iar pentru cei care nu se grăbesc „povestea se întinde” în proză. Credeți că această combinație poezie-proză este soluția potrivită pentru cititorul de astăzi?

 

- Eu (nu știu dacă la fel și Veronica D. Niculescu) nu m-am gândit niciodată la eventualul cititor sau la cititoarea de azi, de mâine, de anțărț… (ca dovadă - “Tupeistul” mă încurca!). Ba nu, mint! Eram atent la o singură cititoare, cea care-mi și răspundea, Floribunda! Diferența de viteză, după mine, face deosebirea dintre proză și poezie. Proza-și permite luxul, ceremonialul  lentorii nostalgic ondulate, al amânării descrise minuțios… Poezia are scurtcircuite rapide, fluturii marmeladizează crinii, melcii abstrag bulionul din îngeri ș. a. m. d. Firul acțiunii, schema construcției, a călătoriei, cu dealuri și văi, le-a dat Veronica D. Niculescu. Spațiul și timpul sar coarda și scot limba la noi, harnicii “povestuci” pitiți în căsuța din copac ca într-un adăpost afectuos, fabulos. În economia basmului, firește, proza e scrisă de Veronica D. Niculescu, versurile de mine. Nu am intrat niciodată unul în domeniul celuilalt! Principală a fost îmbinarea lor, capilarizarea bucuroasă, hrănirea ambelor genuri cu același sânge voios, entuziast. Și iarăși, Veronica D. Niculescu, forfotind de idei (Lentmania și Franția sunt invențiile ei!) , a “montat” întregul.

- „Povestea pentru adulți” promisă pe copertă, în afara unor imagini mai „decoltate”, este de fapt un basm plin de poezie, cu zmei, pitici, prințese si ciupercuți. A fost acesta un truc, o încercare de a atrage atenția cititorilor?

 

- Adăugarea sintagmei ”O poveste pentru adulți” e sugestia redactorului cărții care, probabil din pudoare, nici nu-i divulgat în caseta volumului! Imaginile ce vi se par puțin “decoltate”, sunt, de fapt, versiunea hard a basmului în viziunea domnului Mircia Dumitrescu. În basme trucurile nu țin, acolo se întâmplă numai lucruri normale! De exemplu: un izvor are barba verde! Ăsta e truc? Deloc! Toată lumea se întâlnește, când vrea  și când nu vrea, pe trotuare, prin fața chioșcurile de ziare, în librării, prin ganguri, cu anumiți balauri având diverse capete, buzunarele șiroiesc de ceață și suspine, cravatele sunt legate de gât ca să nu zboare cu tot cu sufragerii, zânele dau iama prin piețele de zarzavaturi ca să cumpere lobode fragede, bune de dres, la gust și la aromă, băltuța umană a ciorbelor… Basmul e culmea firescului! Te dai, dezinvolt, de trei ori peste cap în Piața Unirii și ajungi fericit la balamuc. Minunat! Nu e cumplit de normal? Capeți prieteni ce-ți aduc portocale și minole, ceasuri cu zgărduță, flașnete minuscule, biloanțe, cioburi de sifon și scoici, enciclopedii de halva, icre de manciuria, ciuperci marinate, somon și batog, de-ți vine să citești numai Cehov corespondând elegiac cu Lika! Posibil ca fiecare din noi să avem o profundă dorință amoroasă de-a fantaza, încredințați veșnic într-un final blând, cu castraveciori murați pe cerul gurii și perne dodoloațe sub cap. În fond, viața-i un Brotak!

 

 

_______________________________________

 

 „Cititorul este invitat la o petrecere intimă”

Interviu cu prozatoarea Veronica D. Niculescu

 

 

 

- Cum a început colaborarea cu Emil Brumaru?

- A fost odată o seară de martie. Anul trecut, după ce postasem pe blog un basm alcătuit din multe poze şi puţin text - o călătorie cu un pitic, răvaşe, un copac în formă de Y, un hotar şi o prinţesă - domnul Emil Brumaru a zis că ar trebui să scriem un basm. Mai fuseseră şi alte propuneri de a scrie împreună, însă aceasta s-a potrivit mănuşă. Am spus „da” pe loc. Deja ţopăiam pe bloguri în pielea unor personaje, o parte din voci erau conturate, erau în noi. Dimineaţă, surpriză: primesc de la domnul Brumaru un poem. Se şi apucase de lucru! Însă, stupoare: basmul începea, dar se şi termina. Totul era spus iute, de la cap la coadă. Şi eu ce să mai fac? M-am plimbat, m-am gândit. Ce era de continuat, ce era cu graba asta? Eu scriu încet, rostogolesc ideile, scriu şi refac de o mie de ori... Aşa mi-a venit ideea ţărilor în care apele timpurilor curg diferit, aşa s-au născut Lentmania, lupta dintre Lentoare şi Grabă, şiragul de dealuri cu obstacole. Este vorba, de fapt, de ritmul diferit al prozei şi-al poeziei... Şi am scris, în acea zi, cel dintâi capitol, alcătuit doar din proză. Iar poemul de deschidere aveam să îl folosesc şi ca încheiere. Cu asemenea contradicţii incitante a înaintat vioaie povestea, cale de şapte dealuri.

Rubrica Diabloguri – colaborare care poate surprindea acum un an, în Suplimentul de cultură - s-a născut abia după ce, în taină, fusese scris basmul.

 

 

- Basmul Prinţesei Repede-Repede este o carte scrisă la patru mâini. O versiune scurtă a poveştii este cea în versuri, iar pentru cei care nu se grăbesc „povestea se întinde” în proză. Credeţi că această combinaţie poezie-proză este soluţia potrivită pentru cititorul de astăzi?

- Formula e dată de limbajele distincte a doi autori care s-au jucat pe o temă ce le aparţinea deja în egală măsură. Un poet a scris versuri, un prozator a scris proză.

Primeam în fiecare dimineaţă, cu o ritmicitate instigatoare, câteva sonete (de aici mi-a venit ideea ca Piticul să primească un scrisoret, două scrisorete). Emil Brumaru spunea că îmi trimite stafidele; să fac eu coca şi să cresc cozonacul. Eu vedeam că-mi trimite nestemate. Trebuia să construiesc coroana, să aşez pietrele preţioase într-o montură pe măsura frumuseţii lor. Aveam să fiu un bijutier demn de misiunea încredinţată?

Scriam partea de proză (nebănuite căile pe care mă purta câte un vers!), înnodam cozile limbajelor - cream structura, capitolele... Seara, când să răsuflu uşurată, domnul Brumaru mă descosea ce se va întâmpla mai departe, ca să ştie ce versuri va scrie dimineaţa. Ce-am de gând cu Căţeloiul, dar cu Piticul? Era mai nerăbdător ca Repede-Repede! Atunci îl exasperam cu dealuri după dealuri, reveniri, piruete, ca-n Lentmania prozei...

Cititorul, aşadar, e invitat la o petrecere destul de intimă. Invitat la care nu m-am gândit deloc când scriam; a fost plăcere pură, dans sincron fără spectatori.

 

 

- „Povestea pentru adulţi” promisă pe copertă, în afara unor imagini mai „decoltate”, este de fapt un basm plin de poezie cu zmei, pitici, prinţese şi ciupercuţi. A fost acesta un truc, o încercare de a atrage atenţia cititorilor?

 

- Nu, doar un avertisment pus de redacţie la final. Totuşi, nu-i un basm pentru copii. Iar unele ilustraţii sunt, într-adevăr, mult mai decoltate decât povestea.

Îi mulţumesc lui Emil Brumaru pentru libertatea şi încrederea oferite în alcătuirea basmului. Scrisul meu este egoist – nu arăt niciodată nimănui ceea ce scriu, nu particip la cenacluri, nu susţin lecturi, nu public tot. M-am temut trimiţându-i aşa de repede, de pe o zi pe alta, textele asupra cărora ştiam că voi reveni la infinit. Dânsul nu a intervenit însă niciodată pe partea de proză, cum nici eu, evident, n-am intervenit pe versuri. O menţiune: în proză am inclus şi trei-patru fragmente din vechi şi dragi dialoguri comune de pe blog, mult prelucrate – omagiu începuturilor.

Mulţumiri redactorului cărţii, Gabriel Cheşcu, şi Editurii Polirom care a dăruit basmului o rochie aşa de frumoasă.

 

_____________________

 

- „Basmul Prinţesei Repede-Repede” (Editura Polirom, 2009), evocă drumul Piticului Bun către aleasa inimii sale, Prinţesa Repede-Repede, aventurile prin care trec acesta şi prietenii săi în călătoria lor, cale de şapte dealuri, din Franţia în Lentmania, precum şi aşteptarea domniţei, nerăbdătoare să-şi îmbrăţişeze iubitul.

Textul este o combinaţie între proza semnată de Veronica D. Niculescu şi versurile lui Emil Brumaru.