Anketiuk
AncheTiuk!
Cînd criticii literari pot manipula literatura?
La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi influenţa negativ literatura sau viaţa literară?
Cristian ROBU-CORCAN
În parte, judecata Diannei Reeves se poate aplica şi literaturii române. Nu cunosc foarte bine ce se întâmplă în alte literaturi. Dar înclin să cred că, oarecum, lucrurile nu stau chiar aşa, că sunt mai aşezate. Iar când am în vedere comentarea fenomenului critic mă refer la „tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău”, excluzând de la bun început volumele serioase de critică, de istorie literară sau de studiere a unei zone literare sau alta, adică a acelor cărţi consolidate pe muncă, scrise cu capul şi cu inima, şi nu din vârful pixului.
Or, revenind la „când”-ul şi „ce”-ul situaţiilor de manipulare şi influenţare negativă a literaturii – mai bine spus a vieţii literare, habar n-am ce e bine şi ce-i rău, nu-mi dau seama. E vremea părelniciei, dar nu văd nimic periculos în asta. Chestiunea se precipită când părerea devine categorică. Unii critici, mai noi sau mai vechi, reuşesc performanţa de a fi categorici după un text argumentativ de doar 5, 6 fraze. Citesc constant mai toate revistele literare care apar pe net, altele le cumpăr, şi nu reuşesc deloc să mă lămuresc cu privire la această dizenterie de „tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău”. De unde apar, cum apar, ce le-a venit să se apuce de treaba asta... Câţiva ani m-am tot dus în cap după indicaţiile lor calitative. Trebuie să recunosc că a fost pasionant, însă pe tot atât de extenuant. La capătul acestei experienţe, am tras trei concluzii: 1. sunt critici, puţini în raport cu numărul total, care chiar fac critică, ştiu ce-i ăla un „text”; 2. sunt critici (foarte mulţi) care fac lăutărie groasă, de Urziceni; 3. sunt critici cu un talent aparte de a născoci zei, dar, când te duci cutremurat într-o librărie ca să cunoşti zeul, deschizi cartea şi dai de un adolescent murdar de tocăniţă pe tricou, cu praştia în chiloţi, hăituind o vrăbiuţă.
N-o mai lungesc. Literaturii nu i se poate face rău. Mai târziu sau mai devreme, o carte adevărată îşi va găsi şi criticul şi cititorul ideal. În schimb, viaţa literară – dacă o mai fi existând aşa ceva! – este supusă încontinuu manipulărilor şi influenţelor negative de tot felul.
La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi influenţa negativ literatura sau viaţa literară?
Chris Tanasescu
Cartea pactului poetic şi a crezului de critic
Aşa cum cititorul ţi-e coleg,
seamănul frate de-odinioară, acum
mai mult partener dând mâna la clădirea poemului
ca-ntr-o afacere în care ambii aveţi
de câştigat – deşi eu personal
aş prefera să-mi fie traducătoare
decât doar co-făcător de bani şi reţele
(dar la asta voi reveni mai jos) –
aşa şi criticul te-aştepţi să vină în ajutor
ca un dublu (dual?) înger de pază al tău
şi-al cititorului, unde de fapt n-ar tre
bui să fiţi numai trei, că poate n-ai
doar un singur cititor, şi poate
tu nu eşti numai tu, căci ori e-aproape
un eu absent, ca-n Trakl, ori sunt chiar şi
mai multe, ca-n Browning, ori nu există de fapt
niciodată, ca-n Bernstein, pentru care
„eul” nu-i decât un depozit de
clişee cultural-politice, nerămânându-ţi
astfel decât să demaşti manipularea
prin răscroirea limbajelor – or, până
s-ajungi la mai multele limbi pe care vrând
nevrând le vorbeşti ca poet, ai mai multe
voci, Eliot zicea că trei – cea către
sine sau către nimeni, cea către celălalt
(el zice „public”) şi cea prin personaje
care vorbesc în versuri – sau ca-n Whitman,
[(scurt solo a doua voce:) dar dacă-s voci
atunci avem, înseamnă şi nişte as
cultători, la Herbert direct Dumnezeu,
la Whitman omul viu în viitor,
la Berry-man, Ash-bery, artistul din
trecut care paradoxal te-ajută să
aduci critica socială-n dis
cursul liric – şi-abia la cel ce-n gând
zice reclame tv cu gust de jazz
găseşte haz contemporanul plin de via
gra] tiz, vorbind mereu cu-aceeaşi voce, ’n
aceeaşi limbă dar fiind însuţi puhoaie
de oameni, tot aşa şi criticul
te-ai bucura să-ţi fie companion
multiplu, cu care-mpreună rupi pâinile
şi peştii din care poate nu veţi mânca
doar voi şi care poate vor ajunge mulţimilor,
şi deci din modul în care digeră şi
uneori chiar produce literatură, sau o
literatură întreagă, dacă nu, mai pe limba
zilelor noastre, literaturi, să găseşti
în critic şi să te-ajuţi de puterile lui
pentru-a transmite ce crezi că poţi să spui,
pentru-a afla alteori (alt-erori) ce anume ai
de spus şi poate, dacă-i… charismă, să-i zicem,
s-aflaţi împreună ce paşi sunt de făcut
mai departe, ca ieşire din lâncezeala, ba chiar
blocajul în care versu-a ajuns, de o vreme.
Ce vezi vrei ştii simţi spui / pe rând, cu suflu-n trup spus, plin şi ritmic, / de-odată, e ceea ce afli atunci când nu-i / nimic ascuns, deoparte, ci algoritmic / te umpli-mpletind în cellalt, viu, ca-n grui – / pământu-n plantă – şi-oraşu-n grai, pnevmatic / şi-n măsuri, construind de crescând (din) ce-i dimpreună / şi solo s(c)ăpând prin cântări, de lumi, într-una.
[Roundelay pe două picioare:]
Căci dacă versul homeric se intona-n crâşme sau:
la prilejuri festive, iar oda pindarică adesea
vorbind despre public în locuri tot publice se
recita, când prin pieţe icnind de durerea adâncă
şi direct Cythereei plângându-se divina Sappho
la kithare cu strune ca iarba ea stihul său melic
şi-l stingea în vid spaţiul de saţiu de inimi înmărmurite,
trăgându-ne dup-aia în iatac
cu voci ironice-am silabisit
horaţian, o oră, două, un veac,
minţind din Vergil pe câmpuri că dinainte
să vină, în inimi îl presimţeam pe cel
care-i capătul veacului dintru-nceput,
şi ne-am dedat apoi iar la misterii
şi carnavale, când chiar ne-am măscărit
vorbind vreo patru limbi într-una rună
cu gloabe-n gând colţoase prin tot Globe-ul,
spălând rufele lumii-ndelung şi numai
în văzul lumii, atunci zice-se des
coperind sub tipuri şi sub personae
persoana, care dintr-adevăr la ră
sărit demult luase-n greacă ipo
staza hypostas, parcă ne-a prins
aşa, pe rând, şi singuri, câte-o tristeţe.
[blocarea endorfinelor după-ncetarea / drogului poetic declanşează / epidemii de melancolie-ntr-o / cultură-n care nimeni nu mai ştie / versuri pe de rost, sau ştie dar / nu are cui să i le spună, iar cei / care le-aud nu le mai recunosc / deloc – în priza prozei e-un neam omenesc…]
Sigur c-ar fi simplist s-atribuim
această mutaţie numită romantism
doar revoluţiei industriale,
premisele cum spuneam pot fi decelate
până la paradigma greco-romană
de trecere-a vocii poetice de la public la
privat, interesant că numele însuşi
de romantic [ca şi „român”…] vine în mod ultim
de la roman, romanţurile fiind
scrise-n evul mediu la-nceput doar
în dialectele romanice,
dar ceea ce ne interesează pe noi
acum e mai mult ce-a urmat dup-aia,
ce a decurs din acea capabilitate
negativă, care-a proliferat
la metastaza eului cel dacă s-ar
putea fără trup, sau mai bine zis
în contra trupului – unde sunt…
[Păi nu ştiu unde, dar mi-e teamă că / păpuşa aia de cârpe e tot sub pat / şi deci când o să vină noaptea să vezi / ce-o să urlu – asta, acum, dacă m-aud / din paharul în care-am picat ca o muscă / fără casă, fără scară, fără cursă de noapte. Moartea / nu mă mai caută, îşi trage parfumul prin per / fuziile care i se cuvin, din cuvintele / mele. Nu-s mal, cârâie alţii-necaţi / prin cârciumi. Evaziunea e singura mea fidelitate.]
Cum e simplist să cauţi rădăcina
expresionismului în bătălii
ce s-au pierdut când lumea câş
tiga: tigaia românească sa-n
gonflat – acel celan a şters-o imediat
şi n-a cântat. După războiul următor.
Gellu Naum era pe front. Ruşii
mureau, voiau s-omoare. Românii omo
rau, voiau să moară – tot aşa
simplu ar fi să spui povestea po
eziei într-un vers: „Suntem comunişti!”
Matematic vorbind, nu există o singură
gură, sau dimensiune – există spaţii
minkowski. Iată, lumea nu se stinge.
De fapt aşa se reprezintă lumea, o ficţiune ea însăşi, printr-un sistem quadro-dimensional – căci nu întâmplător descântecele au măsură-n general tetrametrică, de preferat trohaică (deoarece cădem) – ceea ce, simetric spune despre spaţiile care devin asimilabile topologic prin varietăţi, zone euclidiene locale, că ele se reprezintă printr-o dimensiune cu o unitate mai mică. Ultimele evaluări ale teoriei relativităţii – generalizate – arată că tocmai acolo unde se confirmă această teorie se anulează aşteptările autorului ei: materia întunecată e cea care produce curbura spaţiului şi a luminii, şi tot ea (prinţ al lumii acesteia) e cea care va duce la moartea universului nu prin explozie sau conflagraţie, ci prin răcire, expansiune deşartă şi îngheţ. Not with a bang, but with a whimper. Căci mireasa-i lumea, şi ce-i lumea – o voarbă / sub o vearbă-mpletită din trei chipuri, / dar ai ei terfari par că s-ar fi pomenit / în toi de panahidă, printre stihuri / de slujbă de pristăvire. Ci-n cridă, / pe-o tablă de izuri aşterne şi stihotvorţul / semne de crida cruntă a lisverişului lumesc – / pe şorţul lui de aer şi apă stă ars / cotorul consorţii, pe care se-nvârte acelaşi crivac / ce-i zămorâre şi leac: piatra care se-nvoaltă…
Sau, cum zicea Charles Simic – the world doesn’t end…
ori, cum scria domnul Simuţ, s-a dus
şi veacul poeziei, al auto
craţiei, de-acum vedem cine ne apără
avangardismul şi postmodernismul:
Paul Cernat, bineînţeles, cel care
a scris cele mai bune recenzii ale
cărţilor de istoria rockului, azi
pe bună dreptate-aş zice eu, sictirind
pe cei care ticsesc topurile, şi care, vorba
lui robert bly, trag natural la proză,
trece pe lângă casa radio şi zice
băi ce s-a umflat şi-i plină de rahat
la mân-a doua, zici că-i [opul lui] alex şte
fănescu; dar manolescu, cronicar
şi el, bagă grămadă recenziile le
şinate, din urmă, spune ce-a spus că
linescu şi-apoi, după patruzeci
taie, chipurile, ’n carne vie,
numai că n-are oase, n-are coloană –
pe naum cică prea l-a-nţeles, pe goma-l cen-
zurează, semn că şi-a luat bastonul
alb din week-end printre mutanţi –
(cei drept, ştefănescu măcar admitea ideea
la somaţia ritmată a lui radu
Vancu, că pe Naum poate-ar trebui să-l mai
citească.) Dar adevărul ca-ntotdeauna
e discret – e la Vasile Spiri
don, la Dan Gulea, la Al Cinci-stele
can. Şi printre noi, nalt, de stâncă,
ne-marketând, se-aude Marin Mincu,
scăpat din spitalul în care evada dinspre realul
nelingvist, şi viu, încet, săpând cu
propriul scris propria groapă – cheală
de lume e lumea eului poetic:
mulţime de raporturi sieşi obiect…
(Şi-aici suntem de-acord că-i palpitant / să cauţi eul poetic autentic / tocmai atunci când acolo de-unde a venit / conceptul e considerat un tic / verbal doar, între timp, virus actant / care-ţi atacă libertatea-n mod unic, / dar „universal”, şi-aşadar totuşi pe-înţeles: / ci vrem plural, prin litere trase la xerox.)
Căci iată, semnificând, autenticul,
scripturat, ni-l spune. Şi vorba unui coleg
de salon, vălzuf – dacă miros
a căcat înseamnă ceva: semnifică
faptul că n-am crăpat. Dar nu-s veveriţă
de fum printre crengi de silabe. Se poate însă
spune asta despre poezie,
tot bănuită-n ultimii ani c-a murit.
Dovada că nu-i aşa rezidă-n felul
cum miroase. Liviu Ioan Stoiciu,
croindu-şi bătăios drum prin lumea bat
jocoritoare şi blazată a vieţii
româneşti literare, lunar, platonic, supradoza
de vers ne-o dă: copii ce-şi versifică proza…
Deşi ceea ce la noi pare-o glumă / în vest se cheamă poezie expansivă / (expansive poetry), tendinţă cu / tradiţii ce pornesc din anii ’80 / vizând în principal „readucerea în / poezie a înţelesului real” / (James Matthew Wilson), în sensul de recâştigare a / puterilor prin care poezia putea / cândva să absoarbă, să exprime şi să se / pronunţe despre toate aspectele vieţii / unei societăţi şi nu era doar un / detaşat efort experimental, / închis în sine. Ci epopee modernă, / roman în versuri – artă integrând o cultură. // E-o poezie-n care, ne-aminteşte / Borges, (David Mason, Ludlow, două / mii şase:) „poetul va fi din nou un fău / ritor, adică va spune-o poveste şi o-va / cânta-n acelaşi timp […] făr-să considere / acestea ca fiind două lucruri / distincte, – aşa cum nu le considerăm / nici noi distincte când e vorba de / Homer sau de Vergiliu”. Istoria noastră / aşteaptă, şi ea, doldora de evenimente / să fie conturată de construcţii poetice care / să descrie figura fractalică, şi să umple / imensităţi de varietăţi neatinse / dar gata de-apucat, cu-o lume de anse.
[Scărar, după cina din urmă sau Oda beţivului la revoluţii
Am ieşit din Café Echo – nu
se luminase încă, şi străzile erau
ude; odă chelneriţei, spun,
şi ştiam, fără să simt, că are
şi ea-ntre timp rău de dimineaţă.
La universitate măturau sângele
dar maşinile cu tulumbe rămăseseră după colţ – un glonţ
lovise-un cap şi-un tanc şi-acum prin margini
curgeau benzină şi creieri; aşa ca un dans
m-a luat din stomac, zăngănind, până-n dinţi…
Am nouăşpe ani, în mă-sa, şi povestesc / ca-ntr-un film de woody allen – nu ştiam / unde să mă bag – ce-adăpost / exista? Abia-ntr-o scară de bloc de pe batiştei / m-am chircit tremurând, că slabă nădejdea / să scap, mă gândeam, asta-i viaţa, / soldaţii scotoceau după noi şi-ai naibii-n vezică / ’ţi trăgeau dacă dădeau de tine, să mori / sigur, şi-ncet. Dumnezeule, care va să zică, / e loc în ziua asta, e-o groapă moale.
.
Nu ştiam dacă să fug, să stau,
mă trăgeam în mine să nu mă ni
merească nemernicii, m-ascundeam în spatele ochilor
mei închişi, clipeam de nu mă vedeam
iar ochii mi-erau mari cât inter-cont
inentalul: şi cel mai lent proiectil îi putea
împlânta în gura teatrului naţio
nal; în canal, sau pe scară-n hău, în metrou,
peste trupuri de morţi, în tremor, semi-vii
zvârliţi pe-o plută comună, ca-ntr-un gând.]
Chiar anse de amforă, ai zice, dacă e să ne gândim la Ion Rotaru care în sfârşit (printre-atâtea magnifice istorii literare chioare) l-a urmărit pe Niceta botezând aurilegulii stră-români din Apuseni, sau pe Ioan Cassian şi Dionisie Exiguul – după ce tratatul lui Mihail Diaconescu a inclus asemenea nume şi operele lor pe tabla noastră de materii culturale [ce zice Manolescu?, ăştia-s autori care nu se pun că nu scriau în română, eh, bravo, atunci să nu-l mai dea drept exemplu de reper pe Bloom, al cărui canon e chiar „mediteranean”, începând de la greco-romani până la Ashbery, plus că în istoria literaturii engleze se începe, tot canonic, cu poezia anglo-saxonă, scrisă într-o limbă cu care engleza mai are în comun doar 20% din vocabular! Ca să nu mai zicem că primul vers al epopeii Beowolf spune „Noi, danezii cu suliţe, din vremuri de demult…”, semn că „autorii” respectivi se identificau mai degrabă ca vikingi victorioşi în toată lumea decât ca ceea ce erau de fapt, anglo-saxoni viteji doar pe plan local, cât încăpeau şi ei la ei acasă pe lângă danezi şi alţi invadatori nordici] – şi a început istoria literaturii române cu Ovidiu (cum şi-ar fi dorit-o Călinescu însuşi) şi cu eponima lui prietenie cu regele-poet Cotys VIII, Adde quod ingenuas didicisse fideliter artes / emollit mores nec sinit esse feros / nec regum quisquam magis est instructus ab illis / mitibus aut studiis tempora plura dedit, de care-ntr-adevăr îţi vine să zici că parcă numai trac nu era aşadar. Orfeu, în fine. Dar modestul coleg al getului, Ovid, nu era numai praeceptor amoris, ci şi judecător al artei şi al anatomiei ei – de-aici poate tradiţia bună ni s-ar fi putut păstra, dacă am fi avut reală continuitate literară – unde, încă mult mai târziu, mult după scrierile latine bisericeşti ale primelor secole, dacă e să ne deziluzionăm odată cu Eugen Negrici, până spre secolul 19 nici măcar de o istorie a literaturii nu putem vorbi (căci, cum ar zice aici la obiect Derek Walcott, „provincialismul iubeşte pseudo-epopeea”), ci de crâmpeie şi porniri neorganice, de „biete bâiguiri poeticeşti”, fenomene de disgenezie, deşi după cum arată Antonio Patraş, unele dintre aceste afirmaţii exprimă, răsturnat, tocmai mentalitatea mitizantă pe care o incriminează. Lucrurile însă, s-au dus, ca şi calendarul Exiguului, spre vest.
La noi criticul, cum spune Călinescu,
trebuie să fie scriitor, în vest
poetul e el neapărat critic: încă
de la Chaucer, ce comenta în propriul vers
cum să scrii, cum se citeşte, ba chiar cum
pronunţi, sau sărind patru sute de ani,
din Essay on Criticism unde afli prin
poem ce-i arta versului, ce-i bun
sau prost, până la Arnold, Eliot, Pound,
Auden, Ransom, Tate, Jarrell, Merwin,
Howard şi azi Baker, poeţi vii
şi critici treji, se vede cum o con
tribuţie majoră la şlefuirea
istoriei literare, la evaluarea
prezentului şi la trasarea de posibile
direcţii valabile spre viitor
a adus-o critica scrisă de poeţi.
[o fi Virgil Diaconu-ndurerat / de postmoderni, da-i şi poet expirat…]
La noi există, să zicem, în Cantemir
o artă poetică nu numai în principiul de-al
cătuire a „Scării…” şi-n retorismul auto-
referenţial din Istorie…, ci şi-n
cuvântul „Cătră cetitoriu” din
Divan…, unde la aceste trei dară mese,
iată, şi doaă ţi s-au dat păghară,
cu autorul astfel paharnic ce-ţi toarnă
o băutură-n care arta se conjugă
cu redempţiunea – puternic mesaj şi-atât
de actual, în cheia dintre bal
canism-baroc, via Muthu, Moldo
vanu, şi mistic la Resceanu. Însă
cine urmăreşte-acum o convergenţă?
Iată, scurţii anii trec şi pe
cărările carile nu mă voiu întoarce,
umblu, zice domnul hălăduind
cu Lumea pe la chefuri, bătând în da
rabane şi recitând-improvizând
în farsi. Aşa s-a dus şi cartea lui
până să zică Iorga da, acesta-nseamnă
modul românesc de-a fi-n civi
lizaţia uni-versală. Şi totuşi,
înafară de Babeţi, ce scriitor
se interesează de aşa ceva?
Să ştii că numai cu-o felegă de pânză–n
veliţi ca cum ar fi cămeşa cea de
mătasă învăscuţi, şi-ntr-un săcriu
aşezaţi ca în haina cea de purpură mo
horâtă, îmbrăcaţi, şi-n gropniţă a
runcaţi, ca-n saraiurile şi palaturile
cele mari şi desfătate aşezaţi,
s-au dusu-să! Iară altă nemică, nici
în sân, nici în spate n-au rădicat cu sine...
S-ar adeveri deci vorba lui Da
Niel Cristea Enache – poeţii nu fac şcoală.
Deşi dacă deschidem Enciclo
pedia de Poezie şi Poe
tică Johns Hopkins 2000, la ru
brica rumână ce vedem, că tocmai
asta este trăsătura noastră,
în urma oricărui poet de marcă
apar în litere profuzie
de urmaşi prolifici, nenumăraţi, prin varii
cotloane, colţuri, crâşme, foi, de nu
poate bietul cetitor parcurge
atât amar de potop de versuri dar’mite
să-l mai şi evalueze – se coa
gulează aici o imagine hazlie:
vreun critic alegând din grămadă, după vreo vrie...
[Unde, sigur, nu poate fi vorba despre / Cosmin Ciotloş, onest, cu criticii aspru]
Dar ce-i drept, asta nu se cheamă şcoală,
ci gloată de genii grămadă, la câte-un ciclu
al literaturii niciodată
gravide, logodnică de-a pururi, înglo
dată-n datorii viitoare, glăsuind
ne-nglobată, pe sub pământ, a pustiu,
tot râcâind după stipendii din
trecut, trecută, lăsată singură, fără
gură. Şi chiar şi-aşa practicând felaţia.
Însă-n splendoarea asta, dintru-nceput
Maiorescu, pe nemţeşte ne
explică autonomia teri
torial-a esteticului, şi-n urmă-i ca-n transă
’n a armelor clangoare, luceferanţi avànsă
vorba lui Heliade, critici şi
poeţi, făcând o mare ordine-n
urdori. Da’ apropos, sus-pomenitul
Mincu a trecut de la Heliade
la Barbu, cu forţă textualistă. Isteri
zaţilor care nu ştiu ce-i cu Stephan Roll
în top, le-aş zice Mincu rocks! ...’n’ rolls,
la faza asta. Şi totuşi, vorbim anto
logând, logaţi la gândul din urmă, câş,
şi-a sâc!, că totuşi s-a-nceput sub rău
augur, cu „Poet şi critic” a lui Coşbuc,
în care Polixen, notându-l pe tira
nul Dionis – cândva ironizat
de Platon – rău, la vers, ajunge-n temniţi.
(Apud Plutarh, Polixen de fapt era
cumnatul acelui tiran poet şi, mai
ales filozof, ceea ce ne duce
la o psihanaliză a rela
ţiei poet şi critic, căci frumoasa
Theste voia să fie mai degrabă
cunoscută ca soţia criticului
decât sora poetului… Polixen
ştie, judecă, dar, aici e ironia
lui Coşbuc, poetul ageamiu
îl pedepseşte. Păi nu-i poetul iz
gonit din urbe? Nu-i criticul obtuz?
Ba in-vers, poetul firoscos şi rege
pe criticul din fire scos îl bagă la rece.)
Aici se termină telenovela
c-un critic care preferă să se lege
singur, decât să spună baliverne
despre poetul tâmp. Şi între timp
tot aşa e! [huiduieli] Dar dacă Polixen
era prea învechit, cam ca Budai
Deleanu, pururi tânăr, invocând
mişcări retorice şi prozodie
ca la nemuritorii „poetici eli
neşti şi latineşti”? Iar Dionis
de fapt se dondănea în versul liber
măcăind după ureche: Make it
new! Make it new! Da, ăsta bun deli
ciu-ar fi, de jjjmodernism avant la lettre…
Care de fapt nu se există, are / dreptate-aci Negrici, ba aş zice / nici cel mai „avansat” interbelic / în direcţie, Ion Barbu, nu e de / loc modernist în sensul strict în care-i / definit curentul, ci abstract muzi / cal şi geometric, cu, natural, / fond hermetist şi pitagoreic, dar aşa / sunt modernişti şi Shakespeare şi Sterne, de pildă, / care-s doar moderni, clasici, baroci, / etc. dar nu modernişti, desigur. / Cât despre neo-…, Nichita Stănescu se / reclamă de la Eliot, însă practic / uzează de „tehnica” unui co-re / lativ obiectiv cumva pe dos, / extras din orizont interior, / subiectiv, ceea ce-n fond face / din el un neo-romantic îngânând un dia / lect poetic post-sincronic (cu / elemente şi motive mod / erniste, de-avangardă şi de supra-rea / lism raţiocinant.) Altfel, totu-i corect.
Însă cel care e modernist când nu
e cazul e chiar criticul, de-un par
examplu Negrici însuşi, care-anunţă
cum noutatea operei de artă
e-nghiţită încet-ncet de criticii
asimilanţi şi de lecturi multiple,
când eminenţa şi valabilitatea
în atâtea alte contexte culturale
nu-s noutatea ci răspunsul la
tendinţă, aşteptări, tradiţii, ethos,
convergenţa curentelor comu
nitare, exprimarea integratoare a
ceva ce toţi, sau mulţi, aşteaptă să
audă, ştiind asta sau nu, în fapt ştiind.
[Publicitate:
Aceasta e cartea care vă va face bogaţi – / e scoasă de Banca Alka Humos, şi dacă / veţi lua-o, la numai două zeci / de lei, veţi putea scrie în ea mai departe / şi toţi clienţii noştri apoi imediat / vor cumpăra produsul îmbogăţit, / în care scriind, vor fi la rându-le cumpăraţi de dum / neavoastră – astfel toţi plătind, un tun / vom trage, îmbogăţiţi peste pagină, citind, / vom fi scriitori de prim rang, de toată lumea / citiţi. Nici n-o s-avem ce face cu banii, / de mâncat vom mânca cartea pe rând, de băut / vom stoarce din ea zeama somă de semne, / pesemne, umflându-se-n râne, semn va fi.
Şi că i-o tragem la rune! Duşi în jug
de-atâta belşug, şi câştigând din guşile
proprii, prinşi în hora orei de artă
şi muşcând gura spart-a târgului
în pârg noi doi goi grei poli plini şi p-ormă
reînarmaţi cu solidaritate
vom recupla în fond de investiţii –
toţi bani-i vom băga la loc în carte!]
[lucrând într-o trupă, lucrând cu alţi artişti / învaţă poetul să muncească împreună cu sine: / la masa comerţului cel mai intim e versul / lămurit ca public, căci eliberarea acum nu mai e / doar cea a lui Ginsberg – să faci în public tot / ce făceai doar în privat(ă), ci curajul şi mod / estia pentru reclădirea re / ciprocă a privatului şi-a publicului / care prin con-fuziune devin „per / sonal” şi „de comuniune”. Sună / atunci poezia: precisă şi corectă / ca matematica, dezirabilă şi co / pleşitoare ca orice altă experienţă ex / statică (narcotică, erotică, mistică…), palpitantă / şi captivantă ca filmul de-acţiune / şi ca ştirea de ultimă oră, şi-o la fel de / elementară nevoie şi plăcere / ca mâncatul, ca apa, ca sexul, şi ca banii.]
Susan M. Schultz vorbeşte nu numai de criticul
care-i activ în vocea poetului, ci chiar
de redactor – un soi de cenzor intern cum îi
spunea Natalie Goldberg, cel ce-ţi inhibă
„avântul creator” şi pe care cel
mai bine e să-l laşi să spună tot
ce vrea, în scris, ca-n catharsis. Schultz găseşte
aici una dintre sursele impasului ce poate
şi chiar devine sursă de poezie,
un exemplu deja clasic fiind
Ronald Johnson care-n Radi Os e mai mult
„redactor” decât „creator”, scriitor
al blocajului, radiind Paradisul pierdut, trădând
tradiţia. Luna nouă e-un fel de lună
nu e, vorba lui David Baker. Blocajul
venit de la „redactor” îţi oferă
conţinutul poetic tocmai prin propriile motive –
ce anume îţi dă peste mână, peste gură?
Căci nu-i neapărat ca forma să fie con
ţinutul, ci conţinutul poate-avea
o formă a lui, lucru care, de multe ori,
rămâne scuza noastră, a ro
mânilor, pentru crasa incompetenţă
tehnică şi formală – de unde, după vorba
lui Pound (tehnica-i test de sinceritate)
ieşim noi şi mai mincinoşi decât suntem
ori, aş zice, de neiertat nepăsători
la legătura dintre suflet şi trup.
Căci iarăşi cum spune Baker, nu metrul
face poemul ci poemul face
metrul – Parascheva, sfânta, zicea
nu vă uitaţi la trup, că este muritor,
aveţi grijă de suflet, că-i nemuritor,
şi deci dacă viziunea-i sufletul
(sau blocarea ei, prin redactare), iar trupul,
forma poeziei, atunci ai grijă
de prima că-i viaţa perenă, iar a doua,
va veni dela sine, ceea ce-nseamnă
să nu te uiţi, tipicar, lacom, doar la
trup, dar nici să îl distrugi, să te sinucizi,
să-l schilodeşti sau să-i negi raţiunea de-a fi
(armonică) prin viziune, suflu cuvântat.
Sau mai destins: – zicea bătrânul Frost,
să scrii nemetric e ca şi cum ai vrea
să joci tenis de câmp fără fileu.
Şi mai încoace, Gioia, sagace co
menta – după un centenar în care
forma dominantă a fost versul
liber, e oarecum hazliu să mai
pretinzi că ăsta-i modul radical,
non-conformist şi revoluţionar
de-a scrie… or la noi revoluţiile le fac
naivii curaţi care astfel sponsorizează
mizeria restauraţiei.
Ne scremem ca năpârcile să-l „dăm
jos” pe Eminescu, singurul neaproximativ…
eu aş fi curios cum ar arăta
la noi o revoluţie-n sens eti
mologic (era să zic etilic, că ne
unge la suflet) – încheiere de ciclu, final
de mişcare circulară, con
sumare asumată şi completă
a unei fenomen-vârstă-ex
perienţe… Pericolul nu-i ce se pare
ci ce ne separă unii de alţii şi de cei
care ne spun ceva din urmă sau
dinainte – ce-apare drept o dura lex
este în fapt un mod de a ajunge
liber prin confluenţă, căci influenţa
ţine de fluenţă – eşti deschis
la tine însuţi şi prin asta către
celălalt – dacă te concentrezi,
atuncea concertezi. Numai că bacantele
care te înconjoară acum sunt maşinile
claxonând şi blocându-te în trafic, căci lumea
„tracică” şi orfică era o lume omo
Genă, în care traducerea făcea
oficiul principal: traducătorul
merge-n iad şi se întoarce fără
nimic de-acolo, pune nivele-n
contact, contaminează, aduce o
maximă fluenţă. Lumea de-acum
e tranzitivă, cea a unei singure
limbi, a chelarului universal –
om de afaceri sau mason, călător
igienic – iată, poţi lua totul, eşti ramă
nemuritoare constantă pentru orice:
dar nu există contact. Maşinile
blocate-n jur pot fi oricare, însă
nu-s toate. Iar ca poet nu poţi să vorbeşti
decât prin cununia celor două
lumi – omogen, adică incantatoriu
şi contaminant; tranzitiv, adică prin con
ştiinţa blocării şi prin forţa limbajului
redus. Ele se întâlnesc în puncte
ca muzica electrică de la Led Zep
şi margento – lirică şi deschis-personală în sine,
indiferentă şi industrială-n expresie.
[Expansivitatea şi exten / siunea sunt un fapt, de vreme ce / orice poet este poet în lume. / Intensitatea şi en-stazul sunt / o consecinţă locală a acestui lucru / sau soluţia posibilă / şi efectivă a consecinţelor / care decurg din el: lume-ngemănată.]
Cumva simetric faţă de preot, poetul
dă glas energiilor pe care le primeşte
de la comunitate şi aşteaptă ca aceasta
să îl asculte – e ceea ce se cheamă ex
presie, descărcare prin cuvânt a pre
siunii pe care oamenii o resimt împre
ună. Poetul se centrează cel mai bine
asupră-şi când reuşeşte actul expresiei,
iar dovada reuşitei în sine se cheamă con
vergenţă – faptul de a conduce presiunea,
prin limbă, spre punctul de limită (cel al com
uniunii), nu-n sens de mărginire
ci de acumulare a infinitului
de tendinţe personale şi comunitare.
Actul expresiei şi reuşita con
vergenţei nu se conjugă prin frăţietate
ideală, nedistinctă, whitmaniană,
ci prin dramatis personae asimilate
personal, avid, flămând, muşcând din limbă
cu limba însăşi, a căror, înseşi, con
curenţă nu e impusă apriori sau pre
destinată, ci reprezintă trans
mutaţia, soluţia şi absoluţia oricărui
act poetic.
La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi influenţa negativ literatura sau viaţa literară?
Diana CORCAN
Muzica, chiar dacă într-o mai mică măsură decât pictura - imaginea asupra privitorului cred că are totuşi un impact mai puternic, care scapă aparatului critic de „control”, dialogul cu vizibilul fiind direct, senzorial -, dispune de posibilitatea de a se impune într-un anumit fel singură, are alte resurse.
Cu literatura, lucrurile cred că stau puţin altfel. Şi mă refer, în special, la poezie.
Nu ştiu dacă poezia are nevoie de critică pentru a fi explicată şi disecată oricum. Nu orice poezie este construită în aşa fel încât demersul critic, cu instrumentele lui „clasice”, să o poată decripta. Poezia are nevoie, în orice caz, nu de orice fel de critici, ci de unii capabili de a se substitui cât de cât celui care a scris-o, de a pătrunde în diferite universuri şi de a nu le contesta veridicitatea din moment ce ele deja au fost constituite prin actul poetic; un critic adevărat este cel care a înţeles că lumea lui nu este întreaga lume. Una peste alta, criticul ideal de poezie, în opinia mea, nu trebuie decât să iubească poezia. Un altfel de critic nu cred a fi necesar.
La întrebarea „Cine crezi că face rău muzicii în zilele noastre?” Dianne Reeves spune: „Cred că de multe ori cei care fac rău muzicii sunt cei care vorbesc în jurul muzicii. Tot felul de critici care spun ce e bun şi ce e rău, fără să fie direct implicaţi. Ei nu fac muzică, ei vorbesc despre muzică. Uneori ei au tendinţa de a vorbi fără să ştie exact despre ce vorbesc. Uneori criticii sunt cei care pot afecta negativ viaţa muzicală”.
E o judecată valabilă şi pentru literatură? Cînd, în ce situaţii criticii literari pot manipula şi influenţa negativ literatura sau viaţa literară?
George MUREŞAN
Am să răspund un pic pe lângă subiect…
Prima reacţie la întrebare a fost să scriu tot răul pe care îl gândesc despre răul pe care îl fac criticii literaturii. Dar asta s-a mai spus, şi a o repeta între oameni care sunt de acord cu mine e numai o defulare.
Cred că, în afară de dualismul literator/critic, raportul de forţe ar putea fi definit şi astfel: science versus faith.
Sunt oameni care cred că există procedee literare, există curente, există stiluri, şi că prin deprinderea şi punerea lor în practică măiastră şi ingenioasă se face Literatura Mare. Se vehiculează iluzii, care nasc Visul.
Şi mai sunt alţi oameni care cred că la început e Visul. Că visul se deapănă ca o pisică ce se întinde căscând, cu procedee oculte (în înţelesul gnostic al termenului), că el creează lumea sau mai precis iluzia existenţei lumii, a procedeelor literare etc., care vin de la Sine, unde Sinele e o entitate transcendentă care nu e din această lume, însă constituie esenţa ei.
Science versus faith.
Literatura ca ştiinţă, literatura ca meşteşug care poate fi deprins în şcoli şi al cărui ecorşeu poate fi analizat tăiat feliuţe, scrutat pe lamelele microscopului, vândut la kilogram (şi vorbesc de critici în general – unde criticul poate fi scriitorul, cititorul însuşi - şi nu numai de critici nărozi).
Sau literatura ca Drept al Omului, ca manifestare imanentă, viscerală, care este: pasiune, ca unic vehicul al inspiraţiei; umor, ca unic simţ al măsurii.
În fine, cred că literatura e un domeniu prea serios şi prea ludic pentru a-l lăsa pe mâna criticii. Sau, cum spunea Eugen Ionescu – nu mai citiţi, scrieţi!
Page 1 of 2