O fo

Mihail VAKULOVSKI
ARTMANIA ’09

17 iulie 2009, Piaţa Mare, Sibiu

Prima zi a festivalului a fost o sărbătoare continuă. În primul rînd s-a văzut – clar – o schimbare, totul a fost mai liber, mai simplu şi mai la îndemînă, şi pentru artişti, şi pentru ziarişti, şi pentru public. N-au mai fost acele conferinţe de presă ca o luptă într-o încăpere închisă şi aglomerată, goana după interviuri a dispărut, pentru că formaţiile au susţinut atîtea dialoguri cîte au vrut, oricui au avut chef, nu 2-3 interviuri obligatorii într-un timp foarte limitat. Pînă la concerte am făcut interviul cu Hamish, chitaristul (şi vocea nr. 2 a) formaţiei My Dying Bride, solistul, Aaron Stainthorpe, artist polivalent, fiind la vernisajul propriei expoziţii de fotografie, From a Dark Mind, în subsolul Bisericii Catolice din Piaţa Mică, pe lîngă Podul Mincinoşilor... A ieşit un interviu fain şi chiar mă bucur să fac interviuri nu neapărat cu vocaliştii, de obicei abonaţi pentru aşa ceva, imaginile formaţiilor bla-bla. La expoziţie tocmai avea loc o şedinţă foto cu Lena, basista MDB cu trăsături asiatice, iar Aaron îşi semna fotografiile din expoziţie. Altă faţă a muzicianului, care e şi poet, dar şi fotograf şi pictor... Viaţa surprinsă de el cu fotoaparatul e un fel de clipo-poezie, imagini psihedelice proprii poeziei din lumea lui interioară. Chiar şi autoportretul la care ne-am întîlnit parcă e desprins dintr-o altă lume... Norvegienii de la TRISTANIA au deschis festivalul cu ritmuri gotice inegale, vocalista iluminînd morbiditatea vocii solistului ras în cap şi masiv, iar chitarista înviorînd şi mai mult imaginea vizuală, şi prin prezenţa scenică, dar şi datorită culorii îmbrăcămintei – roşul care a fost preferat şi de vocalistă, şi pe scenă, şi în general. Alternanţa vocilor şi a sunetelor instrumentelor nu a întristat deloc publicul, care abia aştepta apariţia pe scenă a formaţiei MY DYNG BRIDE. Am văzut foarte multe tricouri MDB în public, dar şi în oraş, iar aşteptarea chiar a meritat. Aaron a apărut, ca de obicei, machiat şi pictat, jucîndu-şi perfect personajul, basista a cîntat în transă, Hamish a fost un fel de Hagi care a vrăjit chitara şi a interpretat ca un ecou vocea a doua, iar vioristul Shaun Macgowan a adus un sound mai intim cu vioara sa. MDB au cîntat şi piese mai vechi, ca mulţumire pentru primirea de la concertul de acum doi ani, dar şi pentru mesajele pe care le-au primit după aceea de la publicul român, majoritatea pieselor pe care le-am auzit aseară fiind însă de pe ultimul lor album, For Lies I Sire, pe care vi-l recomand cu încredere - de cînd l-am ascultat mi-a rămas pe creier şi îmi tot sună... ca un clopot... Oricum, concertul MDB n-a mai fost atît de dur ca cel din 2007, dar a fost mai cald şi cumva mai intim, relaţia cu publicul fiind evidentă de această dată, Aaron dedicînd o piesă şi oamenilor din afara pieţei, pentru că s-au adunat foarte mulţi oameni şi după perimetrul festivalului, de unde se auzea perfect. Dacă pînă acum descoperirea nr. 1 de la Artmania a fost MDB, în acest an cei care m-au surprins au fost suedezii de la OPETH. Metaliştii au rupt, combinaţiile de heavy metal şi progressive rock au aruncat Piaţa Mare în aer, unde un avion brăzda cerul la concurenţă cu luminile de pe scenă. Vocalistul Mikael Akerfeldt şi-a cerut scuze că au ajuns abia acum în România şi a promis că vor reveni cu siguranţă. Un metal melodic care e o formulă de succes, publicul a format un cor foarte activ şi instruit, a fost o seară din aia cînd după terminarea concertelor te întrebi dacă n-a fost prea scurt totul, deşi festivalul a început la ora 19 şi prima seară s-a terminat pe la 24...
Azi vreau să facem interviuri cu SUBSCRIBE, care cîntă de parcă ar trage cu kalaşnikovurile, şi cu NIGHTWISH, pe care văd că toată lumea-i consideră cap de afiş. Va mai cînta şi PAIN din Suedia, iar mîine festivalul va fi încheiat de clujenii de la LUNA AMARĂ, concert care va putea fi văzut la Cetatea Cisnădioara, unde vor încăpea doar vreo sută şi douăzeci de norocoşi.

18 iulie, Piaţa Mare, Sibiu
Ziua a doua a festivalului Artmania a început cu interviul cu Marco Tapani Hietala, basistul & vocea masculină a formaţiei, simbolul Nightwish. Băieţii de la Subscribe n-au mai reuşit să ajungă la conferinţa de presă şi interviul cu ei a rămas pentru altă dată; bine că au ajuns la timp cît să-şi pregătească intrarea vijelioasă în scenă. Concertul SUBSCRIBE a fost unul incendiar, plin de energie, exploziv şi supersonic. Am făcut fotografii la un meci cu Tibi Ghioane de la Dinamo Kiev. Frate, nu-l prindeam în cadru şi exact aşa păţeşti şi la concertele Subscribe, adevăraţi sportivi pe scenă, cred că băieţii aleargă mai mult într-un concert decît fotbaliştii din campionatul lor, oricum, la sprint le-ar lua sigur faţa. Mă bucur de fiecare concert Subscribe, energizant nu doar pentru cei de pe scenă, ci şi pentru noi, cei din faţa scenei, o formaţie din Est care ar trebui să aibă un mare, mare viitor. Adrenalină, energie, sunetele unui cor de kalaşnikovuri în acţiune, muzică pe bune, distracţie adevărată asigurată şi de această dată de Subscribe. Aşa cum în prima seară Opeth a fost surpriza, aseară alţi suedezi mi-au plăcut foarte tare – PAIN. Pain impresionează chiar dinainte de a intra pe scenă, sigla lor fiind spatele unui bărbat care ţine în braţe un copil, aia de pe Cynik Paradise. Ce pot face 4 oameni pe scenă? Toboşarul munceşte din greu, mereu încordat, iar cei trei chitarişti sînt şi vocalişti, astfel patru oameni formează o orchestră de industrial metal care creează o atmosferă hardcore punk. Pain mi-au amintit de punkerii de la Toy Dolls, trei băieţi care fac show total şi te ţin în priză în continuu. Dar Pain, oricum, sînt altfel, concentrarea pe care ţi-o transmit ei fiind mai sobră, puternică, dar nu veselă, o formaţie foarte tare, frate, cu care a avut onoarea să cînte o piesă şi Anette Olzon, solista de la Nightwish. NIGHTWISH, care au cucerit premiul ECHO la Berlin pentru categoria "Best International Group", concurînd cu Foo Fighters, Kaiser Chiefs, Marilyn Manson și Within Temptation, a fost formaţia care a încins cel mai mult spiritele, au fost „vedetele” festivalului, cum ar veni. Concertul lor a fost OK şi chiar dacă mie-mi plac mai mult alte formaţii, nu poţi să nu recunoşti că oamenii sînt beton, fac un show deosebit (dar sub cel făcut de Within Temptation, la acelaşi festival, cu doi ani în urmă), cu lumini, artificii, focuri şi panglici roşii aruncate în public, cîntă foarte fain, ştiu să-şi atragă tot mai mult public fanatic de pe toate meridianele, au reuşit să descopere reţeta succesului şi o pun în aplicare la fiecare concert.

În concluzie, a fost o ediţie deosebită a festivalului Artmania. M-am bucurat mult să-i revăd pe My Dying Bride şi pe Subscribe, am devenit admirator Pain şi Opeth, i-am văzut live pe Nightwish, mulţumim Artmania Festival ’09.

(Mai pe larg despre ARTMANIA – în nr. viitor Tiuk!: Texte şi fotografii de Floribunda, Kogaionon, Karmina, interviuri de K & Ski, cu membrii MDB & Nigtswish...)

Foto K & Ski: http://picasaweb.google.ro/vakulovski/ARTMANIA2009#

Mihail VAKULOVSKI

Traseul tinerilor scriitori printre cele trei fortificaţii

 Prima oară la Alba Iulia/Apulum (nu în trecere, ci două zile şi două nopţi), a doua oară la colocviile tinerilor scriitori (15-17 mai, ediţia a IV-a). Nu pentru ultima oară la Alba Iulia, sper. Pentru că-i frumos, e pe mai multe planuri, temporale, istorice, culturale, arhitecturale, un oraş cu cetate, porţi misterioase, monumente pe unde nu te aştepţi, statui care-ţi apar în cale pur şi simplu, alei cu scriitori clasici, alei cu politicieni (din ăia, nu din ăştia), parcuri, copaci şi pomi înfloriţi,  mirosuri şi adieri fine, sunete de clopote, atmosferă de vacanţă, mai ales că din cînd ne mai întîlneam unii cu alţii, deşi de multe ori ne rătăceam - cu intenţie - unii de alţii, scriitorii fiind lupi singuratici chiar şi-n grupuri. Vreau să spun că de data asta colocviile au fost pe bune, lecturi, prezentări de reviste, comentarii, discuţii pe teme concrete şi mai abstracte, dar care s-au întors imediat la existenţial. Organizare impecabilă, s-a văzut – clar – mîna lui Un Cristian, susţinut de Cosmin Ciotloş, Claudiu Komartin şi Smaranda Şchiopu, Alba Iulia ne-a primit respectuos şi elegant, prin poetul Aurel Pantea, care a dăruit fiecărui invitat cîte o carte de-a sa, „Negru pe negru”. Prima zi, 15 mai, a fost mai lejeră, cu deschiderea, un fel de conferinţă de presă şi o vizită la biblioteca fără uşi „Lucian Blaga” (nu are depozit, toate cărţile fiind la vedere), s-au făcut donaţii reciproce, noi am adus cărţile noastre, nouă ni s-a dăruit un tablouaş-sculpturică cu Lucian Blaga, apoi ne-am mutat la restaurantul hotelului „Transilvania” pentru discuţii între noi, de obicei cel mai mare avantaj al acestor întruniri scriitoriceşti, aceste discuţii la o bere rămînînd cele mai utile scriitorilor, pentru că aici te reîntîlneşti cu prietenii, faci cunoştinţă cu scriitorii pe care îi cunoşti din scris-citit, de pe mess, mailuri, reviste, cărţi, dar încă nu v-aţi văzut, te întîlneşti şi cu scriitori de care n-ai auzit niciodată, fiind, totuşi, colocviile tinerilor scriitori. De data asta însă n-a fost aşa, programul de sîmbătă (destul de încărcat) fiind strict respectat, iar discuţiile au devenit imediat încinse, concrete, exacte. Moderatorii ştiau exact despre ce şi cine e vorba, iar ceilalţi au luat în serios evenimentul (eu am fost la „proză” şi „critică literară”, dacă cei de la „poezie” sau „jurnalism” au avut altfel de discuţii – să povestească). M-am gîndit pe drumul de întoarcere (prin Lancrămul lui Blaga şi pe la Cetatea Ţărănească Cîlnic!) de ce a ieşit atît de bine, concluzia e simplă: au fost invitaţi scriitori tineri care deja sînt valori clare, oameni care au sărit de 30 de ani şi care au în spate o viaţă/carieră literară. Mulţi dintre tinerii scriitori au mai multe cărţi publicate, bine primite de public, critici şi mai ales de ceilalţi scriitori (ceea ce e cel mai important, pînă la urmă) organizează cenacluri, cluburi literare, fac reviste, unii sînt profesori, alţii ziarişti, toată lumea a fost implicată şi deşi au mai ieşit scîntei n-au fost certuri, cum se întîmplă de obicei, n-am văzut ca oamenii să se urască, ca de obicei, am văzut doar tineri faini şi simpatici, mi-a plăcut mult. Lecturile au fost mai bune, textele mai interesante şi mai profesioniste decît de obicei, prezentările mai OK, moderatorii mai bine pregătiţi/informaţi, scriitorii mai sinceri şi mai liberi cumva, mai simpli, mai puţin încordaţi, mai deschişi, mai prietenoşi parcă, mai conştienţi şi mai conştiincioşi. CV-urile lor pot fi citite pe site-ul oficial: http://colocviu2009.wordpress.com (normal că mi-ar fi plăcut să-i văd şi pe alţii, asta e clar, întrebarea-refren fiind despre frate-meu, de exemplu, dar unii n-au putut să vină, alţii n-au vrut, alţii n-au fost invitaţi, e firesc... aşa se întîmplă mereu).

 

 Fotografii de la eveniment:

aici - http://picasaweb.google.com/vakulovski/ColocviileTinerilorScriitoriAlbaIulia2009#

 

Mihail Vakulovski

Singurele colocvii cu ieşire la mare

 Exact în aceeaşi perioadă, acelaşi hotel („Tineretului”, vizavi de liceul M. Eminescu & revista Tomis, cu pescăruşi învîrtindu-se îngrijoraţi în geam) şi cred că chiar în aceeaşi cameră ca atunci cînd am fost lovit de cea mai îngrozitoare veste posibilă, atît de absurdă în mintea mea încît mai întîi am ţinut s-o „îmbărbătez” pe mama, apoi – deşi ştiam că vorbesc cu unchiu-meu – care la telefon seamănă cu tata – îi ziceam „tătelu”... „Nu, nu sînt... el... el... nu... mai e”... Chiar acum un pescăruş a aterizat pe becul de la 10 paşi (aerieni) şi a început să se tînguie, uitîndu-se fix... în obiectiv, un pescăruş artist. Atunci, cu 2 (sau 3...) ani în urmă... la un moment dat au început să zboare cîrduri de pescăruşi prin faţa geamului, foarte agitaţi şi croncănitori, nevermorind întruna, în cercuri-cercuri nervoase... apoi a fost acel telefon...

 Colocviile revistei Tomis, Constanţa, singura revistă cu ieşire la mare, ediţia a XIV-a. Redacţia – o echipă prietenoasă şi... artistică. Vasilievici arată exact ca atunci cînd l-am văzut prima oară, pe cînd intenţiona să-şi ia pseudonimul Eminovici, Mugur s-a mutat la Bucureşti şi n-a mai avut cine să joace (după el) rolul lui Ovidiu. Ieri dimineaţă m-am dus – prin piaţa Ovidiu, pe sub statuia lui Ovidiu – pe malul mării, am coborît pe faleză şi am lăsat muzica mării să-mi spele creierul de grijile cotidiene, mă şi gîndeam că singur pe malul mării te simţi cam ca şi pe munte şi că poţi să descrii asta, dar nu există nici o metodă prin care să poţi transmite un miros. Doar… cuvintele, tot cuvintele te mai pot ajuta, dar pentru asta şi interlocutorul trebuie să cunoască mirosul, altfel vorbele sau cuvintele tale rămîn doar vorbe/cuvinte. Mergeam pe coasta dalmaţiană din Croaţia în dreapta - mare, în stînga - munte, presărat de tufe pline de floricele galbene. Am deschis geamul să fac o poză şi maşina s-a umplit de un miros pe care nu-l cunoşteam, unic, incomparabil, un miros despre care pot să vorbesc doar cu Carmina, pentru că doar noi doi am simţit acel miros care nu poate fi descris prin nici o metodă, deşi… există. ’S la mare, cu ochii pe linia udă şi totodată aeriană a orizontului, dar mă surprind gîndindu-mă la munte şi chiar şi-n cartea pe care o citesc pe drum personajele urcă pe munte. Aproape că au ajuns în vîrf... Apoi m-am întîlnit cu Mitoş, care-şi căuta aparatul foto prin geantă, pe care şi-l uitase, de fapt, acasă, şi cu ceilalţi scriitori implicaţi în eveniment: Claudiu Komartin, care a luat premiul pentru poezie, Daniel Clinci, premiul pentru critică literară/eseu, Dan Mihuţ şi fiica lui care-i seamănă perfect, Alina Surduc, care a prezentat o expoziţie de fotografie şi a şi realizat una, cred, poetul Mircea Ţuglea, Ion Ţiţoiu, care a dăruit premianţilor cîte un tablou, redacţia Tomis, printre care i-am zărit pe Raluca Şerban, Valentin Ispas, Bogdan Papacostea, Mădălin Roşioru, Laura Luban şi alţii, sala chiar era plină-plină. Mitoş a înhăţat premiul pentru proză (unde a fost nominalizat şi frate-meu, scriitor român expulzat din România – aflu de la George că suedezii dau imediat cetăţenie suedeză tinerilor scriitori basarabeni, doar că... nu trebuie să ai cetăţenie română), eu am înşfăcat premiul pentru traducere, un premiu greu. Am cam fost răsfăţat la debut, ca scriitor, „Nemuritor în păpuşoi” fiind premiat de nea Soros dinainte de a fi editat, din manuscris, iar cartea a fost premiată de Uniunea Scriitorilor din Moldova (ţin minte şi acum acea premiere cu discuţii aprinse). Apoi poeziile din carte au intrat în antologii, au fost traduse, autorul lor a intrat în dicţionare, tata zicea că e oarecum nedrept ca o singură cărţulie să aibă atîta succes, chiar dacă a fost bine gîndită-pregătită-realizată-lansată... Ca traducător chiar am muncit ca un negru pe plantaţii, munca asta grea mi-a mîncat toată energia, timpul şi creativitatea în timpul traducerilor şi am tradus deja vreo... 10 cărţi (pe multe dintre ele – împreună cu frate-meu). Cînd traduci nu mai poţi face altceva, traducătorul în acţiune e un fel de sosie a scriitorului, e adevărat că am tradus doar de plăcere (cu excepţia de rigoare... aproape obligatorie), dar e un premiu muncit din greu, chiar mă bucur pentru el. Bogdan Papacostea, amfitrionul colocviilor Tomis, redactorul şef al revistei, a zis că premiul pentru traducere va fi înmînat de consilierul..., de fapt consilierul n-a putut veni şi l-a trimis pe adjunctul lui. Şi eu am zis că Sorokin, Harms şi Erofeev n-au putut să ajungă, dar... am venit eu după premiu. Cum am spus şi la muzeul de la malul mării, ăla cu o femeie goală în baie (mai e şi Miron Costin cu „Letopiseţul...” despre care se spune că-i, de fapt, „Letopizdeţ-ul”): Mulţumiri şi felicitări profesioniştilor de la Tomis!

 Bancul colocviilor:

Ion şi Vasile dorm în acelaşi pat. Vasile îi zice lui Ion: „Ioane, ce faci tu, măi, Ion?” Ion: „Laba”. V.: „şi simţi ceva?” I.: „Nu, nimic”. V.: „Şi atunci de ce nu-ţi faci ţie, măi, Ioane?”

 (În trenul Constanţa – Braşov au urcat foarte mulţi tineri care tot ziceau de Buşteni, cu o doamnă profesoară, probabil o mini-tabără de sfîrşit de săptămînă. Am intrat într-un compartiment gol, mi-am scos cartea în care din cei trei vagabonzi Dharma doar unul ajunge în vîrful muntelui şi m-am bucurat c-o să merg în ritmul în care personajele lui Kerouac coboară muntele şi trenul se împinge pe şine spre Braşov. Doar că în ultima clipă au năvălit în compartiment trei beţivi ordinari, zbierînd unul la altul că-s beţivi şi învinuindu-se de tot felul de ticăloşii, că s-au turnat unul pe altul, că unul dintre ei i-o suge lu’ şefu’, că se lasă penetrat de patron, că e un prost beţiv, „eşti tare prost, băi beţivule care eşti şi sugi pula lu’ Petrică”. „Toţi e beţivi, bă, toţi bea, bă pulă”, i-a răspuns ăla foarte prost şi beţiv, „ia să-l sun pe pulă ăla de Petrică şi să-i spun: Bă, mînca-mi-ai pulă, muie, bă”, urlă. Îl sună, îşi înmoaie vocea, care devine imediat supusă şi mieroasă: „Salut, te-am sunat şi eu să văd ce mai faci. Da, da, da, bine, da, am băut un pic, da, bine. Baftă”. Apoi, către ceilalţi doi beţivi: „Pe jegosu’ ăsta îl doare-n pulă, jigodia”. S-au mai înjurat, au înjurat liceenele care treceau prin faţa compartimentului, murdărindu-le îngrozitor, mă şi mir că băieţii care-s cu ele nu reacţionează nicicum, deşi se pupau pe hol. Dacă la vîrsta lor ni s-ar fi întîmplat nouă ceva de genu’ ăştia trei ar fi zburat după dinţi pe cîmpiile pline de maci de pe lîngă şine, ar fi ţîşnit pe fereastra de la WC şi ar fi rămas ca-n bancul ăla cu ce e însîngerat, de carne şi se mişcă pe pămînt – juma de cîine... În sfîrşit s-au cărat, după o oră şi 40, m-am uitat după ei şi am văzut cîrduri întregi de beţivi, clătinîndu-se din tren, coborînd ca un puroi din bancul ăla scîrbos al lui C.K. cu „unde e crustă e şi puroi”).

 (21 mai 2009, în trenul Constanţa – Braşov)

Fotografii de la eveniment, aici:

http://picasaweb.google.ro/vakulovski/ColocviileTomis20Mai2009#

 

 

Fără Zahăr, cu multă voie bună

 

Vineri, 29 mai, la Clubul Suburban din Braşov a avut loc un eveniment muzical de excepţie. Un spectacol plin de muzică şi voie bună aşa cum doar cei doi băieţi de la FĂRĂ ZAHĂR ştiu să facă.

Doar că de data asta în afară de Bobi (Gabriel Dumitraş - chitară, voce) şi Bobo (Bogdan Burlăcianu - chitară, voce) formaţia a mai avut o chitară bas şi un baterist sau, cum ar zice Bobi (sau Bobo): cumătru’ şi cumnatu’. Bobi şi Bobo au fost, ca de obicei, în formă maximă, au cîntat, au glumit, au făcut şi stand up-comedy, au glumit, susţinînd o atmosferă cum rar întîlneşti la un concert, interacţionînd mereu cu publicul, cîntînd piesele cunoscute, cerute de cei din sală, dar şi piese care se potriveau pe moment. Cei doi noi membri ai formaţiei s-au înscris bine în peisaj, ca muzicieni, fireşte, pentru că n-au avut parte de microfon:). Noul chitarist al formaţiei aduce un sunet şi mai rock, dar bateristul mi se pare un mare cîştig pentru Fără Zahăr, care acum, în această formulă, poate cînta lejer pe scenele marilor festivaluri de rock, cum e Stufstock, Artmania sau Peninsula, adică să-şi mute instrumentele de la locaţiile intime ca Papa la Şoni şi să se oprească pe scenele mari, pentru rock-erii adevăraţi. A fost un concert foarte mişto, chiar dacă puţină lume a putut economisi bani de bilet (cam scump, totuşi). Dacă la Sarmalele Reci sau Luna Amară am văzut oameni săriţi bine de 30 de ani, la Fără Zahăr erau... mulţi copii. Cum a zis Bobi: vreau să văd la un concert Fără Zahăr şi copii de 6 luni! Dar copiii au făcut atmosferă frumoasă, au dansat mereu şi au cîntat în continuu – cred că au auzit de multe ori Fără Zahăr prin casă.

Fără Zahăr e o formaţie rock foarte bună, piesele lor au forţă, umor, mesaj, ironie, şi muzica şi versurile fiind şi la mişto, şi foarte serioase în acelaşi timp, te pun pe gînduri, dar şi te distrează. O formaţie care sună foarte bine şi pe CD, acasă sau pe drum, în maşină sau la MP3, dar care trebuie văzută şi live, în concerte. Nu-i mai pierdeţi cînd vor veni data viitoare. Da, şi luaţi-vă şi copiii, se vor distra la max şi vor şi învăţa cîte ceva, de exemplu ce şi cum... să nu facă.