O apărut

Leo BUTNARU

RĂSPUND, DECI EXIST

/DIALOGURI/

Editura "Ex Ponto", Constanţa, 2008

Matei CĂLINESCU

 

„ORICE ADEVĂRTĂ OPERĂ DE ARTĂ E IMPLICIT ŞI O OPERĂ CRITICĂ”

 

     Mult stimate domnule Matei Călinescu, în 1977 (se va înţelege ceva mai încolo că mă refer la această jalonare cronologică), aveaţi 43 de ani, eraţi autorul a mai bine de zece cărţi de critică literară, poezie şi al romanului-eseu „Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter”, autor de prefeţe şi studii introductive la volume de N.D. Cocea, Ion Minulescu, J.B. Priestley, E.A. Poe, D.H. Lawrence, Samuel Butler, Arnold Hauser, eraţi alcătuitor de ediţii de autor şi antologii, laureat al Premiilor Uniunii Scriitorilor, Academiei, Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti... Însa despre toate acestea şi altele în „Dicţionarul de literatură română contemporană” editat de Marian Popa în 1977 nu se spunea barem un cuvînt. Mai mult, dicţionarul nu înregistra nici chiar numele Dumneavoastră. Atunci, Vă interesa acest lucru, Vă afecta cumva?

– Întrebarea despre Marian Popa mă amuză: în prima ediţie a dicţionarului său, din 1973, numele meu figura (autorul mersese cu bunăvoinţa pînă acolo încît îmi comunicase intrarea despre mine înainte de apariţia volumului); în a doua ediţie, lărgită şi adăugită, fusesem eliminat, pentru că, bănuiesc, autorul n-a mai avut posibilitatea să mă consulte, dar în mod mai probabil pentru că intrasem în inefabilitate (adică părăsisem România lui Ceauşescu şi mă stabilisem în Statele Unite). De ce nu-l întrebaţi pe Marian Popa însuşi, care pe vremea aceea lucra, între altele, la o instituţie discretă – secţia ontologie, subsecţia ontologie ficţională--şi care v-ar putea lămuri mai bine. Mai ales că el însuşi, cred, s-a desubstanţializat la un moment dat prin Germania. Oricum, el ar trebui să ştie mai bine şi din propria sa practică a actului de apariţie/dispariţie. Oare dicţionarul lui se mai putea consulta în bibliotecile publice cînd el era dispărut? Înţeleg din presă că acum a reapărut cu o istorie a literaturii române de după 1944 în mii de pagini, dintre care unele ar fi servit şi ca rapoarte secrete pentru instituţia discretă de care am pomenit adineaori. Unii încetau să existe exoteric, dar continuau să existe (instituţional vorbind) esoteric, acoperit, invizibil. Oricum, încercarea de a ridica denunţul, un gen dispreţuit, la demnitatea criticii literare trebuie apreciată.  

 – În acel an 1977, în SUA, publicaţi volumul „Faces of Modernity...”, apoi, peste alţi zece ani, - cele „Cinci fete ale modernităţii” apărut în româneşte abia peste 8 ani. (Eu unul am primit acest volum din partea dlui Mircea Martin, la acea vreme director al Editurii „Univers”.) Şi iată, naivul de mine, chiar dacă am pomenit despre această istorie conceptuală ( „o carte epocală” – M. Martin), Vă rog să spuneţi ceva (altceva?) despre utilitatea sau... inutilitatea criticii literare...

– Istoria onestă de toate felurile — de la istoria ideilor şi termenilor pînă la istoria notelor de subsol şi a virgulei — e utilă, cred. Şi aş adăuga: în măsura în care rezistă timpului. Critica literară e şi ea utilă în măsura în care mai poate fi luată în seamă după un timp — 20, 30, 40 de ani — fie că e vorba de un volum teoretic, fie de o simplă cronică literară.. Din ce se scrie curent în materie de critică, desigur, foarte puţin poate fi luat în serios chiar în momentul apariţiei. Critica zisă “de întîmpinare” întîmpină prea mult, nediferenţiat şi adesea cu omisiuni importante. Critica literară bună rezistă cam 40-50 de ani, poate chiar şi mai mult. Dar o carte de istorie de calitate poate fi citită, ca şi literatura bună, mult mai multă vreme. Un critic celebru acum o sută de ani, ca Émile Faguet, e azi aproape ilizibil. El — ca şi alţi critici reputaţi ai vremii, un Jules Lemaître, un RenJ Doumic etc. – continuă să existe, sub identităţi diferite, prin fenomenul ventrilchismului post-mortem. Cunosc cel puţin un avatar al lui Faguet în România de astăzi, un sub-Faguet la drept vorbind, dar o autoritate critică şi academică, contestată doar marginal deocamdată, şi mai cu seamă oral, mai rar scris. Evident, există excepţii, îşi spun criticii literari, şi în ele ne punem speranţa.

–Sunteţi omul şi autorul care a avut fracturi de destin, însa care, în pofida a orice, a perseverat în munca sa. Nu V-aţi întrebat dacă ar putea exista vreo putere sau împrejurare care să Vă depărteze de vocaţia Dvs., cea de scriitor?

– Glumind: am rătăcit prin lume ca omul, am mers pe drumuri greşite, dar am perseverat insuficient de diabolic.

          – Posibil cu titlu de întermezzo în dialogul nostru, Vă întreb: La vîrsta, experienţa şi... iluzia pe care le aveţi, care Vi se pare cel mai trist lucru? (Din lume, din America, din România...)

  – Lucrurile cele mai triste — spre deosebire de cele tragice, monstruoase etc. — sunt cele care sfîrşesc prin a te face să rîzi. De exemplu, realismul socialist.  De mult n-am rîs ca acum doi-trei ani, cînd am dat peste o antologie a “poeziei noi”, revoluţionare din România, datînd din 1953. Numele înspirator, numele magic, aş zice, era acel al marelui Stalin (poemele dedicate lui fuseseră compuse, evident, înainte de martie 1953, deşi cred că antologia conţinea şi un bocet sau două, la fel de rizibile ca şi imnurile sau odele). Poeme, cărţi şi chiar ţări pot fi triste şi totodată pline de umor. Ca-n versul lui Bacovia “O, ţară tristă plină de umor”.

    – Dar cel mai frumos?

   – Frumuseţea, rară cum e, se dispensează de superlativul relativ şi chiar de cel absolut. Ea se dispensează chiar de adjectivul “frumos/frumoasă” şi îi displac, în genere, epitetele denotînd valoarea. În genere, e puţin lucru să spui despre o carte ţi-a plăcut că e...frumoasă. Frumos e să spui ce ţi-a făcut ţie lectura ei, ce asociaţii şi gînduri ţi-a inspirat, ce întrebări te-a îndemnat să-ţi pui, ce răspunsuri te-a făcut să respingi. Admiraţia extremă se exprimă adecvat doar prin citat sau prin comentariu microscopic. Aproape niciodată prin vorbe mari, în afară de cazul cînd acestea sunt cu adevărat enorme, tranşante şi finalmente ambigue: “J’admire tout, comme un brute” îi spunea Baudelaire lui Hugo. (Dar Victor Hugo era (după Cocteau) “un fou qui se croyait Victor Hugo”.)  Genul laudei e un gen poetic, nu critic: vezi exaltarea înaintaşilor în Epigonii lui Eminescu sau pe cea a Crailor de Curtea-Veche în Protocol al unui Club Mateiu I. Caragiale de Ion Barbu.

– Se spune că din momentul în care ne cunoaştem limitele, tindem să le depăşim. Dvs. aveţi limite în condiţia de profesionist al scrisului? Sau cunoaşteţi toate tainele vocaţiei, o puteţi orienta aşa cum doriţi?

– Întrebarea e atît de dificilă încît mă ispiteşte să glumesc iarăşi. Ne cunoaştem totdeauna limitele, dar de cele mai multe ori vrem să le ascundem, nu să le depăşim. Şi aşa sunt greu de ascuns, ce ne-am face dacă am mai vrea să le şi depăşim?

– Cum treceţi de la luciditatea pe care o cere critica literară la registrul poeziei, ca mister, uneori ca subconştient?

– Registrul poeziei, cred eu, e mult mai lucid decît cel al criticii literare obişnuite, chiar de calitate. În ce mă priveşte, ca să fiu sincer, nu cred că am atins vreodată nivelul de luciditate al adevăratei poezii; sau poate numai pe alocuri în proză (dacă avea dreptate Novalis cînd spunea că proza e tot poezie) şi poate în două sau trei eseuri. Nu în cărţile erudite, de factură universitară. În poezia propriu-zisă am tins spre acel nivel, cît m-au ţinut puterile, şi am făcut poezie minoră, decentă sper, dar nu mai mult decît atît. După aceea, pierzîndu-şi limba, poetul din mine s-a sinucis. Am cunoscut personal şi îndeaproape doi mari poeţi: pe Nichita Stănescu şi pe Mircea Ivănescu. Luciditatea lor poetică era totdeauna uimitoare, în ciuda stărilor psihologice sau corporale prin care treceau. Ei ilustrau perfect maxima lui Baudelaire: “Inspiraţia vine atunci cînd vrei, dar nu te părăseşte atunci cînd vrei”. Evident, pentru asta trebuie să fii poet în toată puterea cuvîntului şi să deţii secretul actului volitiv cu efecte prelungite, incontrolabile, periculoase (căci o inspiraţie care nu te părăseşte cînd vrei se apropie de nebunie).

– Îl rog pe dnul Matei Călinescu, în tripla domniei sale ipostază, de teoretician, poet şi prozator, să comenteze următoarea aserţiune a lui George Steiner: „Un mare critic este uneori un scriitor dezamăgit. Un mare critic ştie că el este umbra unui eunuc în comparaţie cu un creator. Credeţi că ar scrie cineva cărţi despre Dostoievski dacă ar putea scrie o singură pagină din „Posedaţii”? Cu chestia asta le-am dat eu peste nas multor contemporani de-ai mei din universităţi şi de asta nu mă pot ierta”.

–Steiner spune o prostie de om inteligent. Dacă el ar scrie azi o pagină din Posedaţii lui Dostoiveski n-ar fi decît un un mic dostoievskian, un imitator  melodramatico-metafizic oarecare, de neluat în seamă; unui imitator al lui “Dusty”, cum îi spunea răutăcios Nabokov, i-aş prefera oricînd cîteva pagini incitante din Tolstoi sau Dostoievski, cartea cu care a debutat Steiner însuşi. În termenii lui Borges, despre care am purtat recent un dialog cu Călin-Andrei Mihăilescu, mai interesant ar fi cineva care ar vrea să-l rescrie literal pe Dostoievki, precum Pierre Menard pe Cervantes: atunci, comparînd acelaşi pasaj în cele două versiuni absolut identice, dar produse în epoci diferite, s-ar putea constata diferenţe uriaşe, nebănuite, revelatoare! Numai aşa ar putea cineva, un contemporan, chiar să-l egaleze pe Dostoievski, cum Menard îl egalase, fie şi numai într-un paragraf, pe Cervantes! Cît despre metafora criticului-eunuc, e mai rea decît o prostie de om inteligent: e un clişeu. Nu cred ca scriitorii rataţi devin critici; după cum nu cred că criticii rataţi devin scriitori. Numai marii scriitori sunt şi mari critici. Cred, împreună cu Oscar Wilde, în critica creatoare: orice adevărată operă de artă e implicit şi o operă critică, fie ea invizibilă pentru ochii nepregătiţi. Altfel, există critici decenţi, serioşi, inteligenţii — capabili să spună multe lucruri interesante dar şi tot felul de prostii de om inteligent şi chiar să repete, fără să-şi dea seama, clişee dintre cele mai obosite.

– Ca artist şi teoretician, aveţi un stil planificator, Vă trasaţi perspectivele?

– Sunt un adversar al planificării — de la economie şi pînă la poezie: rezultatele ei nu pot fi decît catastrofale. Prevederea, anticiparea dificultăţilor, persistenţa sunt altceva. Disciplina e şi ea altceva. E capacitatea de a duce un proiect bun pînă la capăt şi de a abandona cît mai repede un proiect greşit, nepotrivit, excesiv de ambiţios sau de modest. Proiectele bune sunt creaţii ale curiozităţii, ale energiei personale carese angajează total în jocul poetic (incluzînd deopotrivă poezia şi poetica), ale instinctului de explorare. Spiritul de planificare n-are aici nici un rol.

– Harul scriitoricesc scapa legilor obisnuite, estimarilor comune pentru aprecierea capacitatilor umane?

– În chestiunea harului nu pot da, din nefericire, decît un răspuns tautologic: harul e har e har   (parafrazînd celebra tautologie a lui Gertrude Stein, “a rose is a rose is a rose”). Nu ştiu de unde vine şi nici nu sunt sigur că-l pot recunoaşte imediat. Poate doar cu timpul. Cu timpul însă îl vor recunoaşte tot mai mulţi. Oare trebuie să ai har ca să recunoşti de la început harul?

– Aveţi, să zicem, careva superstiţii literare? Ca scriitor, dar şi ca cititor?

– Ciudat, n-am decît superstiţii extraliterare şi din ce în ce mai puţine. Cînd eram tînăr îmi inventam superstiţii, îmi cream mici tradiţii private (de pildă, îmi interziceam anumite itinerarii, îmi impuneam anumite ocolişuri, mi-era frică de anumite cuvinte şi le evitam etc.). Era un fel de joacă.

– Îl întreb pe criticul, dar şi pe prozatorul Matei Călinescu: în ale prozei proaste (române sau americane, dacă o citiţi, fireşte,) ce Vă scoate cel mai mult din fire?

– Consider un mare defect incapacitatea mea de a citi cărţi aşa-zis “proaste”, bunăoară romane lungi de pe listele de “best-sellers”, literatură aşa-zis “de gară” sau de aeroport etc. M-am obişnuit cu lectura lentă şi nu mă mai pot dezobişnui de ea. Citite repede, romanele proaste pot deveni foarte bune, în sensul că te pot “ţine”, te pot “transporta” în altă lume, te pot face să te uiţi pe tine însuţi. Îmi lipseşte, din păcate, flexibilitatea de care aş avea nevoie ca să trec firesc de la un gen la altul, de la lectura dificilă şi ultraatentă, cu lupa, la o lectură mai relaxată, mai plutitoare, mai plăcută.

– De altfel, un scriitor şi profesor atît de solicitat precum sînteţi, reieşind din inevitabilă criză de timp, citeşte doar capodopere, cărţi importante sau şi volume întîmplătoare?

– Nu citesc/recitesc doar capodopere, ar fi îngrozitor. Citesc mult la întîmplare, după cum mă duce curiozitatea. În cazul multor (dar nu al tuturor) “bestsellers”-ilor, simplul fapt al încetinelii lecturii îmi diminuează curiozitatea faţă de text; cunosc formula, ştiu ce va urma, cu lupa atenţiei nu descopăr mai nimic interesant la nivelul micilor detalii. Iar micile detalii sunt extrem de importante pentru mine. Dacă aş citi mai repede, le-aş putea ignora absenţa şi aş fi răsplătit cu alte plăceri, mai umane, pe care le poate oferi (para)literatura şi chiar kitsch-ul literar.

– Distinse domnule Matei Călinescu, iată, aici, la Chişinău, rostesc (scriu) acum verbul „a risipi”, pe care, peste multe fuse orare şi mii de chilometri, Internetul Vi-l aduce pe ecranul ordinatorului acolo, în Bloomington, în SUA. În clipa în care îl citiţi, la ce Vă gîndiţi? Adică ce gînduri şi sentimente Vă trezeşte ad hoc acest „a risipi”? E un verb latent – dramatic, nostalgic, dureros, cum e?...

– Verbul “a risipi”? Ce-mi sugerează? Multe, de la “Întoarcerea fiului risipitor” la bogăţii risipite; de la sensul arhaic-melancolic “de a ruina” (“turnul în risipă”) la a (se) împrăştia (“se risipeşte ceaţa”), la banalul “a cheltui prea mult”. Dar de ce îmi puneţi această întrebare? M-aţi făcut foarte curios şi v-aş fi recunoscător dacă a-ţi include răspunsul în versiunea tipărită a întrebării.

– Mă ispitise umbra unei triste prezumţii că pentru noi, românii, acesta ar fi un verb-stigmat... Să dea Domnul să nu fie aşa... Dar, a insista în decelarea/explicarea lui „a risipi” ar însemna să relansăm dialogul nostru. Poate, cu altă ocazie, legată, să zicem, de speranţa că, în iunie 2003, veţi veni la a cincea întîlnire a scriitorilor români din întreaga lume, care va avea loc în Basarabia. Până atunci, Vă asigur de simpatia şi înalta noastră consideraţie. Aşadar Vă aşteptam la Chişinău.

– Sper şi eu.            

                                                                                                                             Bloomington,                                                                                                                              28 decembrie 2002

 

 

 

Vlad Moldovan, “BLANK”,

Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 2008

 Vlad Moldovan s-a născut la 9 noiembrie 1981. A absolvit Facultatea de Istorie şi Filozofie a Universităţii „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Master în filozofie cu dizertaţia De la facticitate la singularitate. În prezent este doctorand cu o teza privind începuturile hermeneuticii în Romantismul german.

 

 

 

                        Începătorul

 

Noaptea, cît e răcoare pe mal

cît televizorul străluce pînă pe terasă

şi se ascund ţiparii în umbra podeţului

Noaptea , cu ceţurile trecătoare prin crengi

lîngă văioaga ascunsă, unde

adulmecă puietul

Oricît chiţăit reverberează – tu

poţi găti ceva pentru că oaspeţii au spus rămînem

şi noaptea asta.

Poate întuneric dar dincolo tu cauţi ardeii în

cămară, cred că te uiţi prin toate plasele

dar nu vizualizez

Am spus că mă plimb şi am rămas mai mult

afară  - să mă gîndesc

la Alecsandri şi la Coşbuc

şi la Goga.

E 2007 şi mă pufneşte rîsul, mă gîndesc

la Vasile la George şi Octavian.

Poştalionul zdrăngăne pe drumul de pietriş

în 2 minute mă înalţ la 5 metri

şi fac pluta

 

 

                        Trunca

 

În capul meu în care toate’s din auzite

am putea avea o casă

            în jurul ei apartamente;

pe acoperişuri smoală, ghivece cu portocali

mooshy-mooshy - grămăjoare de fructe necoapte.

O să îmi intre fumul de ţigară în ochi

în timp ce

te uiţi cum spre plajă se împrăştie senegalezii

cu sacoşele lor vernil.

O să îmi spui că nu vezi absolut nimic după coastă.

 

(Ai lăsat cana pe pervaz -

se aşează

ceva ce dă a lumină)

 

 De la 6 nu mai trec maşini

ştiu asta la fel cum ştiu că

tufele se înmulţesc printre garduri

tinerii se strîng la trepte

imediat vor da  ocoale cu scuterele.

 

Pe coala căzută sub frigider scrie:

„Am ieşit să mă plimb”

şi încă un număr de telefon, o reţetă

de supă o oră

la care ar fi trebuit să se întîmple ceva atît.

 

 

Halflife underneath

 

Mă plimbam mi-au dat în cap

 

 Că sunt epuizat fără să iasă ceva

 norii s-au îndepărtat de o mie  de ori

şi n-am văzut nimic.

 un debil ştia ce se întîmplă

dar i-a fost frică.

 

Am răsfoit prea multe, ca apoi să

Le uit într-o săptămînă, să rămînă

Un fel de praf pe care alunecam înspre nord

După blocurile de 7, printre  mărunţişul nesfîrşit

Aproape de  marele hăţiş inundat, adînc în

Bucuria ghemului fierbinte de sub pămînt.

Acolo unde  doar vreo coropişniţă sau adulmecatul

De sobol mai răscoală frunzele.

 

Ce am auzit şi ce am reţinut:

Cînd vîntul dă din rămureaua ierbii

            De sus în jos

            De jos în sus.

Cînd în jgheab se înnăbuşă funigeii

Cînd partea ieşită mai în afară a dimineţii

Se resoarbe  umezindu-mi buzele.

 

Acum nu mai aduc palma la frunte

Pentru că soarele de care mă apăr

Circulă repede în reţea şi se face ascuns

De ziduri, de fundaţiile de lemn trosnit

De rîpa unei  ploi îndîrjite.

 

Deja am picioarele încurcate într-o ameţeală lină

Ar trebui să scrie exit undeva

Poate dincolo de rădăcinile de scaiete

Acolo unde e doar învelişul şi iar

Învelişul.

 

 „Demn de o mizantropa atentie e faptul ca in atent ganditele, gingas cumpanitele versuri ale lui Vlad Moldovan, interesate exclusiv de „omul concret” al lui Bacovia, se petrece acelasi bizar fenomen ca si in marea poezie americana fascinata (fireste, datorita altor premise) de acelasi om concret: anume, studiat sub lupa enorma a unei luciditati fara defectiune, omul ajunge sa-si piarda umanitatea, asa cum pentru entomolog insecta nu e organism viu, ci ansamblu de mecanisme. Omul din poezia lui Vlad Moldovan o fi un om alcatuit din spatii albe, un om blank, dar albul din care e compus e suma unui intreg spectru. Un blank originand intr-un rogvaiv bine tratat. Se vede treaba ca, pe langa dinastia Vacarestilor, poezia romana are sansa unei alte spite poetice exemplare: aceea a Moldovenilor.” (Radu Vancu)

„Ma simt atras de propozitiile lui Vlad Moldovan ca un copil de minele antipersonal. Sint colorate si misterioase. Fac un fel de povesti, din care insa pastreaza numai carcasa. O poezie pentru oameni destepti, interesati nu atit de naratiune si de imagini in sine, cit mai mult de felul in care creierul opereaza cu naratiuni si imagini. Mult timp dupa ce-ai citit Blank, ti se intimpla sa te trezesti gindindu-te la beculetul verde al unui calculator care a fost uitat deschis intr-unul din texte. Si nu e numai asta, zice si lucruri foarte simpatice, cu accentul ala al lui ardelenesc. Ar trebui sa-l auziti: 2 unguroaice micute la masa cealalta. Fata lor delicata. Ce spun in maghiara? Si daca il cititi cu atentie, o sa-l si auziti. Si pe micutele unguroaice.” (Dan Sociu)

 

 

URMUZ, „Pagini bizare”

cu 15 intervenţii de Dan Perjovschi,

Ed. Cartier, 2009

 

 

Pentru fiecare lucrare de mari dimensiuni concep desenele în nişte carneţele care intră în buzunar. Pe ultimele pagini ale acestor carneţele notez nume de oameni şi străzi, ce mai am de făcut, ce e musai să nu fac, ce să-mi aduc aminte, ce să uit. Fără să vreau, paginile astea au devenit „ceva” în sine, un limbaj original, jumate desen / jumate text care se face sincer, fără ca eu să ştiu, artistic. Realitatea este acoperită cu semne misterioase, mai greu de citit din prima, absurde într-un colţ, exacte în celălalt.

Toate pictogramele astea, care lasă loc mai multor interpretări decît ce fac în mod obişnuit, reprezintă viaţa mea dintre 2003 şi 2008, sînt cele mai urmuziene desene ale mele.

 

Dan PERJOVSCHI

  Ideea de a publica un volum / album de "Pagini bizare" cu desenele lui Dan Perjovschi a fost a lui Gheorghe Erizanu, directorul Editurii Cartier, un om ingenios, cu un simţ acut al valorii. Eu am fost incitat de idee şi am contribuit cu sprijin teoretic. Arta de avangardă şi arta contemporană este interesantă mai ales în punctele în care ultima se întîlneşte cu prima. Şi s-a tot întîlnit pînă acum, ultima întîlnire de acest fel întîmplîndu-se anul trecut, la Varşovia, prin proiectul "Dada East", sintagma împrumutată de la Tom Sandqvist, în care Marcel Iancu, Arthur Segal şi Tristan Tzara s-au întîlnit cu Irina Botea, Mircea Cantor, Ştefan Constantinescu, Haruki Farocki, Ion Grigorescu, Sebastian Moldovan, Ciprian Muresan, Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Cristi Pogacean, Florin Tudor, Andrei Ujica şi Mona Vatamanu. De data aceasta, i-am stabilit întîlnire lui Dan Perjovschi cu Urmuz. Titlul "Pagini bizare" este unul comun, fiecare a venit la această întîlnire cu paginile lui bizare, stabilind un art featurind art provocator de ambele părţi, în mixajul artistului vizual Vitalie Coroban, care s-a ocupat de layout. Jucăreaua va fi lansată în luna martie, într-un amfiteatru la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti şi va fi o lansare cu performance, în timpul lansării Dan Perjovschi va desena cu creta pe tabla triplă din amfiteatru despre Urmuz şi contextul în care este lansat.

 Igor MOCANU

 


lnia şi Stamate

Roman în patru părţi

 I

 Un apartament bine aerisit, compus din trei încăperi principale, avînd terasă cu giamlîc și sonerie. În față, salonul somptuos, al cărui perete din fund este ocupat de o bibliotecă de stejar masiv, totdeauna strîns înfășurată în cearcea­furi ude... O masă fără picioare, la mijloc, bazată pe calcule și probabilități, suportă un vas ce conține esența eternă a „lucrului în sine”, un cățel de usturoi, o statuetă ce reprezintă un popă (ardelenesc) ținînd în mînă o sintaxă și... 20 de bani bacșiș... Restul nu prezintă nici o importanță. Trebuiește însă reținut că această cameră, vecinic pătrunsă de întuneric, nu are nici uși, nici ferestre și nu comunică cu lumea din afară decît prin ajutorul unui tub, prin care uneori iese fum și prin care se poate vedea, în timpul nopții, cele șapte emisfere ale lui Ptolomeu, iar în timpul zilei doi oameni cum coboară din maimuță și un șir finit de bame uscate, alături de Auto-Kosmosul infinit și inutil.. A doua încăpere, care formează un interior turc, este decorată cu mult fast și conține tot ceea ce luxul oriental are mai rar și mai fantastic... Nenumă­rate covoare de preț, sute de arme vechi, încă pătate de sînge eroic, căptușesc colonadele sălii, iar imenșii ei pereți sînt, conform obiceiului oriental, sulemeniți în fiecare dimineață, alteori măsurați, între timp, cu compasul pentru a nu scădea la întîmplare.

De aci, prin o trapă făcută în dușumea, se ajunge, din partea stîngă, în o subt-pămîntă ce formează sala de recepție, iar din partea dreaptă, prin ajutorul unui cărucior pus în mișcare cu manivela, se pătrunde într-un canal răcoros, al căruia unul din capete nu se știe unde se termină, iar celălalt, la partea opusă, într-o încăpere scundă, cu pămînt pe jos și în mijlocul căreia se află bătut un țăruș, de care se află legată întreaga familie Stamate...

 

- II -

 Acest om demn, unsuros şi de formă aproape eliptică, din cauza nervozității excesive la care a ajuns de pe urma ocupațiilor ce le avea în consiliul comunal, este silit să mestece, mai toată ziua, celuloid brut, pe care apoi îl dă afară, fărămițit și insalivat, asupra unicului său copil, gras, blazat și în etate de patru ani, numit Bufty... Micul băiat, din prea multă pietate filială, prefăcîndu-se însă că nu observă nimic, tîrăște o mică targă, pe uscat, în vreme ce mama sa, soția tunsă și legitimă a lui Stamate, ia parte la bu­curia comună, compunînd madrigale, semnate prin punere de deget. Aceste ocupațiuni îndeajuns de obositoare îi fac, cu drept cuvînt, să se amuzeze, și atunci, ajungînd uneori cu îndrăzneală pînă la inconștiență, se uită tus-trei cu benoclul, printr-o spărtură a canalului, în Nir­vana (care se află situată în aceeași circumscripție cu dînșii, începînd lîngă băcănia din colț), și aruncă în ea cu cocoloașe făcute din miez de pîine sau cu coceni de porumb. Alteori, pătrund în sala de recepție și dau drumul unor robinete expres construite acolo, pînă ce apa, revărsîndu-se, le-a ajuns în dreptul ochilor, cînd cu toți trag atunci, de bucurie, focuri de pistol în aer. În ce privește personal pe Stamate, o ocupație care îl preocupă în gradul cel mai înalt este ca să ia seara, prin biserici, instantanee de pe sfinții mai în vîrstă, pe cari le vinde apoi cu preț redus credulei sale soții și mai ales copilu­lui Bufty, care are avere personală. Acest negoț neper­mis nu l-ar fi exercitat pentru nimic în lume Stamate dacă nu ar fi dus lipsă aproape completă de mijloace, fiind silit chiar să facă armata cînd era abia în vîrstă de un an, numai ca să poată ajuta, cît de curînd, pe doi frățiori nevoiași ai săi, cu șoldurile scoase prea mult în afară, cauză pentru care fuseseră dați afară din slujbă.

  - III –

 Într-una din zile, lui Stamate, ocupat fiind cu obișnuitele sale cercetări filozofice, i se păru, o clipită, că a pus mîna și pe cealaltă jumătate a „lucrului în sine”, cînd fu distras de o voce femeiască, o voce de sirenă, ce mergea drept la inimă și se auzea în depăr­tare, pierzîndu-se ca un ecou.

Alergînd de urgență la tubul de comunicație, Stamate, spre marea lui înmărmuri­re, văzu cum, în aerul cald și îmbălsămat al serii, o si­renă cu gesturi și voce seducătoare își întindea corpul lasciv pe nisipul fierbinte al mării... În luptă puterni­că cu sine, pentru a putea să nu cadă pradă tentației, Stamate închirie atunci în grabă o corabie și, pornind în larg, își astupă urechile cu ceară împreună cu toți matrozii... Sirena deveni însă tot mai provocătoare... Ea îl urmări pe întinsul apelor, cu cîntări și gesturi perverse, pînă ce o duzină de Driade, Nereide și Tri-toni avură tot timpul să se adune din larguri și adîn­curi și să aducă pe o superbă cochilie de sidef o ino­centă și decentă pîlnie ruginită. Planul de seducțiune al seriosului și castului filozof putea fi astfel considerat ca reușit. Abia avu el timpul să se furișeze la tubul de comunicație, cînd zînele mării îi și depuseră, grațios, pîlnia în preajma locuinței sale, apoi, ușoare, zglobii, în rîsete și chiote nebune, dispărură cu toate pe în­tinsul apelor.

Confuz, înnebunit, dezagregat, Stamate abia putu să apară cu căruciorul prin canal... Fără a-și pierde însă cu totul sîngele rece, azvîrli el de cîteva ori cu țărînă asupra pîlniei și, după ce se ospătă cu puțină fiertură de ștevie, se aruncă, din diplomație, cu fața la pămînt, rămînînd astfel în nesimțire timp de opt zile libere, termenul necesar ce, după procedura civi­lă, credea dînsul că trebuia să treacă pentru a putea fi pus în posesiunea obiectului.

După această trecere de timp, reluîndu-și ocupațiunile cotidiane și pozițiunea verti­cală, Stamate se simți cu totul renăscut. Niciodată nu cunoscuse el pînă atunci divinii fiori ai dragostei. Se simțea acum mai bun, mai îngăduitor, și turburarea ce o încerca la vederea acestei pîlnii îl făcea să se bucure și totodată să sufere și să plîngă ca un copil... O scutură cu un otrep și, după ce îi unse găurile mai principale cu tinctură de iod, o luă cu sine și, cu legături de flori și dantele, o fixă alături și paralel cu tubul de comunicație, și, tot atunci, pentru prima oară, istovit de emoție, trecu o dată printr-însa, ca fulgerul, și îi fură o sărutare.

Pentru Stamate, pîlnia deveni de atunci un simbol. Era singura ființă de sex femeiesc cu un tub de comunicație ce i-ar fi permis să satisfacă și cerințele dragostei, și interese­le superioare ale științei. Uitîndu-și cu totul sacrele îndatoriri de tată și de soț, Stamate începu să-și taie în fiecare noapte, cu foarfeca, legăturile ce-l țineau atașat de țăruș și, spre a putea da frîu liber dragostei sale nețărmurite, începu să treacă din ce în ce mai des prin interiorul pîlniei, făcîndu-și vînt în ea de pe o trambulină construită expres și coborîndu-se apoi în mîini, cu o iuțeală vertiginoasă, pe o scară mobilă de lemn, la capătul căreia își rezuma rezultatul observă­rilor sale în afară.

 

lV

Fericirile mari sînt totdeauna de scurtă durată... Într-una din nopți, Stamate, venind spre a-și face obișnuita-i datorie sentimentală, constată cu uimi­re și dezamăgire că, din cauze încă nepătrunse, ori­ficiul de ieșire al pîlniei se strîmtase într-atîta, încît orice comunicație prin el era imposibilă. Nedumerit și totuși bănuitor, se puse la pîndă, și a doua noapte, ne­crezîndu-și ochilor, văzu cu groază cum Bufty, urcat sus, gîfîind, fusese lăsat să intre și să treacă. Pietrificat, Stamate abia avu puterea să se ducă și să se lege singur de țăruș; a doua zi luă însă o hotărîre supremă. Mai întîi își îmbrățișă soția devotată și, după ce-i dădu în grabă o vopsea, o cusu într-un sac impermeabil, în scopul de a păstra mai departe, intactă, tradițiunea culturală a familiei. După aceea, în mijlocul unei nopți reci și întunecoase, luă el pîlnia și pe Bufty și, aruncîndu-i într-un tramcar, ce tocmai trecea la întîmplare, le făcu vînt cu dispreț în Nirvana. Totuși, mai tîrziu, senti­mentul patern învinse, și Stamate, grație calculelor și combinațiunilor sale chimice, reuși să facă cu timpul, prin puterea științei, ca Bufty să ocupe acolo un post de subșef de birou.

Cît despre eroul nostru, Stamate, pentru ultima oară cătînd prin tubul de comunicație, mai privi o dată Kosmosul cu ironie și indulgență.

Dumitru CRUDU

 

MĂCEL ÎN GEORGIA

roman

 

                                                                  1.

Fireşte că Angelo ar fi dormit bine-mersi pînă dimineaţă dacă un soldat pepenos nu l-ar fi izbit cu o cizmă lustruită lună în fund, răcnind rabiat stavai scatina(1) şi nu l-ar fi îmbrîncit în mijlocul purcoiului de tineri hămesiţi şi speriaţi. Angelo se sculă, dar nu putea să se dezmeticească unde se află şi ce vrea tipul de la el. Se clătina pe picioare cheaun de somn privindu-i turluliu pe cei vreo treizeci de soldaţi care-i împresuraseră formînd un laţ gros şi impenetrabil în jurul lor aşa încît nimeni dintre ei să nu mai poată fugi. Dar nimeni nici nu se gîndea să fugă, cu atît mai mult Angelo căruia nu-i pica fisa pe ce lume se află şi nu putea înţelege dacă ceea ce se întîmpla cu el se petrecea aievea sau în vis.

 Cînd soldaţii îşi fixaseră kalaşnikovurile în dreptul ochilor şi un ofiţer chelbos şi mătăhălos începu să urle răspicat adin, dva, tri (2), Angelo îşi dădu seama că nimerise în gura tunului, adică într-un mare căcat şi că hahalera zdravănă şi cheală din faţa sa nu era nici un fel de nălucă, ci era un ofiţer sovietic în carne şi oase, pus la ştaif, cu uniforma dichisită şi cu centura scăldată de mănunchiul razelor de lună. Angelo îi apucă instinctiv de mîini pe Enrico şi pe cecenul înalt şi deşirat din stînga sa care îşi înghiţise limba. Palmele cecenului erau transpirate iar lui Enrico îi tremurau degetele şi se uita în gol cu nişte ochi boboşaţi. Nici Angelo nu se simţea prea bine fiindcă, pe neprins de veste, au început să-i clănţănească dinţii şi cînd huiduma urlă agoni (3) îi îngheţă limba şi prinse să dîrdîie din tot corpul de parcă ar fi dat febricitatea peste el. Nu au urmat însă şi împuşcăturile promise.

 Ofiţerul reluă numărătoarea- adin, dva, tri- iar Angelo închise ochii, gîndindu-se cu  groază  că acestea sînt ultimele clipe din viaţa sa. Cînd pricepu treaba asta încercă să şi-o imagineze pe Georgiana goală, fleoaşă şi somnoroasă, dar nu şi-o putea închipui şi basta. Galonatul continua să urle- cetîre, peati, şesti- iar Angelo stătea ţintă, ca pe foc, fără să mai spere că atunci cînd va bate miezul nopţii va mai fi în viaţă. În suflet i se strecură ofidian regretul că nu a băut pînă la fund sticla de vin pe care a cumpărat-o aseară şi că nu şi-a terminat poemul despre motanul Petrache pe care-l începuse acum două zile.

 Mai întîi, i-au amorţit tălpile, apoi pulpele şi coapsele şi pe urmă tot corpul. Nu-şi mai simţea mîinile, nu le mai putea apropia una de alta şi nu le putea mişca. Încercă să-şi pună mîna stîngă pe genunchi şi nu reuşi şi nici mîna dreaptă nu putu s-o ridice la nas ca să-şi şteargă mucii care i se prelingeau din nări, traversînd ţepii viguroşi şi deşi ai musteţii spre abisul gurii sale larg deschise. Tot corpul îi era paralizat, doar ochii îi mai putea mişca, dar şi pe aceştia cu foarte mare greutate. Creierul îi cedase. Nu mai credea că mai e posibilă vreo minune. Gîndul că s-ar putea ca soldaţii să tragă îl scoase din minţi. Se temea că va începe să urle, să latre ca un cîine sau să cotcodocească aşa din senin. Groaza lui Angelo nu mai avea capăt şi nu mai avea nici început şi nici sfîrşit. Totuşi se forţă să se gîndească la viaţa pe care a trăit-o pînă acum şi i se păru complet lipsită de sens. „Bucuriile şi dezamăgirile mele au fost mici şi meschine. Am stricat mîncarea degeaba. Nici măcar un poem ca lumea nu am scris. Ce va rămîne după mine dacă ăştia vor apăsa pe trăgaci?” se întrebă, necăjit, Angelo. „Am trăit mediocru şi am să mor ca un cîine, împuşcat în cap de nişte soldaţi năuci.” I se sfîşiau rărunchii la gîndul că nici măcar nu i-au dat meşii să se apropie vreodată de Georgiana şi să-i vorbească. Angelo se văicără avînd impresia că moartea deja îl strîngea în braţe şi cînd realiză treaba asta pur şi simplu orăcăi neputincios. Lacrimile îi ţîşniră singure din ochi şi i se rostogoleau cu un zgomot asurzitor pe obraji sărind dintr-o zbîrcitură a feţei în alta şi contopindu-se, ulterior, cu mucii care-i curgeau în gură şi pe care Angelo nu-i putea şterge. Plîngea, pentru că era sigur că o să moară şi n-o să-şi mai termine poemul despre motanul Petrache şi n-o s-o vadă niciodată pe Georgiana, după care-i fugeau ochii, goală, completamente goală, fără nimic pe ea. Gradatul continua să zbiere- adin, dva, tri- iar acum Angelo îşi mai dorea doar un singur lucru: să mai mănînce o dată borşul pe care-l făcea mama lui în copilărie. Căută să-şi amintească ce gust şi ce culoare avea. Se opinti să-şi aducă aminte de boabele de fasole care pluteau prin ciorbă şi pe care le pescuia cu lingura şi nu reuşea să şi le aducă în faţa ochilor.

  Cel care-i lipi un picior în fund, îşi proiectă ţeava kalaşnikovului asupra sa. Ochii îi umblau în cap ca mărgelele: erau răi, obraznici şi setoşi de sînge. De unde oare are atîta cruzime în el? gîngîi Angelo în sinea sa, sufocîndu-se. Şi, în definitv, ce i-am făcut ca să tragă în mine? De ce ar trebui să-mi poarte rîcă de vreme ce nici măcar nu ne cunoaştem? Dar ceea ce nici cu curul nu putea bănui Angelo e că şi găliganul suferea ca un cîine, amintindu-şi cum, acum cîteva zile, atunci cînd plecase în permisie acasă,  a găsit-o pe Zoia în pat cu altul. De aceea, vlăjganul nu pe Angelo îl vedea în faţa sa, ci pe tipa aia care i-a pus coarne. Iar dacă ar fi apăsat pe trăgaci, nu pe Angelo l-ar fi secerat din picioare, ci pe individa aia fluşturatică. Da, el pe ea ar fi vrut s-o ia la palme, ca să ştie marcoava aia zvînturatică şi fîşneaţă cum să-l înşele mai mult. De unde să ştie, însă, Angelo că soldatul nu pe el îl vedea în faţă, ci pe Zoia care i-a pus coarne în apartamentul său cu trei camere din Nijnii Novgorod pe care l-a cumpărat înainte să fie mobilizat în armată. Fireşte că soldatul a aruncat-o pe uşă afară, dar problema a rămas. Angelo însă habar nu avea de dramele tînărului încruntat din faţa sa care se masturba în fiecare seară gîndindu-se la cît de ingrată, nerecunoscătoare şi astuţioasă e Zoia. El chiar nu ştia nimic despre tribulaţiile sentimentale ale militarului. Iar dacă ar fi aflat întîmplător că acest soldat foarte dur, de fapt, era un om nefericit în adîncul sufletului său, Angelo nu s-ar fi bucurat nici atunci.

 Soldatul continua să-i sfredelească ochii ca şi cum ar fi vrut să-i golească de viaţă, tot aşa cum vrei să goleşti, cu linguriţa, gălbenuşul unui ou fiert. Soldatul încerca să-l schilăvească privindu-l sau, dacă nu, măcar să-l doboare la pămînt.

 Căutăturile militarului erau sarcastice şi metalice încît, dacă Angelo ar fi ţinut în acele secunde un pahar în mînă, acesta, cu siguranţă că, s-ar fi făcut ţăndări. Dar Angelo nu ţinea nici un pahar în mînă, el îşi ţinea doar răsuflarea nădăjduind din tot sufletul să-i reziste soldatului. Din cap pînă în picioare, îl străbătu o senzaţie neomenească de frig. Un fel de algor îi paraliză creierul. Începu să respire sacadat de parcă ar fi urcat un deal cu un sac de nisip în spate. Angelo încă mai spera să nu se lase învins de soldat şi să-i reziste şi să nu se părbuşească secerat de un glonte invizibil. Înfuntîndu-i privirile, Angelo reuşi să-şi transforme ochii într-o uşă metalică. De aceea, soldatul nu fu în stare să-l răstoarne pe spate.  Totuşi, acesta continua să-l înţepe cu ochii, fiind gata, în orice moment, să tăbărască asupra sa sau să apese pe trăgaci. În cele din urmă, Angelo îşi feri privirile într-o parte, cuprins de o oboseală fără margini.

 Măgăoaia aia pleşcată răcni din nou agoni, dar iarăşi nu urmă nici un fel de împuşcătură şi, brusc, Angelo avu o revelaţie că ceea ce trăia el în acele clipe cînd soldaţii se pregăteau să tragă, dar totuşi nu trăgeau, i se mai întîmplase cu cîteva sute de ani mai înainte lui Dostoivski care descrise în unul din romanele sale exact o scenă similară celei în care se sufoca Angelo. Ofiţerul ăla vultuos şi înţepat urlă din nou agoni şi Angelo căzu în genunchi turuind ca o moară stricată şi scîncind. Se pare că îi zburase balconul şi că înnebunise. Haidamacul nu-l luă în seamă şi continua să urle hachiţos– adin, dva, tri- Angelo însă avu o străfulgerare de luciditate şi îşi dădu seama că nu mai era cu toată apa şi se sperie ca soldaţii să nu-i lege mîinile la spate şi să nu-l bage la bulumaci, într-un salon uriaş, alături de toţi scrîntiţii şi dezaxaţii din Caucaz. Îşi aminiti din nou de mama sa care, într-o bună zi, pur şi simplu înnebunise, cînd realiză că aragazul ei din bucătărie, pe care îl avea de vreo zece ani, mîndria şi fala ei, căci îl cumpărase tocmai din Bălţi, din magazinul universal, şi de atunci funcţiona ireproşabil, un motiv de laudă în plus pentru mama lui, care nu scăpa nici o ocazie să-şi ducă oaspeţii în bucătărie ca să le arate aragazul; se lăuda la toată lumea cît de performant e. Ei bine, bucuria ei se preschimbă într-o bună zi în scîrbă cînd află că acesta nu era nici pe departe un aragaz sovietic, aşa cum credea ea, ci era un aragaz românesc, produs de o uzină din Satu-Mare, din România, iar atunci cînd făcu această descoperire, mamă-sa efectiv o luă razna. Aşa, din pod, prinse să rîdă sau să se ia la harţă cu stîlpii din drum sau cu nişte fiinţe invizibile din ogradă sau îl trezea pe Angelo din somn, poruncindu-i: „Încuie uşa să nu intre baba Clava”. Dar Angelo ştia că baba Clava nu avea cum să vină fiindcă murise acum trei ani, şi el, un copil de şase ani, a apucat-o de mînă şi a dus-o la vrăjitoarea din coada iazului, iar pe drum mama sa se luă în gură cu nepotul babei Vighea, probozindu-l că e bădăran şi nu-i stimează pe oamenii în vîrstă. Atunci mama lui Angelo se întinse pe fundul uscat al iazului şi izbucni în hohote de plîns, aşa cum plîngea şi Angelo acum, iar Angelo o muşcă de mînă şi o împinse prin bezna care acoperise lacul secat spre vrăjitoarea din coada iazului. Mama sa însă nu voia să meargă nicăieri: voia să se rupă din mîinile copilului ei şi s-o apuce spre dealurile din apropiere învăluite în întuneric.

 Angelo se propti în faţa ei şi nu voia s-o lase nicăieri, îi înlănţui picioarele cu mînuţele sale şi o obligă pe mama sa să stea pe loc. Dar Manea nu ştiu de ce credea că a tăbărît asupra ei Ghiţă Postolache, un vecin de-al lor care o bătuse o dată cu picioarele din cauză că a prins un pui în grădina lui. „Eu nu sînt Ghiţă Postolache, mamă, eu sînt fiul tău, sînt Angelo” îi trase Angelo un tighel şi prinse să plîngă. Hohotea pe bune, aşa cum plîngea şi acum, în faţa unui pluton de soldaţi fudui care erau gata să-l împuşte.

 Cînd au ajuns la bătrîna bălţată care făcea şi desfăcea vrăji, cununii, căsătorii, vindeca şi îmbolnăvea oamenii, în funcţie de ceea ce-i cerea clientul, aceasta deja se culcase şi dormea. Luminile erau stinse, iar sforăitul baborniţei se auzea tocmai din drum. Angelo bătu uşor în geam şi bătrîna se trezi imediat de parcă, pînă atunci, nici nu ar fi dormit deloc şi ieşi în ogradă. Cînd îi văzu pe Manea, şi pe copilul ei de şase ani, plini de glod din cap pînă în picioare i-a privit pe rînd, fără să-i întrebe nimic, după care a luat-o pe Manea de mînă şi i-a făcut un semn să intre în casă iar lui Angelo i-a schiţat un alt gest ca să rămînă şi s-o aştepte pe mamă-sa la poartă, cu toate  că afară ploua şi bătrîna ştia asta, dar, oricum, nu l-a invitat să se adăpostească în casă sau măcar sub cerdac, ci l-a lăsat s-o aştepte pe mama sa în ploaie. Cînd bătrîna o apucă pe Manea de mînă şi o împinse în casă, mama sa habar nu avea unde se duce.

 După mai bine de o oră, mama sa a ieşit afară, zîmbitoare şi nu ştiu cum îngrijorată că Angelo era ud leoarcă. Mama sa a ieşit singură, fără a fi urmată de vrăjitoare şi din prima clipă cum a văzut-o Angelo şi-a dat seama că mama sa era perfect sănătoasă  şi habar nu avea de faptul că doar cu vreo jumătate de oră în urmă era nebună de legat încît taică-său şi unchiu-său George propuseseră s-o interneze la Costiujeni.

 Angelo stătea cocîrjat în faţa soldaţilor, care îşi ţineau kalaşnikovurile fuixate asupra lor, privindu-i ponciş. Dar cu cît îşi amintea noi şi noi detalii despre înzdrăvenirea miraculoasă a mamei sale începu să-şi revină el însuşi. Pe neprins de veste, se ridică în picioare, apucîndu-i pe Enrico şi pe cecenul din stînga sa de mîini.

 Amintirile despre mama sa l-au ajutat să-şi recapete luciditatea şi atunci cînd ofiţerul strigă din nou agoni era întreg la minte.

 Dar frica i se înşurubă, din nou, în suflet, cînd îşi aminti că mama sa murise, la un an sau doi după întîmplarea asta şi tatăl său l-a dat la internatul din Bender, unde nu l-a mai vizitat niciodată.

 Ca să-şi alunge teama, încercă, din nou, să şi-o imagineze pe Georgiana goală, fără sutien şi chilot, bînd bere sau votcă întinsă în pat şi nu putu. Deodată, gradatul amuţi. O vreme nu a mai scos nici o vorbă. Soldaţii îi scanau, în tăcere, cu nişte ochi de gheaţă. Apoi ofiţerul iarăşi zbieră, probabil pentru a mia oară- adin, dva, tri- şi Angelo simţi un lichid fierbinte scurgîndu-i-se pe picioare în timp ce tinerii din jurul său cîntau: „„Sad a har cemo suliko?”(4)

 Tam-nisam, începu să sughiţe spre hazul soldaţilor care, cu greu, îşi înăbuşeau hohotele molipsitoare de rîs. Angelo îi privea cu nişte ochi smintiţi şi nu înţelegea ce vor soldaţii de la el şi se gîndea că, de fapt, acum şi-a găsit mantaua cu ei.  

 După ce gradatul reluă numărătoarea ieşindu-şi din piele- adin, dva, tri- tîrîş-grăpiş, Angelo îşi aminti că e în mijlocul unor grevişti cărora li s-a alăturat ieri-seara ca să-şi omoare timpul. Ideea de-a face greva foamei era a lui Enrico. Acesta venise aseară fără vistovoi, cu părul vîlvoi, cu ochii sticlind şi cu un tricolor pe umăr şi îi convinsese, pe Angelo şi pe Che Guevara, să meargă să-i susţină pe studenţii georgieni. Angelo a acceptat din prima, aruncîndu-se cu capul înainte spre uşă. „Şi tu?” l-a întrebat Enrico pe Che Guevara. „Da, fireşte că vin şi eu,” bolmoji Che Guevara, băgînd în el, sub privirile acuzatoare şi încurcate ale prietenilor săi, nişte pulpe fripte, de gîscă. După aia rîgîi satisfăcut şi îi urmă pe Enrico şi pe Angelo, căci, oricum, nu avea nimic mai bun de făcut în seara aceea decît să stea cu degetul în gură. Dar dispăru înainte să apară soldaţii. Cică, s-a dus să se pişe şi nu s-a mai întors.

 Pe cînd se holba la soldaţii uleioşi din faţa sa, Angelo avu o pornire să strige că nu are nici o treabă cu ceea ce se întîmplă, acum, în piaţă. Cine însă l-ar fi luat în serios? Nimeni.

 Scobindu-i cu ochii pe soldaţi, Angelo conştientiză că nici măcar nu ştie prea bine ce vor studenţii şi de ce dracului fac greva foamei.

 Cu toate că zbierase toată noaptea tot felul de sloganuri, gen - Tavisupali Sacartveli(5)- în unison cu restul lumii, habar nu avea ce strigase. Fiindcă toate erau în georgiană, o limbă pe care Angelo aproape că n-o ştia deloc. Dar nici să-i întrebe nu îndrăzni. Ar fi fost mai mult decît jenant.

 Ascultînd încordat glasul metalic şi trufaş al gradatului care zbiera răguşit pentru a nu ştiu cîta oară adin, dva, tri, cetîre, Angelo pierdu şirul numărătorii şi al timpului şi i se păru că între două cifre scandate de ofiţer se scurseseră cîteva ore şi nu cîteva minute şi că demult ar fi trebuit să se facă dimineaţă şi se mira de ce nu mai vin o dată şi o dată zorii, dar primele raze ale soarelui amarant întîrziau să răsară.

 Deodată, ofiţerul sur la cap urlă cu o voce zdrenţuită şi ţîfnoasă agoni. De data aceasta, într-adevăr, se auziră şi împuşcăturile. Angelo se trezi la pămînt. Tot la pămînt se prăvăli Enrico. Căzu secerat şi cecenul din stînga sa care fonfăia fără oprire. Ofiţerul, trecut probabil de cincizeci sau de de şaizeci de ani, răcni din nou cu un glas fioros şi hărtănit agoni şi soldaţii au tras din nou. Dar, din nou, au împuşcat în aer. O cioară ciuruită de gloanţe îl pocni pe Angelo în moalele capului împroşcîndu-l cu un lichid roşu care-i aminti de soarta unei alte ciori ucisă de soldaţii sovietici într-un parc din Chişinău unde, de asemenea, făcuse greva foamei acum vreo doi ani în urmă, protestînd contra politicii antinaţionale promovate de partidul comunist. O, cît de asemănătoare erau destinele celor două ciori din Chişinău şi din Tbilisi, ambele au fost împuşcate de militarii sovietici decişi să-i îngenuncheze pe toţi cei care care croncăneau contra Uniunii Sovietice, se gîndi Angelo, dar acest adagiu de neuitat îi fu alungat din minte de vocile fioroase ale militarilor. „Bă, zuzilor, dacă n- o futeţi de aici într-o jumătate de oră, o să vă găurim şi vouă tărtăcuţele” i-au atenţionat soldaţii, după care s-au urcat hăhăind într-un camion, dispărînd pe bulevardul Rustaveli, iar din copaci s-au mai prăbuşit cîteva ciori ciuruite de gloanţe. Pe una dintre tipe o apucară istericalele, iar Angelo încerca cu disperare să-şi dea seama dacă mai trăieşte sau nu. I se părea că nu, dar pe urmă avu impresia că, rînjind, soldaţii îl spărgeau cu picioarele. De aceea, ţipa ca din gură de şarpe. Se calmă abia cînd una dintre fete îi turnă o sticlă de votcă în gură. Abia atunci îşi dădu seama că e viu. Înşfăcă sticla şi nu o mai lăsă din mîini decît cînd o goli. O sparse de asfalt, jubilînd că gloanţele vîjîiseră pe deasupra sa. Enrico mătăhăia din cap fără oprire, iar cecenul albise. Era complet cărunt şi nu ştiu de ce îi amintea de Dostoievski şi de nu ştiu ce roman al acestuia. Brusc, Enrico şi Angelo s-au înşfăcat de mîini şi, cu toate că picioarele le erau moi, au luat-o la sănătoasa şi nu s-au oprit din alergat decît cînd au ajuns pe o terasă pustie unde s-au apucat, serios, de băut, fără a schimba nici un cuvînt între ei. Ceilalţi tineri însă au rămas în piaţă, iar printre ei era şi cecenul cărunt. În păr cîntau Sad a har cemo Suliko? şi strigau, îndîrjiţi: „Tavisupali Sacartvelo! Tavisupali Sacartvelo!””