O apărut

Marius Aldea

Sinistra

Max Blecher, 2015

neluţă

neluţă l-a băgat în pământ pe tataia

neluţă i-a mâncat zilele lu’ maica

neluţă a dat cu cuţitul în stânga

şi-n dreapta. a stat ascuns.

s-a pupat pe gură cu ţiganii

le-a spart instrumentele

neluţă a cântat din frunză

în nopţile cele mai grele

l-a mâniat pe dumnezeu

urlând în ploaie

sub zarzărul din faţa casei

eşti frate cu mine doamne

când dumnezeu a trăsnit copacul

neluţă l-a sprijinit pe umeri

cum duci acasă un prieten beat

neluţă a furat de la c.a.p.

de la vecini

de la părinţi

neluţă înfigea securea între coarnele viţelului

și-l dădea gata la o chermeză cu străinii

băga secera în pepene îl ridica spre soare

apoi lăsa zeama să-i curgă pe faţă

neluţă fuma la bustul gol în şopru

şi scuipa sânge de la gingie

neluţă nu a cunoscut femeia

și nu a vrut copii

neluţă a băut apă doar o dată în viaţă

neluţă a dormit în câmp cu lupii

când venea acasă beat

lua bătaie cu funia udă

și mârâia la tataia

mă dacă n-ai fi tatăl meu te-aş mânca la gât

neluţă l-a băgat în pământ pe tataia

neluţă i-a mâncat zilele lu’ maica

ș-a-mbătrânit

e singur știe că

mereu a fost singur

şi se vaită de dureri

râde la câinele din lanţ

curând va băga furca în el

fiindcă nu are ce să-i mai dea de mâncare

neluţă va băga furca în tot

şi va vorbi prin crăpăturile pământului

cu tataia şi cu maica

neluţă mă întreabă dacă am luat bacaloriatu

ştie că de zece ani e luat bacaloriatu

acum e bătrân da’ tot nu pune gura pe apă

ia celularul râde şi strigă teribil

ţi-am făcut apel azi-dimineaţă

de ce nu răspunzi

ţi-am făcut apel mă băiatule

da’ lumea ştie că neluţă e singur

doamne eşti frate cu mine

neluţă înfige furca în pământ

neluţă vorbeşte prin crăpături

cu tataia şi cu maica

ştie că e singur şi că nimeni

nu aude

cristina

cerul era mai murdar

decât fusta ei

în ziua în care au găsit-o

înecată în fântână

ore întregi

vecinii au tras

ciuturi pline cu spumă

s-au închinat

privind apa tulbure

apoi s-au dus la casele lor

lângă trupul hidos

acoperit cu o cergă

fratele handicapat al moartei

râdea şi-i împungea

talpa c-un băţ

cataramă

dacă se-mbată rău cataramă

ne zice despre femeia lui

care l-a părăsit cam la un an

după ce ăl bătrân a-nchis ochii

:

avea un păr negru frumos

îl tăia şi-l lega de stâlpul porţii

când murea vreunu’ d-ai casei

trecea câte-un vecin îşi scotea pălăria

cerea ţuică să fie primit sufletul

celui plecat

bogdaproste şi cine nu ţinea la băutură

lăcrima pe hainele mortului

aşa făceau vecinii

veneau vii şi plecau morţi

babele aduceau lumânări busuioc

vorbeau lângă răposat

iar femeia mea le dădea să bea

cu părul scurt şi cearcăne mari

că aproape-i intrau în gură ca muştele

veneam câteodată beat

o mai loveam aşa

tu’ţi luna ta de femeie

pune masa aia odată

o-ntindea imediat

era frumoasă

habar n-avea că eu văd asta

ceapă spartă

eu o plac dar ea-mi spune

că-s încă prea mic pentru asta

merg acasă furios dau pe gât un pahar

de vin sparg cu pumnul o ceapă

şi o mănânc cu lacrimi în ochi

tatăl nostru care eşti în pământ

mama a ţinut doliu pe cap

până i-a albit odată cu părul

vecinii s-au uitat la noi mult timp

aşa am învăţat să-njur

în ziua aia fără dumnezeu

m-am îmbătat ca porcu’

atunci m-am sărutat prima dată cu limba

la mormântul tău

cu cea mai frumoasă fată

aveam casetofonul cu mine

banda se prindea la aceeaşi melodie

tatăl nostru care eşti în pământ

toate s-au întâmplat atât de repede

încât mulţi te-au invidiat

eu aş fi vrut să mai învăţ câte ceva

cum se schimbă o priză

cum se repară instalaţia de crăciun

cum se procedează la primul bărbierit

abia atunci am realizat

că sunt copil

când plin de ciudă

mă rugam să îmi dea barba

să o las mare

cum e obiceiul

pe măsură ce trece timpul

semăn tot mai mult cu tine

tac atunci când nu trebuie

şi vorbesc în somn

ce nu spun pe ziuă

când îmi vine dor de tine

încep să regret

că nu m-ai bătut

mai mult

îmi zic

toate femeile care m-au iubit

au avut ceva din mama

îmi zic

şi încep să compar

duşul de după sex cu ploaia

de după înmormântare

prima dată se spală transpiraţia

a doua oară se curăţă orice urmă

de viaţă

eu niciodată nu am părăsit o femeie

toate au renunţat

din pricina mortului din mine

în fiecare anotimp mă mut

în alta nouă

cu trupul şi sufletul decomandate

un hol plin de nimic

toate femeile care m-au părăsit

au avut ceva din

tata

Dumitru Crudu

„Salutări lui Troţki”, Univers, 2016

Şe-fu!!!

Da’ chiar crezi că eu ştiu cine stă acolo unde am aruncat grenada? Da’ de unde! Habar n-am şi nici n-am ştiut vreodată. Din capul locului, când mi s-a dat grenada şi mi s-a pus în faţă o hartă şi mi s-a arătat obiectivul – o casă cu două etaje, cu balcon spre drum –, nu am ştiut a cui e şi cine stă în ea. Adevărat că şeful m-a întrebat: ai vrea să ştii cine locuieşte acolo, dacă vrei îţi spun, să-ţi spun? Şi eu i-am astupat gura. Nu vreau să ştiu nimic. Şi chiar nu m-a interesat? Da, nu m-a interesat. Nu. Nu m-a interesat deloc. Nu am vrut să ştiu pentru că, nu ştiu cum să-ţi spun, dar atunci când ştiu, mie încep să-mi tremure degetele de la mâna în care ţin grenada, încep să-mi tremure aşa de tare, că nu mai pot scoate inelul, ca unui alcoolic care apucă paharul cu votcă în mână. Îmi tremură mâna şi fruntea mi se umple de sudoare. O sudoare rece şi unsuroasă. Când ştiu cine va muri de mâna mea, mă cuprinde un val de căldură şi nu mai sunt în stare să arunc grenada. Mai bine să nu ştiu nimic. Mai bine să nu-i ştiu numele, chiar şi dacă numele ăla l-am auzit atunci pentru prima dată. Mai bine să nu-l ştiu. Pentru că, n-ai să mă crezi, dar data trecută, atunci când era asediat parlamentul, nu am putut să arunc grenada atunci când mi s-a spus în cine ar fi trebuit s-o arunc şi nici vorbă, repet, că l-aş fi cunoscut, chiar nu-l ştiam, nu l-am văzut în viaţa mea şi niciodată n-am mers cu el la o bere, dar numele lui mi se înfipsese ca o piuneză în ţeastă şi mi se învârtea ca un disc zgâriat. Şi nu am putut arunca grenada. Drăcia dracului. Şi am aruncat-o în apele tulburi din lacul din Valea Morilor. Uite aşa. Iar lor le-am spus că grenada aia nu era bună şi nu a detonat.

Odată nu am putut apăsa pe trăgaci pentru că i-am surprins privirile omului pe care ar fi trebuit să-l împuşc. O jigodie. Se uita la mine cu nişte ochi atât de speriaţi că am tras în aer, în cu totul altă parte.

Drăcia dracului. Am început să îmbătrânesc.

Altădată nu mi se întâmpla aşa ceva.

În tinereţe, îi zâmbeam în faţă şi apăsam pe trăgaci, fără să am vreo părere de rău după aia. Acum nu mai pot. Am îmbătrânit. Am început să dau rateuri. De, nu sunt un robot. Tot mai des îmi tremură mâna. Tot mai des mi se usucă gura şi mă ustură ochii. Odată, chiar mi-au plesnit venele de la ochiul drept.

Drăcia dracului. Altădată nu mi se întâmpla aşa ceva. Oare ce e cu mine?

De aia l-am rugat pe Troţki să mă lase să operez noaptea. Doar noaptea. Pe întuneric, când nu se vede nimic în jur. Ca să nu-i văd pe cei care vor suferi de pe urma mea. Şi pe urmă poţi să-ţi imaginezi că grenada n-a detonat sau că ai împuşcat pe alături şi că tipii au scăpat teferi. Pentru că eu nu mai vreau să ştiu ce li se întâmplă lor după aia. Troţki nu-mi spune, la rugămintea mea. Nu mă uit la ştiri, nu dau drumul la radio. La teve mă uit doar la Minimax şi la filme porno.

Mi-e greu. Mi-e tot mai greu să mai merg în misiuni, pentru că mâinile nu mai vor să mă asculte şi îmi devin imobile atunci când trebuie să acţionez hotărât şi să pun cireaşa pe colivă. Aş vrea să mă pensionez. Noaptea am coşmaruri şi îmi visez victimele. Îmi apar în somn şi mă privesc cu nişte ochi debordând de spaimă şi eu mă trezesc şi răcnesc în draci.

Mi-am pierdut somnul şi pofta de mâncare. Nici măcar sexul nu mă mai relaxează. Nici măcar saunele sau partidele de tenis de masă. Ceva s-a petrecut cu mine. Să fie vorba de vârsta de patruzeci de ani? Cică la vârsta asta se schimbă hormonii în om. Naiba să ştie.

Aş vrea să mă pensionez şi să mă retrag la ţară, să cresc porci şi porumbei. Iar seara să sparg nuci. Şeful însă nu vrea să mă lase la vatră. Spunându-mi că greu ar putea găsi un trăgător mai bun ca mine. De fiecare dată mă poartă cu zăhărelul, încă o dată şi pe urmă eşti liber să te retragi şi tot aşa de câţiva ani buni.

Odată chiar am vrut să-mi arunc pistolul într-o fântână şi să mă dau la fund, dar ştiind ce-a păţit Tolea n-am mai fugit. L-au găsit şi i-au făcut creierul iahnie de fasole. L-au găsit şi în gură de şarpe. De ei nu ai unde fugi. De asta nu fug nici eu. De asta mai stau.

În spatele meu e permanent cineva cu camera de filmat şi nu mai pot să trişez, că se filmează totul. Pentru a le pune comanditarilor caseta pe masă. Trebuie să apăs pe trăgaci dacă vreau să-mi păstrez capul pe umeri.

Uite, îmi sună telefonul. E Troţki. Trebuie să plec. Da, şefu’, vin chiar acum. Unde să merg, şefu’? La ce adresă? Am înţeles, şefu’.

Dar stai, stai, acolo stau chiar eu, şefu’.

Veronica D. Niculescu

Spre văi de jad și sălbăție

(Editura Polirom, 2016)

(fragment)

În ziua când te-am primit, tocmai își bătea dracul nevasta. Vorbă nemțească, pentru când plouă cu soare. Stropi de argint viu cădeau strecurați din sita unui cer aproape senin, împestrițat de petice infime de nori – cum de ploua? Priveam nedumerită spre acele capete de eșarfe deșirate, când m-am împiedicat și m-am trezit brutal din visare. Tremuram lovită pe trotuarul îngust, căutând cu privirea denivelarea din asfalt. Știam că nu mă împiedicasem de bordură, ridicasem piciorul; mă pusese la pământ o biată scobitură în care se adunase un pic de apă de ploaie. Pachetul, pantofii, mâinile. Asta am văzut prima oară. Și dacă există dragoste la prima vedere, pesemne că ea stă cuibărită în detalii deloc frapante, în texturi și nuanțe, în forme noi pe care le iau preț de o clipă lucruri văzute de multe ori înainte – le văd iar și iar și acum, oricând mi-o doresc, mâinile tale lăsând jos pachetul, lângă tălpile roase ale pantofilor, chiar alături de băltoaca în care se zvârcoleau nuanțe de maro și albastru, pe un petic uscat de asfalt de sub unul dintre copacii de la marginea străzii, acei oropsiți cărora nimeni nu le știe vreodată numele, și desprinzându-se de la baza teancului de pagini bine legate, înălțându-se aproape mângâind marginile moi ale hârtiilor pe care le abandonau pentru o vreme, pentru ca acestea să rămână acolo cuminți, fără să sufere, și una dintre mâini întinzându-se spre mine, un gest vag, ezitant, frânt la jumătate, probabil însoțind o întrebare. Nu-mi amintesc cuvintele, nu-mi amintesc hainele, nu vocea, nu ochii, nu părul, este un film mut derulat cadru cu cadru, din nou și din nou, cu mâinile albe, uscate, abandonând și mângâind pachetul, oferindu-mi-se aproape fără să ofere.

Toamnă. Final de septembrie. O lumină auriu-liliachie, un văl dens așternut înaintea apusului pe aleea care duce la cotloanele noastre. Blocul meu e pe dreapta, al tău e ceva mai departe în stânga, iar drept înainte, în capăt, în blocul care închide strada ca o palmă, e micuța bibliotecă de cartier la care nu m-am mai gândit de mult. Înaintăm legănându-ne – eu cu genunchiul drept zdrelit, tu cu pachetul în mâna stângă, și parcă am fi între paranteze, cum mă uit din spate la noi, și mă uit iar și iar, un bărbat cărunt împovărat și o femeie tânără care șchioapătă, înaintând împreună spre ceea ce are să urmeze, spre ceea ce-a fost, ceva ce va rămâne într-un prezent suspendat veșnic sub ploaia cu soare. Spunem frânturi de vorbe, uitate acum, ne știm – dar nu ne cunoaștem, încă trei pași și vom coti împreună la dreapta. A mai fost și-o batistă, a ta, mare, folosită, scoasă ghemotoc din buzunar, batistă de bărbat, cu care mi-am șters și apăsat rana chiar la început, înainte să mergem, însângerând-o, înveronicând-o. Să mergem, să mergem, se uită lumea la noi, dar nu e nimeni pe stradă, se uită de la ferestre, se uită de după perdelele bucătăriilor, ciocuri de vorbe în mințile noastre, rostite, nerostite, dar nici unul limpede în această amintire, nimic, doar batista, buricele degetelor îngropate în ea. Înaintăm legănându-ne, doi invalizi, acum facem dreapta, lumea se îngustează pe poteca mărginită de gard viu și din nou când intrăm în scara blocului, aici îți simt răsuflarea, sau poate e numai batista, mirosul batistei, poate e numai mâna cu care am ținut apăsată batista pe rană și pe care acum mi-am trecut-o pe la nas, pe lângă obraz, poate dându-mi deoparte o șuviță imaginară de păr, cum faci când nu e nimic de făcut, când se aude cum îți înghiți saliva, tu mergi în urma mea și tot ce spunem și tot ce nu spunem se întoarce la noi dinspre zidurile strâmte ale scării vorbind în locul nostru: sunt singură, sunt singură de atâta blestemată de vreme, spuneți ceva, spune, spune și tu ceva, stânjeneală, sunt singur, sunt singur de atâta blestemată de vreme, de ce tăceți, cum taci, cum mai taci, mâinile dumneavoastră, ale tale, mâinile mele mângâie doar margini tăioase de pagini, le înmoaie, zilele, paginile, mâinile, coastele, toate se usucă de atâta singurătate, singurătate ați spus, nu știți ce vorbiți, mă usuc de atâta așteptare, însă nu aștept nimic, nu așteptam nimic, era cum era, acum nu se mai poate, aici, am ajuns, desigur, era cum era, dar poate c-o să fie bine, credeți, o să fie, mulțumesc, eu mulțumesc, ba eu mulțumesc. Iar undeva pe la mijloc, balustrada gemându-ți în palmă. Cheia în yală, ușa se deschide. Și deodată lumea e largă, lumea e luminată, lumea mea e imensă, lumea e o aripă de pasăre dodo, încăpem aici amândoi, lângă burta păsării mari, căutând doar un pic de căldură, afară mai plouă, sunetul stropilor reverberează din frunzele încă verzi și elastice ale teilor, o pală de curent încărcată de muzica asta pătrunde pe ușa deschisă a balconului, perdeaua se umflă, se clatină și floarea de gheață, închid, rămâne un foșnet infim și continuu, note muzicale firave, precise. Intrați, luați loc, stați unde vreți, nu prea avem de ales, fiți ca acasă, domnule Gruzin, scuzați deranjul, nu, spune-mi Ivan, doar ne știm de atâta vreme, un chicotit, da, vă știu, adică, bine, Ivan, asta mi-e casa, Miranda. Și asta mi-e rana. Mă duc să mă spăl.

Usturime, fire de țărână și fericire strecurându-mi-se insuportabil sub piele.

În amintiri, ca în fotografii, focus pe-un punct, ceață împrejur. Dacă ar trebui să scriu despre asta, ar trebui să inventez, să reconstruiesc tot ce-a fost în jurul acestor detalii, să mint, în cele din urmă. Știu mâinile tale, știu cum ne legănam umăr în umăr, unul cu o rană la picior și altul cu un pachet greu în mână, paranteze închizând spațiul gol dintre noi, locul unde mâinile nefolosite se balansează lungi și stângace în mers, știu răsuflările de pe scara îngustă, mirosul batistei, balustrada gemând la curbură, ușa deschizându-se, lumina, freamătul ploii, perdeaua, usturimea și numele noastre.

Ai pus pachetul în hol, ai intrat încălțat, ai ieșit iarăși după pachet, ai adus pachetul în sufragerie, l-ai pus pe masă, ai venit și tu în baie, nu închisesem ușa, nici unul din noi nu putea amâna, ne-am spălat deodată pe mâini, firișoare de noroi și sânge dispărând în vârtej și apoi un singur prosop. Ai ieșit, am rămas, te-am privit cum te duci în sufragerie, traversând holul mic și pătrat, cel unde cândva tata developa fotografii la lumina roșie a unui bec înfășurat în hârtie lucioasă – tu, tocmai tu aici, în casa mea, te știu din cartier de-atâta timp, ne știm de la ziarul unde lucrez de ceva ani și unde tu vii, mai nou, ca să-mi aduci rubrica săptămânală cu însemnările domnului Teodorescu pentru suplimentul literar, dar mi-ești necunoscut, nu știu de fapt mai nimic despre tine – cinci pași cu spatele la mine, cât să mă uit, spinare lată, aspect general fragil, mers un pic cocoșat, picioare subțiri, asta aș putea descrie fiindcă aveam să te văd așa apoi de atâtea ori, îmbrăcat, dezbrăcat, pantofi caramel care stau să se caște, și privind pantofii tăi străini mă întreb ce cauți aici și-aproape că vreau să te alung, așa cum se întâmplă când te uiți la pantofii străini ai bărbaților care-ți intră în casă, de ce m-ai urmat și cum de-ai intrat, ce cauți aici, ce e cu mine și ce facem acum, mi-am pierdut mințile? – nu, încă nu, imediat. Ai luat pachetul de pe masă, l-ai pus pe podea, după ușă, ai dat să te așezi pe canapea, ai luat iarăși pachetul și l-ai mutat mai în față, poate că voiai să stea pe covor sau poate că voiai să-l poți vedea când stăteai așezat fără să te tot apleci înainte, da, mai degrabă așa.

Am închis ușa de la baie, m-am schimbat, m-am pansat. Când am ieșit, erai tot acolo.

Ploaia a stat imediat. Dar nu mai era nimeni să o constate.

 

 

 

Tudor Ganea

Cazemata

Polirom, 2016

Tudor Ganea (n. 1983, Bucureşti) a absolvit în 2008 Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” şi este arhitect. În clasa a X-a a scris prima sa povestire, care i-a adus locul I la un concurs de proză între liceele din Constanţa, la care fusese înscrisă fără ştirea lui de către profesorul său de limba şi literatura română. De atunci a început să scrie – în special povestiri – şi nu s-a mai oprit timp de 15 ani. În toată această perioadă a fost însă unicul său cititor şi critic. În 2015 participă la un curs de creative writing ţinut

în tandem de Florin Iaru şi Marius Chivu, care îi apreciază prozele şi îi dau încredere în scrisul său. Aşa ia naştere proiectul unui volum de proze scurte a căror acţiune se desfăşoară în cartierul constănţean Faleză-Nord, dar care devine în fapt un roman scris pe nerăsuflate: Cazemata.

***

Mohorîtă, ameninţătoare, asemenea unui monstru preistoric, vechea cazemată germană stă încă în picioare pe faleză. Un tînăr marginal ce-şi duce veacul prin tunelele despre care se spune că o leagă de mare e găsit fără viaţă pe cupola ei, cu trupul brăzdat de tăieturi. Trei muncitori de pe şantierul unui bloc ce urmează să fie înălţat peste cazemată dispar fără urmă unul după altul. Inspectorul Adamescu este infiltrat în zonă pentru a ancheta sub acoperire straniile evenimente. Sub pojghiţa realităţii mizere a unui mic cartier de la malul mării, tînărul poliţist descoperă o lume fabuloasă, populată de personaje ca Olube, Borhot, Liţoi, Baban, Turcoaica, femeia fără vîrstă, sau Coco, proxenetul fără buze. Poveştile lor fantastice conturează treptat istoria bătrînei fortificaţii, asupra căreia pare să plutească un blestem şi a cărei influenţă asupra lumii ce o înconjoară este departe de a fi luat sfîrşit.

„Din momentul în care necunoscutul Tudor Ganea a dat gata cea de a doua povestire consecutivă (şi impecabilă) la Cursul de scriere creativă, am avut o revelaţie. Tonul sigur, stăpînirea cuvintelor, complicaţia clară şi subtilă a subiectului, viteza cu care patina pe suprafaţa alunecoasă a textului, fără să cadă în ridicol sau emfază, senzaţia de plin şi gol pe care izbutea s-o transmită, amestecînd timpurile, realitatea, amănuntele, mi-au spus că am de a face cu un fenomen. Tudor Ganea e stăpînul unui domeniu. Şi-a construit o lume fantastică, dar pipăibilă şi recognoscibilă, pînă în momentul în care misterul tulbură apele, în perimetrul Constanţei şi al mării. Acolo se plimbă, fără să perceapă realitatea înconjurătoare şi fără să elibereze secrete întunecate, personaje memorabile. Fiecare are o identitate precisă, fiecare are o poveste care trebuie spusă – deşi nu o să ştii niciodată care e adevărul adevărat. Acest debut ar trebui notat de critică în carneţelul de bal. E un mare talent.” (Florin Iaru)

„Tudor Ganea surprinde prin faptul că, deşi aflat la prima carte, stăpîneşte perfect tehnicile narative, are tensiune, ritm, povesteşte cu forţă şi, mai ales, ştie cum să gliseze în chipul cel mai natural elementele fantastice în real (sau invers) într-o lume a cărţilor tot mai invadate de un neorealism sufocant. O carte care merită din plin să fie citită, un autor care cred că va avea o frumoasă carieră literară.” (Răzvan Petrescu)

- Fragment -

Tânărul blond ducea într-o mână o sacoşă murdară din pânză, iar în cealaltă ţinea o undiţă din bambus. Trecu de cazemată, coborî cărarea falezei, străbătu plaja şi urcă pe dig. Începu să sară de pe un stabilopod pe altul, în căutarea unui loc liber de dat la peşte. Trecuseră primele ore ale dimineţii şi soarele ardea, aşa că locurile umbrite erau deja ocupate de pescari. Ajunse în capătul digului şi coborî pe un stabilopod. În stânga şi în dreapta lui, stabilopozii erau plini de pescari care îşi întoarseră pentru o clipă privirile spre el. Le dădu ziua bună şi scoase din sacoşă un borcan pe fundul căruia bălteau într-o zeamă tulbure cărniţele alb-gălbui ale câtorva midii fierte. Înfipse una în cârlig şi lăsă plumbul să alunece vertical spre fundul apei. Când greutatea atinse nisipul, tânărul ridică uşor băţul de bambus până când firul se tensionă.

După câteva ore, timp în care pescarii din jur scoteau din apă guvid după guvid, şi după câteva zeci de momeli scoase din ac, aruncate în mare şi înlocuite cu altele noi, tânărul făcu o ultimă montură cu carne de scoică albă, o lansă în apa verzuie, propti băţul sub un pietroi şi se întinse pe spate, sprijinindu-se de braţul fierbinte al stabilopodului. Îşi lăsă capul într-o parte şi privi ochiurile de lumină ce ştampilau din loc în loc elemenţii de beton. Tălpile triunghiulare ale unora erau atât de roase de vânt şi de valuri, încât cimentul se dizolvase, lăsând să iasă din carnea lui pietrele tăioase de calcar, de care pescarii îşi agăţau minciocurile sau juvelnicele. Unii stabilopozi erau netezi, cu suprafaţa fină ca o piele subţire şi bine întinsă peste un muşchi încordat. Alţii erau retezaţi de la mijloc şi dezvăluiau în măruntaiele lor bucăţi de calcar, pietre de râu şi mici concavităţi în care pescarii îşi depozitau midiile pentru momeală, deasupra cărora roiau încontinuu musculiţe de apă sărată. Din poziţia în care stătea, digul părea o pădure de arbuşti cu trunchiuri groase a căror aglomerare haotică nu ar fi permis niciunui om să o străbată. În fanta verticală şi subţire dintre două blocuri de calcar, văzu o pânză de păianjen în care erau prinse zeci de musculiţe. Păianjenul nu era niciunde. Întinse mâna şi îşi vârî degetul prin pânză, o rupse, iar musculiţele moarte şi uscate căzură în apa clipocindă de dedesubt.

— N-o să prinzi nimica acolo, se auzi o voce groasă din spatele său.

Tânărul se ridică în şezut şi-şi întoarse privirea. Pe talpa unui stabilopod stătea pe vine, privindu-l de sus, un bărbat. Nu avea tricou pe el, iar în dreptul buzunarelor blugilor unsuroşi avea prinse, cu ace de siguranţă, diferite monturi de pescuit ce atârnau ca nişte cercei jucăuşi. Bărbatul se ridică în picioare, îşi flexă genunchii şi dintr-un salt acrobatic ateriză pe piatra de sub el. După ce-i privi undiţa şi inspectă apa în care i se pierdea firul, îi zise:

— Aici nu trage niciodată peştele. Dai degeaba.

— De ce să nu tragă? zise tânărul blond ridicându-se în picioare.

— Nimeni nu prinde aici. Poţi să dai şi din scoică de aur.

— Am dat cu din astea, spuse tânărul şi-i întinse spre inspecţie borcanul cu momeală.

Bărbatul băgă mâna în borcan, scoase o cărniţă de midie, o mirosi, apoi şi-o aruncă în gură. O mestecă încruntat un timp, apoi o înghiţi şi spuse :

— Astea-s bune pentru noi, nu pentru ei. Şi, văzând mirarea de pe faţa tânărului, reluă rânjind: pentru guvizi adică. Dacă le-ai fiert, le-ai luat toată dulceaţa. Bagă-te în apă şi scoate nişte midii de sub dig. Să vezi p-ormă ce-ţi trage… da’ nu aici. Aici nu trage nici la scoică proaspătă.

— Asta am văzut… da’ de ce nu trage?

Bărbatul se uită circumspect, stânga-dreapta, la pescarii din jur, apoi îi şopti:

— E apă tulbure aici. E mâl dedesubt, şi-i arătă din cap apa de jos.

După ce privi în jos, apoi şi în jur, tânărul îi spuse :

— Mie mi se pare la fel de limpede ca peste tot.

— E tulbure. Da’ dacă tu zici că-i limpede… treaba ta. Dă măcar cu scoică proaspătă. Da’ n-o să prinzi. Ascultă la mine. N-o să prinzi nici câinesc. Aici nu trage. Mută-te, şi-i făcu semn înclinându-şi capul înspre un stabilopod apropiat de unde tocmai plecase un pescar.

Tânărul blond scoase băţul de bambus din apă, îşi luă sacoşa în cealaltă mână şi, din două-trei sărituri, ajunse în locul indicat de bărbatul în blugi, care se aşeză în apropiere. Bărbatul scoase dintr-un buzunar o rolă pe care era înfăşurat un fir de nailon portocaliu ce se termina cu un ac de pescuit bine înfipt între spirele strânse. Desprinse acul şi scoase din celălalt buzunar două midii din care picura apă. Le sparse între palme ca pe nuci şi le smulse din cochilii doar carnea albă, pe care o înfipse apoi în cârlig. Restul miezului portocaliu îl aruncă în apă. Din colecţia de ace şi momeli cu forme de peştişori metalici ce-i atârnau zdrăngănind deasupra buzunarelor, desprinse un plumb tronconic pe careîl ataşă monturii de pe rolă şi pe care îl derulă încet, aproape vertical, între stabilopozi, până când carnea strălucitoare a midiei dispăru în apa verzuie. Peştele trase imediat şi bărbatul scoase din apă un hanus negru, pe care-l aruncă în juvelnicul murdar pe care şi-l agăţase de degetul mare al piciorului.