Tatuaje

Mihail Vakulovski

„Femeia cu buchetul de flori”

„Femeia cu buchetul de flori” este antologia de proză scurtă a romancierului chinez Mo Yan (Premiul Nobel pentru Literatură, 2012), apărută la Humanitas Fiction, în traducerea Luminiţei Bălan. Mo Yan a publicat mai mult de 80 de proze scurte, iar „Femeia cu buchetul de flori” conţine 10 texte, unele foarte scurte, altele la fel de lungi ca romanele („Bumbacul imaculat” are 130 de pagini!), dar toate – originale şi captivante, scrise în acelaşi stil cu care ne-a obişnuit. În proza scurtă, realismul magic halucinant al lui Mo Yan e şi mai spectaculos, şi mai făţiş, aici nefiind loc de descrieri şi de caracterizări prea lungi. Tematica e foarte bogată, avem şi istorii de dragoste, şi cîteva proze fantastice, unele-s scrise din perspectiva copiilor (care mănîncă fier, intră în războaie ca maturii sau sînt abuzaţi pur şi simplu, fără nici o logică) sau a femeilor (ireal de frumoase şi ciudate), unele sînt foarte violente, altele – de-a dreptul poetice, absurde, hiperrealiste, existenţialiste, filosofice sau satirice. Fiecare text de-al lui Mo Yan e fermecător şi poate fi discutat în contradictoriu, căci majoritatea se termină în coadă de peşte. Personajele sînt foarte bizare şi fac sau li se întîmplă chestii la care un european nu prea are cum să se gîndească (un profesor universitar se transformă în maimuţă, dar nu asta îl miră pe narator, ci cum soţia sa, fostă voleibalistă, s-a transformat dintr-o „tînără inocentă, vioaie, cu trup mlădios, într-o femeie tiranică, mătăhăloasă, parcă umflată cu pompa”)… Recomand să citiţi cartea fără grabă, cu pauze între proze, va fi o lectură fabuloasă!

Mo Yan, „Femeia cu buchetul de flori şi alte povestiri”, Humanitas Fiction, 2016

Traducere de Luminiţa Bălan

Mihail Vakulovski

„Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”

Bandiţii” e a doua parte a micii trilogii a marginalilor, de Vasile Ernu, şi se citeşte aproape cu acelaşi interes şi plăcere precum „Sectanţii”, prima parte a trilogiei. „Sectanţii” e mai fascinantă pentru că e scrisă din interior, scriitorul cunoscînd la perfecţie tema, fiind vorba de secta din care face parte familia Ernu, „secta mea”, iar Bandiţii” este o carte scrisă, totuşi, din exterior, protagonistul nefăcînd parte, fireşte, din „secta” despre care povesteşte. Dar, ingenios şi hîrtu, cum îl ştim, Vasile Ernu rezolvă schema din doi paşi şi trei mişcări. Deşi personajul principal al cărţii este Profesorul, ultimul mare bandit pe stil vechi, „erou negativ”, narator este scriitorul (Pisateli), dar acesta-şi începe naraţiunea de cînd îl vede prima oară pe Profesor, la vreo 7 ani. După ce-a terminat clasa întîi, fiindcă a învăţat foarte bine, protagonistul cărţii a fost luat de tatăl său la plimbare pînă la Odesa, călătorie pe care acesta nu o va uita niciodată, oraş care a făcut ca nici un alt oraş din lume să nu-l mai impresioneze, fiindcă Odesa a devenit pentru el Oraşul. La Odesa copilul este dus la fabrica de ciocolată, apoi îl întîlneşte pe „unul dintre eroii vieţii mele, un înger negru cu un suflet prins între rai şi iad, care pentru mine urma să fie un înger păzitor, dar care mi-a deschis calea spre o lume monstruoasă”, Profesorul, pe la care taică-so (Sectantul) trece, încercînd să-l aducă pe calea cea bună. Profesorul e un fel de unchi, căruia viaţa i-a oferit doar două „profesii”: cerşetoria şi banditismul. Vasile Ernu ne povesteşte despre lumea bandiţilor din URSS mai întîi prin prisma acestui copil, apoi prin ochii aceluiaşi om, doar că adolescent, tînăr şi tot aşa, pînă ajungem în zilele noastre. Scriitorul (personajul care e scriitor în carte, nu neapărat Vasile Ernu), prieten cu Profesorul încă din copilărie, îi cunoaşte, ajutat de Profesor, pe cei mai temuţi şi respectaţi bandiţi din toate domeniile, de la tatuatorul bandiţilor, cerşetori, hoţi de buzunare, la patroana bordelului de pe Moldovanca, Odesa şi cel mai renumit killer (între cuţit şi icoane), şi ne povesteşte despre ei. O lume cu care nici măcar Profesorul nu ne recomandă să ne întîlnim vreodată (deşi e cam inevitabil, pînă la urmă, spune acesta), dar e o lume foarte interesantă, despre care cei mai mulţi dintre noi nu ştim aproape nimic. Vasile Ernu a riscat intrînd acolo unde „fraierii” nu au ce căuta, s-a întîlnit cu ei, i-a ascultat, i-a studiat şi ne-a povestit, Bandiţii” fiind mai mult decît un roman, chiar dacă e scris aşa. Da, cartea asta poate fi citită şi ca un roman şi dacă sub titlu ar fi fost scris „roman” nimeni nu s-ar fi întrebat dacă e sau nu o operă artistică.

Dacă încă nu aţi citit cartea şi vă întrebaţi ce legătură e între sectanţi şi bandiţi, răspunsul e şi în titlul trilogiei: şi unii, şi ceilalţi sînt marginalii sistemului (sau erau, fiindcă acum adevăraţii bandiţi sînt la conducere, spune Profesorul, „cei cu adevărat periculoşi sînt în instituţiile statului, la TV, în structurile de putere, în parlament, prin universităţi”, zice scriitorul). Mai concret, „ce-i apropia însă pe bandiţi, pe hoţii în lege de sectanţii mei era poate un anumit cult aproape religios pentru o etică şi nişte reguli minime, deşi cele două lumi se băteau cap în cap. Unii voiau să salveze lumea, să fie exemplul luminos, să aducă viaţa, iar ceilalţi voiau s-o îngroape definitiv şi să semene frică şi moarte. Însă ambele grupuri ţineau cu tărie la etica şi regulile lor. Şi-i mai unea un lucru: refuzul aproape instinctual de a se supune Leviatanului”. „Bandiţii” de Vasile Ernu e o carte unică şi comparabilă doar cu „Sectanţii”. Urmează ultima parte a trilogiei, „Izgoi-Jidî”!

Vasile Ernu, „Mică trilogie a marginalilor. Bandiţii”, Editura Polirom, 2016

Mihail Vakulovski

„Vara în care mama a avut ochii verzi”

Nu ştiam nimic despre Tatiana Țîbuleac cînd am văzut „Vara în care mama a avut ochii verzi”, primul ei roman, apărut la Editura Cartier, cu o recomandare a lui Radu Vancu pe coperta a IV-a! Dar a fost suficient să arunc un ochi în carte (metodă descoperită în copilărie, în biblioteca părinţilor – citesc începutul şi sfîrşitul şi aşa hotărăsc dacă merită să fie citită cartea) ca să n-o mai pot lăsa din mîini, iar Tatiana Țîbuleac să devină una din scriitoarele mele preferate din generaţia tînără. „Vara în care mama a avut ochii verzi” e un roman foarte bun, scris impecabil, care se citește cu interes maxim şi care probabil că va avea succes şi-n străinătate.

Un pictor foarte bine cotat (tablourile lui se vînd pe sume colosale), dar cu probleme psihice (îi vine dintr-o dată să lovească pe cineva, pe oricine) și fizice (într-un scaun cu rotile, după un accident) e sfătuit de psihiatrul său să scrie, în scopuri terapeutice (exact așa a început și să picteze). Așa, de fapt, apare cartea asta – o tehnică ingenioasă a Tatianei Țîbuleac (da, protagonist e un el, nu o ea, cum poate că s-a așteptat cititorul la început). Cartea începe foarte abrupt, cu un adolescent (Aleksy) care absolvă şcoala medie, iar mamă-sa, care împlineşte în aceeaşi zi 39 de ani („Era mică şi grasă, proastă şi urîtă. Era cea mai inutilă mamă din cîte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită șă-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală”), îl aşteaptă afară, la fel de blazată precum ceilalţi părinţi („Jim, prietenul meu cel mai apropiat, mi-a făcut din mînă şi mi-a strigat să nu mă sinucid în vacanţă. Era împreună cu părinţii săi, care l-ar fi vîndut la organe într-o secundă, dacă nu s-ar fi temut de gura lumii”). Pictorul, care acum are cam vîrsta ei de atunci („Pînă în ziua de azi, cînd sunt aproape la fel de bătrîn ca ea în acea vară, nu am întîlnit o femeie mai prost îmbrăcată ca mama”), își amintește cît de mult o ura pe mama sa, care, aflînd că are „un cancer rău şi turbat” și că mai are de trăit doar cîteva luni, îl convinge (promiţîndu-i „marea şi sarea”) să petreacă vara cu ea, undeva în Franța (ei fiind englezi). Narațiunea e la persoana întîi, așa că cititorul vede tragedia familiei prin ochii protagonistului sau măcar de lîngă el. Schimbarea lui e spectaculoasă. Adolescentul cu probleme psihice care o ura bolnăvicios pe mama sa, cînd află de boala acesteia, devine cel mai mare sprijin al ei. Încetul cu încetul, ei se împrietenesc şi îşi schimbă rolurile – ea are nevoie de ajutorul ei, nu ca pînă acum. În tot acest timp, tatăl său e total absent. Cînd i-a părăsit pentru o blondă poloneză, aceştia au venit acasă şi pur şi simplu i-au jefuit, luîndu-le tot ce se putea lua – bani, haine şi chiar şi cadourile pe care i le făcuse mamei băiatului de care s-a despărţit nu cu „ai grijă” sau „la revedere”, ci cu „Cretinule”. După aceea l-a mai văzut de trei ori – la înmormîntarea bunicii (cînd i-a tras un pumn în nas pentru că nu l-a invitat la înmormîntarea fostei lui soţii; cînd a avut accident (fiind unicul… neam în viaţă) şi la primul lui vernisaj, cînd n-au schimbat nici o vorbă, pentru că pictorul a ieşit prin spate, lăsîndu-i (taică-so era cu alţi doi fii ai săi) ca pe nişte „proşti care au scăpat trenul”.

După moartea mamei, pictorul își trăiește viața doar în funcție de această ultimă vară cu ea – vinde casa din Londra, unde a urît-o făţiş, cumpără căsuța unde au locuit ultima ei vară și se mută acolo, pictează și scrie pentru a uita șocul pierderii mamei. Menţionez încă o dată scriitura foarte sigură şi… frumoasă, oriunde ai deschide-o, cartea se citeşte cu mare interes şi chiar cu… plăcere (fiind compusă din capitole scurte şi poetice), deşi avem o temă serioasă şi un subiect existenţial crud şi cumplit. Recomand cartea cu insistenţă, Tatiana Țîbuleac e, pentru mine, cea mai mare surpriză din ultima vreme.

Tatiana Țîbuleac, „Vara în care mama a avut ochii verzi” (roman), Cartier, 2017

Mihail Vakulovski

Skurtu, România”

„Poate că sunt o veveriță care fuge

trei sferturi din drum traversînd strada”

Tara Skurtu e o tînără poetă (şi traducătoare) americană, cu origini româneşti, laureată a două premii din partea Academy of American Poets, care a făcut ce-a dres şi a obţinut o bursă – şi o slujbă – în ţara străbunicilor, acum avînd un curs de scriere creatoare la Universitatea Transilvania Braşov. „Skurtu, România” e cartea ei de debut – mă bucur nespus că a debutat în română, în România, cu o poveste despre România. Fiindcă asta e Skurtu, România” – e ceea ce-o roagă iubitul eului liric la sfîrşitul/în încheierea cărţii, înainte să plece: „A doua zi urma să plec. Nu era încă tîrziu – // tocmai începeam să visez în limba ta. Tu, deja / prea bun într-a mea, îngrozit de cădere. Am ajuns la un club / de comedie fără o piesă de comedie. Coniacul, prea dulce. Am stat / sus. Eu stăteam în fața oglinzii. Spune-mi o poveste, ai zis”. Cartea se citeşte cu plăcere şi pare să fie scrisă de un foarte bun poet român, fiind tradusă impecabil de Radu Vancu, care a mai tradus doar poeţi deosebit de valoroşi: Ezra Pound, William Butler Yeats şi John Berryman. Volumul începe cu poeme foarte scurte, în care poeta defineşte – modernist – noţiuni precum sufletul („Sufletul e un şoricel alb / ghemuit undeva în gura / unui copil adormit pînă cască. // Mai uşor e să laşi copilul fără suflet / să doarmă decît să prinzi şoricelul / de coadă”) sau dorul („Corpul meu, un pasager bizar / înconjurat de ziduri / de cărți într-o limbă // pe care n-o înțeleg. Mă căznesc // să adorm în altă țară. / Fac poze la / poze cu tine”), poezii care, deşi atît de scurte, plac şi surprind sau, cum zice Florin Iaru pe coperta a IV-a, uimesc şi emoţionează. Cu toate acestea, cartea are şi un fir narativ – cititorul poate urmări cum eul liric feminin – de limbă engleză („deschizi / dicționarul englez-român / ca să găseşti verbele esenţiale”; „Pe banca din parc, ascult / maidanezii Bucureștiului / strigîndu-se, răspunzîndu-și – // singura engleză pe care o aud, în capul meu”) – cunoaşte România alături de prietenul ei român, şi el poet („E tîrziu. Ce oră e? / Îl întreb pe un poet care nu eşti tu. / Sunt ore destule, zice”). Dar nu e un dialog, celălalt doar e folosit pentru a ilustra şi mai convingător felul în care vede eul liric iubirea şi străinătatea. Deşi firesc, natural, familiar, e şi ceva ciudat, altfel, străin în acest eu liric („Sunt blocată în satul tău, plimbînd / o găină în lesă”). Cel mai bine se vede că e o străină în poemul „Creier” (care începe cu „N-aveai deloc / în după-amiaza aia de duminică”): „tatăl tău (…) a lăsat în tăcere să alunece prima felie / pe farfuria mea şi a aşteptat / să mănînc singura chestie pe care-mi jurasem / că n-o s-o mănînc vreodată – am înghițit / toată bucata dintr-odată. Aici eram / străinul. Eram oaspetele tău”. Întîmplare care o marchează, sperie, şochează, pentru că tema, inversată, îi revine în vis: „Între sate, cinci bătrîne stau așezate / una lîngă alta pe drumul pietruit, fiecare // vînzînd aceeași grămăjoară de ciuperci gălbui încrețite. / Cum aș ști să fac alegerea corectă? // De la Sibiu la Brașov la București, memoria / e mai puternică decît voința de a uita. // Între București și Brașov, îmi amintesc / visul de azi-noapte – te trimiteam // la spital. Erai alergic / la mîncarea dată de mama mea”. Oricît de… românizată, Tara vede chestii care nouă ne scapă sau nu ne (mai) interesează: „Ieri luna s-a văzut toată ziua / şi nimeni n-a părut să bage de seamă”. Cunoaşterea României, deşi din dragoste, la umărul iubitului, uneori e obositoare („camera asta unde stau ținînd în mînă cel mai / oribil măr din lume, ascultînd în buclă / Blondie de România, şi pe tine, în duşul / din capătul holului, spălîndu-ți transpirația / dimineții noastre de pe piele”) şi are nevoie de cîte o pauză („Te întorci în pat / cu un măr perfect, mi-l pui în palmă. / Atît de mic, atît de roşu. Abia aştept să-l mănînc / singură.”).

N-am văzut-o niciodată pe Tara altfel decît veselă, zîmbitoare, pozitivă, optimistă (ne cunoaştem din 2014, cînd ne-am întîlnit la festivalul Poezia e la Bistriţa). Aşa e şi poezia ei, poezie care-mi răspunde la întrebarea Cum reuşeşte să fie atît de luminoasă?: „duelistul fie trage în sus / în aer şi e împuşcat, // fie, în numele onoarei / ori iubirii ori răutății, ţinteşte // plămînul stîng al duşmanului. // Puşkin n-a înţeles, Lermontov / n-a înţeles că ce trebuie făcut // e să evite cu totul duelul”. Noi, românii, reprezentaţi în carte de iubitul ei, gîndim altfel: „spui că omul, ca să-i meargă bine, trebuie / să cadă într-un vacuum, să fie o pasăre // într-un vacuum”.

Cartea Tarei Skurtu mi-a amintit de personajul lui Jonathan Safran Foer din „Totul este iluminat”, un american (vegetarian) de origine ucraineană care se duce în Ucraina să vadă cum ar fi trăit el dacă bunicu-so ar fi rămas în Ucraina. Spre bucuria noastră, Skurtu, România” e doar un fel de EP care anunţă „albumul”, „Jocul de-a amiba”, care va apărea tot la editura Charmides, în 2017!

Tara Skurtu, „Skurtu, România” (traducere: Radu Vancu), Charmides, 2016

Mihail Vakulovski

(Adevărata viaţă a unei false prinţese)

Veronica D. Niculescu este o foarte bună şi talentată traducătoare şi scriitoare de proză scurtă, iar „Spre văi de jad și sălbăție (Adevărata viaţă a unei false prinţese)” este primul ei roman sau cel puţin primul roman publicat („să public, să nu public, să public, să nu public, ba să public, să nu public, să public”). Un roman compus din trei părţi scrise în stiluri total diferite: „Pe drum”, „Mereu da Fluor şi dragostea măiastră de Miranda Dortloft” şi „Spre văi de jad și sălbăție”. Partea întîi are loc aici şi acum şi ţine și loc de introducere. Miranda, protagonista, se duce zilnic la biblioteca de vizavi de tribunalul din Bucureşti ca să scrie o carte „despre lup”, deocamdată povestindu-ne despre ce vede pe drum, în drum spre şi dinspre bibliotecă. Partea a doua e chiar basmul pe care-l scrie (în versuri) Miranda Dortloft la bibliotecă, o frumoasă poveste de dragoste, dar şi despre cărţi, citit, atracţia irezistibilă faţă de „bibliotecar” – cel care îţi deschide o lume nouă şi miraculoasă (aici ne amintim neapărat de „Simfonia animalieră” şi „Hibernalia”, cele două cărticele fermecătoare publicate la CDPL). Partea a treia, însă, uneşte cele două planuri (realul şi imaginarul) şi astfel putem urmări adevărata viaţă a acestei false prinţese (cum spune în subtitlul cărţii Veronica D. Niculescu), fostă ziaristă, acum scriitoare şi traducătoare, care semnează Miranda Dortloft (cu numele nemţesc al mamei). E povestită toată istoria familiei Mirandei Corbeanu, cu mult înainte să se nască (despre familia mamei, a tatălui, începînd cu străbunii nemţi ai mamei şi Corbenii de acum 700 de ani!), apoi trecem prin copilăria şi adolescenţa ei, ca să ajungem în trecutul imediat al fetei. Aici avem o poveste de dragoste la fel de livrescă şi la fel de tristă precum e şi cea din basmul lui Mereu da Fluor („Am intrat în poveste cu un picior rănit şi am ieşit, cu tot meşteşugul armelor deprins pas cu pas pe covorul roşu al copilăriei, devastată”).

„Spre văi de jad și sălbăție (Adevărata viaţă a unei false prinţese)” de Veronica D. Niculescu este un roman poetic şi melancolic, alcătuit din multe „momente, momente” care se adună-n întîmplările ce ascund ca un pansament o poveste nefericită de dragoste, roman scris ca un fel de autobiografie, de aici şi stilul de jurnal şi uneori eseistic din prima şi ultima parte. Un roman despre singurătate, suferinţă, despărţire, depresie, literatură, viaţă, scris cu multă delicateţe, subtilitate şi pricepere de un scriitor care chiar merită urmărit în continuare – Veronica D. Niculescu.

Veronica D. Niculescu, „Spre văi de jad și sălbăție (Adevărata viaţă a unei false prinţese)” (roman), Polirom, 2016