My 3

Flavius ARDELEAN

Iepurele

 

Aplecată peste marginea mesei, cu ochii mijiţi, femeia taie celui mic ultima bucată de pâine. Deja nu se mai poate înfige degetul în miez. Pe neobservate, vacile întoarse de la păscut trag după ele noaptea în sat. Cel mic se leagănă lângă femeie pe un scaun, care scârţâie zgomotos.

-         Termină, îl trezeşti! se aude glasul obosit al mamei.

Se apleacă şi mai mult. Nu mai vede unde taie. Doar taie. Îşi găseşte alinare în mecanica gestului. Aşa că taie. E ultima bucată de pâine şi fără să se uite la băiat îi întinde ciotul.

-         Ia cu puţin lapte.

-         Ştii ceva, mamă? I-o dau lui când se trezeşte.

-         Nu! E pentru tine! O mănânci şi nu mai comentezi.

-         Dar, mama... are nevoie de mâncare. De când nu a mai mâncat şi el...

-         Am spus nu!

Nici ea nu a mai mâncat de două zile. Va mânca abia când se va îndura preotul să vină, aşa cum a promis. La cei şapte ani ai săi, cel mic nu bănuieşte nimic din foamea mamei. La fel, nu bănuieşte nici de ce îl aşteaptă pe burtosul de popă şi de ce, după ce pleacă răvăşit şi îmbujorat din casa lor, masa este pe jumătate plină de mâncare. Până să cadă necazul a doua oară pe capul lor, fratele lui cel mare ieşea mereu înjurând din casă înainte să vină popa. Plângea şi, fiind deja în puterea tinereţii, se enerva teribil că se găsea plângând şi îşi vărsa nervii pe frate-său, căşunându-se cu pumnii şi picioarele pe el. Îl cotonogea bine şi parcă cu cât stătea popa mai mult în casă cu atât loviturile deveneau din ce în ce mai usturătoare. Cel mai tare durea când în casă se stingea lumina. Apoi, după nu ştiu cât timp, lumina se aprindea şi cei doi îl priveau pe popă ieşind fără plasă pe uliţă.

-         Futu-ţi gura mă-tii...

-         Unde o fi?

-         Cine?

-         Popa.

-         Taci din gură. Du-te şi vezi dacă s-a trezit.

Cu colţul de pâine în mână, băiatul o zbugheşte printre scaune strigând: Vin imediat! Ajuns la uşă, îşi aminteşte că a uitat ceva. Face un gest de luare aminte cu degetul în aer şi se întoarce zâmbind către mamă. Ea nu-i vede zâmbetul. Stă cu ochii închişi şi cu capul plecat pe spate, rezemată de soba rece.

-          Lapte nu-mi dai?

Şi ia în mâna cealaltă cana cu lapte, care acum pare atât de mare, cât capul lui. De data  asta nu mai fuge, ci păşeşte uşor printre scaune şi aţinteşte cu privirea lichidul alb din cană, ca nu cumva… Ajuns în faţa uşii o împinge încet cu colţul de pâine.

-          George… Bă, George, bă…. şopteşte către frate-său. Dormi?

-          Nu, mă, vino-ncoace, se aude din întunericul camerei.

-          Mama mi-a dat un colţ cu lapte, dar mie nu-mi trebuie, mă. Ţi le-am adus ţie.

George are 24 de ani şi e băiatul cel mare al casei. Bărbatul casei, de fapt, de când taică-său a căzut în munţi, înghiţit de pădure cu puşca în mână, luptând pentru unii pe care nu-i iubea, împotriva unora pe care nu-i cunoştea. Se ridicase tot satul. Apoi, când   s-a lăsat liniştea, când au început să gândească, au recunoscut dintre cei care au supravieţuit că nimeni nu ştia de ce au luat foc. Tot ce-a mai rămas din el e chipul din poza de lângă pat. Ca un triunghi viu, poza tatălui, Icoana Maicii Domnului şi fruntea băiatului răpus de febră zac luminate de candela ce nu încetează să tremure. Febra a început acum câteva săptămâni să îl chinuie şi acum îl pironeşte de tot la pat. Nu mai lucrează nimeni în casa lor…

-          Termină cu prostiile şi mănâncă! Mai e pâine? întreabă George.

-          Nu ştiu, că nu m-am uitat. Hai, te rog eu, fă-o pentru mine. Mănâncă!

Cu greu poţi desluşi ceva în cameră. Noaptea s-a lăsat de-a binelea şi liniştea a început să stăpânească colţul acela de sat în care îşi desfăşoară cei trei bolile şi foametea. Nimeni nu-i reproşează nimic, însă el, rămas singurul în forţă, e ţintuit acum de o boală, pe care nu şi-o pot permite. Nici un doctor nu lucrează fără plată. L-au pus să stea în sala de aşteptare atunci, ceva mai demult, când au fost la oraş să vadă ce are. Venise noaptea şi nu s-a uitat nimeni la el. Din când în când, îl rugau să se ridice şi să meargă cu încă un metru mai încolo, pe bancă, în timp ce, făcând loc bolnavilor, care nu conteneau să apară, febra îi schimonosea faţa din ce în ce mai tare. Toţi trei ştiau din ce motiv nu e văzut de niciun medic, însă niciunul nu o rostea cu voce tare. Tăceau privind în jos, ascultând poveştile despre virusul îmbibat în pereţii spitalului, microbul care năştea în ultimele zile puroiul în orice rană deschisă din spital şi care transforma orice operaţie reuşită într-un cimitir al infecţiei. Ştiau că nu are scăpare decât acolo, cu cât ar fi mers mai departe, cu atât mai adânc ar fi trebuit să bage mâna în buzunare. Şi nu aveau de unde. Câte vizite să mai primească şi mama?... Spre dimineaţă s-au ridicat şi au părăsit sala de aşteptare, păşind moale printre câinii care se adăposteau de frig în spital.

-          Mă, câţi ani ai tu, mă?

-          Şapte. Ce, ai uitat?

-          Ce-ţi merge mintea aia la şapte ani. O împărţim. E bine?

-          Nu! Tu! Toată!

-          Eu mănânc trei sferturi, tu un sfert. Ultima ofertă!

Băiatul se gândeşte un moment…

-          Bine!

Şi lui îi este tare foame, dar parcă nu ar recunoaşte. Îi întinde sfertul de pâine. Molfăie amândoi pâinea greu de mestecat, tăcuţi, sorbind unul după celălalt din cana de lapte. Mâncând, parcă niciunul dintre ei nu se mai gândeşte la necazuri. Celui mic îi venise în minte o amintire. Era pe când mai trăia tatăl lui. Vede destul de des imaginea lor, mama şi tatăl, în curte la apusul soarelui, stând de vorbă. Nimeni nu putea şti ce îşi ziceau, dar se ţineau de mână şi mâncau dintr-un măr. El nu mai ştie pe nimeni din sat, care să se ţină de mână. Şi parcă nici de vorbit nu le mai arde oamenilor. Asta îi venise celui mic în minte. Cel mare pare că nu mai are minte. Priveşte în gol şi numai febra parcă sfârâie în cameră. Miroase a oţet.

-          George, de ce a dat mama iepurii? întreabă cel mic.

George tace…

-          Nu ştia că îl iubeam pe Vasilică?

-          Ba ştia. Dar câteodată trebuie… Unele fiinţe pleacă. Dispar. Caută ceva şi dispar… uneori găsesc ceea ce caută, alteori nu. Dar apoi dispar.

Candela pâlpâie în timp ce băiatul cel mic ia un gât de lapte.

-          Aşa ca tata?

-          Da… aşa ca tata, răspunde cel mare.

-          Şi unde dispar?

-          Nu ştiu, vine răspunsul din patul întunecat. Nu ştiu... dacă am şti, am mai zăbovi niţel.

-          S-a gătat laptele. Mă duc să mai aduc. Şi o ia la fugă pe uşă afară.

În bucătărie mama stă tot cu capul pe spate, tot cu ochii închişi. Băiatul îşi umple cana şi o ia la fugă către camera fratelui. Mama rămâne în bucătărie, privind către cer, vorbind în gând parcă cu cineva. Câteodată pare sfârşită, un cadavru viu. Câte vizite mai poate îndura? De câte ori să mai păcătuiască pentru viaţa lor? Şi cum se face că munca ei, păcatul ei, ruşinea şi lacrimile-n pernă nu au făcut niciun bine. Ştie că e în zadar. Dar mai e ăsta mic...

Băieţelul se reîntoarce cu cana plină.

-          Mamă, unde e George?

-          Nu e în cameră? întreabă femeia tot cu ochii închişi.

-          Nu… o fi afară.

Şi o ia la fugă în curte. Îl găseşte lângă puţ scormonind cu braţul într-o gaură în pământ.

-          Ce faci, măi nebunule? întrebă cel mic.

-          Îţi caut un iepure… Şi nu poţi şti unde încep lacrimile şi unde se termină transpiraţia. Pe Vasilică…

-          Lângă puţ?

-          Poate e în puţ...

Zguduit de bucurie, Ionuţ năpusteşte în bucătărie.

- Mamă! Mamă! George îl aduce înapoi pe Vasilică! Şi îndată îi sare în braţe mamei. Ai auzit?

-          Am auzit, puiule… răspunde femeia cu ochii închişi.

Slăbind strânsoarea, băiatul se reîntoarce în curte.

În bucătărie se lasă liniştea. Doar respiraţia mamei mai însoţeşte căderea nopţii. Lumânarea îşi dă ultima suflare, lăsând încăperea în întuneric. O clipă, apoi a doua şi băiatul, reîntors din curte, se strecoară prin beznă printre scaune şi o strânge pe mama de mână.

-          Mamă, George nu mai e… Cred că s-a dus după Vasilică. Să-l caute… Ştii, câteodată oamenii pleacă să caute ceva şi dispar…

-          Aşa ca tata… se aude în întuneric.

-          Da, mamă, aşa ca tata…

 

[februarie  2007/februarie 2009]

Simona DĂNCILĂ

 

Galop rece

 

Biroul n-o să-l deschidă până… până mâine, chit că mâine începe imediat după douăsprezece noaptea, cu fulgere ortodoxe în conştiinţa de enoriaş resemnat. Să stea încuiat, ca un birou de avocat spurcat, în sertarele căruia te poţi aştepta să găseşti smocuri de păr cu tot cu peticul jupuit de piele trandafirie, degete ori cravate rupte exact sub nod. Şi să-l aştepte, ca o gagică în vitrina frigorifică a televizorului, care trebuie dresată prin înfometare. Ah, avea pieptul atât de umflat încât vesta se răscrăcărase sintetic rânjind din carourile cărămizii şi verzi. Am îndrăznit să scot capul din bucătăria clădita din maldăre de porţelan gros, de cantină şi mi-am zărit unduirea precaută de şopârlă în oglinda cu buric şi ţâţe de pe hol, obligată să reflecte la infinit nudul brânzit în rama aurie de pe perete. Nu mai era. Gemuleţul fosforescent de la baie se întuneca din când în când, ritmic, ceea ce însemna că iarăşi ţine o conferinţă parcimonioasă despre suflet, ca şi cum la peste cincizeci de ani mai poţi să pui la îndoială faptul că eşti o puşculiţă. Totul se măsoară în bani: bani-lumină şi bani-întuneric, bani-iubire şi bani-ură, bani-tot şi bani-nimic. Îmi trag urât nasul şi-mi aranjez ciorapii groşi adăugaţi peste ciorapii subţiri de cucoană cu miez gingaş, al naibii de gingaş. Ce-ar fi să-i cad în genunchi când iese, să-i prind pulpele subţiri, ca la rugby, să-l plachez şi să-i spun că seamănă cu stripperii ăia care fac prăpăd în domnişorime? Şi-aşa nu mă crede în stare de nimic romantic… Adevărul e că m-am săturat de experienţele scârboase la care mă supune, am depăşit stadiul de femelă aservită. Urăsc biroul plin cu răsuflări de câine hăituit. N-aş fi avut nici un motiv să-l urăsc în halul ăsta, căci mereu când mă aflam înăuntru era o beznă deplină, ca o apă stătută cu îndepărtate margini verzui întrerupte de şirul monoton de capete de statuete. Dar, azi-dimineaţă, dopul din gaura cheii căzuse şi lipind ochiul gras, lacom, în ea, am văzut în lumina cenuşie, vâscoasă ca o drojdie iernatică, fotoliul de tortură, din catifea neagră împânzită cu scame şi peri, cu coastele deşelate ieşite mult în relief, cu sulurile slinoase de atlaz roz rostogolite pe jos, între picioarele de bronz terminate în gheare de leu. Va să zică ăsta era tronul lăudat  din care noi doi, şleampăţi şi urâcioşi ca orice boşorogi cu pretenţii, conduceam, chipurile, lumea personajelor întruchipate în arătările de ipsos al căror nume el, Thomas, le ştia la perfecţie… Clanţa de la baie se mişcă, mi-aranjez repede broboadele de cotoroanţă, îmi văd în vârful ochilor nasul buburos ca un castravete vânăt şi-mi dau seama că nu mai rezist. Nu mai am loc să îngrop nimic în cimitirul profanat al memoriei. Am ajuns la capătul umilinţei şi al degradării.

— Margaritaaa!

  Fonfănitul suav îmi urzică timpanele, totuşi răspund ca de obicei:                                               

— Da, majestate. Ce porunceşte înălţimea voastră?       

  Scosese cheile   grosolane de la birou şi le învârtea pe deget, nu ştiu cum de nu-şi dădea seama că gestul ăsta e anacronic.

  — Zic să te odihneşti un pic, Margarita. Începem pe la unu.

  — Nu mănânci ceva, majestate?

  — Tot omletă?

  — Tot. E pusă-n farfurie.

  Rece. Sleită. Ca şi sufletul meu de babă neputincioasă. Îmi trag fustele groase pe lângă perete, mănuşile de lână îmi put a lapte stricat, mă-mpiedic de pragul debaralei care-mi ţine loc de dormitor şi mă ghemuiesc cu precauţie pe scândura lată. Căpătasem în cele trei luni de nebunie o voluptate a somnului prin care, cu viteză nespusă, mă îndepărtăm de locul acela blestemat. Am dormit buştean până când păcănitul sec din uşa de placaj mi-a deschis pleoapele, ca pe nişte clape inumane:

— E unu, Margarita.

- Fir-ar să fie, bolborosesc şi-mi adun cârpele pe lângă mine. Barem dacă n-ar fi fost interdicţia asta stupidă de a face un duş, unul mic, măcar trei secunde. Dar nu, nu se mai poate. S-a terminat. Mă ridic ca o cloşcă putrezită şi orbecăi pe hol călcându-l pe trena de flanelă ciuruită. Descuie cu mare pompă ceea ce nu e altceva decât o tăblie de lemn între două neanturi, intrăm repede şi mă aşez din reflex pe fotoliu, uitând pe moment de răzvrătirea furioasă. Îşi întinde mâinile şi începe să mă desfoieze ca pe-o varză, murmurând vrute şi nevrute. De prin văgăuni imposibile încep să iasă şi jivinele, se apropie tremurătoare, se strecoară şi când ajung la piele încep să lingă fremătător cu limbuţele lor greţoase. În sfârşit găseşte şi Thomas un loc destul de larg şi de neted pe care să-şi plimbe limba lui groasă şi ţapănă. În loc să mă sucesc ca de obicei pe toate părţile, ca un pui în frigare, aprind cu o mişcare norocoasă veioza şi o lumină gângavă răceşte contururile. Thomas mă priveşte cu ochi de caracatiţă, cu gura băloasă, căscată, cu mâinile încă încleştate în fustele jilave. Animăluţele au fugit care-ncotro, s-au ascuns pe sub mobile lăsând dâre de miros greu, metalic. Fără să-i dau răgaz să se dezmeticească îi smulg peruca grizonantă, ochelarii bombaţi cu ramă lată, barba şi mustăţile prinse cu elastic de chiloţi, îi sfâşii cămaşa de noapte de epocă şi-i frec mutra cu mantia care-i atârnă jalnic de gât.

- Gata, Thomas. Uite, ăsta eşti! Un băiat frumos de douăzeci şi patru de ani. N-ai să mă mai lingi niciodată ca un porc impotent! Ăsta eşti! Ăsta eşti!

M-am debarasat la rândul meu de accesoriile de băbătie, am aruncat nasul, broboadele, tot şi am rămas dreaptă lângă el.

— Uite, asta sunt eu. Ce dacă suntem actori? Shakespeare nu e atât de greu cât spui tu! L-ai studiat destul, ajunge!

Am ieşit trântind din răsputeri uşa, mi-am luat din bocceaua de sub pat blugii, tricoul şi şapca neagră, geanta mică de voiaj cu care venisem şi am tulit-o val-vârtej din vila dărăpănată.   

Oh, Doamne, uitasem cum e lumea! Nici nu mai ştiam să merg, mă împiedicam, mă izbeam de vitrine ca o molie impetuoasă, turmentată… Noroc că nu mai era nimeni pe străzi la ora aia. Am luat în braţe vreo două cazane de gunoi — ajunsesem acasă. Acasă — ce straniu sună asta pentru una ca mine care chiar crede c-o s-ajungă o actriţa genială, adulată, respinsă violent ca persoană fizică. Urc şi iar urc (cu toate că mi se pare că urc în jos şi vârfurile adidaşilor îmi tot alunecă în faţă) şi sun la uşă. Îmi deschide bunica — foarte puţină carne şi foarte multă istorie şi miros de chifteluţe şi leuştean. Ah, am ajuns iar în ţara femeilor deştepte, îi pup mâna şi intru glonţ la baie, arunc totul de pe mine şi-mi înmoi trupul încleiat în apă şi săpun fierbinte. Apucasem s-o văd pe mama în sufragerie, corectând teze, dar nu puteam să-i spun săru’mâna în halul ăla. Parcă nu curge destul jeg de pe mine. Mă frec cu geluri, cu buretele. A dracului greaţă de fecioară  pe care şi aerul o pângăreşte. Vechiul meu halat argintiu de culoarea inorogului prinde viaţă, tare mai sunt frumoasă în el!                                                                                                                                                                      

Mă aşez lângă mama cu grijă să nu picure apă  parfumată din şuviţele de păr pe caiete.

    Pe unde mi-ai umblat?

    Am câştigat bani. Am lucrat la un birou.

  Aduc portofelul doldora şi-l pun pe masă. Îl dă la o parte şi ia altă teză la corectat. Cât o să mai corecteze teze, teze, teze…

    Nu te culci, mamă? O să fii obosită la şcoală.

     Şi ce dacă?                                                                                                                                                                               

Femeile deştepte vorbesc o limbă a lor aflată la mii de ani-lumină de limba obişnuită. Ne ţineam toate trei capetele sus-sus, imponderabile într-o sfera eterică şi sfidam astfel bibelourile, meleurile, obiectele de artă şi tot ce îngreunează puritatea eternă a spaţiului şi a timpului.                                                                                           

— Cum stai cu Shakespeare?

    Ăăă… Binişor.

Bunica îmi aduce o farfurie cu cinci chiftele fierbinţi înotând în sos de maioneză cu piper, castraveciori muraţi şi două chifle. Iau farfuria şi mă duc în bucătărie bombănind:                                                                             

— De când sunt musafir?

     Beau un pahar mare de vin, mănânc asistată de ochii imemoriali. E patru dimineaţa. Doar atât? Nu credeam că somnul n-o să mai aibă nici un farmec în dormitorul cochet cu mobilă albă, aerisită, cu tablouri avangardiste, cărţi bune şi o vază rotundă de alabastru plină cu crizanteme. Mă agăţ de secunde cu toată greutatea mea elementară, dar tot se face dimineaţă, parfumurile mamei dau buzna pe hol, prin crăpătura uşii. ”Eu am plecat, mamă. Să ai grijă”. Nu e o urare, e o consolare. Oglinda îmi confirmă iar: sunt frumoasă; şi rămân îngropată în argintul moale până-mi dau lacrimile. O să sune el!                                                              

 Bunica n-a dormit de loc — stă pe balcon. Răsuflu uşurată, căci portofelul nu mai e pe masă. Pentru femeile deştepte cel mai greu lucru e să facă rost de bani. Thomas… De unde-o fi având el atâta avere? Am sentimentul că l-am tras pe sfoară. La cursuri vine foarte rar. Şi totuşi exersează, exersează în draci. Sunt la a patra felie de pâine cu unt când înţeleg: n-o să dea telefon. Nu, n-o să dea. Am datoria morală să mă duc să văd ce s-a-ntâmplat cu el, cu regatul lui ruinat. Mă fardez, îmi las părul electrizat pe spate, îmi pun o bluziţă făcută din cer şi melancolie şi sandale efemere. În fond, Thomas nu e un băiat rău… La lumina zilei, vila lui pare bombardată. Mă codesc, dau târcoale; până la urmă sun şi ţârâitul străbate cordonul ombilical de plastic până-n burta zidăriei părăginite. Mi-e teamă, dar nu-mi pierd minţile. Iată-l, s-a costumat iar in moşuleţ ramolit care mă priveşte urât pe sub pleoapele umflate ca nişte râme lipicioase.

        Dar trăim într-o lume reală, Thomas, altfel n-ai să-l înţelegi niciodată pe Shakespeare, îi zic râzând şi-mi înfig mâna în perucă, dar o groază rece mă rigidizează: e părul lui, e chiar părul lui, Thomas a îmbătrânit brusc şi ireversibil! Reuşesc să mă dezmeticesc şi s-o iau la fugă, însă mă prinde de plete şi mă trage înapoi. De-acum, numai gloria ne poate salva.

 

 

 

 

 

 

 

 

Încă o poezie pentru tine

                                                                                                                                                     De când m-ai privit, orgolios,                                                                                                                                               Am rămas căptuşită cu diamante                                                                                                                                              Ca o noapte întoarsă pe dos —                                                                                                                                                 Minereu ars în care străluceşte                                                                                                                                                    O fosilă de zbor primejdios;                                                                                                                                                           Răpusă într-un colţ al zâmbetului tău refractar.                                                                                                                            Am comprimat disperarea într-un bip                                                                                                                                            Eşuat                                                                                                                                                                                       În nordul misterios şi înnegurat                                                                                                                                                       De bărbat ocupat care iubeşte altă femeie.                                                                                                                                  M-am încăpăţânat să te produc alchimic                                                                                                                                      În micul meu laborator freudian                                                                                                                                       Plin de păcate                                                                                                                                                                           Omologate.                                                                                                                                                                                 Te-am cusut de mine cu genele-ncordate                                                                                                                                   Penelopă de noapte                                                                                                                                                                      Rănită                                                                                                                                                                                     În tot ce are mai frumos:                                                                                                                                                                    Statornicia inutilă, beckettiană.                                                                                                                                                       De ce să împăturim timpul                                                                                                                                                             Cu atâta ipocrizie?                                                                                                                                                                          Presărat cu naftalină în şifonier                                                                                                                                                        Va scânci că nu te am,                                                                                                                                                                      Că te-aştept ca o madonă nebună                                                                                                                                                      La geam, cu artileria grea îmbracată                                                                                                                                                 În piele satinată                                                                                                                                                                                   Anagliptic.

 

 

 

Mai mult decât un anotimp 

                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Moară cu mărgăritare, gura ta,                                                                                                                                                     Preface ştiinţa în înfiorare .Paralizat                                                                                                                                             Te-ascult dintr-un pat de ceaţă şi puf de gutui,                                                                                                                               Sub o candelă pâlpâitoare, vegheat                                                                                                                                   De cele două fântâni oculare ale sevei:                                                                                                                                      Seva de martir                                                                                                                                                                            Şi seva de trandafir.                                                                                                                                                                Îmi pusesei lanţul şi-mi dădeai senzaţia că zbor                                                                                                                  Prin toamna de laborator                                                                                                                                                             Cu burlane organic înfipte în décor                                                                                                                                          Pentru lacrimi.                                                                                                                                                                         Te blestemam în versuri, sub ultimul pin                                                                                                                                  Care înţeapă cu vârful lui parfumat                                                                                                                                                Un organ ceresc umflat —                                                                                                                                                           Că doar d’aia am căzut la pat.                                                                                                                                 Tu te dădeai în leagăn: urcuş şi declin,                                                                                                                                 Lustruind aerul cu şoldurile strânse în satin                                                                                                                                     Singură între fantome geloase                                                                                                                                                 Sub candelabre de pere tămâioase.                                                                                                                                             Dădeam din coadă şi scoteam limba la soare                                                                                                                                 Bucuros că m-ai luat la plimbare.       

 

 

 

Simetrie utopică

 

Asta-i un alt fel de toamnă, numai a mea,                                                                                                                                            
În care umblu cu capul în jos pe sub rădăcini,                                                                                                                              Pe sub cărările verzi de sticlă, cu paşii lipiţi                                                                                                                                   De tălpile tale reci, carismatice,                                                                                                                                                  Care se duc la vreo înmormântare.                                                                                                                                                   Habar n-am ce ne ţine în prelungire                                                                                                                                                   Fiecare-n cerul lui pe care-l sfâşie                                                                                                                                                   Cu încăpăţânare şi detaşare                                                                                                                                                               De zeu mimetic, artificial,                                                                                                                                                                 Fiecare cu era lui glaciară spartă                                                                                                                                                          În secunde irascibile ca ochii de pisică                                                                                                                                                   Neagră. Hainele tale fluturând pe culmea                                                                                                                                         Inocenţei, cu scoici în buzunare,                                                                                                                                                  Eşti atât de aproape de mare, te văd invers                                                                                                                                       Alb jos şi foarte întunecat sus, cu capul                                                                                                                                    Bandajat în alge, neras, încercănat peste tot,                                                                                                                                    Lăsând o dâră sclipitoare cu fruntea prin nisipul lichid                                                                                                                Şi-mi vine să ţip: ai uitat                                                                                                                                                                Că eu sunt cea care s-a înecat,                                                                                                                                                            Degeaba-ntorci pozele cu susul în jos —                                                                                                                                         Se scutură din ele tot ce e mai frumos,                                                                                                                                                  Se golesc de zâmbete, de suveniruri, de nisip,                                                                                                                                    Ca nişte clepsidre ale singurătăţii.                                                                                                                                                    Cu mişcări fetale înot în lumina ta                                                                                                                                                       Dar rămân mereu la margine—petală ofilită                                                                                                                                         Într-o farfurie cu oţet — interminabilă scufundare                                                                                                                         Într-un mediu mult mai solid decât mine,                                                                                                                                               Ostil ,                                                                                                                                                                                                  Umbră egoistă fără pistil.                                                                                                                                                                        

 

 

 

Scrisoare din Pat-agonia noastră

                                                                                                                                                             Ne considerăm suflete de rac                                                                                                                                                                        Şi ne-aruncăm în primul bricabrac                                                                                                                                                      Să muşcăm din filonul istoriei                                                                                                                                                           De foame. Pokerişti mioritici                                                                                                                                                               Fixaţi pe obiecte de artă străine, precipitaţi,                                                                                                                                                Pietre de caldarâm pe fundul oceanului                                                                                                                                             Capitalist. Şi totuşi botezaţi                                                                                                                                                                                   În grota asta de cristal murdar                                                                                                                                                    Ca un iglu atemporal, cauterizat.                                                                                                                                                       Camarile ermetice — fulgere globulare                                                                                                                                           În jurul cărora poporul face riduri                                                                                                                                                     Monumentale. Un rest organic de fericire                                                                                                                                        Înfăşurat în drapel, putrezeşte.                                                                                                                                                       Cine-a minţit că nimeni nu ne iubeşte                                                                                                                                                   Să fie decapitat; şi capul lui pus în televizor,                                                                                                                                       În cloroform sfinţit, să zâmbească deznădăjduit                                                                                                                                    În muzeul constipat                                                                                                                                                                      Al imaginaţiei noastre fără răsuflătoare. Europeni                                                                                                                                Cu cravate curate sub bundiţă,                                                                                                                                                           Europence care-l aşteaptă pe Gheorghiţă                                                                                                                                       Zis Ghiţă.                                                                                                                                                                                                       

 

 

 

Cu un pas in fata umbrei                                                                                                                                                               

 

Mâine vine Noul Tată                                                                                                                                                                     Care-a stat nouă luni-seceră                                                                                                                                                                  În memoria noastră,                                                                                                                                                                           La fereastră. Scoate-ţi ţepii din retină                                                                                                                                                       Ca să-l vezi cum o să vină                                                                                                                                                                      Din oglindă, ceremonios ,cu zâmbetul pe dos,                                                                                                                         Pragmatic, arhitectural, cu garoafa ta                                                                                                                                                    La butonieră. Meliferă. Nu te panica,                                                                                                                                               Nu esti o himeră! Drepturile tale                                                                                                                                                      Sunt scrise cu cerneală simpatică de martir                                                                                                                                        Pe hârtie milimetrică, se mai văd la microscop urme                                                                                                                            Himerice de horoscop. O să-ţi dea                                                                                                                                                           Ciocolată şi pensie alimentară,                                                                                                                                                          O să-ţi strivească păduchii                                                                                                                           Cu unghiile lui de 24 de karate                                                                                                                                                                        Şi-o să aibă atâta dreptate                                                                                                                                                                                      Încat religia o să devină o noapte                                                                                                                                                  Cu clopoţei…Şi cu whiskey…

Liliana COROBCA
 

Imperiul fetelor bătrâne

(fragment de roman)

 

Aurica adusese, în sfârşit, de-acasă o curcă mare pe care a pus-o în frigider. Era mândră c-a adus şi ea ceva. Hotărâm să fierbem curca. Era rândul Virginiei să facă de mâncare. Când s-o scoată din congelator, după serioase opinteli, curca îngheţată refuză să iasă. Virginia trage, apucă, transpiră, curca nu se mişcă. Atunci ea, rugător:

− Aurico, nu vrei să mă ajuţi, că-i curca ta?!

Eu nu eram sigură că-mi place carnea de curcă, nu eram sigură în general dacă am mâncat vreodată, preferam carnea de găină, cred că şi Virginia la fel, căci am simţit ceva dispreţ în tonul ei. O fi simţit şi Aurica, judecând după tonul răstit cu care-i răspunse:

− Nu-i de-ajuns că am adus-o de acasă, dar şi din congelator tot eu s-o scot!

Virginia izbucneşte:

− Mie nu-mi place carnea ta de curcă, puteai să n-o aduci, nu te-a rugat nimeni! Chiar n-am s-o gătesc, n-am să mă ating de ea!

Aurica:

− Să stea acolo, n-am să mişc un deget!

Şi au început să se certe, că una nu ştie să gătească şi alta nu aduce nimic de acasă. Mie mi s-a făcut milă de săraca pasăre şi, cât ele se ceartă, hai să încerc s-o scot eu. De fapt, dincolo de milă, îmi era foame. Pipăi ceva care semăna cu o aripă, trag din răsputeri, făcându-mi impetuos vânt şi cad în fund, ba mă mai şi răstorn zgomotos. Fetele izbucnesc desigur în râs, dar nu-mi vin în ajutor. Ba Virginia găseşte argumente:

 − Se strică frigiderul din cauza curcii tale, Rafira mai n-a zburat pe fereastră cu congelator cu tot!

Eu, făcând mutre nevinovate, măsuram distanţa dintre mine şi geam, nu, chiar să zbor pe fereastră, nu. Mi-aş fi dorit să se împace şi să facă de mâncare. Ele au principii şi nu vor să gătească! În cele din urmă, scot curca. Mă uit semnificativ în jur, poate se oferă cineva s-o fiarbă, că doar nu-i rândul meu la făcut mâncare... Niciun gest, nimic. O pun la fiert. Aştept ca măcar una să cureţe cartofi sau morcovi. Citesc amândouă, acum le-a apucat învăţătura, că nu pun mâna pe carte decât cu o zi înainte de examen şi iată şi azi. N-am încotro, fac eu singură tot. După vreo două ore aduc cratiţa cu zeamă aburindă şi le chem la masă. Nu vor. Bine, mănânc eu şi singură. Aurica iese. Virginia, grăbită:

− Toarnă-mi şi mie, te rog, ce carne e pe-acolo, pulpa, da. (Pulpa era bucata ei de carne preferată, a mea – aripa.) Carnea nu-i chiar fiartă, zise ea.

A mâncat în grabă. Mai târziu, aparu Aurica, lihnită de foame, cred c-a umblat prin multe camere, dar n-a poftit-o nimeni la masă. Virginia ieşi diplomatic. Îi pun Auricăi în farfurie:

− N-ai fiert bine carnea, dacă o mai lăsai un pic, se topea în gură.

Auzi ce pretenţii!

− Ba ţi-am fiert curca ta preistorică, cu carne aţoasă ca de hipopotam! Aurica a rămas fără replică.

I-am relatat această discuţie Virginiei, care a dus zvonul simplificat prin cămin; cum am făcut zeamă din hipopotam, era gluma ei preferată. Numai că după o lună, mă întrebă o studentă-boboc din anul I (noi eram fete mari, anul II):

− Voi chiar aţi făcut ciorbă din carne de hipopotam?

Chiar atât de proastă eşti, m-am gândit eu, dar am răspuns evaziv:

− Ei, nu chiar din hipopotam.

Bobocul spuse, zâmbind:

− M-am gândit şi eu, de unde hipopotami în căminul nostru...

 

Locuia pe acelaşi palier cu noi o fată absolut insuportabilă şi înfumurată, pe care Virginia o considera, nu-mi aduc aminte de ce, duşmanul ei personal. Cineva dusese la bucătărie nişte făină de porumb învechită (în general, nu era locul ei acolo, dar unele fete aruncau gunoiul în bucătărie, de unde îl lua femeia care făcea curăţenie), avea chiar şi nişte boţuri ciudate şi cine ştie ce viermi sau insecte mişunau prin ea. Fata cea înfumurată mai era şi foarte grasă pe deasupra şi bea tot feluri de licori şi ceişoare pentru slăbit, destul de dubioase. În seara Sfântului Andrei şi-a pus, ca de obicei, ceaiul la foc şi a plecat în cameră, ceaiul era foarte întunecat, maroniu închis, plin cu crenguţe şi frunze, parcă de sunătoare. În bucătărie nu era nimeni, eu stăteam de pândă la uşă, iar Virginia turna de zor cu pumnul făină stricată în ceaiul duşmanului. Vreo trei pumni au fost de ajuns ca din crăticioara cu buruieni şi apă să izbucnească o lavă densă ca dintr-un vulcan, grohăind suspect. Se impunea viitoarea mămăligă. Noi ne-am retras, alte fete au intrat, care să spele vasele, care să încălzească ceva. A venit şi fata cu ceaiul, nebănuind nimic şi, din cauza gălăgiei, n-a auzit nici sunetele ciudate ce ieşeau din ceaiul ei. Eu m-am întors cu o cană murdară şi stăteam la rând la chiuvetă, Virginia a ieşit şi ea cu o cratiţă să încălzească nişte apă, intrând în vorbă cu fetele cunoscute. Şi aşteptam. Fata ieşi imediat, ca un fulger, cu tot cu cratiţa pe care o aruncă sub masă, în bucătărie. Nici nu şi-a dat seama că era mălai, striga că i-au făcut vrăji şi ceaiul refuza să curgă în cană. N-a făcut declaraţii publice, spre dezamăgirea noastră. Cineva, mai puţin superstiţios, a luat cratiţa de sub masă. N-am mai văzut-o după asta preparându-şi ceaiuri dietetice.

 

Bucătăria era comună, puneai ceva la fiert şi te duceai în cameră; dar se întâmpla să te întorci şi mâncarea, ia-o de unde nu-i. Cu tot cu ceaun sau cratiţă. Îmi făcusem o amică la bucătărie într-un mod original. Venise fata obosită şi flămândă de la cursuri, iar lumea făcea bucate alese şi cu miros apetisant. Eu m-am dus să-mi mestec cartofii; ea mânca cu mâinile cartofi din tigaia mea. Adusesem o furculiţă ca să mestec, iar domnişoara flămândă voia să cred că gustă din mâncarea ei. Nu s-a aşteptat să dea peste ea chiar stăpâna şi proprietara mâncării. Lua, cu naturaleţe, în continuare câte un romb de cartofel, sufla de două ori şi-l băga grăbit în gură. Am fost atât de mirată, că m-am oprit şi o priveam, ea mânca, n-avea treabă, atunci m-am gândit că şi mie mi-e foame şi, dacă mă mulţumesc doar să privesc, risc să rămân fără cartofi. Nu prea ştiam ce atitudine să iau. Părea prea înfometată ca să mă supăr şi prea neruşinată ca s-o iau doar în glumă şi, pe urmă, mânca prea mult. Nu te frigi? Cred că nu-s gata, mai trebuie să mai stea puţin. O feresc uşurel şi încep să mestec cu furculiţa. Gust şi eu o felie. Într-adevăr, sunt gata. Trebuie să mă duc după mănuşa de apucat. Ai, te rog, grijă, să mai rămână ceva în tigaie. Mă întorc repede, o asigur, sperând ca la întoarcere, urmă de-a ei să nu mai găsesc. M-a evitat câteva zile, apoi a venit la noi în cameră cu mere, aduse de acasă, ne-a cerut conspecte, cărţi şi ne-am împrietenit. Era o fată cuminte şi una dintre cele mai bune studente.

O singură dată în prima mea studenţie am mâncat şi eu, de la alţii, în bucătărie, cu degetele. Fetelor, aveţi ceva de mâncare, ne întreabă o vecină spre sfârşitul săptămânii. N-avem. Da’nu ştiu cine de la etajul doi (noi eram la trei) face macaroane, mă tem singură, nu merge nimeni cu mine? Cum să nu, ne-am pornit patru flămânde. Cratiţa era uriaşă şi plină cu macaroane fierte, numai brânză nu aveau (ni s-au părut bune şi fără brânză). Două la uşă, două luam macaroanele, le întindeam deasupra capului, suflând, erau totuşi de pe foc, şi le băgam în gură. Nimeni nu venea în bucătărie, am mâncat mult, până a rămas cam jumătate din conţinutul iniţial. Am avut noroc cu atâtea macaroane, patru oameni s-au săturat şi cratiţa rămăsese aproape plină. Cum luam cu degetele macaroane de pe foc? Astăzi nu mănânc deloc macaroane, nu-mi plac. Poate de atunci?

 

Pe vremea primei mele studenţii, în anul I, am stat patru fete în cameră, două (eu cu Lora) mergeam cuminţele la cursuri, celelalte două erau mai zvăpăiate, una avea deja un prieten, viitorul soţ, alta ochise un vecin frumuşel. Şi tot îşi făcea drum în camera lui, gătindu-se, ondulându-şi pletele şi descheindu-şi strategic doi nasturi de la capot (toaleta obişnuită în cămin), poate-poate ideea ei de sân îl va stârni. Că are nevoie de un lighean mai adânc, noi nu ne-am cumpărat încă; nici mătură cu coadă lungă nu ai? Şi o tigaie mare am văzut, este a voastră sau aţi împrumutat-o? Mi-ar trebui doar pentru o jumătate de oră; avem fier de călcat nou-nouţ, dacă aveţi nevoie. I se părea Marianei că are vecinul nostru o iubită. Îl urmărea cât putea şi, într-o zi, tocmai când Serj, spilcuit, ieşea din cămin, Mariana a umplut o pungă de plastic cu apă, în care tăiase mărunţel nişte mărar şi, când băiatul a ajuns afară, i-a turnat-o drept în cap. Avea, săracul, vreo zece paşi de mers de-a lungul peretelui. Trebuia să dai dovadă de mare abilitate că să-l nimereşti; după câteva repetiţii, Mariana devenise expertă. În general, această metodă se practica pe larg în semn de răzbunare sau pentru a împiedica pe cineva să ajungă la destinaţie. S-a întâmplat odată ca unul din puţinii băieţi care aveau costum să nu vrea să-l împrumute unor amici şi l-au pândit aceia cu câteva pungi şi ligheane, udându-l, ca să-l înveţe minte, egoistul! Duşmanii perfizi turnau zoi, dar se întâmpla rar, era mai complicat. Udatul se practica, de obicei, în primele luni ale anului universitar, când studenţii abia sosiţi încă nu evitau cei zece metri periculoşi. Rareori se întâmpla ca, uitându-te în sus, să vezi cine-i autorul faptei. Un băiat l-a zărit odată pe bunul său coleg de cameră, s-a întors şi l-a bătut măr. Se spune că i s-au alăturat şi nişte victime feminine, udate cu diverse ocazii şi care aveau acum motiv să-şi verse amarul. A fost un adevărat spectacol, povesteau fetele. Camera era îngustă şi au putut intra doar câteva care-l trăgeau conştiincios de păr, celelalte, revoltate, ţipau la uşă, una i-a rupt cămaşa, mi-ai stricat rochia, spurcăciune!, nu puteai să-mi torni şi mie apă ca la toată lumea, mi-ai turnat zoi cu mărar şi ulei! Adevărat, apa se usucă, însă cruzimea duşmanilor mergea până la stricarea hainei, făcând-o irecuperabilă. Ţara trecea printr-o criză economică fără precedent, oamenii nu-şi primeau salariile cu lunile, unii se descurcau greu. Fetele sărace şi invidioase care abia aveau bani de pâine nu suportau hainele frumoase, la modă ale vecinelor de cameră, prietenelor etc., deci trebuiau nimicite. Băiatul surprins şi bătut a început a urla, săriţi, mă omoară! N-am făcut nimic, am scuturat o pungă în care primisem plăcinte de acasă, iată punga, strop de apă nu are. Ajutor! Fetele au ieşit victorioase: dacă nu tu, alt măgar a fost, dar unul trebuie să mănânce bătaie ca să înveţe minte şi ceilalţi! Ce fete sălbatice!

Mariana aştepta să se întoarcă Sergiu ca să-l compătimească. Doamne fereşte să ne umfle râsul! Ca să ajungă în camera lui, bietul băiat trebuia să treacă pe lângă noi, am deschis uşa şi ne-am exprimat cât se poate de credibil regretul, Mariana întrecând orice limită:

− Care animală ţi-a făcut una ca asta? Ce dihanie spurcată? şi-l mângâia duios pe mână şi pe umăr, privindu-l adânc în ochi.

Sergiu asculta spăşit condoleanţele, clipind des din genele lui umbroase de fetiţă.

− Dac-o prind, îi zboară zulufii! Nu se poate duce băiatul la întâlnire, nu se poate vedea c-o fată, trebuie o javră să-i strice socotelile! Ah, ştiu ce înseamnă, am păţit şi eu.

− Nu mă duceam la întâlnire, ci la baschet, sunt membru în echipa de baschet a universităţii. Nu trebuia să mă îmbrac în cămasă, puteam să-mi pun tricoul. De obicei, îl iau în geantă, pentru că transpir şi, ca să nu mă întorc ud, să nu răcesc... Iarba asta se ia?

− Se ia mai greu. Adu-mi cămaşa să ţi-o spăl eu, se oferi Mariana.

− Cine oare mi-a făcut-o?

− Cineva de la primul etaj sau de la al doilea, de sus ar fi fost greu să te ochească (noi, de la etajul IV, eram în afara bănuielilor).

Serj acceptă argumentele, dăm şi noi cu convingere din cap. Mariana ajunsese să-i ştie toate activităţile, toate drumurile pe care le avea de făcut, l-a mai udat o dată când nu era sigură unde se pornise. Dar după ce a invitat-o la film, apoi la dans, pupând-o la întoarcere, în fine, după ce au ajuns prieteni, nimeni, nici un duşman, nu i-a mai turnat lui Serj apă-n cap. Peste un an s-au căsătorit.

 

Bine aţi venit în Imperiul Fetelor Bătrâne!

Aici domnesc alte legi, alte valori. Noi gândim altfel, trăim altfel, lumea noastră e închisă, nu poţi pătrunde decât cu greu, ierarhia e strict stabilită. Nu intraţi, nu stricaţi. Ca vestalele care păstrează cine ştie ce comori, avem ceva de dus mai departe, de transmis celor care vin după noi. Bântuim ca stafiile, ciudate, neliniştite, tot mai greu de înţeles şi de iubit.

 

Fată stătută, ca o brânză stătută, nici proaspătă, nici stricată, cu un început de miros acrişor. Îmbrăcându-se decent, exprimându-se decent, visând decent. Cu priviri uşor demodate, cu gesturi evident demodate, cu principii violent demodate. Aşteptând cu demnitate sfârşitul vieţii şi începutul iubirii. Frumos mai scriu de la un timp, ca un poet, ca o poiată. Curcă plouată.

 

 

„Smehopanorama”

În traducere din ruseşte: panorama râsului.

Unica emisiune pe care o urmăresc cu plăcere. De Crăciun, cei mai buni umorişti ruşi îşi prezintă ultimele producţii. După zeci de texte de râs, un domn uscăţiv, serios a povestit despre actorul zburător:

 

Un actor trebuia să joace o scenă. Să urce pe turlele unei biserici şi să cadă. Atât.

Ajunge toată echipa la biserică, se pregăteşte de filmare, în timp ce actorul se caţără sus. I se lipesc aripi, după cum cere scenariul.

Actorul priveşte cu teamă în jos, îşi ia avânt, dă din aripi... şi zboară.

Pluteşte fericit deasupra tuturor.

Toţi sunt grozav de uluiţi.

Actorul revine pe turlele bisericii. Regizorul îi sugerează că trebuie să cadă, conform scenariului, nu să zboare.

Actorul mai încearcă o dată, îşi face iar vânt şi iar zboară.

Se îndepărtează de biserică, îl văd oamenii din sat. O femeie sărmană îl roagă să se uite dacă nu cumva îi zăreşte vaca rătăcită. Nu s-a întors acasă, poate o vezi de sus. Da, o văd, lângă iaz...

Se întoarce la echipa de filmare, obosit de zbor.

Toţi sunt grozav de supăraţi. Regizorul: „Mă, tu trebuie să cazi, îţi faci vânt şi cazi!” Toată lumea îl ceartă, îi dă sfaturi, ba cineva îi dezlipeşte un pic o aripă, poate-poate va cădea de astă dată.

Totuna zboară…

Se face seara, lumea a obosit, vor reveni mâine.

Actorul stă trist într-un colţ şi cugetă:

„Ce păcat, poţi zbura, dar trebuie să cazi!”

 

Sunt cea mai urâtă femeie de pe faţa pământului, sunt cea mai proastă, cea mai jalnică, o vacă. Aş concura cu succes pentru „Miss Vaca Univers”. Sau Miss Broasca, sau Capra World etc....

Şi ce nume oribil am: Sic Rafira!

Veniţi odată, domnule inspector!

Deci trebuie să mă mândresc că măcar un moşneguţ amărât îşi mai aduce aminte de mine şi mă vizitează.

Şi nu-i nimic dacă mă pipăie un pic o dată pe săptămână. Chiar dacă mi-e cam greaţă, pot răbda o dată pe săptămână. E un moşnegel delicat, curăţel, ca să nu-i pută gura, când mă înghesuie de tot, aproape că intru în dulap, când se apropie punctul culminant şi gata-gata îşi pune amprenta buzoasă pe gura mea (o pungă amară), el scoate ceva de undeva şi suge. Şi nu-i mai pute gura.

Îi place când nu prea vreau, mă alint chipurile, iar el mă cucereşte.

O dată pe săptămână.

Cât a făcut pentru mine! Cât m-a ajutat!

Chiar şi cererea pentru cămin mi-a dictat-o!

Ca un tată! Aşa mi-a spus la început, mi-e ca un tată. Apoi s-a îndrăgostit atât de fierbinte. Şi ce-a găsit la mine?

A spus că mă mărită. Anul acesta chiar mă mărită.

Mi-a spus, ce-i drept, şi anul trecut.

Mi-a spus: am grijă de tine ca de fata mea, nu te uita la toţi măgarii (nu l-a avut în vedere pe Cristian, sper), că eu am să-ţi găsesc unul bun.

 

Joi.

Poate dacă scriu, nu-mi va fi atât de rău. Îmi amintesc cum intra, tiptil, cum se aşeza pe patul meu, cum se apropia tot mai mult de mine. Ca din întâmplare, mă atingea pe picior, eram în pantaloni, cu ciorapi şi, când mă aşezam, se vede o bucăţică, o fâşie mică de picior gol, neacoperit. Ei, pe aia o vâna domnul. Urma un fel de atingere, de parcă voia să vadă dacă am păr pe picioare sau nu. Era mulţumit că reuşise să mă atingă, în sfârşit, după ce a vorbit o oră şi m-a ameţit cu cei doi regi, cu contribuţiile lor şi cu frumuseţea acelor timpuri.

Am obosit. Mi-e totuna. Să plece odată!

Îi place să mă feresc de el, probabil că în bibliografia lui despre virgine anume astfel trebuie să se întâmple. El trebuie să cucerească. Atent, insistent, pertinent. Iar eu să nu vreau. Trebuie să mă ajute să descoper universul masculin. În loc să mă ajute, zile în şir nu mă pot spăla de dezgust, ştiu că nu sunt toţi bărbaţii la fel de greţoşi. Sper. Burta mea e un arici cu ţepi de un metru. Şi când domnul inspector mă atinge, ţepii se lungesc şi mai mult, mă înţeapă, străpung totul. După câteva zile, încep să uit şi vine iar ziua de joi, când iar trebuie să suport lecţiile de domesticire. Doar mă gândesc şi deja mă năvălesc atâtea tone de nefericire, de clei apăsător, că-mi vine să plâng.

„Fetiţa mea, fetiţa mea”. Nu suport să-mi spună fetiţă.

La gândul că acest moşneag duios ar putea descoperi cât mi-e de greaţă de el, mă simt foarte vinovată.

Trebuie cumva să-l opresc. Nu vreau să-mi ofere nimic. Nu-mi trebuie nimic.

Sărăcuţul!

Nu vreau să-l jignesc, e bun cu mine, mă ajută, mă sună, ştie când e ziua mea şi-mi urează un întreg referat cu de toate, îmi aduce bani înainte de salariu. Mă întreabă preocupat dacă am mai slăbit.

Cât timp i-a trebuit până a îndrăzni să-mi sărute buzele!

Îi place să creadă că mă învaţă cum să sărut.

Nu ştiu să sărut.

Nu vreau să ştiu să sărut.

Nu vreau să vreau să ştiu să sărut.

Nu vreau nimic.

Fiica lui ştie să sărute, probabil. E o adolescentă modernă, neascultătoare. Cred că domnul nu are autoritate în faţa ei. Cu mine se simte mai bine. Pe ea nu poate s-o înveţe să sărute, ca pe mine. Dar mi-a repetat că-i sunt ca o fiică, aş fi fost foarte încântată să-i fiu ca o fiică!

Nu vreau să-mi vorbească mereu când despre Carol I, când despre Carol II. M-am săturat de Securitatea lui de care toţi trebuie obligatoriu să ne temem. Eu nu sunt nici criminal, nici terorist, n-am cu nimeni nimic. Nu vreau să mă tem.

 

15 aprilie 2005

 

Bărbaţii bătrâni şi puturoşi molipsind, spurcând fetele

până-n orificii,

până-n pânzele lor albe, învechite, oneste, curate.

Crăcănaţi, impotenţi, încreţiţi, cu caverne duhnitoare-gura, cu ochii-peşteri fără fund, înfometaţi, disperaţi, adulmecându-i moartea la fiece colţ, păroşi cu lâna încâlcită ca la berbeci, cărora doar coarnele uscate, cioturoase le-au mai rămas, cu pielea atârnând, oasele scârţâind, cu sprâncene lungi şi sure, din care poţi împleti cosiţe, ca şi din nas şi din urechi, pe care uită să le mai tundă, ies bărbaţii din găoacele lor în căutarea tinereţii şi a virginelor nevinovate. Bărbaţii care ştiu pe de rost toată poezia clasică, frumoasă, cu rimă şi fără, toată pictura şi stilurile arhitectonice, cu reprezentanţi, muzica, tot cu reprezentanţi şi câteva curente, clătinându-se, dar fără baston, că-s tineri, n-au împlinit încă 80 de ani, mai nu zboară, se ţin bine pe picioare, au adunat toată cultura cu care să ameţească fetele credule, mirate, uşor de impresionat.

Ies bărbaţii la plimbare şi par altceva decât sunt şi sunt altceva decât par.

Adulmecă, pândesc.

Se prefac esteţi, unii chiar sunt.

Deţinători ai înţelepciunii.

Personaje reuşite.

Numai ei înţeleg femeile şi numai ei le satisfac.

Hai vino, târăşte-te până la uşa mea, cu punga ta de „Fornetti” cu mac, dulci de-ţi crapă ochii.

De câte ori să-ţi repet, moşulică, nu bag în mine tot râsul tău de 10 mii (1 leu RON), nu-mi plac mie fornettele tale!

Ah, ah, dacă ai venit cu punguţa cu fornetii, crezi că ai dreptul să mă atingi.

Se revarsă dezgustul din mine.

Nu-ţi mai pronunţ numele.

Nu vreau să exişti în viaţa mea!

 

Blând, timid, cult, rafinat, serios, aşa mi-ai părut. Vorbeai frumos de soţie şi de fiică. Un om corect în care pot să am încredere. Mă sunai o dată pe săptămână, te simţeai responsabil de soarta mea în această Românie; te bucurai destul de convingător de succesele mele, mă ajutai când aveam nevoie, deşi nu te rugam niciodată Am fost impresionată, nici nu-mi venea să cred că există asemenea oameni pe faţa pământului. Mai erai şi inspector, oricând gata să-mi găseşti o şcoală mai bună în care să lucrez şi chiar, cu relaţiile tale nenumărate, să-mi găseşti un conducător ştiinţific pentru doctorat. De doctorat mi-ai vorbit foarte insistent, zile în şir, ce bine ar fi să ajung şi eu doctor, nu-mi va strica deloc. În general, perspectiva nu m-a încântat, am cunoscut şi doctoranzi şi doctori, am stat cu doctorande în cameră, toate ciudate, ştiam de la ele tot felul de amănunte prea puţin ademenitoare. Doctoratul în sine mi se pare inutil. În şcoală se echivalează cu gradul I, faci o lucrare şi obţii acest grad. Am acceptat ideile tale ca să-ţi fac plăcere.

 

Neîncrederea mea s-a trezit în clipa în care mi-ai spus: poţi să-mi dai orice, n-am prejudecăţi. Am venit la inspectorat, erai singur în birou, v-am adus documentele (mă trimisese directoarea). Ţi le-am dat, nu ştiam ce să mai zic, voiam să plec. M-am ridicat:

„Ce să vă mai dau?” şi m-am uitat dacă n-a rămas vreo hârtie în geantă.

„Poţi să-mi dai orice, n-am prejudecăţi.”

Am crezut că n-am auzit bine, te-am privit, şi tu pe mine, lung, insistent.

Acesta a fost începutul. Un tată n-ar fi spus asta.

Din acea clipă, ai renunţat la rolul patern, jucat atât de ireproşabil. Din acea clipă, am înţeles cam ce vrei de la mine. Că nu mă priveşti ca pe fiica ta, ci ca pe o tânără femeie. Că-mi dai de înţeles că eşti inspector, ca toţi inspectorii, iar eu − femeia nimănui. Şi dacă vreau ceva, va trebui să plătesc.

Am încercat să nu vreau nimic. Dar n-a mers.

Mitul generosului român care ajută o biată basarabeancă, din motive umanitare, fără a cere nimic în schimb, s-a risipit.

 

Am greşit, am greşit, am căzut. În jurul meu mlaştină murdară, putoare, miasme, în burta mea, şerpi încolăciţi, viespi veninoase, urăsc bărbaţii bătrâni, urăsc bărbaţii bătrâni, graşi şi bătrâni, ciolănoşi şi bătrâni, pleşcaţi şi bătrâni, crăcănaţi, puturoşi, băloşi, cleioşi, păroşi, unsuroşi, mustăcioşi, urăsc bărbaţii bătrâni. Urăsc bărbaţii bătrâni!

 

Bărbaţii bătrâni de 61 de ani, de 62, 63, 64, 65, 66, 67, 67, 68, 69, 70, 71, 72, 73, 74, 75 există şi alte moduri de a-ţi petrece timpul, să împleteşti, de pildă, te alegi cu un pulover, un fular sau o pereche de ciorapi, 76, 77, 78, 79, 80, 81, 82, 83, 84, 85, iar după ce scrii nu te alegi cu nimic, dar nu ştiu să împletesc, şi lâna costă bani, 86, 87, 88, 89, 90, 91, 92, 93, 94, 95. Gata. Cum să urăsc un om de 95 de ani, nu, mi-e milă. Mă gândesc dacă cunosc pe cineva la vârsta asta, nu cunosc. Urăsc bărbaţii bătrâni de 60 de ani, de 59 de ani, de 58, 57, 56, 55, 54, 53, 52, 50, 49, 48, 47, 46, 45, 44, 43,42, 41, 40. Bate la uşă. Cine oare? Continui după. Cât poţi, dragă, să urăşti? E prea plicitisitor. Mi-e prea lene. Nu merită nimeni ura mea.

 

 

„Se pare însă că Alexandru n-a primit numai o instrucţie morală şi politică, dar c-a gustat şi învăţăturile tainice şi mai adânci, pe care ascultătorii lui Aristotel le numeau, în chip deosebit, acroamatice şi epoptice şi nu le făceau cunoscute oamenilor de rând.

            Cum a trecut în Asia şi a aflat că Aristotel dăduse în vileag unele lucruri despre aceste învăţături, Alexandru i-a scris o scrisoare în care-i vorbeşte deschis despre filosofie. Scrisoarea era aşa:

            «Alexandru îi trimite lui Aristotel sănătate. N-ai făcut bine când ai dat în vileag învăţăturile acroamatice, căci cum mă voi deosebi eu de ceilalţi oameni, dacă învăţăturile pe care le-am primit eu sunt cunoscute de toţi oamenii de rând? Eu aş voi să mă deosebesc de ceilalţi mai mult prin încercările de a face tot ce este mai înalt şi măreţ, decât prin putere. Fii sănătos.»

            Aristotel, însă, cătând să domolească această ambiţie a lui Alexandru, încearcă să se apere de învinuirea că dăduse în vileag acele învăţături, zicând c-au fost şi n-au fost date în vileag. Într-adevăr, metafizica neputând fi nici învăţată, nici predată la şcoală, a fost scrisă de la-nceput, ca un fel de îndrumar pentru cei cu o cultură înaltă.” (Plutarh, Vieţi paralele, vol. IX, traducere din limba greacă, note de N.I. Barbu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957, pp. 27-28).

 

[„acroamatice, adică predate verbal; epoptice, adică destinate numai celor care au ajuns la cel mai înalt grad de iniţiere. Denumirile sunt luate din terminologia misterelor. Aceste învăţături predate de Aristotel erau învăluite în aceeaşi taină ca şi misterele.”]

 

„Tutela slăbeşte pe măsură ce o analizezi. Înţelegi autoritatea şi, prin asta, o paralizezi. Aşa încape autoritatea pe alte mâini. Nu-i de mirare că Dumnezeu a dorit mereu să întreacă sufletul care înţelege. (Puterea este obsedată de modalităţile prin care cineva ajunge să o cunoască.)”  (Leon Wieseltier, Kaddisch, Iaşi, Polirom, 2001, p. 114).

 

„Nu-i uşor să te goleşti, dar trebuie să încerci. Golirea e o formă de rafinare. Există lucruri dulci la care trebuie să ajungi prin înfometare.” (idem, 234).

„Realitatea nu se lasă uşor ordonată. Din această cauză, semnul cert al gândirii este răbdarea.” (idem, p. 406).

 

Aşa o fi. Unde voi ajunge, la ce lucruri dulci? Goală (golită) sunt, flămândă (înfometată) sunt, chiar şi prea răbdătoare. Încerc să nu mă gândesc la nimic şi să nu scriu despre ceea ce mă doare. Aş scormoni şi m-ar durea mai tare. Încă nu sunt pregătită.

 

Discret, melancolic, inteligent apar/reapar cărţile în viaţa mea. De-ar apărea/reapărea şi bărbaţii...

 

Ştiu că am sufletul curat, conştiinţa curată şi nu mai ştiu ce curat... Cred că astfel sunt toate fetele bătrâne. Am riduri la ochi şi celuloză (corect, celulită) pe fund, dar pe suflet nu s-a depus nimic, nu s-a încreţit nimic... Pe acesta îl vrei tu, câine, care muşti din mine şi eşti răbdător, disperant de răbdător. Şi muşti, şi creşte la loc, şi iar muşti, dar până la urmă va rămâne tot mai puţin, tot mai puţin, nu-s chiar Prometeu. Ceva îţi place, probabil, în această luptă, vrei să-ţi ţin piept, câţi ai „recrutat” până acum şi uite eu mă împotrivesc. Mă împotrivesc! Ţi se pare curios, şi vii, şi vii, şi insişti, şi insişti...

 

O! părinte milostiv al meu, când tată, când dihanie.

O! copita ta ciocănind ritmic, răbdător pe speteaza scaunului meu şovăielnic.

O! blăniţa ta transpirată, excitată de corpul meu curat, neatins, îndărătnic.

Ce simţi în nări? Ce miroase în aer?

 

Coada zbârlită care joacă graţios.

 

Un dans care, privit de sus, din afară, dintr-o parte, ca spectator, poate avea valoare estetică, poate fascina. Dar ca participant în această înfruntare, e monstruos, oribil. Nu joc jocul tău. Refuz. Mă împotrivesc. Lupt.

 

Nu există nimic mai neplăcut decât să primeşti bani, fără să ceri, de la un om pe care nu-l iubeşti şi care nu vrea să-i primească înapoi. Trebuia să mă obişnuiesc şi, la un moment dat, să plătesc culcându-mă cu tine. Eu am încercat de fiecare dată să ţi-i restitui, un an întreg am tot încercat! Şi tu, galant, mărinimos, refuzai să primeşti. Şi pe urmă, când nu-ţi mai restituiam sumele respective, dar nici nu m-am culcat cu tine, ai încetat şi tu brusc să-mi mai dai bani. Ai înţeles câte ceva, eşti tare deştept! Ce, crezi că o să mă simt umilă şi vinovată la nesfârşit? Erai insuportabil. Dar câte nu face omul de dragul banilor!

Astfel: pentru sărut se percepe o anumită taxă, pentru atingere uşoară (pipăit discret dezgustător) o taxă mai mică, pentru pipăială substanţială pe fund (s-a întâmplat de câteva ori) ori pe sâni (s-a întâmplat de două ori), triplă taxă. Ne notăm de câte ori a trebuit să suportăm aceste chinuri, cât te costă şi câţi bani mi-ai dat. Sărutul pe obraz e mai ieftin, oricine te poate pupa (dar nimic nu-i gratis având în vedere deosebita mea greaţă şi evidentul discomfort psihic pe care mi-l produceai atingându-mă), sărutul pe buze, mai scump desigur. 500 de mii/ 50 lei RON, de pildă.

Aşa e mai uşor să trăieşti.

Îmi datorezi, spurcăciune urâtă, păroasă, istorică, 16 milioane/ 1600 RON. Adică două salarii şi jumătate! De-ai şti, n-ai defila prin faţa mea, nu m-ai atinge! De-ai fi ştiut, n-ai fi defilat prin faţa mea şi nu m-ai fi atins!

 

Laudă corpului

Laudă corpului

Laudă corpului

Şi când capul meu a acceptat, da, nu mai există bărbaţi, da, încerc să fiu mulţumită că măcar unul îmi acordă atenţie, având în vedere vârsta mea înaintată, urâţică fiind, bătrâioară şi cam proastă. Iată, am onoarea de a avea în preajmă un om bun, atent, deosebit şi desigur tandru amant care a făcut atâtea pentru mine... Când capul meu a acceptat toate aceste inepţii, corpul meu jalnic dar, vai!, minunat de onest, corpul meu primitiv şi fără studii superioare, nici medii, sălbatic şi neîmblânzit, două picioare oarecare, nici prea graţioase, nici prea lungi, fără deosebite particularităţi, o oarecare burtă, un buric oarecare, o mână şi a doua, o talie subţire şi sinceră, toţi, în cor, în unanimitate, de comun acord, au răspuns pentru mine, au ţipat pentru mine, au pronunţat răspicat în locul meu: nu! Ceea ce capul meu pervertibil, pervertit, a acceptat, corpul a refuzat.

Nu, domnule Inspector!

Nu! Şi să mă pupi drept în cur! [Vai, Rafira! Parcă aşa se exprimă o domnişoară decentă şi educată ca dumneata! Stimaţi citittori, domnişoara Rafira Sic, personajul nostru principal a vrut să se exprime altfel:]

Nu! Şi să mă pupi drept în funduleţ!

Simbolic numai, şi tot e prea bun fundul meu pentru botul tău bălos şi păros!

 

Şi tirada adresată inspectorului se ridică în aer, se îndepărtează, se estompează, se topeşte, se volatilizează. Ca o bulă mare şi galbenă care pluteşte, otrăvitor, periculos. Cât mai departe de mine.

 

Caut un om, am nevoie de un om, îmi vine să strig: e cineva aici?! Dar nu pot ieşi din tăcerea mea astfel. Sunt bine crescută, nu zbier ziua în amiaza mare cine ştie ce…

 

Spini, spini, lungi, ascuţiţi. În talpă, în palmă, în cap, în ochi, în inimă. De parcă m-am tăvălit prin spini, de parcă m-aţi împroşcat cu spini. De ceva timp mă chinuiesc să-i scot. Atent, încetişor, să nu rămână semne. I-am scos pe toţi, aproape.

 

SUNT CÂNTĂREŢUL CASTRAT CARE ŞI-A PIERDUT VOCEA!

Ovia HERBERT

 

de-ru-lări

 

 

***

o să-ţi povestesc dacă nu mă întrerupi. dar nu până la capăt - a spus modig.
este greu să te scrii şi să te rescrii pe aceleaşi pagini. să te lipeşti şi să te dezlipeşti din memoria celorlalţi. greu să simţi starea de scoci. fără aderenţă.
tu ai văzut  scara lui iacob - a spus ea.
nu am văzut. nu mai văd nimic clar în ultimul timp. nu mai disting. am probleme cu stomacul. probleme cu ceea ce vine şi-şi sapă în mine un  mormânt. nu te anunţă nimeni de  nu-ţi vorbeşte..
mă tot gândesc la fanul abandonat. mă tot gândesc. avea nevoie doar de o strângere de mână. atât.

 


 ***

noaptea suntem răcoriţi pe obraji de picăturile acide. plantaţia de mucegai ne trasează noi mandale  precum desenele făcute de mâinile noastre pe aceşti pereţi. ni s-a scurs sângele în liniile imprimate pe zugrăveală.

ne-am promis de fiecare dată o ieşire din hartă  niciodată reuşită.

 

 

/&&&

 

încep să tremur. încolăcit în mijlocul patului.

apropie aparatul  filmează fiecare milimetru  rupt din carne. ceva trebuie să râmână spune ceva mai mult decât cuvintele tale. ai putea afla implozia care îi va face pe toţi mulţumiţi. ai putea sucomba fără să te sperii. să primeşti asta ca pe un dar.

  

  el:

într-o sală de operaţie trei medici îmi tăiaseră stomacul şi tot scormoneau înăuntru. eram anesteziat nu simţeam nici o durere dar frica era în creştere. nu aveam nici o problemă cu stomacul.
nedumerirea era doar a mea.
cu greu am reuşit să mă sprijin în coate. încercam să le adresez o întrebare să-i conving să înceteze această operaţie inutilă. dar nu mi se mişca decît limba în gură fără să reuşesc să-mi deschid buzele şi să articulez. ei se uitau zîmbitori la mine îmi făceau semne de liniştire. am vrut să-mi mişc mîna dreaptă şi să-l lovesc pe unul dintre ei în plină figură. rînjeau la mine ca tîmpiţii îşi vedeau de lucru. am încercat din nou să articulez un cuvînt dar buzele parcă îmi fuseseră lipite.
m-am liniştit apoi cu gîndul la anestezia preliminară.
m-au lucrat bine băieţii.  nici o amintire a ceea ce se întîmplase înaintea acestei disecţii. mi-era teamă că mă vor lăsa cu stomacul despicat  şi cu organele la vedere. saltul lent în moarte avea să survină în mod dureros. frica îmi era mai mult centrată pe anticiparea durerii decît a dispariţiei.

  

 

***

îmi rostesc numele. îmi  sar numele.  de fiecare dată îmi rostesc numele.         să nu-l uit.         mai bine  ţine-l tu minte. o să te întreb despre mine într-o zi iar tu îmi vei spune totul fără să mă minţi.

  

 

***

poate

desluşeşti tu bolboroseala din care îmi vine sfârşitul.

formarea unei pieli în exces hidratate sau                  a unui hit care mă poate menţine întreg  o săptămână. zi - noapte.   vreau o săptămână treaz

 

 

***

i-a auzit mersul sus în pod în miezul nopţii. vietatea îl căuta. sau el căuta vietatea. din ambele părţi venea căutarea şi amânarea momentului întâlnirii. mai era nevoie de acumularea transpiraţiei. călca încet ca pentru a nu-l simţi, dar legătura dintre ei îl conecta la vietate într-un mod pe care nu îl putea numi. nu reuşea. un cuvânt pretenţios care nu avea încredere că reprezenta ce se întâmpla între ei. blestemul de a-şi sta în preajmă unul altuia, pentru a întreţine o tensiune alergică. cu tente devoratoare pe alocuri. cu o panică de nimic anunţată ce-i intra în tot corpul, şi-l făcea să devină încordat ore întregi, până simţea durerea ca un organism nou, ciudat ce-l înlocuia treptat. poate începea să-i semene. cine în cine injecta toxine

 

 ***

atinge punctul unde constrângerile dispar.

vor să facă altceva din tine - i-am spus lui modig. şi fanul este altceva.

 

au materiale cărora le iei forma fără să te poţi opune.

a scos cuţitul. a alergat pe teren trăgând copilul după el. este un profesionist. nu-şi poate permite o greşeală în cel mai important act.

dintr-o dată au ieşit cu toţii de pe teren pentru  ca ei să intre în scenă.
nu vrea să omoare copilul doar să fie ascultat. îl ţine strâns la pieptul lui. campionul îl urmăreşte printre ceilalţi..
stropii de ploaie adunaţi între privirile lor ...
poliţiştii îşi încarcă pistoalele şi le îndreaptă înspre el.
campionul le strigă să nu tragă. nu acum.
să-l lase să vorbească. dar ploaia aruncă mâzgă peste cuvintele lui.
o ploaie cu ace asurzitoare. gloanţele mai rapide ca moartea.
l-au făcut zdrenţe.. o ultimă trecere adăugată celorlalte cu un gest de lehamite.

 

fanul nu este văzut. se scufundă.
fanul nu există.

 

 

 ***

 

 damiev:

ştii când ţi s-a spart punga iar lichidul se scurgea uşor pe pătura  cu multe flori gata să te muşte să te absoarbă între petalele lor. tu erai atât de prins de inspiraţiile repetate încât mai multe minute ai tras în gol.   te-a ajuns oboseala. apoi panica.   priveai atent tavanul şi nu înţelegeai ce se întâmplă.

ţi-ai strâns repede picioarele lângă burtă – arătai ca un pom de crăciun argintat. pe pantaloni ţi se formaseră câteva pete.  mi-au luat ochii. nu mai era nimic în pungă dar tu tot trăgeai şi-o strângeai între degete de parcă ar fi fost gâtul unui duşman.

 

    ***

 

invoc ce nu are chip si  nici voce. bucuria sapă galerii.                       

nu pot  spune ce cum unde.              nu am ajuns în locul de unde  tu poţi să mă începi.

 

 

 ***

la treziri un altul îmi ia locul

         nu-l pot privi în ochi.     

el nu-mi spune nici un cuvânt. se mişcă bine.

îl privesc din spate cum intră şi iese

 

 

***

fierbem în căldura toropitoare a verii

şi ne desfacem pentru a descoperi privelişti devastate.

avem ferestre şi o uşă prin care nu ieşim niciodată întregi.

 

 

***

modig:

cum te gândeşti că am fi ajuns în marea ligă? şi el preferatul meu să nu joace. să lipsească lovitura lui de geniu. încordarea superbă a mâinilor lui pe minge. lovitura care îi năuceşte pe adversari. va trebui să puncteze pentru mine. şi pentru salvarea copilului.
copilul lui pe care l-am plimbat în maşina atâta timp fără să ştie că este prizonier.
el nu are nici o vină.
dar nici eu. niciodată nu am avut. l-am admirat. vreau ceva în schimb. câteva cuvinte spuse cu toata gura. pentru mine. o încurajare pentru viaţa mea viitoare.

 

 

***

de atâta timp continuăm o

o peliculă unde am devenit personaje de mâna a doua

şi nu mai schimbăm

nu mai mutăm privirea

 

 

 ***

el:

îl fascinase şi scârbise demisolul de când îl văzuse prima dată.
coridorul pe care îl conducea coana era întunecos, bâjbâia cu palmele pereţii pentru a descoperi uşile camerelor. coana se învăţase cu obscuritatea locului şi-l purtase prin cele zece camere, din care multe semănau mai degrabă a debarale,decât a camere unde s-ar fi putut locui. după ce l-a ameţit cu acel periplu prin straturi groase de praf, ridicate din fiecare clanţă atinsă sau uşă larg deschisă la perete, numărând în gând pereţii atacaţi de igrasie, pânzele de păianjen abundente, caloriferele ruginite, coana i-a spus că din toate camerele vizitate doar cinci erau de închiriat.
el fiind primul venit îşi putea alege oricare din ele. după ce au mai făcut încă o vizionare a celor cinci disponibile, el a ales camera cu spaţiul cel mai mare.
camera nu avea decât un pat de fier cu arcuri tip ţambal ce scârţâiau la fiecare atingere cu vârful degetelor. acesta era plasat lângă o fereastră prin care lumina abia se strecura. lângă pat era o masă de lemn zgâriată şi mâzgălită cu pixul în multe locuri, păstra chiar şi urmele unor scrijelituri de cuţit, cineva încercase să-şi încrusteze numele dar abandonase pe parcurs acţ
iunea. nu erau scrise decât două litere "ş" şi "o". prin geamuri nu se vedeau decât picioarele trecătorilor de la genunchi în jos. pereţii încăperii erau cuceriţi de pânzele de păinjen şi aveau denivelări, de parcă ar fi fost zidite succesiv mai multe straturi de ciment fără a respecta nimic estetic. pereţii priviţi din dreptul uşii păreau nişte valuri în permanentă mişcare, dădeau impresia că în următoarea clipă se pot prăbuşi.
ai făcut cea mai inspirată alegere, i-a şoptit coana, aş fi ales aceeaşi cameră dacă eram în locul tău.
dar nu era.
i-a promis

 

***

tu ai învăţat să  mă guşti 

ai anticorpi

pentru o sufocare neaşteptată

pentru războiul care va pune capăt tuturor problemelor.

Friedrich Michael

Alegorie şi simbol în balada „Monastirea Argeşului”

Motto: „Templul interior este plin de taine               şi în el  nu îi este îngăduit niciunui străin neiniţiat să se roage.”

                                                                                     Paracelsus    

        

         Istorisirea prozodică a construirii Mănăstirii Argeşului constituie alegoria zidirii Bisericii celeste, redată pe calea eminamente poetică a etosului aşa- zis „popular” românesc.

Vasta răspândire geografică a diferitelor variante ale poemului, precum şi schema sa,  ne duc cu gândul că ne aflăm în faţa unei creaţii antice. La limită, balada este cunoscută în spaţiul locuit în vechime de triburile indo-europene ale tracilor, spaţiu cultural cu mult extins României actuale. Acest fapt nu contrazice nicidecum o ulterioară îmbogăţire a poemului cu un simbolism în esenţa sa creştin, aparţinând fără doar şi poate Evului Mediu târziu.

         Trebuie bine precizat de la bun început că întreaga „naraţiune” poate fi citită pe două nivele: în plan terestru, unde ne este prezentată construcţia bisericii de către un grup de constructori şi jertfa soţiei conducătorului acestora, absolut necesară realizării ei; în plan celest, prin realizarea Ecclesiei sacre, a bisericii sufletelor, ni se relevă naşterea Logosului prin co-laborarea, adică prin munca împreună, a Eternului masculin cu cel feminin. 

         Alegoriei – exterioare – a edificării bisericii, ca manifestare în planul ontologic al naşterii Fiului divin, îi corespunde un simbolism ce trimite la inteligibilitatea principiilor situate în interioritatea planului henologic.

         Precum în cer, aşa şi pe pământ. Acesta este imperativul căruia însăşi Natura, în înţelesul grec de Physis ce se dezvoltă din propria-i sămânţă, i se supune. Ceea ce se întâmplă sus, în ceruri, îşi află proiecţia jos, pe pământ. Tot astfel, orice faptă petrecută în planul ec- sistenţei îşi găseşte corespondentul în in- sistenţa planului henologic (de la grecescul to hen – Unul). În Tabula Smaragdina, atribuită lui Hermes Trismegistos, se spune: „ Ce este dedesubt e la fel cu ce este deasupra, iar ce este deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru a împlini miracolul unui singur lucru”. Iar Paracelsus ne avertizează în scrierile sale alchimice: „Nimic nu se întâmplă în lume fără o cauză oarecare”. Leibniz, în Monadologia (32), ne spune practic acelaşi lucru, atunci când enunţă principiul raţiunii suficiente: „ niciun fapt nu poate fi adevărat sau real, nicio propoziţie veridică, fără să existe un temei, o raţiune suficientă pentru care lucrurile sunt aşa şi nu altfel (...)”.

         Opera (biserica, templul) – ni se spune în baladă – urmează a fi edificată la porunca lui „Negru-vodă”, de către constructorii anume însărcinaţi cu lucrul zidirii:

         „Pe Argeş în gios,

         Pe un mal frumos,

         Negru-vodă trece,

         Cu tovarăşi zece:

         Nouă meşteri mari,

         Calfe şi zidari

         Şi Manoli – zece,

         Care-i şi întrece.

         Merg cu toţi pe cale

         Să aleagă-n vale

         Loc de monastire

         Şi de pomenire.”

                                 (Monastirea Argeşului, culeasă de Vasile Alecsandri)

         Comanda înfăptuirii bisericii răsună imperativ:

         „- < Iată zidul meu!

         Aici aleg eu

         Loc de monastire

         Şi de pomenire.

         Deci voi, meşteri mari,

         Calfe şi zidari,

         Curând vă siliţi

         Lucrul de-l porniţi

         Ca să-mi rădicaţi,

         Aici să-mi duraţi

         Monastire naltă

         Cum n-a mai fost altă, ...>

                                                 (Monastirea Argeşului)

         Personajul istoric cunoscut cu supra-numele de Negru-vodă este de descendenţă posibil cumană, cu tenul feţei smead, deci întunecat, negru, aşa cum erau, se pare, conducătorii statelor româneşti în perioada formării acestora.

         Voievodul cel negru, moştenitor al unei tradiţii imperiale – cumanii formaseră un puternic stat în stepele nord-pontice – este un înţelept în gestionarea ţării. Din porunca sa urmează a se ridica zidul mănăstirii.

         Adevăratul său nume însă nu n-i se revelează. El este pentru noi doar voievodul (conducătorul, suveranul) cel întunecat.

         Lui îi corespunde în plan ceresc Unul absolut, adică rupt de legături, Ascunsul, Domnul (Stăpânul) căruia nu i se poate atribui niciun nume din pricina simplităţii sale. El este abisul infinit mai negru ca negrul, negativitatea primordială din care provin eschatiile primordiale, prin limitarea internă a Unului, eschatii numite de vechii greci nous – Intelectul şi ousia – Fiinţa.

         În simbolistica masonică, moştenită de aceştia din cea iudaică, eschatiile primordiale se numesc Jakin (Iakin) şi Boaz. Ele reprezintă, de asemenea, principiul activ (masculin) şi pe cel pasiv (feminin).

         Cele două principii sunt simbolizate prin cele două coloane, postate la intrarea în templul lui Solomon, a căror denumire începea cu litera iod, amintind de simbolismul falic, respectiv cu litera beth, a doua literă a alfabetului ebraic, reprezentând principiul feminin.

         În religia egipteană regăsim aceleaşi două principii, sub denumirile de Osiris şi Isis.

         În balada Monastirea Argeşului, Manole şi Ana reprezintă proiecţiile pe pământ, adică în cosmos, în lume, a celor două principii cereşti, Masculinul şi Femininul.

         Manole aduce cu sine „nouă meşteri mari, /calfe şi zidari”. Se observă repartizarea lucrătorilor în cele trei grade ale masoneriei operative, devenită ulterior simbolică, şi anume: maeştrii, calfele şi ucenicii – zidarii.

         Împreună cu Manole, numărul lor este zece, număr perfect al dezvăluirii Unului în fire (grecescul einai – infinitivul lung, substantivizat, al verbului „a fi”). Zece este suma primelor patru numere. Altfel spus, este tetrada stihiilor (gr. to stoicheion)  sau elementelor (lat. elementum) puse în sistem, în relaţie de transmutaţie unele în altele, în cadrul firii, nu înţelese separat.

         Zece este numărul firii, compusă din cele patru elemente aflate într- o eternă mişcare de transmutaţie circulară.

         Lui Manole i se adaugă în plan terestru Ana, soţia iubită, actor indispensabil creaţiei templului.

         În plan ceresc, Eternul masculin, Intelectul, Unul-unic-unitor se „însoţeşte” cu Eternul feminin, cu ceea ce grecii numeau hyle iar romanii materia, denumire provenită de la mater (mamă).

         „Dar orice lucra,

         Noaptea se surpa!

         A doua zi iar,

         A treia zi iar,

         A patra zi iar

         Lucra în zadar!”

                                   (Monastirea Argeşului)

         Zadarnice sunt eforturile de edificare, de creere prin unificare ale Intelectului şi ale celorlalţi zei (energii divine ori monade autotelice), în lipsa materiei care să se dea, să se dăruiască Unitorului, pentru ca din ea, din trupul ei să fie realizată Marea Operă:

         „O şoaptă de sus

         Aievea mi-a spus

         Că orice-am lucra

         Noaptea s-a surpa,

         Pân-om hotărî

         În zid de-a zidi

         Cea-ntâi soţioară,

         Cea-ntâi sorioară

         Care s-a ivi

         Mâni, în zori de zi,...

         ................................

         Noi să ne-apucăm

         Cu toţi să giurăm

         Şi să ne legăm

         Taina s-o păstrăm;

         Ş-orice soţioară,

         Orice sorioară

         Mâni, în zori de zi,

         Întâi s-a ivi,

         Pe ea s-o jertfim,

În zid s-o zidim!”

                        (Monastirea Argeşului)

         Biserica sau templul este proiecţia în planul ontologic al Logosului. În fapt, templul Logosului este chiar lumea. Biserica este reprezentarea „în miniatură” a lumii. Ei îi corespunde însă (Precum pe pământ, aşa şi în cer!) Ecclesia sufletelor, Monada monadelor, Logosul sau Cerul (la greci Ouranos) poporat de stelele logo- stele, adică de sufletele individuale. Iisus- Logosul identifică templul lui Solomon cu propriul trup (Ioan, 2, 21), potrivit simbolisticii creştine.

         Avem prin urmare doisprezece zei: cele două principii – masculinul şi femininul - , Logosul şi nouă zei, corespunzători celor trei mari zei (Intelectul, Logosul, Fiinţa), priviţi fiecare prin cele trei atribute sacre (substanţă – pentru Mater- ousia, viaţă – pentru Logos şi unificare în Intelect pentru Tată). În neoplatonismul târziu, în mod special la Proclos şi la Damascius, „harta cerului” este trasată cu mână sigură, în sensul găsirii corespondenţelor dintre zeii religiei eline şi conceptele filosofice ce  dezvăluiau pentru prima oară misterul eleusin, cuprinse în această adevărată summa filosofică ce este Parmenidele lui Platon.   

         Doisprezece este şi pentru greci numărul marilor zei olimpieni.

         În cadrul echivalenţei amintite anterior, dintre zeii religiei şi conceptele cu care operează filosofia, Zeus este Intelectul intelectiv, Fiinţa sau Unul-care-este reprezintă chipul divinităţii, adică frumuseţea, numită de vechii greci Afrodita, iar Ouranos desemnează Logosul.

         Pe bolta cerească regăsim duoăsprezece zodii astrale, corespunzătoare constelaţiilor zodiacului.

         Într- o altă variantă a baladei avem douăzeci şi patru de personaje: douăzeci şi doi de constructori, Ana şi Biserica Logosului.

         „Şi el mai avea

         Doispre ce zidari

         Şi nouă pietrari,

         Nouă meşteri mari,

         Cu Manole zece,

         Care mi-i întrece.”

                                            (Meşterul Manole, culeasă de Tudor Pamfilie)

         Douăzeci şi doi este numărul arcanelor majore din Tarot, înţelepciune medievală păstrată până în zilele noastre sub forma unui joc de cărţi.

         Douăzeci şi patru, număr cu adânci reminiscenţe caldeo- babiloniene, rezultat în cazul nostru la adăugarea la cei douăzeci şi doi de zei-lucrători a Bisericii şi Anei,  este dublul lui doisprezece, adică un doisprezece aflat în mişcare.

         Revenind la varianta „clasică” a baladei găsim, la porunca, la imperativul de nezdruncinat al Celui-mai-presus-de-toţi-zeii, al arheului absolut, negru, adică de necunoscut şi de nenumit din pricina simplităţii sale, Intelectul- Eternul masculin şi pe ceilalţi nouă zei care îşi încep lucrul. Absolutul are nevoie de Logos şi, prin acesta, de complementul său ec-sistent, de lume, pentru a se cunoaşte pe sine, prin unificarea sa cu sine, din necesitatea armonizării şi unificării sale interne.

         Fără Logos, sufletele individuale nu au unde să se nască prin intrarea în consonanţă armonică a limitelor (ta perainonta) – complemente ale ideilor, ale cuantelor de calitate din planul ontologic – şi prin participarea lor unele la altele.

         Distingem în Monastirea Argeşului o viziune profund creştină. Centrul „cade” pe creaţia Logosului, pe zidirea sa, nu pe Intelectul intelectiv, vârf al activităţii cereşti şi poartă de intrare către absolut, precum la vechii greci presocratici, la Platon şi la continuatorii săi. Pentru aceştia din urmă Zeus era prima verigă a „lanţului de aur” – catena aurea ce cobora în viziunea lor până la cea mai umilă dintre făpturi.

         Marea „revoluţie” sau „inovaţie” a creştinismului a corespuns înţelegerii faptului că Logosul reprezintă izvorul creaţiei. El, fiul divin, arheu ca şi Absolutul, este alfa şi omega a lumii. Bisericii cereşti, compusă din suflete, îi corespunde lumea, ca diferenţă ontologică a firii şi fiindelor individuale, al cărei simbol în microcosmos este biserica zidită de oameni.

         În lipsa Femeii, eforturile constructorilor sunt zadarnice. Nimic nu se poate construi fără Ea, pentru că nimic nu se naşte din nimic, după cum a spus însuşi Parmenide eleatul.

         Avem de a face cu o tramă telurică, profund umană, căreia îi corespunde una sacră, celestă: la porunca lui Negru-vodă (Absolutul divin), din necesitate ia naştere, se zideşte biserica (corespunzătoare Marii Opere, Logosului), prin contribuţia diferenţiată a meşterului Manole ( principiul activ, masculin) şi Anei (principiul pasiv, feminin), devenită Mamă – Mater - Materia, care îşi dă propriul trup pentru ca din el să se săvârşească lucrarea.

         În limbajul sacru al egiptenilor, din unirea lui Osiris cu Isis ia naştere Horus, fiul celest.

         Românii spun acelaşi lucru ca şi egiptenii ori celelalte mari civilizaţii ale pământului, doar că o fac prin intermediul artei, al poeziei. Balada Monastirea Argeşului este corespondentul românesc al mitului naşterii lui Horus.

         Pentru a se putea construi biserica (templul), respectiv pentru a se naşte fiul pneumatic, Ana vine din necesitate către Manole şi nu poate să nu o facă. Menirea ei este să aducă hrană, să hrănească pe constructor, pe Principiul activ. Este necesar ca Ea să vină către El.

         „Cine că venea?

         Soţioara lui,

         Floarea câmpului!

         Ea s-apropia

         Şi îi aducea

         Prânz de mâncătură,

         Vin de băutură.”

                                               (Monastirea Argeşului)

         Nimeni şi nimic, nici chiar Dumnezeu-unul nu poate împiedica venirea Anei către Manole.

         „Domnul se-ndura,

         Ruga-i asculta

         Şi sufla un vânt,

         Un vânt pre pământ,

         Paltini că-ndoia,

         Brazi că despoia,

         Munţii răsturna,

         Iară pe Ana

         Nici c-o înturna!

         Ea mereu venea,

         Pe drum şovăia

         Şi s-apropia

         Şi, amar de ea,

         Iată c-agiungea!”

                                           (Monastirea Argeşului)

         Prepoziţiile către, în şi din sunt definitorii pentru activitatea Marii Mame. Din trupul lui Isis, din materia sa, ia naştere Horus.

         Opera principiului masculin activ (Osiris, Intelectul) este realizată din materie, din trupul Mamei care vine către Tată. Fără contribuţia ei, atât Intelectul, cât şi ceilalţi zei, rămân neputincioşi, sterili. Biserica este realizarea lor aici, precum şi în ceruri. Templul este realizat prin jertfa femeii, din chiar trupul său:

         „Iar Manea ofta

         Şi se apuca

         Zidul de zidit,

         Visul de-mplinit.

         Zidul se suia

         Şi o cuprindea...”

                                    (Monastirea Argeşului)

         În Logos şi prin Logos, Dumnezeu-unul se unifică pe sine însuşi. Ascunsul, originea şi finalul cerurilor şi al pământului are nevoie de Biserica Sa, pentru că numai prin Logos ajunge să se unifice, prinzând între ele pietrele cubice ale sufletelor, cu mortarul ceresc numit armonie.

         Balada Monastirii Argeşului se încheie cu alegoria transformării maestrului într-o fântână:

         „O fântână lină,

         Cu apă puţină,

         Cu apă sărată,

         Cu lacrimi udată!”

                                         (Monastirea Argeşului)

         Fântâna este simbolul apelor primordiale. Pe de o parte, ea este izvor, naştere, origine, alfa. Dar tot în ea îşi încheie Manole existenţa. Fântâna devine sfârşit, capăt de drum, final apoteotic. Prin Biserica construită, prin Logos, Manole ajunge la final, la apa care este omega.

         Apa este un simbol purificator. Principiul activ, Bărbatul, Intelectul redevine Unul-fără-al-doilea sau Ziua-a-şaptea a misticilor.

         Apele fântânii sunt line, neperturbate de nimic. Căci Ziua-a-şaptea, cea a odihnei divine, e rânduită după reîntoarcerea în arheu şi unificarea până la pierderea identităţii de sine cu Dumnezeu-unul.

         Apa este puţină, adică rară, greu de găsit. Nu este la îndemâna oricui să se reîntoarcă de acolo de unde a plecat, de această dată împlinit prin viaţă şi operă.

         Apa fântânii mai este şi sărată. De lacrimi udată – ne spune poetul – adică obţinută doar în urma muncii Bărbatului – principiu activ – şi a jertfei Femeii – principiu pasiv. Dar ea, apa fântânii sărate, implică şi liniştea. În alchimie, sarea este simbolul armoniei obţinute prin con-lucrarea activităţii sulfului (elementul activ) cu pasivitatea mercurului (elementul pasiv, corespunzător femininului). Din combinarea celor două ia naştere (se obţine) sarea, armonia finală, punctul de echilibru.

         Meşterul Manole construieşte biserica pământeană întru gloria lui Dumnezeu-unul. Ia astfel fiinţă un templu în care Dumnezeu urmează să locuiască. Scopul – cauza finală – a construcţiei este transformarea interioară a lucrătorului. Aceasta este finalitatea tradiţională a iniţierii. La sfârşit, Dumnezeu va locui în om şi omul va locui în El, în taina apelor primordiale de mai dinainte de judecata (despărţirea) divină a Cerului (Principiul activ) de Pământ (Principiul pasiv).

         Ascunzându-şi creaţia iniţiatică sub masca unei balade „populare”, prin alegorie şi simbol, maestrul necunoscut şi-a zidit Marea Operă, oricând comparabilă cu alte mari catedrale, temple sau piramide ale spiritului, întru regăsirea inefabilului, a Cuvântului pierdut.