My 3

George VASILIEVICI

COPILUL DIN ORBITĂ



1.
   „Nimic din toate astea nu mai contează” îşi spuse Elena şi ieşi pe poarta Oficiului de Calcul unde lucra. Era primul ei loc de muncă. Până acum nu avusese nici un motiv pentru care să muncească, dar după ce tatăl ei căzuse ca fulgerat cu inima ruptă de un infarct chiar în bucătăria hotelului în care lucra, lucrurile nu mergeau tocmai bine pentru Elena şi mama sa. Doar ce terminase liceul şi se pregătise intens să dea la Facultate, visa să ajungă profesoară de literatură într-un mare centru universitar, dar îşi văzuse brusc toate visele sfărâmate. Bine, mai era şi Armand, fratele ei mai mare, dar el era deja în anul patru la Electronică şi oricum fusese mereu mult mai deştept ca ea, aşa că nici măcar ea nu îşi pusese întrebarea care dintre ei să se sacrifice.

   Deşi avea numai 19 ani, ştia că odată ce ai cotit-o oricât de puţin în viaţă, odată ce te-ai abătut de la visul tău, drumul este tot înainte şi niciodată nu te vei mai putea întoarce acolo, în punctul de pornire. Îşi dorea să nu ştie asta. Îşi dorea să mai poată spera că într-o zi totul va fi aşa cum visase, dar nu putea s-o facă. „Cum vine asta, cum adică nimic din toate astea nu mai contează?” se întrebă cu tristeţe Elena în timp ce mergea spre casă. „Sunt doar un copil, nu ar fi trebuit să îmi pierd speranţa, dar cum aş putea să mai cred că într-o zi… care zi, ce zi când de două săptămâni lucrez ore întregi peste program şi mereu ajung acasă frântă de oboseală de abia mai pot schimba două vorbe cu mama, săraca, ce tristă trebuie să fie, ce fericită era ea când venea tata acasă, cum îi sclipeau ochii şi acum în ochii ei nu se mai vede nici o lumină, nimic şi tare mi-ar plăcea să am timp să stau cu ea dar când?”.

Vorbind aşa, singură, Elena nici nu observă că intrase deja pe poarta parcului de la Gară pe care trebuia să îl traverseze în fiecare seară în drum spre casă şi în fiecare dimineaţă în drum spre serviciu. La început îi fusese frică să meargă singură pe acolo, dar pe măsură ce trecea timpul, frica îi dispărea. Acum de câte ori mai arunca câte o privire în spate să se asigure că nu o urmăreşte nimeni, o făcea mai mult din obişnuinţă decât dintr-o teamă reală. Îşi strânse pardesiul în jurul gâtului şi grăbi pasul sperând că astfel se va mai încălzi.

           Deşi era primăvară, serile erau încă foarte reci. Din gura Elenei ieşeau aburi. Fără absolut nici o explicaţie se trezi trântită la pământ de ceea ce părea a fi un bărbat care se prăvălise peste ea. Simţi cum o palmă grea îi apăsa gura împiedicând-o să scoată vreun sunet. Elena începu să respire precipitat şi o răceală de neimaginat i se răspândi în tot corpul prin vene, venind dinspre extremităţi şi mergând spre şira spinării. Deşi se făcuse rece atât în afara ei, cât şi înăuntru, nu îi era frig. O mână începu să îi cotrobăie pe sub pardesiu, cu mişcări agresive, aceleaşi mişcări cu care acum îi ridica bluza şi o strângea cu putere de sâni prin sutien. Mâna îi coborî peste coapsa stângă şi îi intră la fel de violent sub fustă cu degetele scormonind haotic după o margine a chiloţilor de care să tragă. Elena auzi ca prin vis cum materialul cedează cu un pârâit scurt. Simţi cum aerul rece o mângâie pentru o secundă între picioare şi atunci încercă să se trezească ca dintr-un vis urât, dar nu reuşi. Degetele străine şi siluitoare o apăsau cu putere acolo. Deşi se zbătea ca o găină cu capul tăiat, Elena nu simţea că se zbate.

   Lama unui cuţit i se plimba prin faţa ochilor larg deschişi. Atacatorul îi luă mâna de la gură pentru o secundă în care nu îndrăzni să scoată nici un sunet sub ameninţarea lamei reci şi luminoase. Încetă chiar să se mai zbată când Atacatorul scoase şişul. Gândurile îi înţepeniră. Funcţiona doar la un nivel primar. În fond, tot ce mai făcea era să respire. Nici măcar nu ştia că plânge şi nu simţea nici lacrimile fierbinţi curgându-i pe obraji. Ceva ca o coadă de mătură o străpunse dintr-o dată foarte puternic, adânc. Corpul Atacatorului se lăsă peste ea cu toată greutatea, obligând-o să desfacă tot mai mult picioarele. Pentru o clipă Elena îşi spuse că aşa ceva nu i se poate întâmpla tocmai ei, care ura să facă sex. Până şi în cazul lui Robert nu vedea în asta decât un act de murdărie umană, de bălăceală scârboasă. Suporta totul totul numai pentru că-l iubea şi îi înţelegea latura umană foarte diferită de a ei, despre care nu ştia ce să creadă în acele momente. Atacatorul se zvârcolea deasupra ei, corpul i se mişca spasmodic şi în vreme ce coada de mătură lovea surd într-un capăt de carne interior, din gura lui ieşeau gemete lungi ca un plâns de pisică în călduri. Lucrurile îşi recăpătară pe loc intensitatea, după care şi-o mai recăpătară încă o dată, ascuţindu-i Elenei toate simţurile. Între pricioare i se formase un crater. O ardea până în măduva oaselor. Din cauza durerii Elena îşi simţi pereţii acestui mormânt de carne mai vii ca niciodată. Îi veni să urle şi pe măsură ce se abţinea, viaţa ei căpăta un cu totul alt sens acum când existau şanse mari să nu scape vie din mâinile Atacatorului.

     Brusc o mână grea precum braţul unei macarale o apucă strâns de păr. Într-un târziu, Atacatorul se ridică şi îi părăsi pântecul. Elena simţi cum o durere adunată în cel puţin trei vieţi îi străbate corpul. Era sleită şi nu avu putere să se împotrivească când acesta o săltă de păr, gata să i-l smulgă. O aşeză cu forţa în genunchi la picioarele sale. Elena nu vedea nimic. Din cauza şocului intrase în orbire. Se apără astfel inconştient de pericolul ce ar fi crescut considerabil dacă i-ar fi văzut Atacatorului faţa. Elena ştia că mâine se va urî pentru că nu şi-a asumat acest risc. Un jet gelatinos şi fierbinte îi împroşcă faţa şi Atacatorul o rupse la fugă. Elena nu văzu încotro fugise. Doar paşii se auziră îndepărtându-se cu viteză.

    Se trezi întinsă cu spatele pe pământul rece. De jur împrejur un întuneric mut. Scăpase. Dar chiar nu era nimeni pe stradă? Tremura ca varga. Era speriată şi îngrozită, înjosită în proprii ochi, se simţea atât de murdară, de nedemnă, de păcătoasă, atât de fericită că scăpase cu viaţă.

   Ar fi vrut să urle, dar nu putu. O greutate invizibilă îi apăsa pieptul sufocând-o. Îşi auzea totuşi respiraţia precipitată ca şi cum nu era a ei. Deşi respira cu o frecvenţă uluitoare, se îneca. Tuşi de două ori şi de fiecare dată în ea se produseră cutremure. Îi era imposibil să îşi mişte picioarele. Încercă totuşi să îşi ducă mâna la faţă, dar încercarea îi fu zadarnică. Era paralizată, ţinută cu forţa la pământ chiar de greutatea propriului corp. Rămase aşa privind cerul ce atârna deasupra ei gata să se rupă sub greutatea stelelor, să se prăbuşească peste ea strivind-o. Asta i-ar fi curmat suferinţa.

   Complet golită de gânduri, Elena fu secerată de o durere năpraznică ce îi traversă ochiul drept, ca şi cum un torţionar subtil îi înfipsese în pupilă un ac înroşit, scormonindu-i fără milă în globul ocular. Îşi pierdu pe loc cunoştinţa.

2.

     În rezerva 2408 a secţiei de Oftalmologie a Spitalului Judeţean mama Elenei veghea la capul ei, abia stăpânindu-şi plânsul. Nu închisese un ochi toată noaptea.  Plânsese pe înfundate ca nu cumva s-o trezească, ţinându-i mâna în mâinile sale. Gândurile negre se năpustiseră ca un stol de corbi hrăpăreţi asupra femeii îndurerate de nenorocirea ce se abătuse asupra fiicei sale. Se învinovăţea pentru toate astea.

    Încercând să deschidă ochii, Elena fu cuprinsă pe loc de panică. Îşi smulse mâna din mâinile mamei sale şi o duse la faţă. Îşi atinse chipul. Cu mişcări precipitate pipăi tifonul ce îi bandaja jumătatea dreaptă a capului. Dădu să se ridice din pat, fiind cât pe ce să-şi dărâme mama aplecată peste ea încercând s-o liniştească. Elena se zbătu pentru o vreme. Încercă să învingă forţa mâinii materne care nu o lăsa se se ridice. Se prăbuşi sleită de puteri pe patul spitalului. Fu prima dată când înţelese unde se află şi o spaimă rece puse stăpânire pe ea. Nu înţelegea ce se petrece. Nu îşi amintea nimic din cele întâmplate. Nu ştia cum ajunsese aici şi mai ales de ce nu putea să deschidă amândoi ochii. Ochiul stâng îi juca nebuneşte în cap, cercetând totul în jur în căutarea unei explicaţii cât de mici. Totul îi era însă străin şi o durere surdă îi invadă trupul când privirea înjumătăţită îi căzu pe chipul îndurerat al mamei sale. Pentru câteva clipe simţi o ură inexplicabilă şi ieşită din comun faţă de aceasta.

   Elena era în stare de şoc şi mintea ei refuza cu înverşunare să accepte cele întâmplate, înverşunare ce se concretiză într-o amnezie temporară. La toate astea se adăugau şi sedativele pe care asistentele i le administrau cu regularitate. Îşi recunoştea mama şi răspundea cu o voce slabă când aceasta o chema pe nume, dar nu fu în stare să ofere nici un detaliu cât de mic când Ofiţerul care se ocupa de cazul ei încercă să afle în ce împrejurări se petrecuse atacul. Nu ar fi putut oferi semnalmentele Atacatorului nici dacă ar fi fost perfect lucidă, nu văzuse nimic din ceea ce ar fi putut duce la identificarea acestuia.

   Deşi era sedată, fu în stare să înţeleagă din spusele mamei sale în ce situaţie se afla şi cum de ajunsese aici. Doi Jandarmi care patrulau prin zonă o găsiseră zăcând fără cunoştinţă la nici cincizeci de metri de bisericuţa de lemn a parcului. Urmele violului erau cât se poate de clare. Hainele rupte. Pulpele pline de sângele scurs dintre picioare. Părul răvăşit. Faţa plină de o crustă albă şi calcaroasă ce nu putea fi decât sperma deja uscată a Atacatorului. Salvarea a venit la timp şi dacă ar mai fi fost ceva de făcut, cu siguranţă i-ar fi salvat ochiul. Din păcate însă pentru ea, câţiva spermatozoizi urcaseră pe râul de lacrimi spre globul ocular pe care-l confundaseră cu un ovul aflat la maturitate. În încercarea de a-l fecunda îi sparseră pupila, lăsând-o oarbă. Nimic nu se mai putea face, dar „ne vom descurca noi, vom trece şi peste asta. Cu timpul cine ştie, poate vor putea face ceva. Eşti tânără şi mami te iubeşte şi va avea grijă de tine de acum înainte chiar dacă va trebui să coasă la rochii zi şi noapte. Acum odihneşte-te, încearcă să dormi şi nu te mai gândi la nimic.”


4.

    „Remus se opri în faţa ţigăncii şi alese patru garoafe din găleata de tablă. Plăti şi se îndreptă cu paşi leneşi spre porţile Cimitirului Central. Venea des aici unde locuiau acum cei mai mulţi dintre cunoscuţii săi.  Un băiat de opt nouă ani se apropie de el.
-    Dă un ban jupâne, să iau şi eu o pâine, se milogi băiatul de Remus în timp ce îl prinse de mâneca jachetei, scuturându-l.
-    Poftim, îi răspunse Remus şi îi întinse o bancnotă de un leu.
-    La cine mergi? întrebă puştiul.
-    La Carmen.
-    Cine este?
-    Soţia mea.
-    Mă gândeam eu. Şi e moartă?
-    Da, de treizeci de ani.
  Pe măsură ce îi răspundea Remus mergea cu paşi leneşi pe aleea principală a Cimitirului. Copilul mergea alături de el ţinându-se în continuare cu mâna de mâneca jachetei.
-    Mai e mult până la ea?
-    Cât o vrea Dumnezeu.
-    Nu, până la mormântul ei vreau să zic.
-    Câţi ani ai? schimbă Remus vorba.
-    Opt.
-    Şi de ce nu eşti la şcoală.
-    Astăzi e duminică.
-    A, da, ai dreptate. Da mâine te duci?
-    Nu.
-    Ha! Eşti versat.
-    Cum adică?
-    Ei asta-i, du-te la şcoală şi o sa afli.
-    Am fost şi tot degeaba.
-    Păi trebuie să mai mergi.
-    Tata zice că nu ajută la nimic.
-    Tata e un bou.
-    Nu e bou, că are bani.
-    Şi tu de ce cerşeşti atunci?
-    Să învăţ cum se trăieşte pe pământ.
-    Şi câţi bani are tata?
-    Are multe sute în buzunar.
-    Nu îmi spune, joacă barbut?
-    Ce-i ăla?
   Remus se opri şi se uită mirat în ochii puştiului. O scânteie îi traversă pupilele.

-    Du-te mâine la şcoală şi o să afli tu până la urmă ce înseamnă una şi alta.
   
    Puştiul se scarpină în barbă şi pentru câteva secunde îşi pleacă privirea. Sprâncenele i se încordară.
 
-    De când nu ai mai fost?
-    De trei săptămâni.
-    Încă nu-i timpul pierdut. Uite cum facem dacă te duci la şcoală ne întâlnim la sfârşitul anului şi îţi dau 200 de lei. Vrei?
-    Să mori tu! Gata!
-    Şi renunţă la limbajul ăsta de mahala.
-    Şi cum facem?
-    Simplu, în ultima zi de şcoală vii aici cu carnetul de note şi îţi iei banii.
-    Sigur nu mă minţi…
-    Îţi dau cuvântul meu.
-    Cum te cheamă?
-    Remus, pe tine?
-    Păstaie.
-    Bine Păstaie, acum te rog să mă scuzi dar am ceva de vorbit cu nevasta mea.
-    Dar e moartă…
-    Ştiu, însă te-aş ruga să mă laşi singur acum. Ne vedem peste trei luni aşa cum am stabilit, ok?
-    Ok.
        Remus se opri în faţa unui mormânt la capătul căruia străjuia o cruce din marmură neagră. Rămase pentru câteva momente cu privirea întoarsă urmărindu-l pe copil cum se îndepărtează. Abia după ce l-a văzut pe puşti ieşind în aleea principală şi cotind la dreapta, a tras şi el zăvorul portiţei metalice prin care se intra în grădiniţa ce împrejmuia mormântul şi se aşeză pe băncuţa de piatră.
-    La mulţi ani! Spuse Remus ridicându-se de pe băncuţă. Se apropie de crucea neagră şi sărută fotografia femeii.
-    De ce tocmai în ziua asta draga mea? De ce tocmai astăzi, futu-i mama mă-si! Şi de ce te-am lăsat eu să pleci singură cu maşina când ştiam, ştiam, parcă presimţeam, doar ce visasem, dar tu nu, să nu mai cred toate prostiile, şi uite, uite, nici după treizeci de ani nu mi-o pot ierta.

     Ochii i se umplură de lacrimi. Se şterse cu mâneca. Se aplecă şi mai sărută încă o dată fotografia prinsă pe cruce. Privi în jur.  Vântul îi răvăşi părul rar şi lung. Vrăbiuţele din copacii cimitirului făceau o hărmălaie de nedescris. În jur nu se vedea nici ţipenie de om. Un arici scoase botul de sub banca de piatră şi rămase surprins văzându-l pe Remus acolo. Se făcu ghem imediat ce bătrânul se aplecă spre el.
-    Stai micuţule, nu te speria. Nu îţi face nimeni nimic. Îi spuse Remus ariciului scoţând cleştele din buzunarul pantalonilor de stofă maron.

Cu o mişcare rapidă prinse cu cleştele unul din zecile de ţepi ai ariciului şi-l smulse. Se auzi un chiţăit. Bătrânul apucă atent acul fragil. Îl măsură cu privirea pentru o clipă şi-l aşeză cu mare atenţie pe băncuţă de sub care ieşea pe partea cealaltă ariciul.  Se îndreptă de spate şi tuşi de două ori în pumn. Apoi se apropie de crucea neagră călcând direct pe lespedea de marmură, neagră şi ea. Ajuns în faţa fotografiei se aşeză în cenunchi şi îşi făcu cruce. Privirea îi scrută încă o dată împrejurimile pentru a se asigura că-i singur în timp ce mâna dreaptă deschise fermoarul prohabului şi trase afară membrul semi-erect. În urma unei decalotări rapide, ieşi la iveală un cap vânăt şi zbârcit precum o smochină uscată. Se sprijini cu mâna stângă de piatra oblică a crucii şi fără să îşi ia nici o clipă ochii din ochii femeii din fotografie începu să se masturbeze la început mai încet apoi din ce în ce mai tare. Palma întinsă pe marmura neagră se strânse în pumn şi din penisul umflat tâşni pe faţa femeii din fotografie un jet de spermă.

-    Asta tot la şcoală te învaţă? Se auzi vocea puştiului, venind din tufele de măceş ce crescuseră în dreapta mormântului de cealaltă parte a aleii.
   
    Bătrânul nu avu timp să reactioneze, Păstaie tâşni din desişul verde şi năpustindu-se asupra lui începu să-l lovească peste fund cu o nuia lungă. În spatele lui apărură încă doi puşti înarmaţi şi ei cu nuiele şi în timp ce urlau ca descreieraţii îl loveau pe bătrân pe unde apucau, peste faţă, peste mâinile cu care încerca să se apere, pe spinare. În cele din urmă se prăbuşi sub ploaia de lovituri căzând într-o parte. Respiraţia precipitată îi deveni sacadată şi începu să plângă sughiţând.

- La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! La-ba-gi-u! Urlau copii aplecaţi asupra lui. Păstaie aruncă nuiaua şi începu să-l lovească pe bătrân cu piciorul în burtă. Ceilalţi doi copii îi urmară exemplu. Bătrânul încercă în zadar să îşi apere faţa cu mâinile, picioarele veneau din toate părţile lovindu-l în ceafă, în spate, în burtă. Unul dintre cei doi puşti îi trase un şut puternic între picioare şi imediat ce bătrânul duse instinctiv mâinile spre locul prin care năvălise durerea, celălalt băiat îl lovi cu şpiţul direct în gură spărgându-i dinţi. Sângele tâşni din gura bătrânului împroşcând marmura neagră a mormântului şi câţiva dinţi săriră cât colo. ”

        Elena îndoi colţul paginii şi puse cartea închisă pe noptiera de la capătul patului. „Săracu bătrân, ce-or fi avut cu el netrebnicii?”. Nu putea citi mai mult de zece pagini. Ochiul bun începu să-i lăcrimeze. Se ridică din fotoliu şi se trânti în pat. Încercă să îşi imagineze cum ar fi arătat în carne şi oase bătrânul din carte. Avea părul lung asta-i sigur din moment ce îi flutura în vânt. Dar în rest? De ce autorul nu dăduse mai multe detalii? De ce nu schiţase măcar aşa sumar un portret. Cum avea nasul spre exemplu. Ce culoare avea jacheta. Îşi puse căştile pe urechi şi dădu drumul la mp3 player. Începu să zâmbească când cei de la Messer Chups suprapuseră tema muzicală a unui western peste un jazz îndrăcit. Îşi puse picături în ochiul bun, clipind des de câteva ori şi pipăi bandajul ce-i acoperea ochiul drept. Pentru câteva clipe privirea i se înceţoşă după care i se limpezi din cale afară.  Îşi reluă lectura chiar dacă risca o supralicitare a muşchilor ochiului stâng.

„2.

Trecuseră zece minute poate ceva mai puţin, de când cei trei copii îşi luaseră tălpăşiţa. Remus zăcea proape inconştient, prăbuşit pe piatra funerară a nevestei sale, ţinându-se încă cu mâinile de cap. Din gură şi din nas îi curgea sânge peste sângele coagulat pe bărbie. Când fu absolut sigur că cei trei au plecat  încercă să se ridice. Nu putu şi mai încercă încă o dată. Reuşi să se sprijine într-un cot şi se întinse după sticla de apă minerală. Scoase dopul şi şi-o turnă în cap şi pe faţă până la ultima picătură. Îşi reveni. Reuşi să se aşeze cu fundul pe marginea mormântului în faţa băncuţei pe care încă se afla ţeapa ariciului. Prinse ţeapa cu două degete în vreme ce cu cealaltă mână scoase o ţigare din buzunarul de la piept al cămăşii. Oftă greu, apoi începu să întroducă încet, cu mare atenţie ţeapa ariciului între firele de tutun ce umpleau ţigarea. Reuşi să bage tot acul în ţigare şi o aprinse. Trase un fum şi lăsă capul pe spate pentru a-l sufla în sus. Fumă aşa privind senin cerul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat şi nu ar fi fost pătat de propriul sânge din cap până în picioare. Când ţigarea ajunse la mijloc îl pufni un râs de necontrolat. Râdea în hohote deşi îl dureau coastele fisurate. Un hohot satanic îi scăpă din piept răsunând în tot cimitirul. „Bun ariciul” spuse el printre hohote şi se ridică în picioare. Fără să se oprească din râs o luă uşor ducându-şi din când în când mâna stângă la coaste, spre ieşirea cimitirului. În parcare nu mai era nici o maşină înafară de a lui. Bătrânul se îndreptă spre ea fără să se oprească din râs. Trase ultimul fum din ţigare şi aruncă chiştocul după care se urcă la volan şi porni în mare viteză. Din cauciucuri ieşi fum. Coti la dreapta şi ieşi pe bulevard. Îşi aminti că-i promisese mamei sale că va trece s-o vadă în cursul zilei şi se îndreptă spre locuinţa acesteia. Bătrâna avea 98 de ani şi locuia singură. Nu primea ajutorul nimănui dar era mereu bucuroasă să-l ofere pe al ei ori de câte ori era nevoie. Mergea atât de îndoită de mijloc încât de câte ori o privea Remus se gândea că de ar mai fi avut incă trei ca ea ar face din ele o svastică smochinită şi vorbitoare. Şi de ce nu, în fond tatăl lui fusese un soldat german ce o violase pe batrână în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Altceva nu ştia despre tatăl său şi nu se mai gândea de mult la asta. Uitase că nu era altceva decât rezultatul unui act violent şi forţat. Cu toate astea îşi iubea nespus mama pentru simplul fapt că alesese să-l păstreze. Ar fi putut să-l facă „marinar” cum s-ar zice.

     Parcă maşina în faţa blocului, intră în bloc, urcă scările şi bătu la uşă.

-    Cine e? Se auzi vocea bătrânei.
-    Eu.
-    Care eu?
-    Eu. Deshide.
-    Tu nu eşti eu, eu sunt eu. Tu eşti tu.
-    Hai mamă deshide că mă piş pe mine.
-    Bine dar ştii condiţia, câinele rămâne afară.
-    Ce câine?
-    Potaia aia, nu vreau să se răhăţească pe covoarele mele.
-    Mamă eu nu am câine.
-    Am spus ceva.
-    Bine. Il leg de bară.
-    Dacă se cacă tu stergi.

Se auziră zăvoarele. Uşa se deschise şi în prag apăru o bătrânică pitică cu gura plină de sânge.

-    Mamă nu mai ieşi aşa, dacă te văd vecinii?
-    Mă văd vecinii!? O să le mestec ochii atunci să văd ce-or să mai vadă.

      Remus îşi împinse mama nervoasă în casă, intră şi închise uşa cu zăvorul. Dădu să intre din hol în bucătărie dar se împiedică de o mână de om ce era căzută pe jos, fiind aproape să se lovească cu capul de perete.
 
-    Nu le mai lăsa domne aşa împrăştiate pe unde îţi vine. Dacă vine cineva şi le găseşte aici? Am belit-o amândoi.
-    Nuuuuuu! Tu ai belit-o. Eu n-am ce beli şi apoi cine va crede că băbuţa haleşte oameni când nici dinţi în gură nu are?
-    Măcar ai grijă să nu se scurgă sângele pe sub uşă. Poţi? Atât te-am rugat şi eu, zise Remus şi trăgând o cârpă pătată de rugină de sub chiuveta din bucătărie începu să şteargă sângele de pe jos.
-    Ai mâncat ceva azi?
-    Nu. Vin direct de la cimitir.
-    Pai nici eu nu am mare lucru. Doar mâna aia de pe jos dacă o vrei.
-    Ce să fac cu ea? Pute până aici. Arunc-o dracu la canal. Fă-o făină şi arunc-o de la etaj în capul trecătorilor. Vor da vina pe poluare.
-    Aş fi aruncat-o dar nu m-am simţit prea bine şi e plăcut la urma urmei să fie o mână de bărbat în casă.
-    Aberezi. Aruncă mâna şi gata. Cobor să iau ceva de mâncare, când mă întorc să nu mai fie aici.
-    Stai, nu pleca aşa schimbă-ţi măcar cămaşa, vezi că ai rufe curate în dormitor.

  Remus coborî scările în grabă în vreme ce mama sa luă mâna şi o puse pe fundul de lemn şi apucând toporul din chiuvetă începu să o lovească mărunt ca şi cum ar fi vrut s-o toace.

Marian COMAN

 

Crama lăutarilor

(fragment)

 

 

            - Siiibiuuuu! Salam de Siiibiiiuuu!

            După ce ţipa, Clăpăugu' lua cîte o felie de salam în mînă şi o arunca în sus de parcă ar fi fost o monedă neobişnuită, apoi o prindea, şi-o potrivea pe limbă şi clefăia satisfăcut.

            Maestrul Nelu Bosoi, ţigan şi el, avea pe vremea aia vreo 50 de ani. Stătea liniştit într-un colţ, în stînga Clăpăugului, şi fuma. Fuma Carpaţi şi scuipa foiţele de tutun ce-i rămîneau lipite de buze. Îşi ţinea coatele pe genunghi şi privea în podea în timp ce fumul se scurgea către tavan, acolo unde atîrna un bec obosit şi unde dansau franjuri mari de pînză de paianjen încărcate de praf. Femeia de servici le zicea "tapalanţuri", nu ştiu de ce. Cum nu ştiu nici de ce mama dracului nu punea mîna pe o mătură să le dea jos de acolo.

            Cîntasem pentru ultima oară în cîrciumă la Chiralina. Nea Jaga la ţambal, Clăpăugul la acordeon, maestrul Bosoi la vioară şi mai era un tip care cînta la contrabas, dar al cărui nume nu mi-l amintesc acum. Eu eram solist vocal. Mă găsise un preot şi i-a zis maică-mii că am voce şi i-a cerut să mă crească el, să-i fiu dascăl. Şi i-am fost o vreme. Apoi, după ce popa a murit, m-am învîrtit de colo colo pînă ce m-a luat maestrul sub aripa lui.

            Noaptea, Bosoi mă învăţa să cînt la vioară. El zicea că... Nu. Nu zicea nimic. Îmi dădea vioara, îmi arăta cum să o potrivesc în barbă şi-mi fixa degetele pe arcuş. Apoi fredona un cîntec, iar eu trebuia să dezluşesc cu arcuşul, în corzile viorii. Sunetele. Muzica. Să scormonesc după ele. Să le pescuiesc. Să le prind. Să le agăţ. Să le cuceresc. Să le supun. Să mă supună.

 

            Un fluture alb se învîrtea în jurul becului. Tapalanţurile dansau. Dansa şi fumul care pleca din ţigara maestrului.

            - Siiibiuuuu! ţipa Clăpăugu'. Salam de Siiibiiiuuu!

  *

             Maestrul avea momente cînd se purta ciudat. Cu totul ciudat. Avea momente cînd mă speria ori cînd îmi era milă de el. Suferea de plămîni, cred, şi erau seri în care tuşea atît de tare încît eram aproape convins că e pe punctul de a-şi scuipa sufletul odată cu ultima expectoraţie. Tuşea. Iar ochii i se umpleau de lacrimi în timp ce venele-i stăteau să bubuie pe tîmple, grase ca nişte rîme. Tuşea. Tuşea adînc, iar corpul lui zbîrcit se-nconvoia sub tirania tusei.

            Şi mai era un lucru care mă speria la el. De fapt, asta mă speria cel mai mult. Înainte de crizele de tuse, cînta. Cînta mereu aceeaşi piesă, înţepenit cu totul într-o poziţie nefirească. Doar mîna cu arcuşul părea să i se mişte, smulgînd din vioară ţipete şi tînguieli nemaiauzite. Trupul, în rest, îi era cu totul neclintit, împietrit parcă, de o zeitate neştiută, tocmai în momentul în care ar fi vrut să se aşeze pe un scaun. Genunchii flexaţi, spinarea uşor curbată, capul plecat. Iar ochii... Ochii îi erau larg deschişi, deşi nu părea să privească undeva. Doar mîna dreaptă şi arcuşul se mişcau făcînd vioara să plîngă.

            - Băiete! îmi spunea uneori, cînd tusea violentă de după un astfel de recital îl lăsa să vorbească. Băiete, aş vrea să cînt într-o cramă, şoptea, apoi adormea pentru vreo 12 ore. Adormea şi transpira în somn, cuprins de febră, semn că plămînii săi erau plini de putregai.

            Cînd se trezea, îi ziceam că bine-ar fi să-l vadă un doctor, dar maestrul îmi arunca un zîmbet şi-mi spunea că nu doctori îi trebuie lui, şi să-l mai las în pace cu spitalele, că nu o să calce niciodată p-acolo. Că mai bine moare acasă, în patul lui, dac-o fi să moară, decît într-un salon de tebecişti, cu găuri şi tuburi înfipte în el. Odată, ca să-mi arate ce pericole-l pîndesc în spitale, mi-a povestit despre Milică, un prieten de-al său care s-a internat în Bucureşti. Doctorii i-au făcut găuri în piept şi i-au atîrnat cîte un furtun de fiecare plămîn. Cîte un furtun care se ducea într-un vas de sticlă, aşa, ca un borcan de vreo 5 litri, dintr-ăla de murături. Şi trebuia să stea în spital vreme de 3 luni, cu borcanele lîngă el, să facă înjecţii şi tratamente complicate, poate chiar să-l opereze şi să-i decupeze petele de pe bojoci. N-a rezistat Milică întins în pat mai mult de-o săptămînă. Şi într-un miez de noapte, şi-a luat damigenele la subsiori, a păşit dincolo de fereastra salonului de la parter, apoi a alergat pînă la gard, şi a încercat să-l sară. Dimineaţă l-au găsit dincolo de gard, fără suflare, cu gîtul tăiat în cioburile blestematelor alea de borcane.

            - Dacă nu-l trimiteam eu la spital, poate-ar mai fi trăit şi azi, a mîrîit încruntat maestrul, semn că bine-ar fi să-mi ţin gura de-acum înainte.

 *

            Fusese chiar ultima noastră seară în Chiralina. La masa cea mare, oaspeţi erau nişte scriitori din capitală. Nişte burtoşi beţivi care vorbeau cu gura plină şi gesticulau larg, ţinînd în mîini bucăţi de friptură. Pentru vreo două ore a stat cu ei şi primsecretarul judeţului. Au rîs, au mîncat şi au băut împreună. Scriitorul cel bărbos l-a şi înjurat rîzînd, şi, în timp ce poeţii oraşului s-au făcut că vorbesc între ei, i-a spus în rime să-i sugă friptura sau aşa ceva. Primsecretarul a hohotit, apoi a ridicat un pahar cu vin în aer şi a ţinut un discurs de mulţumire scriitorimii. Şi toţi au aplaudat, chercheliţi, au ciocnit cu el şi s-au pus din nou pe mîncat. Bărbosul cu voce grea, baritonală, a strigat către Bosoi să-i cîntăm ceva mai vesel, apoi ceva mai trist, apoi să cînte doar maestrul, din vioară, iar poeţii să recite cîte o poezie, apoi să facem toţi linişte. Fiindcă e rîndul lui să ne spună o poezie. Scriitorul recita solemn, vibrau geamurile cînd cuvintele îi alunecau pe buzele unsuroase. Era o poezie despre mame şi taţi, despre patrie, despre eroi şi despre sîngele strîns în pocale. Şi pe cînd poetul era pe cale să-şi spună ultima strofă, nu ştiu cum, maestrul Bosoi a început să se transforme. Inima mea s-a făcut cît un fir de nisip şi mi-a scrîşnit în dinţi în timp ce-mi vedeam maestrul stînd în poziţia aceea nefirească, de parcă s-ar fi pregătit să arunce discul la Olimpiadă. Cînd vioara sa a început să ţipe, poeţii şi prozatorii şi-au scăpat, perplecşi, cartofii şi fripturile din mîini, bărbosului i se bulbucaseră ochii, iar barba năclăită de ulei i se zburlise toată. Împietriseră şi chelnerii cu tăvile pe care clătitele flambate se incinerau ca nişte vrăjitoare arse pe rug.

            Maestrul Bosoi era ţeapăn ca piciorul unui pod peste Dunăre. Privea în gol, avea genunchii flexaţi, spinarea uşor curbată şi capul plecat. Şi doar mîna dreaptă şi arcuşul se mişcau făcînd vioara să ţipe. Un pahar a plesnit undeva, din cauza intensităţii sunetului ori fiindcă cineva l-a strîns, de nervi, în pumn. Iar cînd, după un minut, vioara maestrului s-a oprit, poetul s-a deslănţuit.

            - Futu-vă-n cur de ţigani! a răcnit scriitorul, în timp ce maestrul meu abia se dezmeticea. Bă, ciorile dreacu, ieşiţi afară, futu-vă-n cur să vă fut, cu orăcăielile voastre cu tot!

* Povestirea “Crama lautarilor” va fi publicata in antologia de proza fantastica “Millennium” (Ed. Millennium Press) in aceasta vara

Maria DAVID

 

Cuvinte de veghe


 

9.

 

Niciodată nu am avut o discuţie serioasă. Un dialog legat cap-coadă, aşa cum ar fi trebuit sau cum credeam eu că ar fi trebuit să fie un dialog tată-fiică. Tu ai fi articulat nişte propoziţii simple dar necesare, eu aş fi plecat mulţumită că tata ştie despre ce este vorba şi mă susţine.

Rarele încercări de a vorbi despre lucrurile cu adevărat importante au fost nişte eşecuri. Nu numai tu erai încurcat. Stânjenit. Gesturile tale stângace, vocea uşor tremurată se răsfrângeau în mine ca-ntr-o oglindă. Eram atât de străini unul de altul încât orice conversaţie intre noi nu putea fi decât banală. Despre vreme, şcoală, despre ce se mai întâmplă prin vecini. Ceea ce ar fi trebuit discutat rămânea ascuns în spatele cuvintelor înşirate corect.

 

10. 

 Uneori îmi spuneai: să vii şi tu mai repede acasă. Mi-e - si aici ezitai - urât singur. Apoi aveai un aer stingher, iar eu nu puteam decât să iţi spun că voi veni. Asta nu se întâmpla însă niciodată.

Probabil ştiai.

Probabil nici nu dormeai atunci când mă întorceam noaptea, târziu şi deschideam uşa camerei tale uşor ca să-ţi ascult respiraţia şi să mă conving că totul este în ordine.

Probabil ai fi vrut să îmi ceri o ţigară, să vii la bucătărie şi să fumăm în tăcere...

Mă întreb acum dacă într-adevăr îţi era urât. Ce fel de urât? Aşa cum simţeam eu când eram mică?

O senzaţie de gol-vertij, de rece pe şira spinării, prin tot corpul, de furnicături pe sub piele? Un fel de nelinişte care cotrobăia prin mine, peste tot?

Ţin minte că mă ascundeam sub pătură, închideam ochii şi număram oi, jucării pe care le aveam, jucării pe care le-aş fi dorit, o strângeam în braţe pe Viviana-Vica-păpuşa şi nimic. Nici ea nu putea să mă salveze de întunericul care se scurgea de după ferestre.

Sau urâtul resimţit ca un gol în stomac? Senzaţia că tot corpul tău e doar o carcasă veche, ruginită?  

Ţi se întâmpla oare şi ţie să te bucuri de ceva-cineva şi apoi brusc, aşa, fără niciun avertisment, să te pocnească un sentiment puternic de inutilitate? Te trezeai şi tu dintr-odată fără aer, întrebându-te la ce bun?

Ce fel de urât simţeai tu, tată ?

 

11.

 Nu ţin minte să îmi fi spus vreodată că eşti fericit. Că îţi place ceva. Că există ceva sau cineva care îţi oferă pentru câteva momente măcar sentimentul că nu e totul aiurea. Alandala.

Mult timp am crezut că nu e posibil să fiu fericită pentru că mă aflu într-un loc şi nu în altul. Cu o persoană şi nu cu alta. Pur şi simplu mi-era indiferent.

De fapt, fericirea era un subiect tabu în familia noastră. Nu discutam despre. În momentele bune părea că fiecare ştie ce are de făcut şi face. Asta era suficient. Eram ca nişte păpuşi pe care cineva le-nvârtea cu o cheiţă. Se termina bateria şi rămâneam blocaţi. Apoi, nu ştiu cum, o luam de la capăt.

 Fericire era probabil atunci când tu nu aveai chef să bei, stăteai la bucătărie şi ne citeai ziarul cu voce tare.

Atunci când mama, obosită, se uita la televizor fără să îşi facă griji că umbli cine ştie pe unde şi cine ştie cu cine.

Sau mai putea să fie tot fericire când eu veneam devreme acasă, mâncam şi vă ascultam pe voi povestind tot felul de nimicuri. Timpul părea lăbărţat atunci, un timp- plastilină de care întindeam cum aveam chef  sau îl mototoleam ghem şi-l aruncam pe tavan.

 

12.

 Te-am urât mult timp pentru că nu mi-ai dat niciodată nişte repere. Pentru că a trebuit să caut, să bâjbâi, să cad, să pun totul la îndoială.

Atunci când mi-a fost greu, adolescentă fiind, păream o fetiţă neajutorată. Abandonată. Şi mi-era ciudă că sunt aşa şi nu altfel. Mi-ar fi plăcut să mă fac mică, mică, să mă ascund sub pat sau în dulap şi totul să dispară. Să vină mama, să mă ia de mână, să-mi spună că o sa fie bine...

Acum îmi dau seama că şi tu, uneori, păreai un  băieţel încurcat, timid, incapabil să priceapă ce i se întâmplă. Incapabil să găsească soluţii, să aleagă. Probabil şi tu aşteptai acelaşi lucru: să vină o mamă, să te ia de mână, să-ţi spună că o să fie bine...

 

13.

 Când eram mică, plângeam de fiecare dată când plângea şi mama. Nu ştiam ce altceva să fac. Tu înjurai, ţipai la noi bocitoarelor, şi când te auzeam, urlam pur şi simplu.

Îmi imaginam că te vei enerva atât de tare, încât vei exploda. Vedeam deja cum gura ta - un malaxor ştirb, uriaş, împroşcând cuvinte - va pocni brusc în mii de bucăţi: limbă, măsele, sânge...

 Dar nu se întâmpla aşa, bineînţeles, tu doar înjurai, apoi plecai, trântind uşa.

Mi-aduc aminte că odată, într-una din zilele bune, m-ai luat cu tine la berărie. M-ai aşezat la masă, mi-ai adus un suc şi mi-ai zis să stau cuminte. Şi am stat. Te priveam pe tine, pe prietenii tăi, pe tanti Ani-vânzătoarea, uite ce fetiţă frumoasă, şi cineva mi-a dat o ciocolată. Apoi mi-a făcut cu ochiul.

Era frumos – acolo - pentru că tu erai tot mai vesel, gesticulai mult, vorbeai mult, şi nu te răsteai niciodată la mine. Chiar dacă mă pişcau ochii din cauza fumului, nu îmi doream să ajung acasă, pentru că tu-mi zâmbeai din ce în ce mai larg.

 

14.

 Deşi ştiam că eşti mort, că trupul tău e la casa rece şi că ar trebui să fiu acolo, lângă tine, m-am dus în oraş. Apoi, ca să amân întâlnirea, am ajuns la un meci de baschet. Habar nu aveam cine joacă, deşi urmăream totul cu foarte mare atenţie. Încercam să pricep schemele de joc, să anticipez mişcările, pasele, coşurile. Uneori imaginile  se ştergeau şi îmi sunau în cap ultimele tale cuvinte: ar trebui să te odihneşti...

După baschet a început un meci de handbal, apoi unul de volei. Stăteam ţintuită pe scaunul ăla, în sala imensă si aproape goală şi nu îmi doream decât să mai urmeze ceva, orice. Să nu se mai termine. Să devin eu însămi o minge, pasată, lovită de panou, izbită în plasă, o minge de voleihandbalbaschet, doar o minge.

 

15.

 Numai atunci când ai ajuns la spital am înţeles ce înseamnă trup şi minte ajunse la limită. Spaimă, feţe stâlcite de durere, plăgi urâte, supurânde, frica viscerală in faţa morţii, priviri înfricoşate cerşind un punct de sprijin.

Erai prea mic şi prea slab în patul alb. Un pat - gaură, care părea că te absoarbe, că te înghite in fiecare zi câte puţin.

Îmi imaginam cum gudronul, lipit de plămâni, obturează căile de acces ale aerului.

Îmi aduc aminte de efortul tău suprauman de a respira. De horcăitul pe care-l auzeam atunci când încercai să îmi vorbeşti, de zvâcnirile incontrolabile ale corpului.

Gura ta, flască, molfăia cuvinte şi încerca zadarnic să le împingă spre mine. Nu puteam să te aud, doar să ghicesc, citind de pe buze. Vocea ta, altădată dură, înspăimântătoare uneori, nu mai era decât o şoaptă sufocată de flegmă.

 

 16.

 Tutunul se savurează, nu se fumează elegant, din colţul degetelor, buzelor - asta am învăţat de la tine.

Eram copil şi te urmăream fascinată, într-un întreg ritual: căutai din priviri pachetul, cutia de chibrituri şi un loc liniştit.

Flacăra lumina brusc faţa şi un zâmbet timid. Inspirai puternic. Uneori îmi vorbeai şi cuvintele păreau a curge şuvoi, odată cu fumul. Se rostogoleau încet, coerent, spre mine, cuvintele tale ca nişte bile mari, albe, căzând fără ecou.

Apoi stâlceai filtrul în scrumieră şi rămâneai tăcut. Pentru câteva clipe erai undeva departe, în afara timpului. Atunci totul încremenea.

 

17.

 Se întâmplă uneori să te recunosc în gesturile pe care le fac, în cuvintele pe care le spun, în modul în care fumez. Te recunosc mai ales în felul în care tac.

O tăcere grea, scorţoasă, apretată.

O tăcere-clei, care face imposibilă orice mişcare.

O tăcere densă în care culorile, sunetele, formele, toate se estompează şi devin o pastă uniformă.

O tăcere – cochilie în care niciunul dintre noi nu a găsit un refugiu.

Numai fumul de ţigară reuşea să umple perfect pauzele dintre cuvinte, distanţele dintre oameni, dintre noi.

 

18.

 Îmi pare rău că nu am avut niciodată răbdare. Să stau pur şi simplu într-un loc să  ascult. Să  privesc. Să tac.

Mi-am imaginat mereu timpul ca pe o pârtie lungă de schi. Abruptă şi goală. Nimeni în jur, numai eu undeva, într-un echilibru forţat. Numai eu, paralizată de frică, stăpânită de impulsul de a porni brusc, la vale, ca un bulgăre de zăpadă.

 

 19.

Am fumat mult după ce ai murit.

De nervi, de plictiseală, din obişnuinţă, de poftă.

Uneori nu simţeam decât un fum înecăcios, putoare şi silă.

Alteori aveam senzaţia că mă înţeapă plămânii, că tot pachetul ăla de carne şi piele care-mi învelea coastele şi ar fi trebuit să le protejeze, nu mai exista.

Aerul inhalat trecea prin mine, printre oasele ascuţite, lunguieţe, şi ustura, aşa cum simţi la dentist când peste dintele şlefuit la polizor ţi se împroşcă un jet de apă rece.

Am fumat mult pentru că vroiam să amplific sentimentul de gol, de alunecare.

Erau zile în care mă uram. Erau zile în care veneam la mormântul tău, aprindeam o ţigară, închideam ochii, trăgeam puternic - aşa cum făceai tu uneori - şi prin fumul ăla, suflat haotic în jur sau încolăcit leneş pe degete, aveam impresia că ţi-aş putea vorbi.

 

20.

 Despre taţi - numai de bine. Se zice. În general – despre morţi. Uneori închideai încet un ochi, apoi pe celălalt, fumai şi păreai departe. Liniştit şi foarte departe.

Uneori privirea mea piezişă întâlnea privirea ta în gol.

Teodor Dună

 

poeme inedite

 

 

mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află.

mergi şi strada coboară, coboară tot mai mult.

e o pajişte acolo. cineva împarte binecuvântări

cu gura plină de nisip.

şi cobori, mai jos de râsul tău, mai jos de ape

 

şi pentru ca totul să fie foarte frumos

cineva aruncă în urma ta un câine. îl priveşti. nu te opreşti

şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci şi cu cât înaintezi,

casele se răstoarnă mai mult, s-ar zice că aluneci,

apoi se face mai frig, câinele tot cade în urma ta

şi câteva oarbe se apropie de tine zic o, iată, un cadavru,

apoi fug, dispar şi tu mori liniştit zile în şir şi nimeni nu află

 

şi mergi mai liniştit, s-ar zice că nu-ţi pasă, câteva case ard,

o fată trece prin faţa ta arzând, nu-ţi pasă

că te-a strigat, doar mergi pe strada care coboară,

duci o vreme o roabă de copii şi nimeni nu află

şi ei îşi deschid ochii, strigă o, iată, un cadavru, se ascund

 

într-un un pâlc de mesteceni. fiecare copac leagănă pe altcineva.

cu toţii ard. câinele arde şi el, căzând în urma ta,

şi întrega lume arde,

 

doar tu continui să mergi şi ninsele crizanteme nicăieri nu le mai duci.

şi drumul se rupe, nu te opreşti, totul arde în jur,

şi tu mergi liniştit, tot cobori, cu un câine, şi nimeni nu află.

 

 

acum, când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii,

cu trupul învelit în cianuri, tot mai viu

îmi sunt. până la piele de viu îmi sunt.

văd limpede, văd oricum: dimineaţa începe să umble sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl arată – 

 

şi nu e îndeajuns.

 

ca o mie de vietăţi scăpate, carnea se rostogoleşte din mine,

tot mai multă, mai grea, mai înăbuşitoare.

sub tălpi, în mormane se aşază.

o vezi – şi nu e îndeajuns.

 

şi tot mai mult, zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii.

atârn de mine, cu marginile vârâte una în alta. doar câteva

au mai rămas. şi abia atunci simt cât granit

emană acest soare de aur şi cât granit în mine.

tot plin mă simt. deşi doar o adunătură de margini,

tot viu îmi sunt, până la piele de viu îmi sunt –

 

şi nu e îndeajuns.

 

văd limpede, văd oricum: dimineaţa umblă sătulă, oloagă.

lumina ei atârnă de trup, îl răstoarnă.

şi cât granit emană acest soare de aur

şi cât granit peste tot.

 

şi când zgomotul ierbii acoperă zgomotul cărnii

şi pe de-a-ntregul îl acoperă, la rămăşiţele mele merg.

mă înfrup, mă înfrupt, nu mă satur –

 

şi nu e îndeajuns.

 

 

suntem de-acum două gropi, dragostea mea, te-ai îmbrăcat

într-o rochie de seară şi te port peste

întinderile de trandafiri. tu vrei doar să pluteşti.

de la liniştea asta te faci mai frumoasă ca oricând.

îţi spun bine ai venit printre florile de mai.

şi, iată, tot de la liniştea asta ne sărutăm direct pe carnea vie.

 

dar pregătită îndelung şi numai pentru noi această dragoste.

doar noi plutim peste întinderile de trandafiri.

doar unii sunt putreziţi. ceilalţi sunt doar sălbatici

şi sub îmbrăţişarea noastră mâinile ne devin moi

sfărâmicioase. cu fiecare atingere degetele ni se şterg încetul cu încetul.

e bine să ştii că nu ne vom mai întoarce.

e doar o odihnă între ploi, dragostea mea,

de-acum suntem doar două gropi.

doar păşeşte pe mine şi-am să mă deschid sub tălpile tale.

 

vom fi pe jumătate goi, pe jumătate în întuneric,

iar eu, la marginea ta, îţi voi vorbi şi în liniştea mâinilor noastre

o dragoste de mort pentru moarta sa.

 

 

oasele câinelui scot la plimbare blana câinelui.

ziua era însorită şi veselă şi foarte potrivită. din cer

atârnau doar câteva funii, ca un mănunchi de mâini veştede.

iar adierea amiezii le legăna uşor prin aerul cristalin.

 

oasele câinelui plimbă nestingherite blana câinelui.

în urma lor, zidurile blocurilor încep să tremure.

temeliile ies din pământ ca dopul unei şampanii şi scot la plimbare

casele, blocurile. dar ce zarvă minunată.

rădăcinile dau în clocot, ies ca un lapte fiert din

asfalt, din iarbă, culcă arborii şi îi scot la plimbare.

 

nimeni nu rămâne deoparte.

până şi oasele morţilor, neavând încotro, scot la plimbare

oscioarele morţilor. nimeni nu rămâne deoparte. chiar şi ochii

libelulei scot la plimbare capul şi aripile libelulei.

şi oasele oamenilor ies frumos din piele şi scot la plimbare

trupul oamenilor. pe sub arcul de triumf, spre munţii înzăpeziţi.

numai de sus, tot mai multe funii ca un mănunchi de mâini

veştede atârnă şi se leagănă.

 

şi toţi ies la plimbare. doar uneori din cer câte o funie

îl mai înşfacă pe câte unul şi-l face nevăzut.

dar cine, cine să bage de seamă una ca asta într-o aşa minunată zarvă.

 

şi în faţa tuturor, oasele câinelui plimbând blana câinelui.

şi într-o aşa veselă zi, orice era învelit, orice era ascuns

iese la iveală fără durere, pentru minunata plimbare.

şi în spatele oaselor câinelui oasele oamenilor se îmbrăţişează

cu oscioarele morţilor, cu temeliile, cu ochii libelulei.

 

doar de sus, tot mai des, funiile ca un mănunchi de mâini veştede

mai ridică pe câte unul şi-l fac nevăzut. dar cine, cine

să bage de seamă una ca asta într-o aşa minunată zarvă.

 

dar iată, după un timp, oasele câinelui umblă fără blana câinelui şi oasele

oamenilor fără trupul oamenilor şi oasele morţilor fără oscioarele morţilor,

iar ochii libelulei fără trupul libelulei.

nici temeliile nu mai duc nimic în urma lor, nici rădăcinile

nu mai plimbă copacii spre munţii înzăpeziţi. iar de sus funiile atârnând

sleite, soioase, ca un imens mănunchi de mâini veştede.

dar cine, cine să bage de seamă una ca asta

într-o linişte atât de limpede şi atât de încăpătoare.