My3 (nr. 43)

Restituiri

Ion Pena


MONEDA

FANTAZIENILOR


Povestire utopică

Sicheviţa, 7 februarie,1938

(fragment)

 


Partea I

CAPITOLUL I

Autorul face o scurtă introducere


Fantazia este astăzi o ţară înfloritoare. Înainte cu zece ani însă, reaua stare domnea atotputernică în toate clasele sociale. Secretul acestei schimbări constă într-o reformă revoluţionară în domeniul monedei.

Vom încerca să zugrăvim pe scurt un tablou al tuturor operaţiunilor în speţă, ca unul care am luat parte directă la întreaga lor desfăşurare.

Cerem scuze cititorilor că nu vom arăta aievea, ca înscrierile literare obişnuite, dar facem aceasta la insistenţa conducătorilor fantazieni, care se gândesc numai la binele poporului şi nu ambiţionează să cucerească un loc în cartea de aur a doctrinelor economice sau să facă din guvernare o vacă fătătoare de milioane pentru buzunarele proprii.

Modul cum noi am ajuns în Fantazia va rămâne iarăşi necunoscut, deoarece subsolul istoric este destul de îmbâcsit de amănunte, ceea ce face ca de multe ori să naufragiem în noroiul lor, pierzând astfel perspectivele largi, utile şi sănătoase.

În general, prevenim că bandiții nu escaladează nici-o pagină din cele ce urmează, iar oamenii de artă nu vor găsi nimic nevrednic de imaginaţia lui Dante sau Swift. Este vorba de lucruri concrete, care se refuză cu vehemenţă amatorilor de abstract. Noi le scriem ca cel puţin astfel să aducem un omagiu vrednicului popor fantazian şi să supunem unei dezbateri mondiale o experienţă unică şi generatoare de maiestuoasă prosperitate.

CAPITOLUL II

Cum se înfăţişa Fantazia când a cunoscut-o autorul


La sosirea noastră în Fantazia sărăcia bântuia cu înverşunare. Puţinele afaceri mai fericite realizau beneficii de cerşetor, iar majoritatea orbecăiau între faliment şi speranţă.

Cauzele care duseseră la această situaţie nenorocită erau multiple, dar printre cele mai importante era lipsa de încredere, promovată de prăbuşirile răsunătoare ale celor mai puternice instituţii de credit.

Faptul în speţă făcuse ca banul să se strângă pretutindeni şi să mucezească la ciorapul burghez sau în casele de fier ale bancherilor.

Ţara întreagă parcurgea astfel o perioadă de scleroză generală: compartimentele vieţii economice, care stau la baza vieţii sociale, acţionau astmatic şi şchiop şi antrenau în derută toată naţiunea.

Optzeci şi şapte de bănci trăseseră obloanele, o sută cinzeci şi patru de industrii închiseseră porţile, şomajul crescuse înspăimântător, drumurile se ruinaseră, funcţionarii publici trecuseră prin douăzeci de reduceri ca la urmă să se transforme în semn de întrebare cel mai liliputan salariu, iar ţarinile rămâneau pârloage pentru pâinea ţării fiindcă preţurile de batjocură ale cerealelor nu mai îndemnau la muncă.

Acest tablou zguduitor arătat pe hârtie nu exprimă aproape nimic din tragicul profund al realităţii. Coborând în mijlocul poporului, aveai impresia unei lumi în comă.

Totul era bolnav.

Bancherul păstra milioanele în seifuri, refuzând să le infuzeze în opera de producţie şi de prosperitate, iar măturătorul de stradă îşi înfrăţea viaţa cu câinele flămând şi vagabond care venea rătăcit lângă el.

Industriaşul ţinea porţile fabricii închise, din lipsa fondului de rulaj şi a debuşeelor, iar muncitorul cu ochii sălbăticiţi de inaniţie adera disperat la mistica roşie.

Intelectualul îndopat cu abstracţii se metamorfoza din ce în ce, combinând pe Nietsche cu ilustrul domn de Gobineau, iar analfabetul credea mai cu tărie în coborârea Sf. Dumnezeu pe pământ ca să cerceteze casele văduvelor şi orbilor.

În puţine cuvinte spus, sărăcia ucidea pe nesimţite naţiunea, provoca schismele politice cele mai violente şi pregătea terenul pentru o revoluţie pustiitoare.

Viitorul şi vitalitatea fantaziană ameninţau să fie profund şi iremediabil zdruncinate, iar străinii care treceau prin Fantazia o considerau o ţară pierdută.

Din fericire acest lucru nu s-a întâmplat.

 

Capitolul VII

Autorul spune câteva cuvinte de încheiere


Graţie acestui sistem monetar, Fantazia este astăzi, precum am avut ocazia să mai arătăm şi în cuprins, prosperă ca nici-o altă ţară din lume.

Banul, gonit de demonul scăderii, iese din toate colţurile şi se aruncă în consumaţie, dinamizând-o şi revolutionând-o şi prin aceasta generând industrii uimitoare, salarii mari, preţuri bune, mulţumire generală pretutindeni.

Poporul fantazian a marcat în câţiva ani o etapă de progres echivalentă cu 50 de ani anteriori.

Până la reforma monetară, banul câştigat şi pus la păstrare dăuna vieţii sociale prin neparticiparea sa la procesul circulaţiei. Acum el este un motor formidabil care pune în mişcare toate energiile naţiunii.

Astfel au rezolvat Fantazienii criza, au readus pentru eternitate prosperitatea în ţara lor şi s-au instalat cu autoritate şi mândrie în fruntea popoarelor lumii din al XX-lea secol.

 

Tiberiu Dinescu

 

O pereche de dame


Am plecat către tine. Închid rând pe rând gândurile şi grijile de peste zi şi constat că sunt emoţionată. Îmi imaginez că mă aştepţi. Te văd trăgând din ţigară parcă nerăbdătoare. Ai pus de un ceai şi te-ai aşezat pe scaun cu un picior sub tine, cu privirea pe telefon. De când ştii că sunt în trafic telefonul nu-ţi mai zbârnâie, dar, din când în când, arunci instinctiv priviri lungi către el, încercând să-ți faci de treabă prin casă.

Infuzia îşi strecoară parfumul în toată casă. O atmosferă caldă, plăcută. Tu eşti în pulover-ul tău larg bleumarin şi porţi în rest doar perechea de pisicuţe, imprimate jucăuş pe lenjeria şcolărească şi comodă.

Eu sunt înfrigurată de la temperatura de afară, dar căldura lăuntrică începe să mă cuprindă. Sunt îmbrăcată office, iar pe dedesubt am o combinaţie sexy pregătită pentru tine. Aduc cu mine o sticlă de vin şi o cutie cu bomboane de ciocolată. Este destul de previzibil, dar eficient. Am emoţii mari aduse de revedere şi aş vrea să torn deja un pahar să scap de trac.

Din când în când îmi bâzâie telefonul... sunt mesaje de la tine. Ţin telefonul între picioare şi acest lucru mă bucură cum nici nu ştii. Cuvintele tale vibrează la propriu.

Am ajuns. Cobor oglinda şi refac rujul pe buze. Ridic telefonul dătător de plăcere şi mă uit la ce mi-ai scris. Îmi spui să nu iau nimic, pentru că eu îţi sunt îndeajuns. Roşesc. Ridic sacoşa-cadou şi încui maşina. Mintea pendulează între emoţia de a te vedea şi gândul că o să mă strecor lângă tine la noapte. Simt cum m-ai atinge pe întuneric pe spate... tresar.

Am ajuns în faţă interfonului şi sun.

Te mişti alene către interfon chiar dacă ştiu că inima îţi pompează cu putere. Te văd cum lupţi să rămâi sigură pe tine, dorind să nu pari un căţel cu chef de joacă căruia stăpânul îi păşeşte pragul. E greu. Te lipeşti de vizor şi oftezi. Secundele capătă alte valenţe.

Rămâi pironită lângă vizor, ţigara din mâna se fumează singură fără să-i mai dai atenţie. Îmi auzi paşii pe scări, iar senzorul de la etaj îmi luminează faţa. Apar în dreptul uşii, iar tu mă priveşti atentă, ţinându-ţi răsuflarea.

Să sun?! Bat la uşa încet, ştiu că mă aştepţi nerăbdătoare.

După câteva secunde mă pregătesc să bat iar, dar aştept un semn sonor din casă care să-ţi trădeze prezenţa. Nimic. Mă apropii de uşă şi ţinându-mi respiraţia ascult. Nimic. Mă depărtez de uşă şi-mi trec tot felul de lucruri prin minte. Ce s-a întâmplat, unde eşti?

Stai liniştită, sunt aici... (gândesc eu de cealaltă parte a uşii, privindu-ţi agitaţia de care nu mă satur).

Am uitat să mai fumez, mi-am lipit trupul de uşa şi te aştept cu un freamăt interior mai mult decât plăcut. Îţi adulmec paşii. Lumina s-a aprins. Eşti atât de aproape. Apare primul fior ce-mi furnică trupul. Ai intrat în vizor, te văd. Îţi începi bătăile în uşă.

Te simt cum ştii că eşti privită, ai un zâmbet anume care te trădează, mai ales când priveşti către vizorul întunecat. Mă gândesc cum ar fi ca eu să nu fi fost aici să te privesc, iar tu să te simţi privită, vulnerabilă cumva faţă de această fisură între cele două lumi numită “vizor”. Gândul trece, dar îmi place să te observ în continuare. Văd că ţi-ai apropiat urechea de uşă. Mă cauţi. Mişc insesizabil cheia în yală şi deschid uşa uşor. Cauţi telefonul în geantă, devii neîndemânatică. Eu continui să deschid uşa fără zgomot şi privesc către tine prin fanta creată. Tu pui telefonul la ureche şi mă apelezi. Nu-i încă totul pierdut, mai sunt câteva secunde în care eşti preocupată şi nu observi prezenţa mea din dreptul uşii puţin crăpate.

Ridici privirea din telefon, către mine, iar eu mă ascund. Te privesc prin vizor cum te luminezi. Nu zic nimic, întind mâna în afară şi îţi fac semn să intri. Mă îndepărtez.

„Ce-mi faci, ce joc mai este şi ăsta?” şoptesc privind mâna cum se pierde prin uşa întredeschisă chemându-mă. Mă avânt cu un gest nefiresc. „Mă joc!”, aud răspunsul tău îndepărtat. Uşa se închide în spatele meu cu tărie, nu mai am grijă să s-o închid încet, pentru că te caut cu privirea. Dintr-o laterală ţâşneşti, mă iei în braţe şi mă strângi puternic, potrivindu-ţi fruntea pe umărul meu.

Nici n-am simţit când am intrat, am trecut brusc peste momentul acela al revederii de care mi-era cumva teamă.

Tu zâmbeşti şi spui . „Bine ai venit, de când te aştept”.

„Bine te-am găsit”, zic, căutând un loc primitor în spaţiul casei tale. Încurcată fiind în a-mi găsi locul, am găsit îmbrăţişarea ta. Nu mi-a mai trebuit nimic, m-a topit ritmul inimii tale galopant şi am simţit cum căldura ta mă cuprinde. Această emoţie a îmbrăţişării n-am mai simţit-o. Cu tine e altceva, cu noi e altceva...

Îţi simt răsuflarea în păr, iar mângâierea ta îmi umezeşte buzele. Nu pot să spun nimic. Am închis ochii să te simt. E ceva ciudat în fragilitatea unei îmbrăţişări feminine pe care n-am experimentat-o până acum. Plutesc ca într-o cadă fierbinte înspumată cu aromă de lavandă.

Ne despărţim din îmbrăţişare şi ne privim în ochi ruşinate ... Zâmbim.

Coborâm împreună în catifeaua canapelei. O lumină obscură ne luminează tăcut locşorul, iar fiecare dintre noi are gesturi stângace de revenire din vis. Îţi privesc buzele cum se mulează pe ţigara fumegândă... Tragi lent, iar fumul ne învăluie spaţiul. Eu gust fluiditatea vinului cu poftă. Fiecare s-a retras în gestul cel mai plăcut, savurându-şi gândurile şi simţirea în felul ei.

„Ce mult mi-ai lipsit!”

Sper că ţi-am transmis dorul ăsta de când te-am luat în braţe. Observ că discuţia porneşte cu un ton incert, îţi dregi vocea vădit afectată de starea de până acum. Povestim o vreme încetişor şi îţi observ pornirile din privire. Probabil că şi eu mă trădez privindu-ţi buzele şi mâinile. Cobor către forme, după care brusc revin la a te privi în ochi... Tu faci la fel. Cedezi uşor tentaţiei de a mă cuprinde cu privirea şi intrăm cumva într-un joc voyeristic evident. Ni se umezesc buzele, mustim în plăcere.

Cuvintele curg după primul pahar de vin, povestim în neştire, şi mai profund, şi mai în glumă, chicotim din ce în ce mai des. Te privesc şi îţi urmăresc dansul mişcărilor... sunt absorbită. De când ai intrat s-a spart gheaţa, naturaleţea ta dându-mi târcoale. Aprind o ţigară doar să te pot contempla mai bine. Eşti vie şi mă provoci în poveşti şi discuţii, nu mă laşi să-mi eliberez mintea de gânduri pentru a-ţi simţi starea. Companionul cu filtru îmi da răgazul să te studiez mai atent, să-mi zboare mintea...

Puloverul ţi-a căzut pe un umăr şi îţi scoate clavicula fină în evidenţă. Felul in care stai îţi descoperă misterios pulpele...

Aş vrea să preiei tu inițiativa, să te apropii de mine, să mă săruţi. Cred că gândul telepatic a ajuns. Te apleci către mine făcând un gest către părul meu. Atenţia îmi e distrasă şi tu te apropii cu siguranţă de felină de buzele mele. Le apropii foarte mult, aproape se ating de ale mele. Eu dau să le cuprind, dar te depărtezi. Sângele îmi pompează prin vene şi simt că iau foc. Vin eu către tine. Te apropii şi tu de mine şi ne descătuşăm. Poveştile se transformă în sărutări, iar cuvântul în muşcătura bruscă voluntară.

Îţi sărut acum umărul gol, iar tu îţi plimbi limba pe lobul urechii mele. Am furnicături în cele mai plăcute locuri, iar mâinile îmi fug pe sub puloverul tău. Îţi simt pielea fină şi sfârcurile tari. Mă plimb în voie cu degetele pe spatele gol, iar pe tine te aud gemând delicat.

Las capul pe spate acum, iar limba ta mătăsoasă îmi coboară spre sâni. Hainele curg spre podea şi tensiunea creşte… Păstrăm câte ceva pe noi pe motiv de grabă însă sărutările pătimaşe ne îmbracă cu căldură lor.

Pofta ne aduce alături, îmbrăţişate...

 

Felix Rian-Constantinescu

Portret de fată în uniformă albastră

Motto:

„Alioşka nu minte. Se vede şi după voce şi

după ochi că e bucuros să stea în închisoare.

- Vezi Alioşka – îi explică Şuhov – pentru

tine lucrurile s-au aranjat oarecum bine.

Hristos ţi-a poruncit să stai în închisoare şi

stai aici pentru el.”

Alexandr Soljeniţân

„Zis-a iarăşi: toată osteneala care îţi va

veni ţie, este biruită prin tăcere.”

Patericul

„Oricare ai fi tu, cititorule, al acestei cărţi,

binecuvântează pe bietul scrib care a

scris-o.”

Cartea de la Deer, sec. IX

In camera de la capatul coridorului se aflau elevele Vladislav Maria, Ronaï Roberta si inca una, al carei nume inca nu il stiu si am inteles ca nici dv. nu-l cunoasteti, fiind de-abia azi sosita in tabara. Ronaï citea cartea tovarasului Marin Preda, aparuta de cativa ani, lucru de un extrem prost gust. Nu voi putea intelege niciodata fascinatia tineretului pentru ceea ce numesc ei dreptate, pentru diferite recuperari sau rectificari, in detrimentul politicii Partidului. Eleva cealalta citea un articol aparut in revista Cinema despre o binecunoscuta actrita cehoslovaca. Cat despre eleva Vladislav, despre care stiti, atat de la mine cat si din alte surse, ca e un elev-problema, statea in fata ferestrei privind afara. Despre aceasta eleva v-am mai informat ca este orbita de superstitii, ca desi nu o spune deschis doreste sa nu aiba nimic de-a face cu linia Partidului si ca face prozelitism sectar religios. Un lucru pe care am avut timp sa-l remarc era ca pe patul elevei Vladislav era o Biblie si o carte de cantece religioase. Ronaï trebuie urmarita mai indeaproape, dar indeosebi tin sa va atrag atentia din nou asupra lui Vladislav Petra Maria, un element destul de periculos pentru sanatatea doctrinara a tineretului comunist din liceul la care aceasta eleva este eleva, ca sa nu mai mentionez ca probabil mediul din care vine e unul tradator pro-american.

Doar o fată stând în fereastra deschisă, cu un cub Rubik între degete, uitat acolo la fel cum uitase şi de ea însăşi în faţa furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om. Această povestire nu are sfârşit, pentru că viaţa nu are sfârșit pentru cei vii şi de asemenea moartea nu are sfârşit pentru cei morţi. Această povestire nu are sfârşit pentru că existenţa nu are sfârşit.

Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi. Dumnezeule cel viu si adevărat, priveşte asupra copilei tale şi îndură-te de ea. Îndură-te de ucenica ta care trăieşte în prezenţa ta. Pentru că la tine este mila, Dumnezeule cel sfânt.

Oare ce vrea să spună? Abia când se sfârşi cântecul, Maria observă cum ceasul rotund de metal aşezat pe pervazul ferestrei, se oprise. Era un ceas vechi al uneia dintre fete, care nu avea decât două ace groase, care uneori parcă abia se târau. Iar enigma parcă insolubilă a cubului Rubik era parcă enigma vieţii ei. Ziua aceea ploioasă de vară fusese totuşi atât de cenuşie până când la radioul din camera fetelor se dădu muzică străină. Maria stătea în picioare înconjurată de Tine aşa cum ne înconjoară vântul, sprijinită de dulapul de metal cu mai multe despărțituri de lângă fereastră în care fetele din camera îşi ţineau mâncarea, şi privea ploaia care cădea atât de monoton de parcă în orice moment prin şiroaiele de apă care cădeau din cerul care acum era un singur nor, ar fi putut să apară un stalker care să te ducă în Zonă, în zona aceea înconjurată cu turnuri de pază şi sârmă tăioasă împletită din cununa lui Hristos, în zona aceea unde steme de aur şi Kalaşnikovuri încărcate îţi interzic să ajungi şi unde ştii că trebuie cu orice preţ să ajungi. La radio se sfârșea o emisiune prezentata de Florian Pittiş și la încheiere acesta spuse:

-‘…pe data viitoare, prieteni, vă spune Florian Pittiş de la microfon împreună cu Mihaela Petrescu din redacţie şi Radio România Actualităţi vă lasă la sfârşitul emisiunii cu frumosul cântec “Don’t wait too long”, al zâmbitoarei cântăreţe CC Catch, pe numele ei adevărat Caroline Catherine Müller, născută în Olanda în 1963 şi lansată în muzică în Republica Federală Germania. Aşadar “Don’t wait too long”, care în traducere înseamnă: ‘nu aştepta prea mult’, şi acesta este şi sfatul nostru pentru voi de astăzi. Vă dorim să nu așteptați prea mult şi de asemenea să nu aşteptaţi prea mult până când veţi găsi din nou frecvenţa noastră şi ne vom reîntâlni pe calea undelor. La revedere şi nu uitaţi că „…un zâmbet adevărat e mai strălucitor decât soarele de vară pentru că adevăratele stele sunt oamenii”, după cum spunea celebrul Yoşe Lichtenberg, acel Bob Dylan al ghetoului evreiesc olandez, contemporan cu Rembrandt. Pe data viitoare, la bună vedere!’

Visase. Noaptea trecută, visase. În visul ei se amestecaseră „ZONA” lui Andrei Tarkovsky din filmul „Stalker”, cu o altă zonă dintr-o carte de Alexandr Soljeniţân pe care o auzise citită la Radio Europa Liberă şi cu unitatea militară la care îşi ținuse jurământul fratele ei, Cristi. Maria îşi amintea cum atunci la jurământ Cristi îi spusese că toţi ideologii ăștia luminaţi care ne îndrumă spre veacul aurit al comunismului nu au lumină nici cât o flacără de lumânare; „Tot aşa acum cărţile lui Dostoievski sunt lăudate peste tot ca şi mari cărţi creştine, dar de fapt eu, cel puţin, mă cam îndoiesc, cu tot respectul…”, mai spusese el. Jurământul ăla fusese ceva de văzut însă fratele ei avusese mari mustrări de cuget că trebuie să jure. Mulţi oameni chiar din biserica lor nu înţelegeau. Şi ei erau creştini, şi ei juraseră acum cinci, zece, douăzeci sau treizeci si cinci de ani. Cât despre Dostoievski, Cristi spunea că era puţin probabil ca Augustin, Anselm sau Bonaventura să fi făcut asemenea producții ori ca Pavel, Petru sau Francisc din Asissi să fi gândit astfel. În esenţă Dostoievski, continua el, se trăgea din Shakespeare care provenea din spectacolele teatrale ale Antichităţii, pe care Augustin le condamna într-atât. Şi apoi îl cita pe Mommsen: „Ei se deziseră de literatura elenă, considerată acum a fi pângăritoare”. Astfel, dacă rădăcina este otrăvită, cum ar putea fi altfel fructul? ‘Dar, cine ştie, poate Cristi nu are dreptate,’ îşi spuse ea în timp ce privea amintirile visului ce-l visase, aşa cum stătea acum în dreptul ferestrei.

Dumnezeu e bucurie, într-atât de multă bucurie încât nimic altceva nu mai poate fi spus. Nu mai există cuvinte dincolo de Dumnezeu şi Dumnezeu începe prin bucurie în mijlocul flăcărilor şi lacrimilor, zidurilor arse şi înnegrite. Dumnezeu începe atunci când eşti din nou copil şi întinzi mâna să primeşti mărgăritarul vieţii fără sfârşit.

Rotea elementele unui cub Rubik, fără să-i acorde prea multă atenţie până când văzu că are în faţa ei o cruce grecească, roşie. Pătrăţelele libere erau toate galbene. Crucea purtată de mâinile lui Isus din Nazaret, Hristosul nostru, Hristosul nostru. Adevărul făcut din sângele sfânt al lui Dumnezeu. Suferinţa din Ghetsimani, suferinţa din casa marelui preot, suferinţa din pretoriu, suferinţa din Golgota, suferinţa din Ierusalim, suferinţa din întregul univers. Suferința Lui. Lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu. Cea mai mare suferinţă tot Dumnezeu o poate simţi, fiindcă exponentul complexităţii Sale e infinit, dar asta nu e nimic pentru El, pentru că El e infinit. El este ocean de nestrăbătut, El este mare fără începuturi, El este focul care arde în deşert, El este focul care nu se mistuie niciodată. Binecuvântați sunt oamenii care l-au văzut pe Hristos, dar binecuvântați sunt cei ale căror duhuri Îl văd pe Hristos, pentru că El este viu. Cum ar putea fi altfel, dacă El a spus atunci ce se întâmplă acum? Cum ar putea fi vreodată altfel? Cum ar putea El să nu fie viu, când El a făcut viaţa din pământ, din argilă şi din lut. Iar lacrimile ochilor nu ajung, cu toţii trebuie să plângem cu lacrimi de duh, eu trebuie să plâng cu lacrimi de duh.

Fiecare om are nevoie de un înger, dar… de ce oare oamenii în care îţi pui cele mai mari speranţe, te dezamăgesc? Şi cântecul ăsta acum doar o întrista. Din cântecele străine Maria înţelegea cam doar refrenul, ceea ce totuşi era mult mai mult peste media obişnuită în care erau înţelese cântecele occidentale de către tinerii din Republica Socialistă România. Cântecul o făcea să-şi amintească de Mihai şi nu mai voia să-şi amintească de el. Mihai era un băiat din aceeaşi clasă cu ea, mai mic cu un an decât ea. Ea avea 18 iar el 17. Şi era un băiat de care nu mai voia să ştie nimic, pentru că îl iubea de ani de zile şi el parcă era de pe alta planetă ori poate nu-i plăcea îndeajuns de ea, ca să-i vadă sentimentele. Şi lumea era atât de pustie şi rece ca o noapte de iarnă lăsată peste un oraș în care nimeni nu iubeşte pe nimeni. Ce putea fi mai rău decât să stea cu el în bancă zi de zi, să-l audă vorbindu-i despre tot felul de lucruri, şi de cărți interminabile şi de idei ale unor filozofi bărboși şi despre care este adevărata semnificaţie a muzicii lui Johann Sebastian Bach şi de ce cartea Don Quijote este în două volume şi nu din unul singur şi ce a văzut Dante Alighieri în Paradis şi atâtea lucruri, că te săturai de artă şi de toate lucrurile frumoase ale Pământului şi seara înainte să se ia curentul când îţi făceai temele la mate erai atât de tristă şi seara era ca o cutie de scrisori goală şi te durea asfinţitul şi tonurile şi nuanţele sale de lumină şi te dureau zâmbetele tale de mâine pe care le păstrezi doar pentru Mihai şi te dureau pietricelele pe care le-ai adus de la munte câte una în fiecare an şi te dureau lacrimile şi te dureau porumbeii care veneau la fereastra ta şi Luna cea frumoasă care te privea cu lacrimile îngheţate şi te dureau şi te apăsau aripile îngerilor, te dureau cântecele frumoase şi te durea noaptea şi te dureau camioanele cu prelată ale soldaţilor în termen şi te dureau pensionarii care veneau acasă cu sticle goale de lapte şi te durea trigonometria din caiet şi te dureau Daciile 1300 care treceau şi te dureau visele şi te dureau toate frunzele astea din arborii de lângă trotuar care nu ştiau decât să-ţi foşnească în suflet şi închideai ochii şi nu-ţi mai doreai nimic şi trebuia să te grăbești să-ţi faci tema ca să nu o faci la lampa cu petrol şi mai aveai atâtea probleme de făcut şi viaţa nu e decât durere anesteziată şi omul e făcut să sufere după cum scânteia este făcută ca să zboare cum scrie într-un loc pe o pagină al cărui colţ Maria l-a îndoit şi o durea inima lui Mihai. Fiecare om are nevoie de un înger.

Dar oare ce vrea să spună? Ce vrea El să spună? Ce se află în spatele acestor cuvinte şi ale celorlalte, ce vrea DOMNUL să spună; ce s-a aflat în inima Lui când a rostit Scriptura? „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Maria era sigură că, dacă le-ar fi întrebat pe celelalte fete, i-ar fi spus că astea sunt prostii. Când le privea, îi făceau impresia unor oameni frumoşi şi minunaţi şi orbi cu sufletul scurtcircuitat. Iar ziua aceea cenuşie fusese minunată, deşi fetele doar citiseră în cameră, iar Maria privise ploaia al cărei duruit pe acoperişul cabanei parcă i se prelingea prin ochi până în înăuntrul ei făcându-i sufletul leoarcă. Cumva, era opusul lacrimilor. Iar fetele astea, deşi nu puteau înţelege în întregime ce se întâmpla în sufletul Mariei, erau nişte prietene minunate. Şi nici măcar nu se aleseseră unele pe altele să împartă camera împreună. Iar Maria se simţea atât de adesea ca un om care s-a trezit din somn de ceva vreme, dar încă stă cu ochii închişi, înconjurat de zi şi atât de adesea se simţea biata Maria ca un om care nu Te vede si care îşi spune că încă e noapte, că nu e zi, că nu va fi niciodată zi, că va fi noapte pentru totdeauna şi că nu va fi niciodată zi. Ce înseamnă asta? Şi ce înseamnă când te trezeşti, dar ochii tăi rămân închişi asemeni ochilor pisoilor abia fătaţi? Ce înseamnă: „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”? Probabil că e un sentiment în spatele cuvintelor acestea, o stare a inimii, un sentiment pe care să-l poţi dezghioca cum scoţi miezul rodiei din coajă. Dar cu toate acestea fetele celelalte i-ar fi spus că toate astea sunt cele mai mari prostii de pe faţa pământului. Maria nu ştia. Era doar o fată de şaptesprezece ani, dar simţea în sufletul ei nişte şuvoaie veşnice şi de aceea îşi repeta în gând cuvinte sacre pe care le vâra în sticle de umilinţă şi le azvârlea în valuri. Şi probabil că sentimentul erau înseşi valurile care îi măturau cu zgomot nisipurile sufletului în fiecare dimineaţă, în fiecare noapte, în orice zi, mereu, aducând cochilii sparte şi acoperind cu apă litere scrise în nisip. Aceasta era prima piatră. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Aceste cuvinte ce parcă veniseră aici de pe celălalt ţărm al unei explozii atomice. Erau prima piatră, prima pietricică. La radio, Florian Pittiş nu se mai auzi şi începu cântecul de sfârşit de radio-emisie.

Privind crucea de pe faţa cubului îşi amintea când avusese ocazia să vadă într-un muzeu din Dobrogea un vas de lut pictat. În centru se afla o cruce grecească trasată cu roşu, iar în jurul ei pe marginea vasului se afla un chenar de peşti pictaţi, cinci peşti, fiecare cu altă culoare. Era un vas din primele secole ale creştinismului. Ca şi acum, fusese într-o tabără – numai că aceea era o tabără la mare. Atunci, stând în faţa vitrinei, în muzeu, Maria încercase să presupună la ce era folosit oare vasul acela când fusese făcut. Poate în el se ţineau fructele sau apa pentru spălat pe mâini la masă. Nu ştia. Dar cum stătea şi îl privea reîntregit de către arheologii ce lipiseră cioburile, se gândea cât e de vechi şi cât e de frumos mesajul pe care îl poartă; o cruce grecească înconjurată de un cerc de peşti. Sau poate se ţineau chiar peşti în el.

- Dă-i mai tare, dă-i mai tare! Spuse una din fete aruncând cu o pernuţă în Maria care stătea în picioare lângă radioul destul de vechi aşezat pe pervazul ferestrei. Simţind perna ce îi aterizase pe picior şi privind ploaia ce căzând încă afară, căzând asemeni unor lacrimi secrete, Maria trase în sus cele două manete ale sonorului până când radioul începu să hârâie, lăsându-le apoi puţin mai jos. Prima pietricică.

„Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Un diamant făcut din cuvinte. Dar Mariei nu i se întâmplase niciodată să aibă ocazia să întoarcă şi obrazul celălalt. Şi dacă i s-ar fi întâmplat, de multe ori nu ştie dacă l-ar fi întors. În societatea umană atât de mulţi oameni sunt aşa cum sunt şi cu toate astea Profetul a spus că cel care te lovește trebuie să te mai lovească odată. După Evanghelie cel care vrea să fie drept trebuie să-l suporte pe cel nedrept şi să-i ajute ascensiunea, să nu-i împiedice cu nimic nedreptatea. După Evanghelie tuturor celor răi trebuie să le meargă bine, iar Dumnezeu porunceşte robilor săi să fie sclavii celor răi, iar cei drepţi trebuie să fie loviţi pe obrazul drept, iar ei trebuie să-l întoarcă şi pe cel stâng, trebuie să fie persecutaţi, dispreţuiţi în fiecare zi; asta este Evanghelia. Şi probabil şi ăsta este un motiv pentru care este atât de puternică. Pentru că sunt unii oameni care vor să fie pălmuiţi, persecutaţi şi dispreţuiţi pentru Hristos. Şi eu sunt unul dintre aceia, se gândi Maria.

Una din fete, Maria cum stătea întoarsă spre fereastră, nu ştia cine, începu să se mişte prin cameră. Probabil să danseze. Cealaltă din cele care erau acum în cameră se ridică în picioare în pat, Maria putea să observe asta după scârţâit, şi spuse:

- Disco Queen!

Visul fusese atât de frumos. Visase unitatea la care se ţinuse jurământul lui Cristi, dar în vis era un loc atât de frumos, era o unitate militară în care soldații erau îngeri. Şi Petra mergea pe aleea principala a unității trecând pe lângă comandament şi pe lângă complexurile de locuit, nişte buncăre uriaşe despre care nu ştia cât sunt de adânci, dar la suprafaţă aveau doar un câte un nivel de doi metri şi jumătate pe ale căror terase se parcau tancuri, cu zidurile zugrăvite în model de camuflaj kaki. Unitatea respectivă la care fusese încorporat Cristi încerca să fie mai performantă, fiind înființată la o data mai recentă – comparativ cu restul unităţilor militare din Republică, fiind totodată rezultatul unei conlucrări socialiste între RSR și Iugoslavia. Şi, mergând printre buncăre – în vis - văzu puţin mai departe îngeri stând pe tancurile verzi sau gri. Erau îmbrăcaţi în haine kaki şi doar după felul în care străluceau şi după aripi se vedea că sunt îngeri.

Maria acum ştia care era cea care dansa pe linoleum şi care sărea pe saltea. Privind ploaia, le revedea cu sufletul, aşa cum erau acum în tabăra cu parul lăsat liber după un an de purtat bentiţă de lunea până sâmbăta. Acuma, în sfârşit, purtau şi ziua nişte haine mai ca lumea şi nu uniforma aceea de care se săturaseră toate.

Astăzi doar Maria purta uniformă, nu știa nici ea de ce o adusese cu ea în tabără. Probabil se obișnuise cu ea și de aceea o purta uneori și în timpul liber. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Într-adevăr, în jocul de azi, asta e prima pietricică, se gândi Maria în timp ce îşi repetă cuvintele spuse de Boby: „I am the Disco Queen…” Prima pietricică din cer. Era o stea pe care o avea în palmă: „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Un sentiment o umplea asemeni luminii. Aşa văzu Maria, privind ceea ce ţinea în palmele sufletului, că ceea ce ţine în mână este un diamant. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Un diamant făcut din cuvinte. Şi mila Ta este asupra noastră.

Când rostea cuvintele acestea, ele erau un diamant pe care îl ținea în gură.

Dacă aş fi acasă, la noapte aş dormi cu lumina aprinsă ca să nu plâng. Poate că iubirea e ca-n vorba aceea englezeasca: ‘Lovers are two kinds: buyers and sellers.’ Asta zice şi C.C. Catch: „Daytime lovers love for sale.” Nu pot să cred… eu cred că îndrăgostiții sunt de trei feluri: cei care cumpăra, cei care vând şi cei care dau, aşa trebuie să fie; the givers. Eu asta cred. Ca să nu plâng aş dormi cu lumina aprinsă. Aici o să dorm cu becul stins şi cred că o să plâng.

Însă cuvintele sunt acestea, sunt totuşi incomprehensibile. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Nu le putem înţelege pentru că au fost gândite de o Conştiinţă infinită. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Atunci când faci asta ai câştigat; nimic din lumea asta nu te mai poate învinge. Atunci, şi dacă mori omorât de lumea asta, pentru tine moartea este o victorie. Şi în plus, oricine îţi face vreun rău ţie sau altcuiva, îşi face un rău propriului său suflet. Vieţile celor răi sunt făcute din ceară, picurând secundă cu secundă arsă de un foc nevăzut. Evanghelia e indestructibilă asemeni oţelului inoxidabil. Dacă trăieşti Evanghelia, nu vei mai fi singur, Dumnezeul lui Avram, Isac şi Iacov e cu tine în fiecare clipă aşa că nu vei mai avea cum să fii singur. Şi dacă trăieşti Evanghelia nu vei mai putea spune niciodată că eşti neiubit, pentru că Dumnezeu cel atât de frumos este iubirea ta pentru tine chiar în inima ta.

Terasele buncărelor erau acoperite de urme de zăpadă şi se simţea un puternic miros de răşina. Pantofii Mariei călcau prin zăpadă care în puţin timp avea să dispară, dar în care se păstrau încă nenumărate urme de paşi. Şi atunci, aşa cum se afla acolo, - în vis – Maria spuse: ‘Eu nu merit să mă aflu în prezenţa Ta… Nu voi merita niciodată să văd frumuseţea Ta…’, Maria stătea cu fruntea în zăpadă şi se ruga Dumnezeului celui sfânt şi adevărat al întregului pământ şi când lacrimile îi deschiseră ochii văzu că e înconjurată din toate părţile de aripi albe de îngeri, albe asemeni aripilor de porumbel alb; îngerii o înconjurau pe Maria din toate părţile, asemeni unui glob de aripi, aripă lângă aripă, iar în mijlocul acelei sfere se afla prezenţa lui Dumnezeu, atât de aproape încât putea fi atinsă cu degetele. Vladislav Maria nu ştia cât timp a trecut aşa, ştia doar că El e viu.

„Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Mariei nu i se întâmplase niciodată să trebuiască să întoarcă obrazul celalalt ca să mai primească o palmă. Unchiului ei Iosâv în schimb, da – când era un copilandru; însă palma a doua nu mai venise. Niciodată nu eşti prea mic pentru a fi un soldat al lui Hristos. Şi copiii pot să fie Eroi ai Împărăției Cerurilor. Da, împărăţia cerurilor. Ţara cea mai tare pe care majoritatea oamenilor nu o vor vedea niciodată. Toţi activiştii aceştia, toţi comuniştii, toţi fanaticii idealismului materialist şi toţi ofiţerii şi secretarii Partidului, toţi secretarii cu propaganda, toţi ilegaliştii şi toţi informatorii vor rămâne in RSR. Ca să vezi împărăţia nu poţi rămâne activist, comunist, ateu, ofiţer de securitate, propagandist pe bonuri la abator, nu mai poți fi mândru că eşti ilegalist, dacă vrei să vezi împărăţia. Dacă eşti informator, trebuie să-ţi coşi buzele şi să-ţi tai mâna, dacă vrei să vezi împărăția cerurilor. Unchiului ei i se întâmplase, în schimb, ca să întoarcă obrazul când era copilandru la vacile CAP-ului. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.”

Era un vas de ceramică pictată găsit în situl arheologic al oraşului antic Tomis, datat de către cercetători că aparţinând celei de-a două jumătăţi a secolului al treilea. Era uşor aplatizat, şi cel mai probabil era un vas cu o destinație specială, acum necunoscută. Privindu-l mai cu atenţie în vitrina Muzeului de Istorie și Arheologie din Constanţa eleva Vladislav Maria se gândea că poate era un vas pentru vinul împărtăşirii cu sângele Domnului. Şi poate asta era explicația pentru ce – aşa cum avea un chenar de peşti pe interior –, pe exterior era pictată într-o nuanţă turcoaz verzui o viţa de vie care pornea din centru şi se ramifica în toate direcţiile întâlnindu-se spre marginea vasului tot sub forma unui chenar, însă de frunze de viță de vie. Dar nici unul dintre cei ce se ocupaseră de vas nu scrisese în notiţa de pe vitrină această posibilitate a destinaţiei de origine a vasului ori poate nu fusese permis de către Direcția de Științe Istorice a RSR.

De ce? Isus nu spune de ce. De ce? Pentru că aşa a spus Isus. Dar cine e Isus? Isus e Dumnezeu, cum scrie în Scripturi. Maria îşi amintea o gravură în lemn care îi plăcuse mult numită „Drumul spre Emaus” făcută la începutul secolului de pictorul Karl Schmidt-Rottluff. Erau doi ucenici trişti şi era Isus şi era drumul şi vântul printre arbori şi era soarele care în curând urma să asfinţească. Dar cel cu adevărat strălucitor era Isus Hristos, pe care ucenicii încă nu îl văzuseră. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.” Deşi gravura arăta de parcă era un produs al artei primitive, îi plăcea, pentru că aşa şi-l imagina ea pe Isus când a spus de exemplu cuvintele la care medita astăzi: „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Atât de curat şi atât de nevinovat, încât nu poţi spune decât: ‘El este Dumnezeu printre noi.’ Şi taci, pe urmă.

‘Am nevoie de ceva sfânt. Am nevoie de Hristos. De o inimă făcută în lacrimi care să spele picioarele lui Mesia’, se gândea eleva Vladislav în timp ce rotea pătrăţelele colorate ale cubului. ‘Tu, care eşti viu, învie-mă’.

Povesteşte îngerul, fratele Petrei. ‘După visul în care visase unitatea militară, Petra mai avusese un vis, despre care simţise că e de la Domnul. Mă visase pe mine, deşi pe atunci eram încă departe, în armată. Eu coboram un drum forestier printr-o pădure acoperită de ploaia mocănească din vis unde am întâlnit un înger care luase chipul unui muzicant orb. Cădea ploaia. Mergeam spre oraș şi am ieşit din pădure şi drumul bun era tot închis cu bariere din loc în loc. Apoi am ajuns la blocurile orașului şi am început să smulgem brusturi uriaşi din pământ, voind să curăţăm locul. Eu şi muzicantul orb, îngerul, am smuls brusturii care aveau nişte rădăcini foarte mari, dar care se scoteau destul de uşor din pământ. Am aruncat brusturii în râu, mergând cu ei prin ploaie. Şi râul se umflase cât de cât de ploaia ce cădea. Am aruncat brusturii în râu, gândindu-ne că vor putrezi dacă vor sta în apă. Am aruncat brusturii până când au venit şi ne-au prins. Şi ne aduceau înapoi de la râu. Nu ştiu ce voiau să facă cu noi. Apoi am văzut pe un evreu, care a fost primul ridicat, aruncându-i-se o acuzație pe care nu mi-o mai amintesc. Pe când ne duceau, i-am văzut pe alții dintre ei târând pe un băiat evreu, acuzându-l de faptul de a crede că un obiect care se deplasează cu viteza de 80 de kilometri pe oră, se mişcă mai repede decât aceeaşi viteză. Nu am înţeles nici enunţul acesta de fizică, pe care nu l-am putut considera nici fals, nici adevărat, gândindu-mă că cine ştie ce descoperiri s-au mai făcut la nivelul particulelor, şi nu am înțeles nici de ce trebuia arestat. Băiatul se eliberă şi fugi înapoi în bloc şi eu am ieşit afară din mine şi băiatul eram eu şi privi ferestrele de la parter, urcă opt trepte până la fereastra următoare de unde sări pe fereastra ca să fugă, dar fu prins de un om de afaceri care era unul dintre ei, singurul pe care ştiam cine e. Tot la fereastra aceea mai erau trei fetiţe evreice care ţineau în gură nişte diamante pe care le oferiră celor de afară pentru a le scăpa, dar aceia refuzară să le ajute dându-le diamantele înapoi şi dându-le în locul diamantelor nişte bucăţele de zahăr. Şi astfel nu scăpară nici ele. Şi apoi în timp ce realizam ca toată scara e plină de evrei care urmau să fie ridicaţi eu am murit sau poate doar viziunea s-a îndepărtat şi m-am trezit. Acesta a fost celălalt vis al Petrei în care a visat necaz pentru credincioşi sau poate doar pentru mine,să ne ţină pasul Domnul sau să mi-l ţină’.

Pentru că El este iubire materializată, o iubire mai mare decât universul. O iubire pe care dacă vrei să o afli, o vei afla, o iubire în jurul căreia gravitează galaxiile asemeni frunzelor galbene purtate de respiraţia sărutului toamnei, o iubire spre care curg galaxiile într-un şuvoi aproape nesfârşit, dar vei afla tu toate acestea? Toate lucrurile pe care sufletul Mariei Vladislav le vedea cu ochi făcuţi din duh amestecat cu Duh Sfânt. În acea gravură Cleopa şi celălalt ucenic au ochii închişi iar Domnul are privirea atât de vie, privirea lui Dumnezeu, Domnul meu, care mă vede. În acea gravură Cleopa şi celălalt ucenic sunt atât de trişti, iar Isus e chiar între ei şi ar fi de ajuns ca El să ridice mâinile ca cerurile să se cutremure şi universul să se năruie. Dar Cleopa are ochii închişi şi celălalt ucenic are ochii închişi şi nici Cleopa nu vede şi totuşi nici eu nu văd, îşi spunea Maria în timp ce stătea la fereastră şi privea ploaia de august ce şiroia totul afară.

‘Chem prezența Ta peste mine şi ştiu că atâta îmi este de ajuns’, îi spunea Maria Domnului ei.

Te rog, Doamne, fă-mă să-Ţi înţeleg cuvintele, deschide crinul înţelepciunii Tale în ochii mei. Te rog, Doamne! Te rog fii viu în mine şi fă-mă pe mine vie în tine! Fii mereu la dreapta mea, ţine-Ţi Mâna pe mâna mea, sprijină-Ţi Fruntea pe fruntea mea, pune inima Ta de Duh Sfant în inima mea! Fii viu în mine şi fă-mă vie pentru totdeauna! Fă-mă să nu te părăsesc niciodată! Fă-mă să trăiesc pentru o mai mare glorificare a Ta! Ce înseamnă cuvintele Tale, Hristoase: „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt.”? Ce înseamnă? Te rog, Doamne, fă-mă să-Ţi înţeleg cuvintele şi fă-mă să trăiesc pentru o mai mare glorificare a Ta!, se ruga ea.

Dacă nu e nimeni în jur faţă de care să-ţi mărturiseşti credinţa, mărturiseşte-ţi-o faţă de Dumnezeu, pentru că fericirea este o rugăciune în faţa unui perete gol. Pentru că statul în genunchi este mult mai confortabil decât statul într-un fotoliu de catifea. Sărăcia e un dar, e bine să fii umil, e okay să suferi în fiecare zi, e okay să ţi se întâmple să nu ai ce mânca seara, să nu ai nimic în afară de El, din cauza sufletului tău. Nu e nimic, dacă nu primim explicaţii, pentru că teologia e doar reflexia revelaţiei aşa cum cerul se oglindeşte într-un râu, iar noi avem nevoie de Hristos. Dacă tu ai nevoie de altceva, atunci nu ai nevoie de ceea ce ai nevoie. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Pentru că prin lumea aceasta cu sufletul făcut din durere, tu trebuie să fii viu aşa cum nimic altceva nu mai este pe pământ. Aceasta era exhortaţia vieţii trăită de Maria. Fericirea fără Domnul e nefericire, pentru că nu-L are pe Domnul. Nefericirea cu Domnul e fericire, pentru că Îl are pe Domnul. Nu te teme să plângi, pentru că lacrimile suntem noi, nesfârşite precum stelele, nu te teme de durere, pentru că durerea ta eşti tu, pentru că durerea ta este bucurie. Nu da înapoi să fii viu, pentru că doar ochii pot vedea lumina desfăcându-se în petale şi doar o inimă poate vedea adevărul. Nu te teme. Nu te teme aşadar. Cât despre moarte, după ce vei fi murit, vei vedea că trăieşti. „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Oricât de multe lacrimi ar fi pe un ochi, o mână bună le poate şterge pe toate dintr-o dată. Durerea nu înseamnă decât ca eşti viu. Aminteşte-ti de cum a fost când te-ai născut. Acum cred că sigur te-am făcut să zâmbeşti. Iar Maria… e aici, priveşte şi ascultă ploaia de afară, gânditoare: „Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.” Dacă vrei iubire mergi la Hristos, căci doar în inima privirii lui vei găsi iubire. Dacă vrei prietenie, mergi la Hristos, căci doar în El vei găsi un Prieten; de ce? Pentru că nici tu nu poţi fi un prieten şi pentru că nici eu nu pot fi. Toate lucrurile acestea şi le spunea Maria în timp ce îşi repeta cuvintele din Evanghelie pe care voia să le înveţe. ‘Şi de întrebi de durere, durerea e o cunună. Iar de va fi să fii martir, - orice formă ar avea acel martiriu în viaţa ta -, să nu-ţi fie frică să fii martir.

‘Eu, eu am un Zid al Plângerii într-un perete al camerei mele. Acolo e.’

Cu cateva zile in urma tovarasa profesor de limba rusa Liuba Steinkowsky, care – dupa cum presupun ca stiti – este o profesoara din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste care a venit aici intr-un schimb de experienta, desi ste o profesoara foarte calificata si preda la liceu si nu la facultate pentru ca programul, initiat de URSS, este focalizat asupra invatamantului liceal, totusi a avur neinspirata idee sa proiecteze filmul Solaris, care desi a fost produs de Mosfilm, este plin pana la refuz de imagistica si simboluri crestine. Eu personal, ca si colega a tovarasei sovietice Steinkowsky, mi-am exprimat o dezaprobare ferma, dar avand in vedere statutul preferential al tovarasei profesor moscovite, decizia dansei a primat. I-am spus oricum, ca e mare pacat ca in Uniunea Sovietica se fac asemenea filme si ca in Republica Socialista Romania niciodata nu li s-ar fi aprobat turnarea. Cat despre tov. Liuba trebuie sa va marturisesc ca am oarecare dubii referitor la sanatatea ideologica a dansei, desi a venit insotita de informatii ireprosabile. Dar, dupa cum v-am mai spus, o suspectez si pe dansa de faptul ca devotamentul dansei pentru PCUS si pentru ideologia noastra in general sa nu fie unul suta la suta. Iarasi, dupa cum stiti, probabil tov. Prof. L. Steinkowsky este evreica. Bineinteles ca lucrul acesta nu conteaza in societatea socialista care face salturi glorioase spre comunism dar suspectez – cum am mai spus –ca dansa, desi nu pare, ar putea sa fie legata de trecutul poporului ei mai mult decat este indicat in acesti zori ai comunismului. In tabara impartim camera si trebuie sa-mi exercit devotamentul fata de Partidul Comunist Român si sa va informez ca am gasit in geanta dansei de voiaj o Biblie evreiasca, care era pusa intr-un saculet in care mai erau doua pietricele a caror destinatie nu am putut-o deduce. Deasemenea gestul tovarasei profesor sovietic de a difuza filmul acela arata inca o data lipsa de discernamant ideologic care parca ar incepe sa ia amploare in URSS; (toate acestea bineinteles in cazul in care aceste indicii sunt autentice si nu o acoperire pentru spionaj in favoarea URSS). Trebuie sa va mai atrag atentia si asupra faptului ca unii elevi au aratat un oarecare interes filmului sovietic, in special doua din elevele despre care fac prezentul raport: Ronaï Roberta si Vladislav Petra. Mai ales acestea doua au comentat filmul aproape in intregime (nu l-au vazut tot pentru ca au ajuns mai tarziu de la o excursie la padure), impreuna cu inca trei elevi dintr-o clasa paralela dintre care unul a venit si mi-a furnizat informatia. Numele celorlalti elevi sunt: Cenusa Octavia si Mic Radu. Elevul care m-a informat e in aceeasi clasa cu ei asa ca ii pot supraveghea destul de bine fara sa fac un prea mare efort personal. In timp probabil ar trebui luate masuri pentru ca vad ca unii dintre elevi au tendinta de a nu fi pe linie, fie ca la unii e doar fronda tinereasca legata de muzica populara in randurile tineretului, in special cea straina sau ca e – ca in cazul elevelor Vladislav si Ronaï o opozitie nedeclarata dar reala in convingerile lor, legata de flagelul misticismului.

Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi. Dar totodată, deşi lucrurile înfăţişate aici au trecut - în acele câteva minute cât domnişoara Vladislav a stat la fereastră – prin sufletul ei, forma în care aceste lucruri sunt prezentate nu este aceeaşi cu cea în care au avut loc cu adevărat. Şi alte lucruri pe care le poţi vedea şi cerceta pe aceste pagini nu au existat niciodată nici altele asemenea lor, dar cronicarul nu ştie dacă poate face ceva în privinţa asta, pentru că zilele sunt rele. Pentru că toate lucrurile care s-au oprit pentru puţin timp în inima Mariei Vladislav sunt trecute prin filtrul cronicarului. Cum s-ar putea altfel? Credeţi oare că mânia lui Ahile Peleianul a fost identică celei puse în hexametri de acel bătrân orb? Filtrul acestei cronici în acelaşi timp reflectă şi refractă imaginea Mariei până când se ajunge la o altă Marie, de data aceasta făcută în întregime din lumină sufletească şi poate mai complexă aşa cum sufletul şi lumina se amestecă uneori, devenind altceva aşa cum se amesteca mâinile noastre, încât nu mai ştim care e a mea şi care este a ta. Exista trei versiuni asupra acestei poveşti, prima fiind sufletul Mariei Vladislav cunoscut doar de Dumnezeu, a doua fiind viaţa Mariei pe care o cunoaşte doar ea însăşi, iar a treia fiind cea conţinută de aceste biete pagini mâzgălite aşa cum crengile şi crenguţele copacilor mâzgălesc cerul, acoperindu-l cu complicate ideograme zgâriate de copii în noroiul zbicit de lângă bălţile de după ploaie, iar dintre aceste trei versiuni nu aveţi acces decât la această stenogramă de sentimente, şi, deşi nici eu nu cunosc cartea scrisă de Dumnezeu despre Petra, nădăjduiesc că Dumnezeu cel îndurător să-mi accepte desenul stângaci ca şi un comentariu la sufletul Mariei, la sufletul Petrei Vladislav. Şi, în plus, la lentila astronomului, cronicarul aici de faţă, - doar un vameş nenorocit - adaugă ochii îngerilor, pentru că Dumnezeu să poată fi văzut şi Petra să poata mărturisi. Cartea aceasta e o carte scrisă în genunchi şi menirea omului este îngenuncherea. Aşa se gândea ea. Iar „Un veac de singurătate” e o carte cinstită, e o Scriptură a liberalismului secolului XIX - cum a fost şi conceputa de Márquez – şi a luptei pentru o libertate neînţeleasă şi a căutării unui Ideal fabricat, plină de eşec în a fi pur şi simplu uman. Deşi e plină de abjecţii, cartea e o oglindă pusă de Márquez şi de Dumnezeu în faţa animalului condamnat la libertate contemporan, urmaşul omului de ieri. Pentru că miza existenţei lui Dumnezeu şi a credinţei în aceasta existență e atât de mare încât omul nici n-o poate vedea, doar Duhul lui Dumnezeu o poate vedea pentru om. Iar oameni vor fi până la sfârșit, sau mai bine zis vor fi şi oameni până la sfârşit, pentru că a fi cu adevărat uman înseamnă a-L avea cu adevărat pe Hristos în tine.

Dar nu se poate să priveşti filmul de animaţie „Maria Mirabela” fără să visezi o clipă la frumosul vis roşu al comunismului. Dar pot oamenii sa devină fluturi? Ce ar răspunde cele două fetiţe la întrebarea aceasta? Dar, mai ales, – se întreba Petra, care este răspunsul lui Hristos? Care e răspunsul? De ce, dacă fantasma comunismului e fermecătoare asemenea unui vis visat de un copilaş de şapte ani, de ce, de ce oamenii nu devin niciodată fluturi? De ce nu ne e dat să devenim fluturi, se gândea Petra în timp ce ploaia îi răcorea ochii picăturile ei stropindu-i faţa prin fereastra pe care tocmai o deschisese. Cântecul care de-abia începuse hârâia la radio dar Petra nu-l mai auzea. De ce? Şi de ce sunt stelele doar nişte scântei născute din flăcările unui foc de tabără ridicat înaintea de plecarea acasă? „Cântec De Pionier (Partidului): Purtăm cravate roşii/ În frunte-avem insigne/ Suntem noi, pionierii/ Republica de mâine// Cu steagul roşu-n suflet/ Partidul în privire/ Oţel ne curge-n vine/ Şi codrul şi-al lui foşnet// În inimi Idealul/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua roșie, sacră/ A Cârmei înţelepte// Scutieri Domniei Tale/ Îţi suntem noi armata/ Conducător al nostru/ Tovarăş Nicolae.” Oamenii nu pot sa devină fluturi. Doar copiii pot crede asta.

Petra îşi duse mana în dreptul feţei şi-şi apăsă ochii şi sprâncenele cu degetele. Parcă se trezise dintr-o transă. Îşi luă degetele de pe pleoape şi privi ploaia care cădea în faţa ei, dincolo de fereastra deschisă, le auzi pe fete ţipând şi râzând şi auzi hârâitul radioului. Era înapoi. Acum era înapoi. Nu ştia unde fusese, dar acum era iarăşi prezentă. Da, muzică străină, dans şi distracţie, gălăgie şi vară şi optâşpe ani, frumoşi de parcă ar fi optâşpe gladiole. Aerul umed îi înconjura faţa şi mâinile şi ploaia purtată de vânt făcea ca toata imaginea de dincolo de fereastră cu bradul acela crescut chiar lângă peretele clădirii şi oglindit laolaltă cu cerul în două băltoace de sub geam să pară o fotografie mişcată. Şi ce spun toate lucrurile vizibile şi invizibile? Ce spun toate? Că va începe ceva în ţara de dincolo de univers. Va începe atât de curând încât deja se aude muzica nesfârşită a cerului.

‘Dar cel mai înspăimântător lucru de pe pământ este un frigider gol. Cel mai groaznic lucru de pe pământ este un frigider gol, însă cel mai frumos lucru nu e unul plin. Şi în zilele noastre de astăzi copiii noștri flămânzi omagiază conducătorii iluminaţi şi slujitorii lor sătui. Un stadion întreg de pionieri nevinovaţi adorând Imaginea,’ se gândea Petra, stând la fereastră. „Cântec de pionier (Odă): Purtăm cravate roşii/ In frunte-avem insigne/ Suntem noi pionierii/ Republica de mâine// Cu steagul roşu-n suflet/ Iubit Partid în inimi/ Oţel ne curge-n vine/ Şi codrul şi-al lui foşnet// Purtăm în ochi Ideea/ Acelei lumi mai drepte/ Sub steaua roşie, sacră/ Cu marginile drepte// E-al României fiul/ Ne-ndrumă El spre-un Mâine/ Mai bun, mai drept sub steagul/ De purpură-n lumine// El e imboldul nostru/ Să ne-avântăm spre stele/ Aici sub ceru-albastru/ Tovarăș Nicolae.” Şi desigur, profeţii Imaginii. Constantin Noica – sus pe munte - scriind teologia naţională a poporului Imaginii. Iar jos în vale, toţi ceilalţi. Însă noi suntem flămânzi, suntem atât de flămânzi şi de slabi şi ne târâm pe-aici ca nişte câini, unii gudurându-ne, alții tremurând. Aici secretarul general, voievodul Nicolae din Scornicești, înconjurat de soboarele de boieri şi boiernaşi, l-a înlocuit prin părţile noastre pe Mesia. El a venit şi ne-a spus cum să trăim, unde să locuim, ce să gândim, cât şi ce să mâncăm şi probabil el ne va spune când să murim. El este dumnezeul nostru înconjurat din toate părțile ca de nişte soboare de îngeri, înconjurat de slujitori devotaţi care şi-ar vinde şi mamele şi tații, şi frații şi surorile pentru o ciorbă din ciolan. Icoanele geniului său, Imaginea sa e în fiecare hală de fabrică, în fiecare cameră de interogatorii a Securității, Portretul său e agăţat în perete în fiecare magazin fără marfă, e purtat pe brațe la fiecare zi de 1 Mai si 23 August, patronează fiecare uzină sau fabrică din Republica Socialistă România, fiecare clădire publică a statului, fiecare sediu al CEC-ului, fiecare ședință UTC, fiecare clasă de liceu, fiecare grupă de şoimi ai patriei, fiecare sală de maternitate şi fiecare ghişeu de pensii şi trecerea vremii va aşeza Portretul în iconostasul fiecărei biserici pentru că el este domnul şi dumnezeul nostru, realitatea ce ne înconjoară e toată creată de el şi de îngerii săi şi el ne cere acest post care durează deja de ani de zile şi el e Părintele nostru, el este glorioasa continuare a domnitorilor noştri pământeni, Neagoe Basarab i-a prefigurat înţelepciunea, Stefan cel Mare i-a prefigurat dragostea pentru popor, Iancu de Hunedoara i-a anticipat lupta neobosita recunoscută în afara ţărişoarei noastre, Mircea cel Mare i-a anticipat dragostea pentru ţară. În el se regăsesc Alexandru Ioan Cuza şi Bălcescu, Horea şi Avram Iancu. Traian şi Decebal şi sunt doar precursori, iar adevăratul său corespondent – şi acela umbrit de zorii noii aurore roşii şi tricolore – nu e altul decât Pericle atenianul, Pericle din Atena, antecesor al lui Nicolae dacoromânul, Nicolae din București, iar noi parcă nu putem face nimic, suntem atât de neputincioşi şi slăbiţi, de parcă am fi în mijlocul unui vis urât, îngroziţi şi gata să strigăm, dacă am crede cu adevărat că e cineva care să ne chiar audă, şi toate astea înainte să ne trezească Radiojurnalul şi să ne spună că soarele e iarăşi deasupra lumii noi proiectate de această fiinţa perfectă, Tovarăşul, care fără îndoială că nu peste multă vreme se va autosanctifica. Pentru că doar copiii pot crede în comunism. Iar tu, şi dacă îţi este pusă ţeava pistolului la tâmplă sau ai opt baionete de de arme Kalaşnikov ce tocmai au fost armate îndreptate spre tine, să ştii că Hristos te poate şi învia.

Privea cubul multicolor de plastic pe care îl ţinea între degetele ei finuţe. O cruce greceasca roșie pe un fond galben. Arăta întrutotul vechilor picturi de manuscris creştin din Irlanda veche. Poate galbenul era un pic diferit de galbenul cald şi stins dar totuși atât de viu din vechile evanghelii pictate de creştinii celţi ai primului mileniu din Armagh, Kells, Durrow, insula Iona, Lindisfarne. Oameni care pictau cu aur. Şi faţa cubului strălucea în faţa ei asemeni unei miniaturi de manuscris, asemeni unei cruci greceşti pe o pagina îngălbenită zugrăvite cu vin gros şi aur amestecate cu ulei de măslin, tămâie şi răşina. Plasticul cubului Rubik strălucea în lumina furtunii de afară, faţa sa păstrând parcă imanent Evanghelia asemeni tuturor vestigiilor aflate în vitrinele muzeelor ori pe rafturile colecţionarilor sau încă îngropate în ţărâna care îngroapă totul pentru că țărâna e mantia timpului, toate vestigiile rămase de la alţi oameni, diferiţi dar cu acelaşi vis şi cu aceeaşi dorinţă: Hristos. Mărturii tăcute rămase în urma drumurilor şi vieţilor apostolilor. Petra ținea în mână un crucifix pictat în arhitectura tridimensională de plastic a cubului ei Rubik. Așadar, dacă tu vrei să vezi sufletul absolventei de liceu Vladislav Petra, trebuie să poţi spune asemeni apologetului: „Cred pentru că este imposibil.”

Cuvintele spuse în lumina lichidă a unui vis al nopţii. Cineva parcă mă pusese într-o pictură pe sticlă la picioarele Tale, Doamne. Mergeam printr-un deşert îngheţat care se afla în interiorul unei lacrimi până când am ajuns în faţa unei picturi pe sticlă ce se întindea până la nori. Cineva m-a luat de mână şi am intrat în icoană până la picioarele tale, Doamne. Eram într-un tablou naiv care era reprodus pe un plic expediat din Împărăția Cerurilor, o scrisoare pe care o ţineam în mâini. Tu ai spus: ‘Marie!’, iar eu am spus: ‘Da, Doamne!” Tu ai spus: ‘Petra!’, şi eu am spus: ‘Iată-mă!’ Deasupra dealurilor acoperite de pădure în văzduhul din tabloul acela era acel pic de lumină făcută din aer incandescent de care aveam nevoie şi în ţărâna Ierusalimului era plin de stele incandescente cu şase colţuri căzute din constelaţii dintre care unele se sparseră când se izbiseră de pământ şi în cer strălucea Elohim ca un Maghen David uriaş şi galben şi erai Tu şi scăpărai asemeni scânteilor transparente ale şuvoaielor de munte izbite de stânci, erai Tu şi era sfinţenia Ta şi erai alb ca sudura şi în piept aveai o stea galbenă. Am privit în privirea Ta şi în ochii Tai am văzut două Maghen David făcute din sfinţenie în lumina ochilor Tăi. YHWH se coborâse până jos la pământuri, către noi cei din adâncuri. El se arătase ca o stea mare, galbenă în șase colțuri care se afla în văzduhul de deasupra câmpului de lângă dealul pogromului, între norii întunecați învălmășiți pe cer si praful Iudeii. În depărtare, la orizonturi, unde munţii pitici cu fâşia îngustă de cer senin, cerul fierbea ca tăciunele alb. Norii se întindeau până departe, coborâţi până la câţiva centimetri deasupra pământului. În rest arătai la fel de flămând şi singur ca şi mine şi erai înţepenit acolo în piroane de parcă ai fi fost legat pentru veşnicie şi sfinţenia Ta te învelea asemeni unei mantii de lacrimi şi eu te priveam, şi puţin mai încolo erau şi ucenicii şi te priveau şi femeile care priveau de departe printre care erau Maria Magdalena, Maria mama lui Iacov cel mic şi a lui Iose şi Salome şi Tu erai plin de sânge şi sufletul îţi era plin de lacrimi şi pe cap aveai o cunună împletită din sârmă ghimpată, atât de oţeloasă încât le-a crestat degetele chiar şi celor ce-au răsucit-o. Şi eu n-am putut spune nimic şi atunci şi Tu ai tăcut. I-am spus doar soldatului cu sabie şi suliţă care aştepta probabil ca Tu să mori, i-am spus: ‘Ia-i ţăranului satul, şi miliţianului casca, ia-mi mie tot ceea ce zici că oricum nu este şi privește ce rămâne.’ Nu mi-a răspuns. Doar a scuipat într-o parte, uitându-se pe cerul negru şi înnorat prin care soarele strălucea asemeni unui far de locomotivă asudată pâlpâind dimineaţa prin ceaţă. Din mâinile şi picioarele Tale se prelingea sânge pe lemnul gri deschis al crucii curgând prin praf şi oprindu-se peste fila unui sul al Scripturii care se afla deschis sub cruce, nepătându-l, ci doar înlocuind literele negre de tuş cu litere roşii de sânge. Şi aproape era un turn de pază făcut din drugi şi scânduri, acoperit cu tablă. Dar stând acolo cu ochii închişi şi fruntea proptită în praful muiat în sângele Tău mi-am amintit un tablou pe care aproape îl uitasem zugrăvit cu lumina şi durere, un tablou atât de bun încât e unic, încât parcă putem spune că Rembrandt nu l-a făcut cu adevărat decât pe acesta, ca şi cum am putea spune că Rembrandt nu este autorul decât al unui singur tablou,pentru că e prea bun, dacă nu punem la socoteală portretele de bătrâni şi evrei pe care le-a pictat Îngerul Domnului. „Întoarcerea fiului risipitor”, ultima sa pânză în care şi-a imprimat sufletul îngenuncheat în faţa Ta la picioarele albe ale Saskiei. Şi apoi Te-am privit şi frica din mine s-a risipit asemeni unui abur de primăvară risipit de vânt şi Te-am privit şi am văzut ce minunat ești, Cel pe care îl cunosc şi cerșetorii, Cel al cărui Chip nu poate fi uitat de îngeri şi de cei ca ei. Şi acel cineva mi-a spus: ‘Teologic vorbind, cei aproximativ şase milioane de evrei care au murit în Holocaust nu au murit pentru că Isus a fost răstignit acum aproape două mii de ani, ci Hristos a murit pe crucea de pe dealul Golgota, pentru că şase milioane de evrei au fost martirizaţi în Holocaust.’ Eu m-am gândit: ‘Desigur!’ şi în mintea mea se învălmăşiră trei pagini de argumentaţie teologică să lămurească înţelesul cuvintelor spuse de unul din aceşti serafimi, care să demonstreze adevărul Adevărului Tău. Mărturisire pentru neştiutori, exhortaţie pentru ucenici, silogisme pentru filozofii Bisericii, interpretări teologice pentru slujitorii Tăi, comentarii ale Scripturii pentru rabinii Tăi, plâns, sac şi cenuşa pentru frumuseţea Ta nemeritată de mine. Plâns, mult plâns. Dar am tăcut, cum ai tăcut şi Tu în timp ce străluceai asemeni smirnei picurată pe ochii mirelui şi miresei. Și, dincolo de Tine se întindeau buncărele acoperite de tancuri. Dar ăla era alt vis. Şi atunci ţi-am spus: ‘Eu sunt Maria!’ M-am gândit la cuvintele îngerului şi mi-am spus: ‘Desigur. Nu a murit o treime din Israel, pentru că ar fi vinovați pentru deicid, ci Hristos a murit pentru că nu se putea salva altfel nimic din lume, lumea asta civilizată în care mor milioane de oameni într-un război, în care oameni nevinovați sunt gazaţi şi arşi. De asta a murit și înviat Hristos. Pentru ca într-o zi să nu mai fie profeți ca Nietzsche sau Marx şi să nu se mai construiască lagăre de exterminare ori de muncă forţată şi să nu mai moară nimeni.’ Așa mi-am explicat eu cuvintele îngerului şi în visul meu am visat că Tu să-mi spui şi mie: ‘Nu eşti departe de împărăţia cerurilor.’ Ăsta a fost visul meu. Şi ştii, Hristoase, ce mi se pare extraordinar? Că aşa cum stai acum cu faţa zdrobită si însângerat cum ciorchinele de struguri, urmând a muri executat prin răstignire ca la sat, nimeni dintre noi ce te privim nu putem prevedea ce impact vei avea Tu asupra lumii şi asupra noastră. Tu eşti ca o flacără de la care se aprind candelele care sunt sufletele noastre. Chiar dacă nu ai fi făcut lumina aşa cum faci Tu lumina decât într-un singur om, în mine sau în altul, tot ai fi făcut mai mult decât oricine altcineva care a existat sau nu a existat vreodată, Tu – Dumnezeul încununat cu o cunună de sârmă ghimpată. Şi cununa Ta era de sârmă ghimpată din loc în loc cu câte patru ghimpi curbaţi, sârma pe care au luat-o din gardurile duble cu turnuri de pază la colţuri, din gardul Sighetului. Dar nici un rug ridicat vreodată pe undeva de om în lumea asta nu a putut carboniza sufletul nici o celula în nici o închisoare şi nici un lanţ ruginit nu au reuşit vreodată să lege sufletul de zid, nici o armă nu a putut arunca din văzduh aripile sufletului, nici o cizmă nu a putut vreodată zdrobi chipul lui Hristos în noi. Iar văzduhul din jurul meu era galben ca mierea, însă într-un galben parcă developat în tuş sepia şi atunci am dus mâna streaşină la ochi şi am privit spre Ierusalim, înspre Templul Tău, - cel asemeni unui fagure cu miere, cu stelele Maghen David făcute din intersectarea în plan bidimensional a mâinilor ridicate de evrei la rugăciune, cu scuturile lui David pline de Elohim, Cel care l-a făcut pe Adam şi apoi şi-a ascuns Faţa şi apoi Adam sau fiul lui Adam a orbit. Acolo, la Templu – în pridvorul lui Solomon nişte preoţi ai Stăpânului împreună cu nişte cărturari încercau să vindece un om care spunea că nu există YHWH. Unul din învățații Legii i-a spus acelui om: ‘ A fi evreu e în primul rând un ceva teologic.’ Pe urmă sufletul meu s-a întors dinspre Templu şi Te-am privit şi m-am gândit că nu Te înțeleg şi m-am gândit că nimeni nu Te înțelege.

Communist Blues solo. Cuvintele lui Paravicino în clipe de deznădejde, amintindu-şi visurile copilăriei. Dar pământul din sufletul omului e adeseori plin de deznădejde. Când eşti sărac şi trebuie să te zbaţi si să speri şi nu vrei să calci peste nimeni când vezi că nu mai ai nici o șansă, când cei cu privirile mulţumite şi poleite cu aur, când îi vezi râzând de tine şi de ultima ta nădejde, pentru că eşti nenorocit şi sărac, şi nici măcar nu visezi la halucinaţia a o treime din planetă: la REVOLUŢIE, la o Revoluţie salvatoare care să smulgă sufletul nostru şi al părinţilor şi copiilor noștri din boturile de rechin ale capitalului şi din degetele încârligate ale stăpânilor, iar nouă – robilor lui Dumnezeu şi sclavilor omului – să ne pună o stea în mâini, să o desprindă din cer şi să ne o aşeze în palme, o stea de pâine strălucitoare, luminoasă şi caldă. O Revoluţie care să redea demnitatea celor striviţi în picioare şi să ne facă oameni pe cei care nu suntem oameni pentru că cei care sunt astăzi pe pământ mult mai mult decât poate fi un om, aşa hotărăsc în fiecare dimineață, băga-i-aş în pizda mă-sii. Visul ce spune acum, dacă Revoluţia comunistă nu l-ar fi renegat pe Dumnezeu, ar fi fost ceva sfânt de la Dumnezeu şi ar fi intrat în tradiţia catolică şi în tradiţia bisericii universale, asemeni comunismului lui Ioan Botezătorul, asemeni comunismului Evangheliei Domnului Isus Hristos şi al bisericii de început a apostolilor, asemeni comunismului catolic al lui Francisc de Asissi, asemeni comunităţii puritane de început din Noua Anglie. Spun asta pentru că văd cum lumea făcută de bani îmi fură sufletul. Văd cum mă transform într-unul din oamenii ăştia singuri cu ochii înconjurați de agitatele deşerturi ale lacrimilor neplânse, spulberate de furtună şi singurătate. Atunci comunismul ar fi fost creștinism pur, ar fi fost o reformă adevărată în cadrul Bisericii. Iar eu, cronicarul sentimentelor Petrei şi gravorul unei comunităţi care a încetat să mai fie o comunitate şi al rămăşiţelor şi vestigiilor altor lumi care aproape s-au stins şi până la urma vor dispărea aproape în întregime în aceste pământuri, eu… eu trebuie să trăiesc cuvintele pe care le-a spus Elochim Yeshua când m-a făcut şi trebuie să fiu un artist adevărat în pământul acesta, pentru că astăzi în România artiştii adevărați într-o zi mănâncă ciorba şi în alta pâinea. Acestea sunt cuvintele cronicarului în faţa sărăciei, umilinţei şi durerii, lucruri care le are în comun cu eleva Vladislav şi cu toţi oamenii pe care îi cunoaşte. Dar trebuie să lupți, Paravicino, pentru că eşti metal lichid în flăcări, pentru ca eşti țărână care va deveni o cărămidă în Zidul Plângerii, pentru că şi tu eşti un ostaş al crucii lui Hristos, pentru că azi noapte ai visat că ţineai în mâini perfecţiunea unei săbii ninja, pentru ca eşti un soldat şi pentru că Scriptura este arma ta, pentru că arhanghelul îţi spune că ăsta e destinul tău şi pentru că serafimii îţi spun că vremurile trecute le sunt recunoscătoare artiștilor. Acesta a fost unul din momentele de deznădejde ale unui om necăjit… Blues solo. „Rachem. Rachem na Hashem elokeinu, rachem. Al Yisrael amecha, rachem. V’al Yerushalayim irecha, rachem.” Rachem, Yeshua.

Răspunsul a fost. „De aceea vă spun: Nu vă îngrijorați pentru viaţa voastră, gândindu-vă ce veţi mânca sau ce veţi bea; nici pentru trupul vostru, gândindu-vă cu ce vă veţi îmbrăca.” Amin. Omul nu poate crea binele, îl poate doar primi. Cât despre mine, pe mine numai Mesia mă ţine în viață. Pe tine cine te ţine? În rest, când vei fi şi tu sărac, vei înţelege şi vei preţui ce înseamnă frumuseţea unui vis. Las palabras de Paravicino, escritor. Cuvintele lui Paravicino, amintindu-şi utopiile copilăriei într-un moment de deznădejde ce îi înconjurau sufletul asemeni unor gratii sau asemeni unui clinchet de chitară. Acum deznădejdea s-a sfârşit. Acum e lumină şi inima e acoperită de zăpadă curată. Sufletul lui Paravicino e nins şi înconjurat de cerul îmbibat de zăpadă şi de Dumnezeul care a făcut cerurile, Cel care a făcut sufletele. Unul din momentele de deznădejde ale unui om necăjit, sărac şi nenorocit.

Roberta, pe care Petra o auzi trântindu-se la loc pe pat, începu să cânte în românește – era doar pe jumătate unguroaică – în acelaşi timp cu cântecul de la radio:

- „Ş-am fost să mă duc la târg,/ Ş-am fost să mă duc la târg,/ Foaie verde de bancnotă,/ Foaie verde de bancnotă,/ Da’ pe fete nu le cumperi,/ Da’ pe fete nu le cumperi,/ Ci pe fete le tocmeşti,/ Ci pe fete le tocmeşti,/ Să le iei să nu le laşi,/ Să le iei să nu le laşi!/ Când fata îţi e frumoasă/ Când fata îţi e frumoasă,/ Îţi faci masă, îţi faci casă./ Când fata îţi e frumoasă,/ Când fata îţi e frumoasă,/ Eşti în sân la Dumnezău,/ Eşti în sân la Dumnezău!/ Ascultă ce îţi zic eu,/ Ascultă ce îţi zic eu:/ Fata cu suflet frumos,/ Fata cu suflet frumos,/ Zâmbet lin şi drăgăstos,/ Zâmbet lin şi drăgăstos,/ Este înger aici gios,/ Este înger aici gios/ Şi de încă n-ai aflat/ Şi de încă n-ai aflat,/ Fata-i pentru dezmierdat,/ Fata-i pentru dezmierdat./ Ş-am fost de m-am dus la târg,/ Ş-am fost de m-am dus la târg,/ Când dau buzele în pârg,/ Când dau buzele în pârg/ Şi când ardî stelele,/ Şi când ardî stelele,/ Buze roșii de domniţe,/ Buze roșii de domniţe, mă,/ Ş-am fost de m-am dus la târg,/ Ş-am fost de m-am dus la târg,/Ş-am fost de m-am dus la târgî,/ Ş-am fost de m-am dus la târgî,/ Sus pă munte unde-s fete,/ Şi inima-i repede.”

Omul e un aisberg. Eu sunt şi eu un aisberg, cu cea mai mare parte din suflet ascunsă în Dumnezeu, se gândea Maria, cea a cărei frumuseţe demonstra existenţa lui Dumnezeu. Şi există momente când îţi sprijineşti fruntea de podea şi nu mai gândeşti nimic şi sufletul tău sărat îţi curge din ochi umplându-ți faţa cu lacrimi. Şi există momente când inima ta se transformă într-o prezenţă de lumină şi există momente când peste oceanul sufletului se revarsă stelele şi albul presărat al galaxiei răsfrângându-se în gheţurile sentimentelor cele mai curate şi în ţipetele delfinilor şi balenelor polare. Iar motivul pentru care mie şi oricărui alt om ne este atât de greu să ne rugăm e pentru că trebuie să călcăm într-o lume pe care nu am văzut-o niciodată. Pentru că un delfin care înoată printre gheţari crede că întreg universul e alcătuit din gheţari care gravitează unul în jurul altuia grupaţi în sisteme solare şi galaxii. Iar noi când privim tavanul credem că ştim şi ce se află dincolo de el. Şi şi omul trăieşte ca o vită care nu ştie de ce trăieşte. Aproape întotdeauna. Și eu, Paravicino, vreau să fiu un talmid al memoriei ruinelor comunității omului. Atâta timp cât va fi un frate al meu care va flămânzi pe pământul acesta şi eu voi flămânzi. Atâta timp cât fratele meu din Africa va fi sărac şi eu voi fi sărac. Atâta timp cât copiii din India vor muri de boli complet eradicate de civilizaţie şi eu voi muri. Oricât ar fi cântecul meu de bun sau de prost, țineți-vă banii în portofel. Cântecul meu va fi plătit cu alinări şi zâmbete. Ăsta-s eu. Şi ăsta e pământul. Şi când voi pleca voi şti că viaţa mea a avut sens unic. Aşa că arunc bancnotele tale din mâna mea şi apuc mâna lui Elocheinu.

Iar în celălalt vis sclipeau gri tancurile pe care se aflau îngeri stând sus la mitraliere şi pe turelele kaki. Şi aripile lor erau în același timp făcute din pene uriaşe de porumbel alb şi din pene uriaşe de lumină. Petra se plimba prin unitate şi vedea toată puterea lui Dumnezeu şi vedea teii care înconjurau unitatea arzând şi nemistuindu-se. Şi l-a văzut şi pe îngerul ei stând pe un tanc şi cântând la chitară şi aripa lui se întâlnea sus pe peretele templului cu aripa heruvimului. Aici nu era sânge sacru scurs pe pământ, nu erau piroane care au străpuns sute de alte mâini înainte şi nu era cununa de sârmă ghimpată. Aici Dumnezeu era puternic asemeni unui cub de cristal invizibil în care se agrega universul. Iar Mihai, Mihai nu era aici nici el. Mihai era la el acasă citind Commedia lui Dante Aligheri, iar inima lui era ca inima unui frigider băgat la sursă. Sufletul lui era un frigider Arctic.

Și dincolo de fereastra deschisă ploaia se transforma treptat în furtună, vântul fluturând frunzişul copacilor de lângă cabana taberei şi respiraţia furtunii şi picurii incandescenţi de ploaie răvăşind privirea ei. Sufletul ei era afară în furtuna sălbatică şi frumoasă. Ploaia se auzea asemeni unei muzici, o muzică a naturii pe care nici un om nu o interpretase în oraşele noi ale comunismului şi nici un om nu o auzise. O muzică în care cântă pământul, în care cântă muntele cu pietre şi ape repezi ca ochii, în care cântă picăturile de ploaie ce ţi se prind în ochi când eşti trist şi singur în marea agitată de oameni. Ploaia era o muzică, ploaia era un cântec pe care nimeni nu l-a mai auzit înainte şi pe care nimeni nu-l va mai auzi după aceea. Furtuna e o mână neagră şi mlădioasă de femeie neagră şi mlădioasă care cântă la sufletul tău; pentru că Africa e cea care cântă la sufletul tău, îl izbește cu palmele şi sufletul tău e un cântec duruind de furtună. Pentru că, oricât ar putea părea de greu de înţeles, toţi suntem negri. Pentru că universul e Africa si pentru că Dumnezeu e negru. Pentru ca toţi suntem ce sunt cei mai săraci fraţi ai noştri şi pentru că Dumnezeu este ce sunt cei mai obidiţi copii ai Săi. Şi pentru că am făcut naveta împreună. Ploaia era un cântec. Duruitul continuu al ploii era un cântec. Ploaia e un cântec îngânat de o fată cu ochi frumoşi asemeni vitraliilor vechi de 1000 de ani. Ploaia ce se oprea în ochii întunecaţi ai Mariei era un râu de apă şi pietre. Era lumină materializată în picuri când tot ce ai nevoie e o picătură de lumină. Furtuna devenea tot mai agitată si Petra se gândea că în curând va trebui să închidă fereastra, dar voia să mai stea puţin în faţa vântului rece în acest august şi să se lase stropită de picăturile transparente de cer. Ploaia era o fată cu ochi asemeni vitraliilor şi mâinile Mariei erau ţinute în rugăciune de sârma ghimpată care fusese pusă cu mii de ani în urma pe fruntea şi părul lui Hristos, însângerându-Le.

Eleva Vladislav este cea mai periculoasa dintre toate elementele nesanatoase prezente in tabara. A primit o educatie extrem de defectuoasa in spiritul misticismului. Cu elemente de genul elevei Vladislav trebuie sa luptam in primul rand pentru a inlatura orice ramasite ale obstacolelor reactiunii care mai stau in fata glorioasei lupte socialiste si pentru a putea dupa cum spune Tovarasul sa incepem comunismul incepand cu anul 2000. Si cand clasa muncitoare laolalta cu taranii si intelectialii infratiti cu masa proletariatului vor invinge marea lupta pe intregul pamant nimic nu va mai sta in calea fericirii. Eleva Vladislav trebuie sa inteleaga cauza noastra - lupta pentru o lume mai buna, o lume noua facuta de omul nou si pentru omul nou - sau sa fie convinsa prin orice mijloace sa inteleaga. Personal sunt de parere ca reeducarea anilor 50 si prima jumatate a anilor 60 a dat roade si este o metoda viabila pentru cauza fericirii comunismului.

Aceasta e o carte scrisă în genunchi. Doamne, Tu ai vorbit. Ce mai poate spune omul?

Portret de fată în uniformă albastră. Aceasta este o carte scrisa în genunchi, în momentele de glorie când Elohim ne învinge, atunci când Eloah este mai puternic decât inimile noastre.

Aceasta carte este imaginea unei fete stând în fereastră în luna august a anului 87 sau 88. Atât timp a trecut de atunci, nu? Aceste pagini, ca atâtea altele, sunt ideograma unei lacrimi. Doar o fată care stă în dreptul ferestrei privind furtuna de august plina de lacrimi din cerul zbuciumat asemeni sufletului unui copil pălmuit de un părinte beat mort.

Petra stă în fereastră purtând uniforma pentru ultima oară, cu bentița albă peste părul şaten, uniforma făcând-o să pară ca o muncitoare din Uniunea Sovietică sau studentă din Republica Populară. Aici, în imaginea aceasta, Petra e tânără atât timp cât vor rezista aceste pagini spre deosebire de Petra cea reală căreia timpul îi va brăzda obrajii, îi va încreți fruntea, îi va zbârci buzele, îi va însingura sufetul şi îi va gârbovi spinarea cum ne va face tuturor.

Chiar şi în amintirile noastre în Petra se vor amesteca alte Petre împreuna cu alte chipuri şi suflete până când acele amintiri vor deveni cu totul altceva, ceva evanescent şi înşelător asemeni propriei noastre vieți.

„Dar Eu vă spun: Să nu vă împotriviţi celui care vă face rău; ci, oricui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt.”

Doar o fată stând în fereastra deschisă cu un cub Rubik între degete, uitat acolo la fel cum uitase şi de ea însăși în faţa furtunii frumoase asemeni lacrimilor de om.

Gânduri în linogravuri înfăţişate asemeni unui clasor de colite, asemeni unor icoane pe sticla pictate într-o alta lume de copiii cu handicap de la Spitalul nr. 2, spitalul îngerilor. Sufletul Petrei e asemeni unui caleidoscop de cioburi albastre, albe, indigo, lila.

Pe patul metalic de tabără o pagină a Bibliei este şifonată de picuri de ploaie când citise Biblia în ploaia din câmp sau fulgi de zăpadă de când îngenunchease în zăpadă. Dar fiindcă veni vorba, în filmul „Maria Mirabela”, când Mirabela cu basca roşie se așează pe minge nu e alegoria naivă a comunismului aşezat pe Pământ? Iar pe mingea respectivă nu sunt două dâre, una roşie, una aurie, iar cea roşie nu pare să învingă? Iar steagul, steagul roşu ce este oare?

Tristan.

Gabriel Mager

 

murdărie

 


la televizor anunțau zilnic

sfârșitul lumii

unghiile mele erau mai lungi

ca ale fetelor

de care mă îndrăgosteam

cunoșteam regulile simple

ale obiectelor ascuțite

părinții n-au băgat de seamă

la televizor anunțau zilnic

sfârșitul lumii

eram tânăr

și-mi lăsam unghiile să crească

eram tânăr

și aveam sub unghii murdărie

la televizor anunțau zilnic

sfârșitul lumii

când m-am îndrăgostit

de-o fată care avea unghiile

la fel de mari ca ale mele

ne plimbam ținându-ne de mâini

în grădini cumplite

cu flori înflorind pentru sine

noaptea își dezvăluia inimilor noastre

planurile secrete -

și luna - de când am început

s-o numim astfel?

a fost odată un război

și au urmat alte războaie

să fii tânăr nu era de-ajuns

ne plimbam ținându-ne de mâini

îngeri - fără sex ca sinuciderea -

ne ieșeau în cale

discutând în contradictoriu

despre locul exact al paradisului

a fost odată un război

și au urmat alte războaie

să iubești nu era de-ajuns

treceam prin fața lupanarelor

cu nume de sfinți

și spuneam o rugăciune

pentru lumea care se va sfârși

pe locul unei crime

am scris scrisori de adio

evitându-ne privirile

iar vântul le-a împrăștiat

prin mahalale în care diminețile

nu ajung la toți

unde săracii își trec

pâinea severă unul altuia

la televizor anunțau zilnic

sfârșitul lumii

camera ei era plină

de cutii goale de

medicamente

n-am râs niciodată

ne lua prea mult timp să râdem

ne întrebam ce se va întâmpla cu noi

când lumea nu va mai fi

a fost odată un război

și au urmat alte războaie

dragostea era felul nostru

de-a fi singuri

amândoi aveam sub unghii murdărie

și ne era rușine

 


genocid


pentru că era îndrăgostit,

când umbla pe stradă,

mersul lui era atât de

anevoios și artificial,

încât trecătorilor

li se părea că-și lasă

corpul în urmă.

era un mod foarte incomod

de a umbla pe stradă.

mai ales dacă voiai să ajungi undeva.

dar el era singur și neiubit.

rareori i se întâmpla

să trebuiască să ajungă undeva.

era un om fără destinație,

ca toți îndrăgostiții.

iubea, pur și simplu.

așa cum florile înfloresc.

nimeni n-a întrebat

florile de ce înfloresc.

nici pe el nimeni

nu l-a întrebat de ce iubește.

deși a fost mereu singur și neiubit,

nu știa ce înseamnă să fii singur și neiubit,

până când a întâlnit-o pe ea,

care era iubită de toți si niciodată singură.

pentru că erau

sinucigași, îndrăgostiți, visători -

se întâlneau, în secret,

în canalizare,

și câteodată își spuneau

lucruri pe care apoi le regretau,

dar continuau să se întâlnească,

în secret, în canalizare.

odată,

el i-a arătat colecția sa

de bombe dezamorsate -

voia să le îngroape,

dar nu se putea hotărî

cât de adâncă se cade să fie groapa.

ea era impresionată, i-a promis că îl

va menționa în istoriile ei

despre sfârșitul lumii.

și tot așa.

dar asta nu era important.

pentru că erau

sinucigași, îndrăgostiți, visători -

pentru că erau tineri -

n-au observat dispariția

săracilor din metropolă.

de fapt,

prea puține lucruri erau cunoscute

tinerilor despre săraci -

de unde veneau?

încotro se îndreptau?

trupurile lor uscățive, fără contur,

nimic concret pentru a fi iubit.

era ca și cum nici n-ar fi existat.

 


moartea unui poet


poetul

chiar și-n preajma florilor

se află în pericol;

lipsit de apărare,

el aprinde o țigară

și trage un fum;

și-i dă și îngerului

să tragă un fum;

îngerul examinează țigara,

căutându-i sufletul,

trage un fum -

și încă unul -

și aruncă țigara

pe jumătate fumată,

după care îl ia pe poet cu el;

și când te gândești

că tot ce-a vrut poetul

e să mai tragă un fum.

 


autism


ca doi gemeni siamezi -

singurătatea și cu mine

avem amintiri comune.

 


ce-și spun îndrăgostiții când se întâlnesc


e primăvară în pivnița de sub

casa părintească,

lucrurile așteaptă să fie iubite –

prietena mea îmi citește poezii de iubire

de richard lovelace,

din ce în ce mai mari cicatricele

pe brațele noastre care voiau să cuprindă cerul.

stăm întinși pe dalele reci ale pivniței

și ne facem de râs:

corpurile noastre își confesează neputința

de-a se destăinui unul altuia,

atingerile noastre sunt dezordonate,

ajungem să ni le confundăm,

nu mai știm cine iubește și cine e iubit,

hotărâm că asta-i dragostea.