Poveştiuci pe bune (nr. 43)

Dan Perjovschi

 

Colectiv

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Victor Perdevară

Întâmplări din epicentrul curului


Chur e de fapt o comună mai mare din cantonul Graubunden, am ajuns aici în timpul unei val de căldură specific sfârșitului de iulie. De cum m-am trezit în Austria am sesizat că pot pedala în tricou și pantaloni albaștri de asistentă. Asta după ce acum câteva zile, la începutul lui iunie, fulguia prin pasul Umbrail și dormeam în cort la câteva grade cu plus. În situația dată așteptam, într-un parc central din Chur, până se potolea soarele, cu jurnalul de călătorie aflat pe la final. De când am văzut că drumul mă duce înspre epicentrul curului am ținut să le spun oamenilor un lucru. „Dacă te-ai născut în Chur și ajungi cumva în țara mea să nu te lauzi cu orașul de unde ești”. O tanti paznic-ghid, de la catedrală centrală, o auzit și ea varianta românească a orașului. Mă invită să iau loc la o masă pentru a avea ștampila cerută, nu pe cur, ci pe un pătrățel din caietul de pelerin. Auzind că n-am cazare, îmi întinde o hartă a orașului ce părea a fi făcută de niște mânuțe gingașe. Încercuiește un grup de case desenate naiv ce stăteau pe la finalul peticului de hârtie. Am rugat-o să mai noteze persoana de contact, pentru a avea siguranța că nu deranjez pe vecini cu întrebările și poveștile mele. La discuție a mai asistat o doamnă în vârstă, pe care am întrerupt-o adineauri din poveștile avute cu tanti paznic-ghid. Ieșind împreună din catedrală, văd cum îmi întinde cu discreție o hârtie de 20 de franci, vădit surprins de gestul doamnei, o întreb dacă-i nevoie să mai facă acest gest. Primind acești bani, voia să fie sigură că în următoarele zile voi avea de mâncare. Mai irosesc timpul pe străzile cochete ale orașului și printre terasele cu mâncare și băutură scumpă. Privesc cu coada ochiului la cei care își frângeau gâtul, aduceau capul într-o poziție incomodă pentru a înțelege cuvintele de pe steag – Romania says NO to Fracking. Ignor prețurile și foamea, pentru că în bagaj mirosea, cu căldurile astea mai mult duhnea, a conopidă coaptă pe grătar. Cu două zile înainte am găsit în parcarea unui magazin o pungă albă. Să nu mă întrebați ce căutam în parcarea aia subterană din Davos, dar bine că am ajuns acolo, că altfel improvizam cina și micul dejun. Misterul acelei pungi îl pot deznoda după următoarea deducție. În momentul când marfa a fost descărcată din coș în gura portbagajului s-a strecurat o eroare de navigație. Odată mi-am tăiat buricul degetului mare din cauza unei hippioate ce o venit goală prin bucătăria unui festival. În funcție de situație se produc blocaje, mai sare heblu în mintea ta și apoi rămâi în beznă. Ieri mi-a rămas, pe la fundul plasei, o conopidă pe care am afumat-o pe un grătar public, brânză, pâine și zece franci din partea unuia ce mi-a văzut prânzul. Prin Elveția încă nu mi-am irosit bugetul, cât PIB-ul Somaliei, pe mâncare și băutură și îmi doresc ca treaba să meargă țais în continuare. Vecinul cronicar anunța o ploaie de iunie ce m-a făcut să acționez pragmatic și să las plimbarea de duminică, pornesc în căutarea caselor încercuite cu pix albastru. Din aproape în aproape trec un pod, ca în final să opresc într-o crâșmă cu vorbitoare de limbă portugheză, cu harta pusă pe tejghea se dezbătea poziționarea locuințelor în harta lor mentală. Plec cu o informație și aia confuză, adăpostul e undeva pe stânga. O iau în față pentru câțiva metri și apoi la dreapta, pentru că mă îndreptam spre un alt pas alpin. Luând-o la dreapta, prin spatele unor restaurante, îmi ajunge pe la nas mirosul de ganja ce cobora dintr-un balcon. După o tură dată prin parcare încep să mă gândesc la ultima variantă. Împing mârțoaga până într-un punct de unde se putea vedea o panoramă firavă asupra orașului. Steagul sfâșiat pe jumătate, desenat de vreun boschetar artist, împreună cu gardul decupat dadaist părea a fi locul cu ultimele case de pe hartă. Urc scările, doar până la jumătate, pentru a sta la povești cu o vecină ce tocmai intra în altă curte. Găsesc ușa deschisă larg și cu toate astea sun la sonerie cu mult bun simț. Apare un tânăr ce vorbea la telefon, parcă voia să mă trimită în mama - altfel nu-mi explic motivul pentru care mă ignora de câteva minute. Inițial am crezut că aici locuiește mama pelerinilor, pe hartă mai stătea scris un nume pe care l-am luat drept de femeie. În catedrală mi-a arătat scoica San Jacques, simbolul pelerinilor ce merg spre Santiago de Compostela, pe capul unui sfânt ce stătea pictat în fundul catedralei. Prea mult n-a durat cântărirea mea și s-a ajuns la o concluzie ce n-a putut să fie negociată. Dormitul, în beciul adăpostului, se plătește cu zece franci pe seară dacă ești boschetar, pentru turiști ca mine există alte posibilități mai la vale în oraș. La cuvântul turist am reacționat vehement. Poate vorbesc de nuanțe, dar pe mine nu mă poți eticheta ca pe un consumator al turismului de masă. Recunosc că sunt un hoinar, un vagabond, un călător, pe alocuri un boschetar, un hebereu, teleleu cu mârțoaga prin lume, umblu cu pupăza. Atât cât mi-a permis bunul simț și engleza, i-am explicat că în situația de față mă pot declara un boschetar. Parcă și vecina de adineauri mi-a spus că aici stau cei care n-au bani pentru a închiria o casă, într-un fel sau altul mă înscriam în condițiile lor de primire. Doar dușul, ceaiul și biscuiți Swiss Army au fost moca și sper să rămână așa și la viitoarea vizită. Pescuiesc, după lungi negocieri cu argatul, două numere de telefon de pe warmshowers.org. Mă lovesc de o altă taxă atunci când vreau să folosesc telefonul din adăpost - jumătate de franc pentru un apel. Mulțumesc angajatului pentru faptul că mi-am putut lăsa jegul în adăpostul boschetarilor. Pedalez aiurea pe străzile de la periferie până văd o vitrină de birt afumat, cu litere albe decupate scria Pristina, Kosovo. Aici se deschidea interiorul tipic al speluncilor din Balcani, pereți îngălbeniți de la atâta fum de țigară, mai multe rafturi cu spirtoase, scaunele de plastic odată albe acum erau și ele îngălbenite. Un crâșmar mărunt stătea cu cotul sprijinit pe marginea tejghelei. Pe vremea războiului din Iugoslavia mulți kosowari s-au refugiat în Elveția, Slovenia și prin alte locuri unde s-au văzut la adăpost. Cu o zi înainte, un avocat-pescar mi-a povestit despre valul de imigranți ce au primit azil politic în cantonul Graubunden pe la mijlocul anilor `90. Îmi pune în mână un telefon cu tastele șterse și ecranul alb-negru, după câteva bâlbâieli îi pun aproape contactele cele două posibile gazde. Fata cu numărul doi din listă îmi răspunde cu un "hallou" ce aducea mult cu germana. Încep cu un nesfârșit discurs ce conținea scuzele găsite în limba engleză ca după aceea să prezint situația dezastruoasă în care mă găseam. Încearcă să mă localizeze după reperele date, auzind de kosowo pub râde ca un copil, fără să știe unde-i. Propun să ne vedem în zece minute la gară, închid dialogul cu Brigitte cu o ultimă întrebare. Îmi spune că stație de tren, în germană, e ceva cu bau...bau. Mimez crâșmarului, bau...baul pe care l-am auzit adineauri, și mai fac ciu-ciu-ciu împreună cu trasul semnalului de alarmă. Înțelege repede că nu vreau să trag lanțul de la budă, stând afară în fața vitrinei mi-a explicat direcția așa cum mama a făcut-o în prima zi de școală. Baiul la bau…baul ăsta era faptul că nu arăta ca o gară familiară mie. La Bistrița, satul unde m-am născut, mă obișnuisem cu o sală de așteptare și două peroane. Gara din Chur se sprijinea pe mai multe nivele, iar peroanele erau numerotate cu litere și cifre. Un tânăr, beat ca un trotil, îmi citește cu ochii învăluiți în ceață confuzia de pe fața mea. Vrea să mă ajute să dau un telefon, după ce a citit numele fetei de pe rândul doi mă întreabă dacă-i frumoasă fata. Mai povestim despre gagici, FEMEN și proteste cu țâțe, cocaină, motivul pentru care-i refuzasem berea și nimic mai mult, că o venit Brigitte călare pe calul din spițe. Acum ceva ani o călătorit cu bicicleta, pentru o lună și jumătate, prin România. Acum profesa ca arhitectă, dar nu își amintea de design-ul veceului din spatele casei, de căscioarele tip depozit. Amintirile ei se compuneau din povești cu grătăriști ce fac burta mare, muzică veselă, vechea Dacie, țigani ce vindeau ciuperci și zmeură pe marginea drumului. S-a simțit vinovată că avea un cort și un sac de dormit pentru drumeții extreme, iar țiganii stăteau în corturi improvizate din folie de plastic. Din poveștile avute cu Brigitte am priceput faptul că Elveția nu-i o țară a grătarelor aruncate aiurea prin pădure, pe malul vreunui râu sau în spatele blocului. Aici există grătare publice, iar stiva cu lemne-i oferită de primărie. Tot în aceeași seară, gazda mi-a clarificat o nelămurire găsită în toaletele din Elveția. Restaurantele luate de mine drept toalete publice aveau un triunghi la finalul sulului de hârtie igienică. Am întrebat-o pe Brigitte dacă lumea face un triunghi de fiecare dată când folosește buda din restaurant. Auzind una ca asta a râs copios, ca apoi să-mi lămurească misterul triunghiului. Un sul de hârtie ce începe cu un triunghi îți va spune de fiecare dată că femeia de serviciu o lăsat buda curată. De acum încolo nu mai e nevoie să învăț origami stând pe colacul de la budă. În ultima dimineață m-am trezit îngândurat, trecusem cu bine peste toate nelămuririle avute cu câteva zile înainte, pentru a vedea apoi că îmi pierdusem jurnalul de călătorie, pașaportul de pelerin și caietul cu ștampile. „Cauți un plic din plastic gros cu multe hârtii în el? Ieri l-am găsit pe poteca din colțul străzii, fără să mă uit prin el, am luat o piatră pentru a-l așeza la loc sigur pe stâlpul gardului. Plus că aseară două babe au ridicat curioase unul din colțuri”. Perechea de încălțări franțuzești stătea undeva pe balcon, fără să stau pe gânduri plec cu Brigitte să ridicăm copilul pierdut. Văzându-mă fără șosete în picioare și dispus să merg desculț, a aruncat de pe polița cuierului o pereche de balerini. „Colega mea de cameră are piciorul mare, poartă numărul 43 și cred că o să-ți vină”. Înainte să plec, am fost rugat de Brigitte să verific camera unde am dormit, canapeaua din piele o primise de la bunica ei după ce ultima a fost făcută tăiței de cele două pisici obeze. Verific camera pe burtă, pe dulap, pe scaunele cu perne din burete moale, până mi-am dat seama că hainele îmi sunt pline de praf. Închid ușa mică de plastic din geamul de la bucătărie, o felină cu trambulină sub fund poate să se agațe de clanță și să deschidă toate ușile. Până să ajung aici doar pe la stână am văzut o ușă asemănătoare prin care animala să se poată deplasa dintr-o parte în alta. Îi las un triunghi mare pe ușa camerei lui Brigitte și speranța că o să ne vedem prin Magadascar cu mârțoagele.

 

Adrian Ioan Lupu

 

Distracții în comunism


Într-una din zilele trecute, intrând într-o librărie, am dat peste o carte care se numește „Cărți, filme, muzici și alte distracții din comunism”, volum colectiv coordonat de Dan Lungu și Amelia Gheorghiță. Fiindu-mi imposibil să rezist unei asemenea tentații, după o răsfoire rapidă, am cumpărat-o și m-am întors rapid acasă, unde m-am cufundat cu voluptate în lectură. Din primele pagini, mai exact din „capitolul” Cuvânt-înainte, semnat de Dan Lungu, am aflat, cu o ireparabilă întârziere, cum s-a constituit acest volum. Coordonatorul a lansat un apel de culegere a textelor pe o pagină de Facebook, în scurt timp i-au „fost servite” cam 60 de texte pe tema propusă, a urmat o selecție și gata cartea! Deși sunt „friend” pe facebook cu Dan Lungu și îi urmăresc permanent pagina din același spațiu virtual, n-am avut habar de inițiativă, ceea ce mi-a căzut cam greu, ca să zic așa. Tare aș fi trimis și eu un text pe această temă. Nu știu dacă am ceva talent în ale scrisului, dar amintiri am cu duiumul, har Domnului. Chiar dacă am ratat atât startul, cât și sosirea, am prins cu entuziasm ideea și mă voi strădui să povestesc cum îmi petreceam timpul liber înainte de 1990.

 


Cărți


Fix cu un an înainte de a începe școala, părinții mei s-au hotărât că e cazul să înceapă să mă „alfabetizeze”. Tata a căutat, și până la urmă a găsit, niște caiete vechi cu linii orizontale intersectate de linii oblice, înclinate spre dreapta, care formau niște paralelograme în care eu trebuia să scriu litere. Era o dimineață ploioasă de început de septembrie, iar tata mai avea câteva zile de concediu pe care intenționa să le dedice exclusiv îndrumării primilor pași ai unicului său fiu pe calea buchiilor. M-am plictisit îngrozitor până către prânz, când a sunat telefonul salvator, care reclama prezența „dascălului” la uzina unde lucra, începând chiar de a doua zi. A fost prima și ultima tentativă de acest gen din acel ultim an de „clasă zero” - cum îi zice acum. Chiar de-a doua zi, m-a dus mama din nou la cămin, unde m-am jucat fără griji și fără tentative de școlarizare înainte de vreme. Am învățat să citesc în clasa a I-a, fără nici o pretenție de precocitate. De fapt, clasa a I-a mi s-a părut una dintre cele mai dificile din cei 17 ani de școală pe care i-am acumulat „la bord”. După amieze interminabile de bastonașe, cârlige și alte semne fără rost, desenate anevoios, pe un caiet de „mate”, cu un creion (KOH-I-NOR Made in Tchechoslovakia), ținut de o mânuță nesigură, primite ca temă de la „tovarășa”. Atât mama, cât și tata au un scris de mână caligrafic, o minunăție, cu literele de aceiași înălțime, toate înclinate uniform cu același unghi și considerau că singurul lor copil era musai să îi moștenească. Drept care, când terminam de umplut pagina de caiet regulamentară cu semnele alea prostești și mă pregăteam să ies afară la joacă, venea invariabil întrebarea fatidică: „Ție îți place cum arată tema?” Normal că îmi plăcea, chiar dacă în unele locuri foaia de hârtie se găurise de atâta șters cu radiera! Doar mă străduisem din greu! Părinților nu le plăcea și considerau că nu se cuvine să-i prezint învățătoarei o asemenea lucrare lipsită de orice simț estetic, drept care îmi rupeau foaia fără milă. Lacrimile începeau să-mi curgă atunci instantaneu și plângeam cu sughițuri preț de cel puțin o jumătate din noua pagină cu semne. De regulă, a doua zi la școală, învățătoarea abia dacă își arunca o privire fugară peste pagina mea nenorocită, pentru care suferisem atât! Rezultatul? Am un scris de mână criptografic pe care, uneori, abia îl înțeleg eu. Nu le reproșez nimic părinților mei, îmi voiau binele. Metoda, însă, cred că a fost total ineficienta, de vreme ce nu și-a atins scopul (treizeci de ani mai târziu, am procedat diametral opus cu fiul meu, în sensul că nu l-am hărțuit deloc, nu i-am rupt nici eu, nici soția, nicio foaie din temele pe care le-a primit. Rezultatul a fost identic! „Scrie” într-un alfabet „cuneiform”, ilizibil).

Primele publicații tipărite care mi-au picat în mână (mai bine zis, mi-au fost strecurate prin preajmă de tata, în așa fel încât să dau de ele) au fost benzile desenate cu caracter istoric. Așa am aflat că unii dintre strămoșii noștri au fost geții, conduși de un rege care se numea Dromichetes și care, de viteaz ce era, îl făcuse prizonier pe un conducător macedonean, Lisimachus. Unul dintre supușii lui Dromichetes era atât de puternic încât s-a luptat cu un urs și l-a dovedit cu mâinile goale! Sau de un voievod numit Basarab care a biruit un rege ungur, Carol Robert de Anjou, aruncându-i lui și armatei lui cu bolovani în cap în timp ce trecea printr-o vale îngustă numită Posada. Ori despre un grup de 500 de moldoveni trimiși de domnitorul Alexandru cel Bun ca să lupte alături de Vladislav Iagelo, regele Poloniei (târziu am aflat că era, de fapt, lituanian), cu cavalerii teutoni la Marienburg. Narațiunea era captivantă, desenele erau colorate și suficient de expresive pentru a trezi imaginația copilului care eram atunci. Le citeam și reciteam după care mă duceam în șopronul aflat în prelungirea casei, unde moșu-meu avea un banc de tâmplărie, și îmi meșteream, din două bucăți de lemn și două cuie, o sabie sub formă de cruce cu care mă luptam vitejește cu puhoiul de dușmani imaginari care veniseră să-mi cotropească țara.

Tot cam atunci am găsit, lângă papucii făcuți cu cremă și lustruiți în așteptarea lui moș Nicolae, o carte pe care aveam s-o citesc și s-o recitesc cu pasiune: Legendele Olimpului - Eroii de Alexandru Mitru. Altă rampă de lansare pentru imaginație. Poveștile eroilor ca Heracle, Tezeu, Asclepio, Orfeu, Iason, Ulise, Paris, Ahile, Hector (cum de un căruțaș din vecini, căzut în patima alcoolului, a ajuns să-și boteze unul din cai Hector, rămâne un mister), învrăjbiți de zeii olimpieni ca Zeus, Afrodita, Apollo, Hera, Artemis, m-au fascinat. Și cum ar fi putut fi altfel când citeam acolo că Heracle sau Tezeu puteau birui singuri armate întregi? Căutam de zor dovezi pentru amândoi, ca să stabilesc „care-i mai tare” (același tip de dilemă l-a frământat și pe fiul meu, dar cu alte personaje: Superman sau Spiderman, leul sau tigrul, elefantul sau balena). Au fost și câteva ciudățenii care mi-au dat de gândit încă de atunci. M-am mirat sincer de povestea calului troian: după nouă ani de război să te lași păcălit de un cal de lemn? De ce de un cal de lemn? De ce nu de o rață? La fel și cu legenda lui Prometeu. Cât poate rezista un muritor, în timp ce un păsăroi îi ciugulește ficatul? În fine.

Prin clasa a V-a am început să citesc Robinson Crusoe (îi citeam numele „românește”, la fel ca și pe cel al autorului), tot la îndrumarea tatălui. Venise vremea să citesc „cărți serioase”, să termin cu copilăriile că „de-acum ești mare, nu mai ai cinci ani”. Am început să citesc la ea prin septembrie și am terminat-o în februarie anul următor. M-a plictisit teribil, având în vedere că era „fără dialog și fără poze” (ambele reprezentau un element esențial la vremea aceea, când se punea problema dacă o carte era de citit sau nu).

Prin clasa a VI-a, am surprins într-o pauză un dialog între două colege. Cu una dintre ele stăteam în aceeași bancă. Erau emancipatele clasei. Înalte, cu părul lung, începuseră să le mijească sânii, așa că nu-i de mirare că toți băieții ne guduram pe lângă ele. Și vorbeau fetele de cineva pe care îl chema Scarlet. În ora următoare am întrebat-o pe cea care îmi era colegă de bancă, timid și pe șoptite, cine-i ăla Scarlet. „E ea! Și e din Pe aripile vântului” - a venit răspunsul. Așa deci. Păi cartea (cărțile, că erau două volume din colecția Romanul secolului XX) îmi era la voleu (fotbalul îmi guverna viața la vremea respectivă), o aveam în bibliotecă. Aici trebuie să fac o paranteză: biblioteca din casa părintească avea, atunci, patru rafturi: două, cele de sus, cu beletristică, și două pline ochi cu cărți tehnice. Erau în rafturile de jos vreo opt volume din „Manualul inginerului electromecanic” (tata), vreo trei sau patru din „Manualul inginerului de industrializarea lemnului” (mama), patru volume (toate) din Dicționarul Enciclopedic editat de Academia RPR, Dicționarul Limbii Române Moderne (un fel de DEX avant la lettre), manuale de învățat limba engleză, limba franceză și limba germană, asta așa, la o rememorare superficială. În mijlocul raftului al doilea de sus trona, în poziție privilegiată, romanul lui Margaret Mitchel. Am devorat cele două volume, de grosime considerabilă (pe la 700 de pagini fiecare) în mai puțin de o săptămână. Citeam diminețile, că făceam școală după amiaza. Seara nu. Mă temeam ca părinții să nu cumva să considere că n-ar fi „de nasul meu” așa ceva și să mi-l treacă pe lista lucrurilor interzise, deocamdată (doar mama savurase povestea ambițioasei sudiste, tata trecând romanul, fără milă, la categoria „dulcegării”). N-aveam drept de veto. Trăiam sub două sau poate chiar trei dictaturi. Așa că am fost nevoit, pentru a evita eventuale complicații, s-o „eludez” mai întâi pe prima, cea mai apăsătoare și mai restrictivă la vremea aceea! Pe cea a părinților.

Tot printr-a VI-a a apărut și lista cu „lecturile obligatorii”, pe care profesoara de română nu uita să ne-o furnizeze înainte de fiecare vacanță. Era de fiecare dată foarte stufoasă și abia dacă citeam unul sau două titluri din ea. Începusem să „consum” literatură polițistă, care n-avea loc pe lista respectivă. În plus, mai trebuia să facem și rezumate într-un caiet special. O percepeam ca pe o corvoadă, ca pe o pedeapsă nemeritată după un trimestru sau un an în care îmi dădusem toată silința să-l termin cu bine. Când vacanțele se apropiau de sfârșit, aveam scurte atacuri de panică la gândul că alți colegi sau colege citiseră tot din lista respectivă. Drept care a doua zi, pe terenul de fotbal unde îmi făceam veacul, lansam câte o întrebare nevinovată către ceilalți colegi de clasă și de fugărit mingea: „Voi ați citit ceva din ce ne-a dat profa de română?” Mai multe perechi de ochi mă priveau atunci cu o expresie de compătimire sinceră. Ba câte unul mai „inspirat” mă mai și lua la rost: „Mai bine te-ai concentra să nimerești „obiectul” mai des, că sare mingea din tine ca din gard, mototolule!” Era clar! Cu ei n-aveam de ce să-mi fac griji. Problema era cu fetele și cu colegii nevirusați de microbul fotbalului. Fetele mai ales, lângă fiecare rezumat mai făceau și câte un mic desen legat de subiectul cărții citite. La desen eram și am rămas un antitalent autentic. Drept care, neputând rămâne mai prejos de colegele cu caiete frumos ilustrate, am apelat din nou la părinți. La desen îi moștenisem de-a dreptul, nu ca la scrisul de mână. Erau la fel de „dotați” cu talent ca și mine. Dar găseau soluții! Tata a adus un sul de calc de la fabrică și am rezolvat și problema ilustrațiilor. Procedeul nu era chiar simplu. Se așează hârtia de calc, transparentă, peste imaginea pe care intenționam s-o copiem, se urmărea conturul și detaliile imaginii cu un creion cu mina tare (de preferință „H”), pe cealaltă parte a foii de calc se caroia fin conturul obținut cu un creion cu mină mai moale („HB” sau „B”), după care se așeza foaia de calc cu partea caroiată în contact cu pagina caietului. Se reconfigura apoi cu creionul cu mină tare conturul imaginii respective, care se imprima pe pagina caietului. Se colora ca-n imaginea originală și ilustrația era gata. Uneori, din neglijarea amănuntelor, se obținea imaginea simetrică, în oglindă, a imaginii originale. O problemă minoră și fără semnificație, până când, după ce am copiat un Făt Frumos, am sesizat că în caiet era stângaci, iar în imaginea originală dreptaci. Cert e că, după atâta strădanie, și acel caiet a rămas la fel de inutil, profesoara de română uitând total de verificarea lui.

Pe măsură ce am crescut, am început treptat să prind gust de citit, lecturile obligatorii devenindu-mi din ce în ce mai prietenoase. În același timp, librăriile deveniseră din ce în ce mai „goale”. Ajunsesem în anii 80, cei mai prăpădiți din toată perioada comunistă, la concurență cu anii 50. Mâncare pe cartelă, cozi la hârtie igienică, magazine alimentare complet goale, etc, etc, etc. Librăriile erau pline pe jumătate cu operele „tovarășului”, care erau vândute forțat, „la pachet” cu titlurile de succes. Apoi erau o grămadă de cărți de specialitate, de la Manualul fermierului la Combaterea dăunătorilor și Ghidul sculerului – matrițer. Acesta din urmă mi-a fost băgat pe gât la pachet cu Shogun, prin '87, ambele învelite în celofan și legate cu o panglică roșie. Și așa i-am mulțumit lui Dumnezeu! Nici nu sperasem să dea norocul peste mine și să găsesc în librăria micului orășel de munte (în care mi-am petrecut 1/3 din viață) o carte care se trafica deja în toată țara numai „pe sub tejghea”, sau „pe sub mână”, două sintagme dispărute după 90.

În anii 80 cărțile erau la mare căutare. Se împrumutau între prieteni și între cunoscuți cu termene limită, respectate cu strictețe, și se făceau liste de așteptare. Bibliotecile școlare sau orășenești erau bine dotate, însă titlurile „în vogă” se găseau și acolo cu greu. Cei care le împrumutau arareori le aduceau înapoi la timp (odată, după ce devenisem apropiat cu bibliotecara de la biblioteca orășenească, am aflat numele celui la care era, de ceva vreme, Gestapo de Sven Hassel. Îl cunoșteam, avantajul orașelor mici, și am mers până la el acasă ca să-l rog s-o returneze, că o așteptam. Ghinion! O împrumutase, la rândul lui, unui prieten). Într-o vreme când distracțiile erau puține și de scurtă durată, cartea era un mijloc de evadare din cotidianul mizer, un refugiu în calea minciunii oficializate devenită politică de stat. Nu cred că greșesc dacă zic că fac parte din ultima generație care a îmbrăcat coperțile cărților în hârtie de ziar sau în hârtie de împachetat, pentru a le proteja. Generația născută pe vremea când Beatles-ii cântau.

 

Călin Torsan

Fotbal. Fotbal cu nasturi


Copil. Eram copil. Toată atenţia de care puteam da dovadă – eram copil – se îndrepta către teme și spre jocul meu de fotbal. Fotbal cu nasturi.

Un dreptunghi verde, meşterit din carton. Având tuşele trasate. Centrul, careurile, liniile de margine, totul. La cumpărare ţi se livrau două loturi. Aveam o echipă albă, una verde. Portarii, ceva mai borţoşi decât restul jucătorilor. Mingea – un soi de puc, o picătură de plastic şi dragoste. Ca orice manager pus pe treabă, am adus în timp destule îmbunătăţiri stadionului: reclame scrise cu carioca, porţi însăilate din sârmă, plase făcute din ciorapi fini, de damă. Numere pe spatele fiecărui jucător. Scrise atent cu pixul pe o bucăţică de leucoplast. Nocturnă: o baterie pătrată cum n-am mai văzut demult, din care gustam ca să mă pişte limba, ataşându-i un bec mic, mic, mic.

Plecam la şcoală gândindu-mă la meciurile rămase de disputat atunci când urma să mă întorc acasă. Jucam programul complet al primei divizii românești. Îl copiam pe un caiet de dictando din calendarul tipărit de Federaţia Română de Fotbal. Şi cu ce echipe mă luam la trântă... ASA Târgu-Mureş, FC Olt, UTA. Bineînţeles, jucam cu Dinamo. Adică antrenorul respectivei echipe mă credeam. Şi prin asta influenţam întregul clasament. Neavând tăria să nu o fac.

Dădeam măsura întreagă a perversităţii în meciurile contra Stelei. Făceam cumva de ratam cu poarta goală atunci când atacau militarii, dar înscriam goluri utile și spectaculoase cu portarul dinamovist. Mă bântuia schizofrenia, dedublarea. Prelungeam meciul minute în şir – tabela electronică era jucată de un ceas deşteptător –, până când roş-albii reuşeau golul ce să îi ducă în cupele europene.

Meciurile internaţionale le disputam numai cu bateria alături. Era o atmosferă aşa de occidentală, că mă treceau fiori. Ce meciuri!