FAKT

Ciprian Măceșaru

5 minute


(piesă într-un act)


Personaje:


ADAM

EVA

DUMNEZEU

 


* * *


O încăpere simplă.

La mijloc, un pat încadrat de două noptiere.

În pat stau Adam și Eva, cu ochii închiși.

Pe fiecare noptieră se află câte o veioză.

Pe noptiera Evei se găsește și o telecomandă.

Pe noptiera lui Adam se mai găsesc: un telefon mobil, un portofel.

Pe peretele dinspre Adam, un ceas și o ușă.

Pe peretele de pe latura Evei, o fereastră.

În fața patului, pe o măsuță, un televizor.

E dimineață.

EVA: Uf, ce cald e!

ADAM: Da, e cald!

EVA: E prea cald, nu-i aşa?

ADAM: Mult prea cald.

Cei doi deschid, în sfârşit, ochii.

Se privesc, se sărută, îşi zâmbesc, apoi, brusc, îşi întorc spatele.

EVA: Mai stăm un pic în pat, da?

ADAM: Da, 5 minute, atât. Uite, ceasul arată şi 20. Stăm pâna la şi 25.

EVA: Da, până la și 25.

ADAM: Doar 5 minute.

EVA: Căldura asta ne-a moleşit de tot.

ADAM: Da, ne-a moleșit de tot.

Eva privește peretele din stânga.

Adam privește peretele din dreapta.

EVA: Au trecut 5 minute?

ADAM: Da, au trecut.

EVA: Ne ridicăm?

ADAM: Nu e obligatoriu.

EVA: Într-adevăr, nu e obligatoriu.

ADAM: Ar trebui să gândim bine înainte de a lua o decizie.

EVA: Așa este. O decizie proastă ne-ar putea aduce numai necazuri.

ADAM: Dacă ne-am ridica prea devreme din pat, am putea, de exemplu, să vedem ceva rău. Dacă am rămâne mai mult timp în pat, n-am mai vedea acel lucru rău.

EVA: Dar dacă e ceva bun?

ADAM: Hm! Complicată dilemă. Și e atât de greu să gândești pe căldura asta.

EVA: Da, e aproape imposibil să gândești pe căldura asta.

ADAM: Ce zici, rămâne unul dintre noi în pat? În felul acesta, tu sau eu am avea de câștigat.

EVA: Cum așa?!

ADAM: Cel care pleacă poate să vadă ceva bun, și atunci a câștigat, sau poate să vadă ceva rău, și atunci a pierdut.

EVA: Iar cel care rămâne în pat, fie pierde ceva bun, fie scapă de ceva rău.

ADAM: Exact!

EVA: Eu cred că gândim al naibii de bine, chiar și pe căldura asta.

ADAM: Da, nu ne descurcăm rău deloc.

EVA: Dar cum decidem cine pleacă și cine rămâne?

ADAM: Rămâi tu. În cel mai rău caz, nu vei vedea ceva bun. Răul nu te-ar atinge.

EVA: Mulțumesc! Ești un cavaler.

ADAM: Cu plăcere!

EVA: Câte minute au mai trecut?

ADAM: Încă 5.

EVA: Ce zici, facem dragoste?

ADAM: Pe căldura asta?!

EVA: Ai dreptate. Mai bine așteptăm seara. Câte ore mai sunt până se înserează.

ADAM: Vreo 8.

EVA: Crezi că seara s-ar putea întâmpla ceva rău?

ADAM: De ce întrebi?

EVA: Dacă se întâmplă ceva rău, nu mai apucăm să facem dragoste, iar mie îmi place să fac dragoste.

ADAM: Îți place să faci dragoste cu mine sau îți place să faci dragoste așa, în general?

EVA: În general, dar mă culc numai cu tine, fiindcă nu vreau să te rănesc.

ADAM: Mulțumesc!

EVA: Cu plăcere!

ADAM: N-o să se-ntâmple nimic rău.

EVA: Poftim?!

ADAM: N-o să se-ntâmple nimic rău diseară.

EVA: De unde știi?!

ADAM: Nu știu, am zis și eu așa, ca să te liniștesc.

EVA: Mulțumesc, ești drăguț!

ADAM: Cu plăcere!

EVA: Uf, ce cald e!

ADAM: Da, e cald!

EVA: E prea cald, nu-i aşa?

ADAM: Mult prea cald.

Cei doi se răsucesc unul spre celălalt.

Se privesc, se sărută, îşi zâmbesc, apoi, brusc, îşi întorc spatele.

EVA: Câte minute au mai trecut?

ADAM: Încă 5.

EVA: Mai stăm un pic în pat, da?

ADAM: Da, 5 minute, atât. Uite, ceasul arată şi 40. Stăm pâna la şi 45.

EVA: Da, până la și 45.

ADAM: Căldura asta ne-a moleşit de tot.

EVA: Da, ne-a moleșit de tot.

Eva privește peretele din stânga.

Adam privește peretele din dreapta.

EVA: Mi-e foame.

ADAM: Avem ceva de mâncare?

EVA: Doar un măr.

ADAM: Eu aș mânca un hamburger.

EVA: Și eu aș mânca un hamburger.

ADAM: Comand niște hamburgeri?

EVA: Ar fi grozav dacă ai comanda niște hamburgeri. Și niște suc.

Adam ia telefonul mobil de pe noptieră, formează un număr și comandă hamburgeri și suc.

EVA: În câte minute primim mâncarea?

ADAM: În 5 minute. Dumnezeu e la doar un bloc distanță.

EVA: Până atunci, vrei să ne uităm la televizor?

ADAM: Da. Poate găsim ceva amuzant.

Eva ia telecomanda de pe noptieră și pornește televizorul.

Numai Eva se uită spre ecran.

Adam continuă să țintească peretele.

EVA: Așaaa… Pe Rai Uno e ceva despre un măcel.

ADAM: Oh, schimbă repede!

EVA: Pe Rai Due e un documentar despre balene…

ADAM: Nu mai există balene. Schimbă!

EVA: Pe Rai Tre, operă.

ADAM: În sfârșit, ceva amuzant.

EVA: Da, oamenii grași care cântă operă sunt foarte amuzanți.

ADAM: Nu și cei slabi. Cei slabi sunt ridicoli.

EVA: Cântăreții slabi ar trebui interziși.

ADAM: Opera fără burți și guși nu e operă. Și fără decolteuri adânci.

EVA: Așa e, fără burtoși și tâțoase nu există operă.

Adam se apasă pe coaste și geme.

ADAM: E rău fără o coastă.

EVA: Bine că ai scăpat cu viață. Sper că acum te-ai convins că rugbyul nu e pentru tine.

Se aud ciocănituri în ușă.

Eva se saltă în capul oaselor și aplaudă frenetic.

EVA: A sosit, a sosit!

ADAM: Poate fi o capcană.

EVA: Ești culmea!

Adam se arată neimpresionat.

ADAM: Cine e?

Se aude de dincolo de ușă:

- Dumnezeu!

ADAM: Ce dorești?

DUMNEZEU: V-am adus hamburgerii.

ADAM, către EVA: El e!

EVA: Cine-ar fi putut să fie?! Ești paranoic, pe cuvânt!

ADAM, privind spre ușă: Intră! E deschis.

Se deschide ușa.

Intră un bătrân cu barbă albă.

Pe cap poartă o șapcă roșie.

Într-o mână duce o pungă de hârtie în care sunt hamburgerii. În cealaltă mână, o sticlă de coca-cola.

DUMNEZEU: Bună ziua!

ADAM și EVA: Bună ziua!

DUMNEZEU: Aveți patru hamburgeri și o sticlă de 1 litru de coca-cola. 31 de lei.

Adam ia portofelul de pe noptieră.

Îi întinde lui Dumnezeu câteva bancnote.

ADAM: Uite, Doamne, 32 de lei. Să-ți rămână și ție ceva.

DUMNEZEU, spune acru: Mulțumesc!

Dumnezeu lasă punga și sticla pe noptiera lui Adam, apoi ia banii, evident nemulțumit de bacșiș.

Eva îl privește revoltată pe Adam.

Adam nu o bagă în seamă. Ia din pungă doi hamburgeri, unul pentru el, altul pentru ea.

EVA: Ești un zgârcit!

Se apleacă peste el și îi ia portofelul.

Scoate din el o bancnotă pe care i-o dă lui Dumnezeu.

EVA: Doamne, de ce e atât de cald?

DUMNEZEU: Pentru că e vară.

EVA: Totuși, e prea cald.

DUMNEZEU, sătul de situație: La revedere!

Dumnezeu pleacă.

Eva și Adam mușcă din hamburgeri și răspund la salut cu o mormăială.

Când termină de mâncat, cei doi își ling degetele.

Adam se uită în pungă.

ADAM: Dumnezeu nu ne-a adus șervețele.

EVA: E bătrân, a uitat.

ADAM: Nu trebuia să-i mai dai bani. Nu merita.

EVA: Mă enervezi.

ADAM: Da?! Mai bine ai aduce niște pahare.

EVA: Tu de ce nu-ți miști fesele?! S-au dus vremurile în care femeile erau sclavele bărbaților.

ADAM: Sunt sătul de feminismul tău.

EVA: Și ce-o să faci?!

ADAM: O să te părăsesc.

EVA: În loc să te duci după pahare?!

ADAM: Da!

EVA: OK, atunci pleacă!

ADAM: Mai stau 5 minute.

EVA: Bine, dar 5 minute, nu mai mult.

ADAM: De fapt, tu ar trebui să pleci.

EVA: Nu mai spune! De ce?!

ADAM: Asta e casa mea.

EVA: Cum să fie casa ta?!

ADAM: Am muncit mai mult decât tine.

EVA: Da, dar eu am câștigat mai mulți bani. Întreținutule!

Cearta se aprinde serios.

Țipete neinteligibile.

Cei doi se bat cu pernele.

Dumnezeu reintră în încăpere, de data asta îmbrăcat în polițist.

DUMNEZEU, strigă: DESTUL!

EVA: Doamne, ce e cu tine aici?!

DUMNEZEU: S-au plâns vecinii că îi deranjați.

ADAM: Ne pare rău, Doamne!

DUMNEZEU: Prea târziu! Trebuie să vă izgonesc din apartament.

EVA: Dar, Doamne, asta e casa noastră.

DUMNEZEU: Acum nu mai e.

ADAM: Auzi, bă, moșule, eu am zis să fiu respectuos, dar văd că insiști să te iau de barbă și să te dau afară.

DUMNEZEU: N-ai îndrăzni. Știi bine că sunt atotputernic.

ADAM: Ah, voiam să mai stau cinci minute în pat. Văd că nu mă lași.

Adam coboară din pat și se îndreaptă amenințător spre Dumnezeu.

EVA: Adam, ce naiba faci?!

ADAM: Îi ofer o lecție moșneagului.

Adam întinde mâna, gata să-l apuce de barbă pe Dumnezeu.

Dumnezeu scoate fulgerător arma și-l împușcă.

Eva țipă, se ia cu mâinile de cap. Plânge.

EVA: Doamne, cum rămâne cu porunca a șasea?

DUMNEZEU: Porunca a șasea rămâne valabilă.

Eva privește consternată când la Dumnezeu, când la trupul inert al lui Adam.

DUMNEZEU, anunță prin stație: Subiectul Adam s-a opus izgonirii și a fost lichidat. Repet, subiectul a fost lichidat.


Cortina.

 

(Foto: Mihai Cucu)

 

Alexandru Vakulovski

Soldaţi români în Afganistan


“Am văzut numai cizme, picioare, ficate, mâini, trupuri, diferite părţi a corpurilor aruncate peste tot. Aveau deja un miros îngrozitor”


(Interviu cu Serghei Bejenaru - născut în comuna Antoneşti, judeţul Tighina, pe data de 9 octombrie 1967. A lucrat în brigadă de construcţie şi în brigadă de irigaţie. Şi-a făcut serviciul militar în Afganistan în perioada mai 1987 – 1988)

 


Serghei Bejenaru: În Afganistan am ajuns în ‘86, jumătate de an am fost aici în Uniune la pregătire militară în Aşhabad, în Turcmenia. Acolo ne-au pregătit, aşa cum se spune… Ne-au pregătit pentru Afganistan şi fizic şi moral, ştii, toate astea…

Alexandru Vakulovski: Cum v-au pregătit moral?

S. B.: Să nu ne temem şi altele, iar fizic ne-am pregătit prin munţi. Era un munte abrupt, aproape vreun kilometru şi noi trebuia în fiecare dimineaţă să urcăm şi să coborâm pe el. Odată, tot pe muntele ăsta, ne-am căţărat toţi sus şi ne-am oprit acolo, ne-am dat după o stâncă şi sergentul ăsta, Razambliuk, el era comandirul grupei, era adjunctul comandirului plutonului şi preluase comanda şi ne comanda pe noi: sus, jos, sus, jos… Noi ne ascunsesem după o stâncă şi el striga să ne dăm jos, dar noi rămâneam acolo. Apoi am coborât jos că venise sergentul Salabaev, este el undeva acolo într-o fotografie, pentru că aţi încălcat legea hai la paralele, la bară. Aşa că a mai trebuit câteva ceasuri să plătim pentru gluma noastră. Aici în U.R.S.S. ne-au pregătit şi fizic şi toate-celea. Apoi, după jumate de an, spre primăvară, ne-au zis: băieţi, vom merge în Afganistan.

A. V.: Înainte nu v-au zis clar?

S. B.: Nu prea. Ne-au zis că poate vom merge, dar nu chiar sigur. Ne-au trimis pe părţi.

A. V.: Nu se opunea nimeni să meargă?

S. B.: Ei, care şi mai de care, care vroia, care nu vroia, ne-au trimis pe 7 mai ‘87. Am ajuns în Afganistan pe 8 mai. Chiar la 9 mai venise în concert Alexandr Rozembaum, a cântat la chitară cântece despre Afganistan, cântece diferite, frumos. O săptămână şi ceva am fost la poligon, apoi, pe 28 mai, ne-au trimis în operaţii de astea, cum li se spune, acţiuni militare, şi chiar pe data de 29 am fost şi rănit. Pe munte sus era un pluton de aruncători de mine şi acolo taman mergea un schimb de focuri, aruncau minele peste munte. Tocmai li se terminase minele şi de sus locţiitorul politic al companiei a transmis pe staţie radio că toţi operatorii, eu eram operator-ochitor, să luăm câte mine putem şi să le ducem la ei sus pe munte acolo la plutonul de aruncători de mine. Când am ajuns acolo, deasupra taman a şuierat un obuz şi băieţii au reuşit să se trântească jos, iar eu am căzut într-un genunchi, n-am reuşit să mă întind la pământ, obuzul căzuse undeva în spatele nostru la 10, 15 metri, sigur nu ştiu, dar, aşa cum stăteam cu capul întors, o schijă mi-a intrat în umăr şi una aici, în cap. Şi apoi locţiitorul politic al companiei întreabă: pe nimeni nu l-a atins? Şi eu spun: pe mine m-a atins. Şi băieţii au vrut să-mi scoată panama de pe cap, dar eu dam înapoi, era o schijă ca un cui de 5, doar că avea şi aripi, ele îs câte 3-4 mii într-un obuz. De jos momentan au întrebat ce e sus la noi şi transmionistul spune: u nas sotovâi ranenâi (de-al dutălea). Ei, sotovîi înseamnă că nu e aşa de rău, dvuhsotovâi (de-al douăsutălea) îi grav rănit, iar trehsotovâi (de-al treisutălea) e acela care e deja tun. Este şi un film despre Afganistan care se numeşte Gruz 300, de la cadavrele astea. Doi băieţi au venit cu mine să mă ajute să cobor, îmi acordase deja primul ajutor, eu am vrut să merg singur, doar că după câţiva paşi trebuia să mă opresc, că ameţeam şi nu mai vedeam. Mecanicul meu era uzbec, când m-a văzut s-a speriat: frăţioare, ce-i cu tine? A pornit BMP- ăşca să mă ducă la punctul militar, trebuia să înconjurăm, pe după munte, că trebuiau să vină nişte ciurbeni de ăştia să facă percheziţii. Noi eram desantnici, dar mergeam cu BMP-urile, că maşinile noastre speciale pentru desantnici nu s-au justificat că nu împuşcă aşa de repede. BMP-ştile şi s-au afirmat mai bine. De la punctul medical spre spitalul militar mergeam împreună două BMP-şti, una era sanitară şi un KAMAZ, care mergea în brigadă să aducă producţie. Când să ajungem în brigadă KAMAZ-ul a nimerit pe mine, şi şoferul a fost contuzionat. După vreo lună când a venit locţiitorul politic şi mă întreabă: înapoi mergi? Păi cum să nu merg? Merg înapoi! Cică: mâine la ora cinci ai să-ţi primeşti automatul şi mergem înapoi. Şi eu i-am spus că automatul meu e la maşină. Cum la maşină? Dacă nu-l găsim ai să mergi la tribunal. Doar automatul nu se lasă. Din fericire am găsit automatul aşa cum îl lăsasem.

A. V.: Ţi-a mai rămas ceva de la rana aia?

S. B.: Da. Schija şi acum e în umăr. Pe aceea din cap mi-au scos-o, locţiitorul politic al companiei mi-a scos-o chiar atunci. Mi-au zis că îmi vor scoate-o aici în U.R.S.S. pe asta din umăr. Am fost la spital şi în Moscova şi mi-au spus că e o operaţie grea, că pot rămâne calic, că dacă mă va supăra mai tare să vin să-mi facă totuşi operaţie. Acum, să merg până la Moscova?

A. V.: Simţi schija în tine, te deranjează?

S. B.: Când mă forţez, când fac ceva fizic. Când merg la moară… Când nu fac nimic – nu mă deranjează.

A. V.: Ce operaţii militare aţi mai avut?

S. B.: Operaţii am avut noi multe, că ne duceam câte o lună-două, am stat o dată într-un loc trei luni. Veneau cu helicopterele şi ne aduceau de mâncare. Atunci ăştia care rămăsese în brigadă credeau că n-o să mai venim. Când veneam înapoi ne-au minat drumul aşa de bine că undeva aşa, la un metru, doi, era pusă o mină. Aşa că mergeau geniştii înainte cu câinii, că minele erau din astea italienci, din masă plastică, aşa că doar câinii le pot găsi, dacă îs învăţaţi bine. Aveam doi câini. Unul pe o parte a drumului, altul pe alta. Mergeau cam vreo doi metri şi se aşezau. Însemna că acolo era o mină. Alături era un râu, am uitat cum se numea, noi acolo aruncam câte două-trei grenade şi prindeam, scoteam peşte, făceam supă, prăjeam, făceam peşte afumat. Odată dimineaţa, când băieţii se duceau să mănânce, pe la şapte dimineaţa, s-a auzit un fluierat de sus, hop, a căzut un obuz, au căzut trei obuze, nu ne-a nimerit nici unul. Ne-au întrebat de unde s-a împuşcat. Se împuşcase din partea cealaltă de râpa, râul ăla. Am tras un foc în locul ăla şi acolo au bătut toate astea… Cred că din kişlakul cela nu s-a mai înţeles nimic. Pe urmă am mai avut alte probleme. Trebuia să mergem la graniţă cu Pakistan, trebuia să intrăm într-un defileu şi noi n-am intrat în defileul ăla în care trebuia, am intrat alături. Dacă intram acolo unde trebuia nu mai ieşeam de acolo. Şi aşa ne-au întâmpinat binişor cu diferite aruncătoare de mine, diferite D.Ş.K.-uri (mitraliere) de astea de-ale lor. Aşa de pe munte cum bătea D.Ş.K.-ua la ăsta la 39, 39 se considera cea mai bună maşină, a înclinat puşca, a împuşcat câteva obuze şi a înclinat puşca. După aceia primesc comandă: 33, hai împuşcă, a, nu, nu am primit comandă, a venit chiar tehnicianul companiei, a venit de la maşina ceea, a alergat, din urma lui împuşcau, şi taman la mine ţeava era îndreptată, direct acolo. Undeva la vreo sută de obuze s-au dus în direcţia ceea de unde împuşcau. Mai târziu de acolo nu au mai împuşcat, împuşcau din partea dreaptă, şi mai era încă un loc, acolo au împuşcat mai multe şi al meu a împuşcat, din BMP-şcă am împuşcat eu, şi din celelalte, şi nici de acolo nu au împuşcat mai târziu. Am înconjurat oleacă de munte şi am ieşit înapoi. Şi acolo a fost straşnic de greu. Să fost să intrat în defileul cel de alături, ei taman acolo şi ne-au aşteptat, că serviciul de cercetare cum se vede lucrează şi la dânşii bine.

A. V.: Au murit mulţi ostaşi sovietici acolo?

S. B.: Au picat, mai ales din alte companii. De la noi mai puţini.

A. V.: Ai văzut cum cineva din prietenii, colegii tăi au murit?

S. B.: Cât am fost în Afganistan… În faţa mea unul, a călcat pe mină, i-a rupt un picior. El se ducea să se pişe, cum se zice mai ţărăneşte. I-a zburat piciorul mai sus de genunchi. El şi-a pus automatul în piept şi a vrut să se împuşte. Noi i-am luat automatul, dar el a început: băieţi, daţi-mi automatul, încolo-încoace, nu vreau să trăiesc fără picior. I-au făcut pansament, garou şi toate astea şi a scăpat.

Unul trebuia să plece acasă peste vreo lună-două, şi tot la operaţii de astea la Taman, Tamansk, nu mai ţin minte denumirea bine, dar acela a căzut pe prostia lui, că la o portiţă alături de noi cam mulţi treceau. Şi el, ca să nu se mai meargă atâta pe acolo, a pus o F1, o grenadă, dacă va mai merge cineva pe acolo să explodeze. După ce a pus grenada nimeni nu a mai trecut pe acolo, se vede că au lucrat informatorii lor, cine ştie ce şi cum. Peste o zi primim comanda să plecăm de acolo, că stătusem vreo săptămână şi ceva. Trebuia să vină o caravană cu armament şi noi o aşteptam, dar ni s-a spus să plecăm în altă parte, pe unde va trece de fapt caravana, că îşi schimbase drumul. Noi ne grăbeam să plecăm, şi ăsta, Tuncev îl chema, a tras poarta unde lăsase grenada şi l-a ciuruit tot. Cu încetişorul îţi mai aduci aminte…

A. V.: La voi a fost dedovşină?

S. B.: La noi n-a fost dedovşină. Iată în infanterie, se zice că era. În infanterie veteranii îi puneau pe ăştia, pe bibani, să le spele hainele, ciorapii. Odată un băiat care venise după lupte şi veteranu’ îi dăduse automatul să-l cureţe, l-a ciuruit tot pe veteran, l-a trimis… Apoi pe doi băieţi, ba chiar pe trei, în operaţia ceea, am uitat cum se numea… Da’ la noi dedovşină nu prea era, ei cum, mai aduceam aşa câte o sticlă de apă, mai făceam curăţenie prin cort, da’ aşa ca să spălăm hainele şi altele - nu era. Eram umăr la umăr toţi. Şi ştiam că automatul în piept se pune repede.

A. V.: Nici în U.R.S.S. nu a fost dedovşină?

S. B.: Aici, când eram în U.R.S.S., am avut conflicte cu uzbecii, asiaticii din U.R.S.S. Ei erau vreo 50 şi noi - ruşi, ucraineni, moldoveni, din ţările baltice, tot vreo 50. Ei se considerau mari şi tari. Apoi, când i-am luat la uciganie, cu centurile – care avea urme pe spinare, care pe umăr, care pe piept, cu steluţe de pe centură, iar unuia i-a rămas o steluţă chiar pe frunte. Apoi i-au dus de acolo. Dar în Afganistan nici cu asiaticii noştri n-am avut probleme. Mecanicul meu era uzbec şi el îmi zicea: frăţioare.

A. V.: Probleme cu populaţia paşnică aţi avut?

S. B.: Da, odată trei băieţi de-ai noştri au mers într-un kişlak, nu ştiu ce au vrut să facă ei acolo, de-acolo s-a împuşcat în ei, apoi ne-am dus noi şi i-am luat şi momentan am sunat, a venit şi helicopterul şi i-am suit în helicopter. Unul din Letonia sau Estonia era, unul din Belorusia şi unul din Moscova. Ăsta din Letonia a avut şapte răni, dar au fost toate prin muşchi, a mers tot la ieşire, trei au mers prin muşchii de la spinare, unul prin buci, toate prin carne au trecut, nu i-au fost atinse oasele şi organele.

A. V.: Cu drogurile cum era?

S. B.: A, fumau băieţii, fumau. Noi aveam aşa pachete cu câte cinci rachetniţe pentru semnalizare, un fel de artificii. Mai dam noi câte un pachet. Schimbam cu afganii, am mai schimbat şi eu, dar le dam la băieţi, că eu, nu ştiu, n-am încercat niciodată, nu ştiu ce-i asta. Nici n-am vrut să încerc. Că ei îmi dau: na, ia şi fumează, şi-i vedeam care plângea, care râdea, care şi mai de care, am zis, nu, mie nu-mi trebuie aşa ceva. Mai bine fumez două-trei ţigări la rând decât să fumez iarbă de asta de-a voastră.

A. V.: Ce fel de droguri se consumau acolo?

S. B.: Marijuana, charls, plan, nasvai – care era verde şi se punea sub limbă. Trebuia să îl ţii sub limbă o oră, două şi… Eu nu ştiu chestiuni de astea, n-am încercat. Băieţii mai făceau tatuaje, eu am zis că nu-mi mai fac nici unul; dacă noi eram în desant de asaltare ei îşi făceau cu o paraşută şi dedesubt scriau Demokraticinaia Respublika Afganistan (Republica Democratică Afganistan), şi anul. Mai scriau şi grupa de sânge pe mână, ei, eu n-am vrut să-mi fac tatuaje.

A. V.: Dezertori ai văzut?

S. B.: N-am avut aşa ocazie ca să văd să treacă de-a lor, eu ştiu? Nu ştiu, la noi nu a fost nimeni cu aşa ceva.

A. V.: Cum vă descurcaţi acolo, nefiind obişnuiţi cu munţii, cu clima?

S. B.: Noi tot timpul trebuia să ieşim în raiduri. Primele zile doar am stat să ne obişnuim cu condiţiile. Trebuia să aşteptăm şi să prindem caravanele cu armament ce veneau din Pakistan. Odată am prins o caravană şi am prins şi nişte ciurbeni de ăştia de-ai lor şi le-am pus armamentul pe care îl duceau ei şi am mai pus şi armament de-al nostru şi ei mergeau prin munţii ceea de parcă ar fluiera. Noi din urma lor mergeam fără să cărăm ceva şi nu ne puteam ţine din urma lor. E ţara lor, cunoşteau locurile, crescuse acolo, nu ca noi.

A. V.: Cu prizonierii ce făceaţi?

S. B.: Îi dam la conducere. N-aveai dreptul să-i ucizi. Îi prindeam şi… Îi dam la conducere. Şi de acolo…

A. V.: Nu-ţi pare rău că ai participat la acest război?

S. B.: Dacă aşa a fost comanda, dacă ne-au trimis…

A. V.: Te-ai fi dus singur acolo?

S. B.: Ehehei, mă duceam?! Ce să caut eu acolo? Ce să fac acolo? Pe cine l-am pierdut eu ca să merg tocmai acolo? Asta a fost îndeplinirea datoriei militare. Şi dacă a fost ăsta… internaţionalinâi dolg-ul (datoria asta internaţională) ăsta…

A. V.: Ai văzut, cât ai stat în Afganistan, vreun ziarist?

S. B.: Numai pe Alexandr Rozembaum în concert l-am văzut. Aşa, jurnalişti, n-am văzut. Poate că şi veneau, dacă eu… Nu mai veneau la fiecare soldat ca să vorbească cu unu’, cu altu’, cu fiecare soldat. Poate venea acolo şi stătea de vorbă cu conducerea, cu altcineva…

A. V.: Acum te-ai mai duce în Afganistan, dacă te-ar chema?

S. B.: Ei, m-aş duce, dar deja, să te duci, unde să te duci? Iată este acasă nevasta, copilaşii, toate astea… Dar chiar când mă întorsesem acasă parcă-parcă să mă duc înapoi, dar tot acolo în Kandahar, unde am fost, că acolo timp de doi ani de zile mai ştii ce şi cum, toate astea… Pe urmă mi-a trecut dorinţa asta de a merge înapoi…

A. V.: Costa scump un cap de ostaş sovietic?

S. B.: Odată mergeam aşa prin Kandahar. Kandaharul a fost cea mai fierbinte zonă de război, chiar este un cântec cu Na samom kraiu Kandagara, esti ceornaia ploşadi takaia, kagda proiejaieş po nei… nu ştiu cum acolo… serţă… Cântecul ăsta l-a scris locţiitorul politic al companiei al nostru, îmi pare că îl am scris în carnet, că am acasă mai multe cântece scrise din Afganistan; şi tot aşa mergând prin Kandahar se opreşte BMP-şca şi ofiţerul se dă jos să-şi cumpere ceva de acolo ca să trimită acasă în U.R.S.S. la femeie, sau mai ştiu eu cui… Şi când intră, chiar de la uşă, doi îi bagă automatele în piept şi vor să-l împingă înăuntru, că pentru un cap de ofiţer ai lor plăteau o sumă bună de bani. Doar că operatorul a văzut şi a transmis mecanicului să dea cu botul şi cu ţeava BMP-şca în magazin. Şi ăştia când au văzut BMP-ăşca au dat drumul ofiţerului. Ofiţerul a ieşit alb ca varul, se speriase, apoi la băieţi le-au dat câte-o medalie ceva, că l-au salvat pe ofiţer.

A. V.: Ai avut relaţii cu populaţia paşnică?

S. B.: Ei, relaţii nu prea am avut, cred că am o fotografie cu un băiat şi cu un ciurban, musulman de-al lor, aşa nu prea am stat de vorbă cu ei, că ziua erau prieteni, iar noaptea luau arma în mână. Dacă nu toţi, cam aşa - peste unu…

A. V.: Mai erau, împreună cu tine, moldoveni?

S. B.: Era una din Olăneşti, Nataşa Zavtur, acum cred că e prin Tiraspol. Ea vindea în magazinul din brigada noastră şi noi ne duceam la ea şi eu îi ziceam vecino, că dacă eu îs din Antoneşti şi ea din Olăneşti, hai dă ceva de mâncare la băieţi, oricum îi plăteam, eu ca operator-ochitor primeam 37 de ruble, cecuri, cum ne mai dau acolo, era ceva.

A. V.: De unde ajungeau la duhi, duşmani, cum le ziceaţi, armament?

S. B.: Aduceau în Pakistan şi de acolo în Afganistan. Veneau mine italiene din masă plastică, foarte periculoase, armament american, diferite automate, armament mult şi diferit era. Noi stăteam în blocuri militare şi pândeam caravanele astea. Războiul ăsta începuse încă din ‘79. Dar armata mare intrase în ‘80. Cum ni s-a lămurit nouă: pentru a acorda ajutor pentru afgani, pentru poporul lor. Ne-au mai spus că am intrat noi cu armata ca să nu vină armată americană şi să pună ea bazele în Afganistan, care e la graniţă cu Uniunea Sovietică, iar noi atunci eram în conflict cu americanii. Politica a fost mare, dar cine mai ştie ce şi cum au făcut ei acolo… Conducerea, ofiţerii erau cu politica, iar băieţii au păgubit… 13 mii şi ceva de morţi, dacă ţin eu bine minte, iar răniţi, prizonieri şi acum mi se pare că sunt care au rămas acolo.

A. V.: Ce ştiai despre războiul din Afganistan înainte de a ajunge acolo?

S. B.: Când ne-am dus acolo…, cine ştie cum va fi acolo? Ne spuneau că împuşcă, una-alta, ceea-ceea, am văzut cum e într-adevăr când am ajuns acolo, cum împuşcă, cum astea. Eu nu credeam nimic, aşa, îmi imaginam, dar nu prea…

A. V.: Ce crezi că ai făcut tu pentru Afganistan?

S. B.: Ce am făcut? Nimic bun n-am făcut! Mulţi băieţi de 18-20 de ani au murit şi şi-au pierdut viaţa acolo.

A. V.: Ai mai fost rănit?

S. B.: Numai atunci la început. Peste câteva zile am primit atunci scrisoare de acasă şi mama mi-a scris că m-a visat cu două cuşme şi mă întreba ce-am făcut, ce-am păţit. Ce să-i răspund? Că totul e bine şi n-am păţit nimic. Visurile spun ceva din adevăr.

A. V.: Era interzis de transmis informaţie acasă?

S. B.: Ei, nu puteai spune chiar tot ce vrei, şi fotografii nu prea se putea de trimis, trimiteam, dar aşa, negative, apoi mi le-am făcut. Mi-au ajuns aproape toate.

A. V.: Cu cine luptaţi voi de fapt? Luptau alături de voi şi afgani?

S. B.: Aveau şi ei grupurile lor. Aveau şi armata lor naţională. Şi ei şi noi luptam împotriva duhilor, majahezilor (mujahedini). Armata lor naţională era cam tot timpul la spinarea noastră. Iată odată vreo săptămână, două, le-am aranjat locul, tot frumos, ca apoi să auzim că majahezii le-au distrus absolut tot. Şi într-adevăr a fost aşa. Când am trecut pe acolo am văzut numai cizme, picioare, ficate, mâini, trupuri, diferite părţi ale corpurilor aruncate peste tot. Aveau deja un miros îngrozitor.

A. V.: Ce făceaţi cu duhii pe care îi prindeaţi?

S. B.: Le mai făceam câte-un pic de uciganie, da’ îi dam în primire la ofiţeri, că ei erau tot timpul cu noi.


(Antoneşti, iulie ’01)

 

Daniil Harms

 

Am uitat cum se numeşte


(texte pentru copii, părinţi şi bunici)

(traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski)

 


Doisprezece bucătari


Eu zic că pe pagina asta sunt desenaţi doisprezece bucătari. Dar mi se spune că aici e doar un bucătar, iar ceilalţi nu-s bucătari. Dar dacă ceilalţi nu-s bucătari, atunci ce-s?


 

***

Nouă

Tablouri

Aici

Sunt expuse.

Ne-am uitat la ele

Nouă

Minute.

Dar dacă

Nu ar fi fost

Nouă

Ci mai multe,

Atunci

Le-am fi admirat

Mai multe

Minute.

1941

 

 


Întîmplare enigmatică

 


Incredibil! Cine-mi poate explica ce s-a întîmplat? Stau deja a treia zi pe divan şi tremur de frică. Nu înţeleg nimic.

S-a întîmplat aşa.

În camera mea, pe perete, atîrnă portretul prietenului meu Karl Ivanovici Şusterling. Acum trei zile, făcînd curăţenie în camera mea, am luat portretul de pe perete, l-am şters de praf şi l-am pus înapoi. Apoi m-am retras, ca să văd de la distanţă dacă nu cumva stă strîmb. Iar cînd m-am uitat, mi s-au răcit pe loc picioarele, mi s-a ridicat părul în cap. În locul lui Karl Ivanovici Şusterling la mine se uita un moş fioros şi bărbos, cu o şapcă dubioasă. Am ieşit din cameră ţipînd.

Cum putea să se transforme Karl Ivanovici Şusterling într-un singur minut în bărbosul acela ciudat? Nimeni nu-mi poate explica asta…

Aţi putea să-mi spuneţi unde a dispărut dragul meu Karl Ivanovici?

 

 


****


- Ai fost la grădina zoologică?

- Am fost.

- Ai văzut leul?

- Acela care are trompă?

- Nu, acela e elefant, leul nu are trompă.

- A, acela cu două cocoaşe.

- Nu-nu, acela cu coamă.

- A-a! Da, da, cu coamă, cu cioc.

- Ce cioc?! Cu gheare, nu cu cioc!

- Păi da, cu gheare şi cu aripi.

- Nu, leul nu e aşa, acela nu e leu.

- Dar ce e?

- Nu ştiu asta. Leul e galben.

- Păi da, galben, aproape gri.

- Nu, mai degrabă aproape roşu.

- Da, da, da, cu coadă.

- Păi da, cu coadă şi gheare.

- Ştiu! Cu gheare şi e mare cît o călimară.

- Ce leu să fie acela? E mai degrabă un şoarece!

- Ce vorbeşti? Nu există şoareci cu aripi!

- Şi acesta-i cu aripi?

- Păi da!

- Păi atunci e o pasăre.

- Păi da! Şi eu cred că-i pasăre.

- Iar eu îţi vorbesc de leu.

- Şi eu tot despre pasărea leu.

- Oare leul e pasăre?

- Eu cred că-i pasăre. El ciripeşte aşa: „Tirli-tirli, uiti-uiti-uiti”.

- Stai un pic! E aşa, cafeniu şi gălbui?

- Aşa-aşa. Cafeniu şi gălbui.

- Cu căpşorul rotund?

- Da, cu căpşorul rotund.

- Şi zboară?

- Zboară.

- Ştii ce ţi-oi spune? Acela e un scatiu!

- Păi da! Ai dreptate, e un scatiu!

- Iar eu te-am întrebat de leu.

- Ei, n-am văzut leul.

 


Texte apărute la editura Ratio et Revelatio. Cartea poate fi comandată aici)

 

 

Alexei Vakulovski


În gura foametei

 

„În timpul foametei oamenii nu vorbeau între ei”


ISTINA (n. 1919) şi NICOLAE COREŢCHI (n. 1921)


Istina Coreţchi: În 1945 ne-am însurat cu Colea, iar în 1946 nu s-a făcut pâinea. Semănasem noi, dar n-a crescut nici păpuşoiul, nici grâul. Am smuls spicele şi cioclejii cu mâinile. Aveau unde şi unde câte un grăunţe. Atunci l-am născut pe Timofei, iar Colea s-a dus în Polonia după mâncare. Aşa ziceau atunci, că se duceau în Polonia, dar de fapt se duceau în Ucraina. A adus Colea oleacă de fasole, puţină secară, le-a lăsat acasă, a mai luat haine, ţoluri, ce mai aveam, şi a plecat iarăşi în Polonia aceea. A adus cartofi, dar îngheţaţi. Căci ei nu călătoreau în vagoane, dar se suiau pe acoperiş şi era vrăjmaş de frig acolo. Ce eram să facem cu cartofii aceia? Trebuia noi să mâncăm şi să mai schimbăm pe fân pentru vacă, căci aveam o văcuţă pe care o ţineam în casă cu noi. Ca să nu îngheţe ori să nu ne-o fure cineva. Aşa am iernat până în primăvară. În primăvară ne dădeau câte o bucăţică de pâine şi ieşeam pe deal la lucru. Am pus păpuşoii cu sapa. Îl luam în braţe pe Timofei, puneam sapa în spinare şi cu un şip de lapte lucram toată ziua. Puneam copilul jos şi făceam cuiburi în pământ nearat. Ne-am ţinut sufletul, că dacă stăteam acasă, muream. Mai des rămânea acasă mama cu băiatul. Când veneam de la lucru, ei ne aşteptau la colţul casei. Le aduceam şi lor câte o fărâmătură de pâine. În 1947 ploua, era cald şi ce am pus în pământ – totul a ieşit şi era aşa de frumos… Toamna am scăpat de foame. Ne era mai uşor. Lapte aveam. Pâine aveam. Ce ne mai trebuia? Am ieşit cu zile, dar prin grele zile am trecut. Poate de atâta şi-a betejit Timofei stomacul, că de mititel a fost chinuit. Lapte aveam, dar altceva… Greu a fost. Nici pe urmă, când am intrat în colhoz, nu ne-a fost uşor. Abia prin 1957 am ţinut un ban în mână, iar până atunci ne mulţumeam cu te miri ce.

Eu scoici n-am prea mâncat. Am încercat o dată, m-am îmbolnăvit şi n-am mai pus scoică-n gură. Vaca ne-a scos din nevoi. Căci nici papură, nici ciocleji nu puteam mânca. Am mai ţinut în iarna aceea o oaie şi o găină. Asta ne era toată gospodăria. Atâta aveam. Le dam în casă, încuiam uşa şi nu ni le-au furat. Am ieşit la iarbă verde cu vaca şi cu găina, iar oaia a ieşit odată din ogradă şi n-am mai văzut-o.

Noi mâncam şi buruieni. Le amestecam cu lapte, le presăram cu o mână de bulgur şi mâncam. Azi şi vitelor le dăm mâncare mai bună, dar atunci… Atunci în Purcari nişte femei au mâncat doi copii. Rămăseseră copiii fără părinţi: pe tatăl lor l-au dus la puşcărie, iar mama le-a murit de foame. Femeile acelea au chemat copiii la dânsele şi i-au mâncat. Le-au găsit mai târziu capetele şi ce a mai rămas din ei. Pe femei le-au dus la puşcărie. Doamne fereşte… Noi am gustat carne de cal. Ni s-a părut bună.

În timpul foametei oamenii nu vorbeau între ei. Se uitau unul la altul şi mergeau mai departe, dacă nu zăreau în mâna cuiva ceva de mâncare. Abia când începuse să apară pâinea s-a înviorat lumea. Oamenii au început a râde, a glumi.

Colea a venit odată cu cartofi din Polonia prin Nezavertailovka. Ne-a poruncit prin nişte oameni să-l întâmpinăm. Ne-am dus, am trecut Nistrul şi am luat toţi câte un tobultoc de cartofi în spate. Dar erau îngheţaţi cartofii aceia. Aşa i-am mâncat. Ce era să facem? Colea de trei ori a fost după hrană. Primăvara aşteptam să fete vaca şi nu-l lăsam să plece, dar el mi-a spus că s-a înţeles cu un om de acolo să-i ducă nişte cârlige. A luat un sac de cârlige şi s-a pornit. S-a suit în tren, iar acolo au năvălit nişte bandiţi cu cuţitele şi i-au luat sacul. Credeau, pesemne, că-n sac e zestre. Să fi ştiut că-s nişte beţişoare de viţă-de-vie nu le mai luau cât lumea. Dar aşa… Colea s-a dezbrăcat de izmene (erau noi-nouţe) şi le-a schimbat pe cartofi. Aşa a venit acasă: cu vreo zece kilograme de cartofi în spinare şi cu pielea în pantaloni. Apoi s-a îmbolnăvit şi a zăcut vreo lună de zile. Era slab şi nici nu putea vorbi la un timp. Credeam că-i gata, nu se mai ridică din pat. Se speriase, cum se vede. Văzuse moartea cu ochii. Hoţii aceia puneau cuţitul în pieptul omului, îi luau sacul şi-l aruncau din tren, apoi săreau şi ei, căci mergea încet trenul prin locurile acelea; aveau, cum se vede, legătură cu maşiniştii. Prin multe am trecut noi, dar am avut zile şi am ajuns azi la 80 de ani. Azi alte griji avem.

Nicolae Coreţchi: Da, de trei ori am fost în Polonia. Ne suiam ori pe acoperişul vagonului, ori ne îngropam în cărbuni. Ca să nu îngheţăm. Îngropam şi sacii în cărbuni, căci prin păduri ieşeau tâlharii cu căngile, le legau cu funii de copaci şi le azvârleau în noi. Trăgeau ce le cădea: om, sac – nu se uitau. Eu m-am înţeles cu un om să-i duc nişte cârlige. Ne ştia limba omul acela. M-am pornit cu un sac de cârlige, dar mi le-au furat. Trebuia să nu le pun în sac. Dar când ai s-o tragi – o tragi. Dar tot am ajuns la omul cu care m-am înţeles. Am lucrat puţin timp la el şi m-am pornit spre casă. Dacă mai stăteam acolo vreo trei zile, Timofei avea să moară. Nu aveau nimic de mâncare. Vaca încă nu ne fătase, iar pâinea se terminase toată. Era greu de noi, dar am adus câteva kilograme de cartofi şi ne-am ţinut în viaţă. Da.

Istina Coreţchi: Când ne-a fătat vaca, am scăpat de grija cea mare. Nu mă mai temeam că o să-mi moară copilul. El trăia cu mult mai bine ca noi. Măcar grija hranei nu avea. Venise atunci la noi un cumnat din Olăneşti, s-a uitat cum trăim, iar când s-a dus acasă i-a spus surorii mele:

– Ei n-au cu ce trăi, dar cresc un băiat gras şi voinic!

Cu lapte l-am ţinut. Noi cu lapte numai ne păzeam sufletul, iar pentru băiat era o hrană bună laptele.

Nicolae Coreţchi: Eu şi cu tata am fost în Polonia, şi cu mama am fost. Mai des aduceam de acolo secară şi cartofi. Chinuri. Că alde tata trăiau greu. Aveau mulţi copii, dar nu aveau vacă. Nu era bătrân tata, dacă împlinise vreo 45 de ani, dar îl aşteptau acasă o mulţime de guri; trebuia să le hrănească. Eu eram cel mai mare, eram însurat în timpul foametei. Alde tata au trăit mai mult cu papură, cu scoici, cu ciocleji, cu beţe de răsărită [floarea soarelui], cu ierburi, dar i-au ţinut pe toţi ai noştri vii, n-a murit nimeni. Azi toţi îs gospodari, toţi îs la locul lor.

Istina Coreţchi: Atunci nu aveam nici chibrituri. Dacă vedeam că la vreo casă iese fum, ne duceam cu o cutie, împrumutam jăratic şi aprindeam lemnele din soba noastră. Nici săpun nu era. Puneam nişte cenuşă în apă, o fierbeam, făceam leşie şi ne spălam ori spălam hainele cu leşia aceea. Nu era nici sare, nu era nimic. Aşa am trăit câţiva ani. Apoi au început să aducă prin magazine şi săpun, şi sare, şi chibrituri. Puteam cumpăra câte o jumătate de săpun, dar era săpun, nu leşie.

Să fi trăit tata, poate nu mai simţeam noi foametea. A fost un om gospodar tata, aveam pământ, aveam de toate, dar munceam ziua întreagă, iar în 1944 l-au arestat ruşii pe tata şi l-au dus la închisoarea din Tighina. Cât a fost mama sănătoasă, se ducea la el cu mâncare, cu bani – cu ce avea. Dar a dat tifosul în noi, a zăcut mama, au zăcut surorile mele, am zăcut eu şi a rămas tata singur în puşcăria aceea. Cine ştie ce mânca, dacă mânca. Şi a murit de foame şi de păduchi acolo tata. M-am dus eu cu sora cea mai mare până la Tighina pe jos, căci nu mergea nici o căruţă spre oraş, ne-am dus şi l-am găsit pe tata în morgă, am plătit şi l-am îngropat în Tighina pe tata. În cimitirul ista de la marginea oraşului l-am îngropat, apoi ne-am întors acasă. O săptămână am mers încolo şi încoace. Acolo zace şi azi tata. Timofei îl chema. Aşa am rămas numai cu mama, dar nu aveam casă, arsese în timpul războiului, şi trăiam la sora mea. Atunci l-am întâlnit pe moşneagul meu; acum e moşneag, dar atunci era un flăcău chipeş. Ne-am întâlnit şi ne-am luat. Trăim împreună până azi. Cinci copii am crescut. Şi i-am dat la lege pe toţi. Au casele lor, au gospodăria lor, au copiii lor şi nu ne este ruşine de ei. Chiar ne mândrim cu dânşii. Numai foamete să nu fie. Căci foametea… foametea poate n-ar fi ucis atâta lume dacă nu ne luau toată pâinea din casă. Munceam zi şi noapte cu Colea, adunam pâinea, iar ei veneau şi ne-o luau. Nu dovedeai bine să hărmăneşti pâinea că veneau şi ţi-o luau toată, dacă nu dovedeai s-o ascunzi. Mama avea câteva deseatine (1,20 ha) cu grâu, l-am strâns, l-am adus acasă, dar n-am dovedit să-l suim în pod căci au venit cei cu luatul şi ne-au poruncit să-l punem în căruţa lor. Mama a zis că grâul nu e al ei, ci al lui Colea. S-a gândit biata femeie că nouă au să ne lase, că le-a fi jele de tinereţea noastră. Ai găsit cui să le fie jele. Au luat tot grâul acela. Noi ascunsesem nişte pâine într-un poloboc. Au dat şi de ea, au luat-o, dar l-au târât cu ei şi pe Colea; l-au ţinut închis la Olăneşti trei luni de zile, apoi l-au eliberat, că nu era omul vinovat. Ei pe mama o ţineau de culac şi cum auzea vreo veste rea săraca mama se ascundea ani la rând. Când i-au ridicat pe cei văzuţi ca culaci, mama se ascundea la noi, dar au găsit-o şi au luat-o, au închis-o, apoi i-au dat drumul acasă, căci nu avea ea nimic, numai sufletul; cu ce aveau să se procopsească de la ea? Să fi avut avere, poate o duceau în Siberia. Dar aşa a rămas acasă mama. A trăit la noi până a murit. Din spaima aceea i se trage şi moartea, căci a tras o frică mare, i s-a ridicat tensiunea şi a murit. Am tras noi mari greutăţi.

Am muncit. Am muncit, cu călcâiele crăpate lucram, căci nu prea aveam încălţăminte şi nici haine. În timpul războiului am ascuns tot ce aveam în vreo şapte locuri. Şi în pod am ascuns o ladă, şi-n sarai am făcut o groapă, şi-n alte părţi. Dar a ars casa noastră şi a ars şi zestrea. Rămăsese ceva îngropat lângă casă, dar a putrezit şi am rămas goi. Greu, greu am trăit.

Iată am ajuns şi la bătrâneţe, dar tot goi suntem. Am adunat ani la rând bani, i-am dus la bancă, dar ni i-au furat şi pe aceia. În loc de o mie de ruble ne-au întors un leu prăpădit. Batjocură. Căci noi de moarte îi ţineam, nu pentru baluri. Dar ne-or îngropa copiii. Ce să facă? Or pune mână [de] la mână şi ne-or îngropa.

Atunci, în timpul foametei, dacă nu aveam vacă, ne murea băiatul. Timofei e născut atunci, în 1946. Mama zicea:

– Are să moară băiatul ista.

– Şi ce dacă are să moară? îi răspundeam. Şi eu am să mor. Toţi vom muri.

Eram sătui de viaţă. Nu ne păsa de nimic. Vroiam să scăpăm mai repede de chinuri. Dar a început văcuţa noastră să dea lapte şi am început a prinde la puteri. Ne-am salvat. Şi Colea venise din străini cu puţină pâine. Mare bucurie aveam atunci. Ţin minte cum odată, în sâmbăta Paştelui, am venit de la deal cu o mână de grăunţe. Semănam atunci grăunţe de păpuşoi în pământ, dar şi la gură duceam. Erau pe câmp multe cutii de conserve goale rămase din timpul războiului şi noi puneam grăunţele în cutiile acelea şi le prăjeam la foc. Mâncare gustoasă. Dar le mâncam şi crude. Că nu erau otrăvite. Atunci, în sărbătoarea Paştelui, o mână de grăunţe am mâncat. Trebuia să trăim.

Timofei Coreţchi (n. 1946): Eu cu fătul vacii am ieşit din foamete, cum mi-au povestit părinţii. Laptele m-a salvat şi astăzi putem sta de vorbă. Creşteam eu, creştea şi viţica aceea. Am ţinut-o la casă mai mult de zece ani, mi se pare. Eu o păşteam. Dar o dată am hrănit-o prea mult, s-a umflat vaca şi a murit. Părinţii au fost nevoiţi s-o taie. Au tăiat-o şi au împărţit-o pe suflete, n-am prea înţeles noi multe din carnea aceea. A nimerit la stat. Dar până la nenorocirea aceea ea ne-a fost saţul casei. Vreau să vă povestesc ceva şi despre bunica Maria. După cum v-a spus mama, ea a trăit până la moarte cu noi. Eu lucram în Saratov, în Rusia. Mă pornisem după noroc în lume, iar bunica nu putea muri fără să mă vadă. Totdeauna întreba dacă n-am venit eu acasă. Când m-am întors acasă, ea m-a văzut, a lăcrimat şi în aceeaşi zi a decedat. Se ţinea pe lumea asta bunica numai cu gândul să mă vadă. Când m-a zărit, nimic n-o mai reţinea pe pământ.

Istina Coreţchi: Vă povesteam că în ziua de Paşti am mâncat numai o mână de grăunţe. Ne uitam unul la altul şi ne aminteam alte sărbători, dinaintea foametei, când aveam ceva mai mult pe masă decât o mână de grăunţe. A venit atunci la noi o verişoară de-a mea şi ne-a adus o oală de lapte cald şi o hrincă de mămăligă. Asta ne-a fost masa de sărbători. I-am mulţumit, ne-am înfruptat din bunătăţile aduse, iar dimineaţa am ieşit la lucru. Of, Doamne, Doamne. Mâncam păpuşoi cruzi, căci aveam dinţi sănătoşi atunci. Păpuşoiul e pâine, nu papură. Ne-am ţinut cum am putut, nu ne-a înghiţit foametea. Trăim şi azi împreună. Am avut zile, dar câţi au murit… Chiar un frate de-al mamei, în 1947, s-a dus la cantină, a mâncat două porţii şi în două zile a murit. După atâta post, era periculos şi să mănânci pe săturate. Nu rezista organismul.

Nicolae Coreţchi: Lucram pe la oameni când am fost în Polonia. Noi paiele le hărmăneam cu caii, iar ei le puneau în snopi şi acopereau casele cu ele. Trăia bine lumea acolo. Aveau cai, vaci, oi, căruţe. Ca şi noi înaintea foametei. Dar grâu n-aveau. Îi întrebam de ce nu se face grâul la ei şi ne răspundeau că nu dovedeşte să se pârguiască. Pământul lor e nisipos. Dar secara se făcea. Aveau multă secară. Şi mori aveau ca la noi. Am întâlnit acolo un moşneag de 110 ani. Era voinic încă. Fuma, bea rachiu din sfeclă de zahăr, suduia. Ştia limba noastră moşneagul. Făcuse cândva armata la Cetatea Albă, mi se pare că-n timpul lui Neculai [Ţarul Nicolae al II-lea]. La noi a făcut armata. Trăiau oamenii. Foametea nu se lăsase peste dânşii. Dar n-a durat zece ani şi a început a veni polonezii aceia la noi după mâncare. Rămăseseră şi ei fără pâine. I-am ajutat. Cum altfel?