OpinTiuk de lectură

Sever Gulea


Daniel Drăgan, Părintele Thom


Editura Bibliotheca

Am avut parte de o surpriză plăcută lecturând romanul Părintele Thom, o poveste despre declinul și șansele renașterii longevivei comunității săsești din satele din împrejurimile Brașovului.

Povestea e proiectată subtil, așa cum ghicim din tehnologia antrenată de personaje și preocupările lor discursive, undeva la începutul anilor 90, imediat după căderea comunismului, și îl are drept protagonist pe Thomas Schneider, preotul sas învestit într-o parohie rurală din Țara Bârsei, pus în fața unei sarcini dificile: de a reabilita și a aduce renașterea spirituală într-o comunitate mixtă, înrăită de vicii și vicisitudini istorice. Un cleric tânăr, liberal în concepții, justițiar și idealist, bântuit de voci morale exigente și de conflicte filosofice, Thomas se simte copleșit de decăderea plenară, de la cea arhitecturală și până la cea socială, în care pare să se scalde parohia sa. E vorba de o comunitate cu un trecut glorios, un prezent confuz și un viitor pierit, un spațiu în care rânduiala pare să se fi pierdut (nici clopotul bisericii nu mai bate bine), un spațiu asaltat de neajunsuri (de la acoperișul spart și mirosul de cocină la clevetirile și minciunile enoriașilor), un spațiu dominat de o nesfârșită răzmeriță și devălmășie (fără niciun reper ordonator, fără poliție, autoritate sanitară, fără groapă de gunoi), în care până și câinii sunt ticăloșiți, animalele sălbatice dau iama fără probleme. Marcat de deportările comuniste, de învrăjbirea interetnică și interumană în general înfăptuită de regimul tiranic, definindu-se undeva între ticăloșia găunos-proletară și revanșa chiaburească (exprimate într-o atitudine extrem de malignă a țăranilor care nu și-au pierdut instinctul proprietății, dar și-au pierdut respectul pentru proprietatea altuia), spiritul comunității pare să fie împrăștiat, culminând simbolic cu imaginea bisericii golite de oameni și speranță și în evenimentele precipitate de sosirea neașteptată a misteriosului Hans.

Aruncat ca o provocare a sorții, poate ca o încercare divină de a-i face pe rătăcitori să se confrunte cu trecutul, cu tradiția, omenia mutilată de istorie, Hans, fiul unei familii săsești înstărite, deportate de comuniști, supraviețuitor miraculos al persecuțiilor, se reîntoarce în sat când nimeni nu se așteaptă, vizibil tulburat psihic, rămas fără avere, la mila obștei. Suferințele  acestui biet năpăstuit, comportamentele sale imprevizibile, întâmpinate cu ostilitate și răceală de mulți dintre locuitori,   lipsa de grijă și compasiune confirmă ruptura aproape iremediabilă din parohia lui Schneider, dizolvarea unei identități și solidarități etnice  ce nu pare să mai poată fi recuperată nici măcar prin elementarele gesturi reparatorii față de un semen supus nenorocirilor istorice. Nici evenimentele cosmice (întâmplătoare sau nu, rodul coincidenței sau al mesajelor premonitorii cerești) nu par să anunțe nimic bun în parohia lui Schneider: nașterea unui vițel cu trei picioare, fantoma părintelui lui Hans pretins surprinsă de săteni, prăbușirea unei biserici dintr-un sat vecin, toate anunță o desăvârșire subtilă  a micro-apocalipsei spiritului rural. Descurajat de opacitatea sătenilor, de apetitul pentru bârfă și răspunsuri imediate și categorice nutrite de locuitori, la crâșma lui Weresstoy,  acea Poiană a lui Iocan moromețiană, în care gratuitatea și ironia au fost înlocuite de răutate, dorințe de corupere și umilință, părintele Thom găsește, împreună cu fiica morarului Annemarie Roth, reperul salvării simbolice a parohiei sale, prin lupta pentru reabilitarea lui Hans. Simbol oglindă al necinstei, lașității și indiferenței semenilor săi, Hans devine moștenirea, responsabilitatea pe care preotul și enoriașa, într-o alianță ciudată, imposibilă, suspectă moral, vor să și-o asume până la capăt. Între timp, soția lui Schneider, Wanda se va preocupa de întărirea legăturii comunității transilvănene cu emigranții sași, adunați în jurul asociațiilor recent înființate în Țara de Sus (probabil Germania). Lupta pentru recăpătarea demnității și recuperării lui Hans, lupta pentru rearticularea identității săsești nu vor fi lipsite de sacrificii. Și, totuși, toate aceste eforturi nu vor fi în zadar - sașii, acești creatori de cetăți și întemeietori de meserii, bresle, acest factor civilizator în Transilvania, strivit și alungat de comuniști, își vor afla măcar o șansă simbolică la renaștere.

Un roman dens în simboluri, multietajat, despre o lume aflată în destrămare, un roman despre redefinirea sentimentului de apartenență, despre vina individuală și colectivă, despre  eforturile  de a supraviețui  cauterului nemilos istoric, de a asigura o continuitate identitară și morală: Părintele Thom prilejuiește cititorului o călătorie de neuitat într-o realitate istorică de care nici un transilvănean nu ar trebui să rămână străin.

Sever Gulea


Cristian Fulaș, Fâșii de rușine


Editura Vinea

Henry Chinaski, celebrul antierou/alter ego al scriitorului american Charles Bukowski, sugera la un moment dat  că a deveni alcoolic nu e o chestie care se face la repezeală, că îți ia ani de zile de ucenicie spirtoasă ca să te poți numi alcoolic în toată regula. Dar dacă Henry Chinaski ajungea, în cea de a patra decadă de băutor, fără a regreta ceva, nu s-ar putea spune același lucru despre toți consumatorii care au atins  faza de dependență. Desigur, alcoolul rămâne un catalizator al celebrărilor, un lubrifiant social, dar, ca orice substanță  cu impact cerebral, se poate transforma dintr-un accesoriu ocazional, potențator de dezinhibiție și bună-dispoziție, într-un adevărat întemeietor de lumi, un modus vivendi, o adevărată interfață prin care cei ajunşi la stadiul de dependență relaționează cu mediul pe o pantă autodistructivă. Cum arată lumea privită prin aceste lentile de contact alcoolice, prin această fină peliculă pe care băutorii caută să o mențină intactă ori de câte ori au ocazia și mai ales cum se prăbușește lumea și ce rămâne în urma ei pentru dependenții care încearcă să renunțe la viciu?  Aflăm mai multe despre abisurile acestei dependențe  din romanul original și ambițios al lui Cristian Fulaș, un roman care îți dă senzații viscerale, construind și destrămând frenezia beției și mai ales agonia de după golirea pretinsului/posibilului ultim pahar.

Relatată la persoana I, narațiunea debutează cu o dimineață tipică de băutor înveterat: mâini tremurânde, amnezie și urme de violență, apeluri ratate pe telefon, amintiri care nu vin deloc. Starea de reinventare, de reconstituire matinală este de fapt doar o tranziție spre o nouă beție la limita pierderii stării de conștiență. Protagonistul lui Fulaș, de altfel un tip inteligent, pe undeva boem,  un traducător trecut prin multe lecturi, poezii proaste și alcool,  traversează orașul (văzut ca o berărie imensă și luminoasă), într-o existență străină de ritmurile și ritualurile sociale. Mahmurul se drege cu bere și cafea, într-un film matinal mut, într-o stare de eternă suspendare, străbătând bodegă după bodegă, obligatoriu în compania altor băutori (uniți printr-o solidaritate mnezică aparte: fiecare are nevoie de ceilalți, ca niște piese de puzzle care alcătuiesc o memorie colectivă ce umple golurile din lanțul amintirilor individuale). Este starea paralelă, anesteziată, contemplativă, în care personajul lui Fulaș strălucește, ca martor privilegiat la micile spectacole ale vieții pe care grăbiții trecători matinali le ignoră: câinii din parc, anticarii de pe bulevard, liniștea cârciumilor. Dar e și starea fragilă, întreținută artificial, care va pregăti  suferința,  în lipsa licorii spirtoase.

Aflând brutal de un atac cerebral suferit de mama sa, presat de o parte a familiei, personajul narator ajunge la prima cură de dezintoxicare, la Spitalul de Psihiatrie. Aici începe chinuitorul sevraj, reconstruit memorabil de autor. Refuzând să își accepte dependența (deși recunoaște eticheta de băutor și drogat, protagonistul respinge ideea că nu ar fi stăpân pe propriile opțiuni), personajul narator își spune povestea psihologului și traversează, lucid de data asta, experiențele fizice ale privării de drog: voma, tremurul violent, dansul perfuziilor și al venelor ascunse, greutatea de o tonă a limbii etc. La fel ca în starea de beție, doar că mai dureros, viața pare să stea pe loc, iar tentația recăderii e mare. Transferat însă într-o clinică de recuperare mai puțin înspăimântătoare, personajul principal încearcă să își asume mai serios și mai consecvent abstinența. Se gândește chiar să scrie un roman al devenirii, mai multe poezii, citește, se odihnește și chiar se îngrașă. Depășind stadiul critic al sevrajului acutizat,  povestitorul se descoperă într-o stare pe care singur o definește concentrat şi sintetic: mai mult ca prezentul - o stare de incertitudini și nehotărâri perpetue,  teama de lume, dar și de izolare, dorința de a-și păstra o dimensiune intimă și mai ales de a nu da socoteală colegilor alături de care trăiește și se recuperează, ideea unei vieți trăită sub semnul opoziției între trecut-prezent, între individul stigmatizat de viciu și societate - toate acestea îi dau personajului lui Fulaș o fragilitate aparte, căci, spre deosebire de alți alcoolici care găsesc acele cârlige necesare pentru a reface continuitatea vieții respectabile, scurtcircuitând existența dintre parantezele viciului, povestitorul este lipsit de job, relații și proprietăți, lipsit de acel mobil cu sensuri și preocupări la pachet care să îi motiveze revenirea și să îi umple golul existențial. Și, totuși, între cuiele de sicriu metaforice ale  sticlelor de bere, de coniac și o viață a cărei luciditate devine tot mai puțin dureroasă, în ciuda limpezirii absurdului de care pare să fie înconjurat, protagonistul lui Fulaș va face în cele din urmă o alegere.

Sondând convingător  psihologia dependenței,  cu fraze care se desfășoară lejer sau se împiedică, după caz, în funcție de starea de spirit a protagonistului (e remarcabilă capacitatea autorului de a jongla cu multiple registre stilistice), Cristian Fulaș oferă un roman capabil să se absoarbă și să îți circule violent în imaginație, să te lase mahmur,  printr-o forță narativă impresionantă, printr-o mărturie a unui personaj pentru care apocalipsa nu a părut niciodată atât de aproape, cel puțin apocalipsa venită de pe fundul unei sticle.

Sever Gulea


Radu Găvan, Exorcizat



Editura Herg Benet

„Impresionant”, „tulburător”, „regal al introspecției”, „un talent extraordinar”- iată calificativele de pe coperta a IV-a a cărții lui Radu Găvan, un romancier debutant la Editura Herg Benet (Cărțile Arven). Aprecierile amintite vin de la trei autori cu experiență în ale scrisului, dar și în ale publicatului și selecției autorilor tineri: Flavius Ardelean, Cristina Nemerovschi și Mircea Pricăjan. Cum a ajuns un roman de debut să obțină evaluări atât de generoase și deloc lipsite de rezervă din partea unor nume notorii din lumea editorială, dincolo de orice considerent de promovare și marketing,  nu puteam să-mi explic... decât prin filtrul lecturii personale.

Romanul lui Radu Găvan, publicat la Editura Herg Benet, te ia prin surprindere încă prin titlul care te poate  trimite lejer cu gândul la diavoli, posedați și  la ritualuri de tot soiul  (subiectul e totuși la modă, de ce nu?) - doar că Radu Găvan nu are nevoie de forțe supranaturale externe și obscure pentru a crea atmosfera - psihicul protagonistului, a cărui integritate ajunge să fie disputată la un moment dat, e o cutie a Pandorei, o sursă suficientă de orori (și demoni, e drept, metaforici, psihologici), mai ales când se întâlnește cu o realitate infernală, sinistru de contemporană și de recognoscibilă.

Protagonistul romanului este un tânăr bucureștean, deloc înstărit,  care a renunțat la facultate și căruia șansa nu pare să îi surâdă deloc. De o timiditate aproape patologică, fără susținere parentală, nevoit să se descurce singur, fără să dovedească aptitudini deosebite, personajul principal încearcă să își croiască un drum profesional și personal în jungla capitalei. Doar că vârsta proiectelor durabile pe termen mediu se transformă în vârsta zbaterilor de pe o zi pe alta și acumulărilor de frustrări. Fără experiență, fără exigențe și fără tupeu, protagonistul de abia își găsește o slujbă ca agent imobiliar (fără salariu fix, remunerat doar pe baza comisioanelor), care îl ține la limita supraviețuirii, atunci când apucă să facă o vânzare. Deriva profesională e dublată de deriva personală, de eșecurile amoroase, de incapacitatea de a găsi linia firescului în interacțiunile cu semenii, alternate ocazional  de flashbackurile din copilărie care cel mai adesea aduc în atenție episoade crude, posibile premise pentru dezechilibrele prezente, posibila poartă de intrare a demonilor psihologici ce își vor face simțită prezența pe parcursul romanului.

Departe de a găsi resurse de ameliorare, personajul lui Radu Găvan alunecă tot mai adânc pe spirala exasperării. Întâlnirea cu lumea în care trăiește îi forțează o sete de normalitate aprigă ce se accentuează pe zi ce trece, fără să găsească antidot. Căci universul bucureștean, dens în grosolănie și mizerie morală reprezintă un fond sonor, de arome și priveliști din care se prelinge permanent agresivitatea și egoismul: de la țiganii cu merțanul mai mare decât o garsonieră, la maimuțoii agățați de popcorn și telefon în sala de cinema, la câinii vagabonzi din fața non-stopului, la șmenarii, fandosiții, neamurile proaste de pe stradă, la vecinii nesimțiți, indolenți, pensionarii care te sacrifică pentru un loc în autobuz, fomiștii care trădează, mint și se prostituează pentru un pumn de euro în plus, profitori care joacă profesional și personal neloial, totul dă senzația unei lumi pe cale să facă implozie, a unui infern anarhic în care batjocura, minciuna și insensibilitatea au pus stăpânire peste tot și peste toate. Pretențiile de decență, aspirațiile protagonistului pentru un trai mai bun, autodisprețul pe care acesta îl resimte la finalul fiecărei zile în care (re)trăiește un eșec, o înfrângere ajung să se transforme, să se sublimeze în violență. Demonii psihologici care îl dezgustă și pe care îi temperează relativ facil la începutul romanului îl vor devora tot mai pregnant pe tânărul supraviețuitor, remușcările se vor rarefia, lăsând loc de desfășurare răzbunării și expresiei ultime a disperării: violența - fizică, psihică și mai ales sexuală. La capătul unor evenimente și interacțiuni care nu anunță deloc o purificare, hazardul deschide o posibilitate pentru o normalitate care era greu de crezut să își mai facă apariția. Doar că, și atunci când crede că a reușit să amuțească propriii săi demoni, personajul lui Radu Găvan va afla că infernul din care vrea să scape e prădat și de demonii altora  (imaginea cu cercul terminat în pumni de pe coperta romanului e foarte inspirat aleasă și va dezvălui circularitatea și opacitatea universului acestei povești). Exorcizarea în aceste condiții nu mai poate deveni posibilă printr-o renunțare a demonului la cel posedat, ci poate doar printr-o renunțare a posedatului la infernul în care e ținut captiv, un infern care se confundă, în cele din urmă, cu o capcană existențială dureroasă din care izbăvirea nu poate fi aflată decât într-un singur fel.

Pe deplin îndreptățite sunt aprecierile lui Flavius Ardelean, Cristina Nemerovschi și Mircea Pricăjan. Romanul de debut al lui Radu Găvan este o experiență uluitoare, o scriitură demetaforizată, de un firesc impresionant. În acest roman fiecare cuvânt pare să cadă la locul lui,  subterana dostoievskiană, patima zweigiană se întâlnesc cu undergroundul și bizareria lui Palahniuk, pentru a contura, fără cosmetizări, fără reflecții filosofice, doar prin faptic brut,  o poveste și un protagonist care oglindesc, la rândul lor, portretul demonilor contemporani ce bântuie societatea românească și nu numai.

Sever Gulea


Cristian Teodorescu, Șoseaua virtuții. Cartea câinelui


Editura Cartea Românească

Debutul anilor 90, anii nebuni ai României, în care totul părea posibil, în care proiectul democrației autentice, al reformelor radicale se simțeau mai aproape ca niciodată, credibile, fundamentate de aparenta despărțire brutală și categorică de trecutul comunist, la Revoluție. Anii de bun augur pentru milionarii de azi, formați în acele vremuri confuze din punct de vedere legislativ, anii în care speranțele s-au sufocat pe măsură ce impactul politicilor totalitare și-a dezvăluit proporția, pe măsură ce alternativa reală, dar încă lipsită de coeziune și forță a sucombat sub bâtele minerilor, după simbolica și memorabila manifestație din Piața Universității. Sunt ani care, dincolo de cenușiul și stângăciile (sau stângismele?) conservate și cultivate într-o societate intrată în agonie, n-au fost lipsiți de pitoresc, de acel amestec violent de vechi și nou, de polarizare socială transparente în cele mai cotidiene situații. Sunt anii cu macarale abandonate, orfani arhitecturali faraonici, anii cu câini vagabonzi, buticuri non stop, anii în care se stătea la coadă la cărți și se mânca presă scrisă pe pâine. În acest cadru eclectic, marcat de atâta pitoresc și disperare, în care se cultivă riscul, în care flerul și deciziile radicale, pilele și slalomul fac diferența între bogăție și sărăcie, e proiectat cel mai recent roman semnat de Cristian Teodorescu, intitulat Șoseaua Virtuții. Cartea Câinelui, o poveste despre o înavuțire reprezentativă, marca anii 90, cu toate strategiile și consecințele aferente. Este povestea unui protagonist cu un nume care nu e deloc întâmplător: Câinele, inginerul chimist, fabricant de salam de soia, la finalul regimului comunist, care dovedește că are un nas fin pentru oportunitățile de afaceri venite cu valul Revoluției. În anii în care tipografiile, editurile și publicațiile tipărite dau lovitura, Câinele își topește economiile de la CEC și deschide ușile cu suta de lei, pentru a înființa o revistă dedicată rețetelor culinare. O revistă tipărită pe hârtie ordinară, un fel de fițuică strecurată pe tarabe care are însă un succes neașteptat (e lucru cunoscut că în acele vremuri oamenii erau flămânzi de tipărituri variate). Dar lucrurile sunt de abia la început, iar Câinele pregătește nivelul următor al investiției sale - o revistă ilustrată, cu preparate apetisante fotografiate profesionist - Gastronomul capătă un grad superlativ, așadar devine Supergastronomul, un format magazin care înghesuie informații dintre cele mai variate, oglindind, pe undeva, caracterul pestriț și neomogen al întregii epoci. Tranziția nu se face simplu, ea implică de fapt investitori influenți, atrași de potențialul profit rapid, sforile trase de politicieni sunt pârghia esențială pentru avansare și totul se traduce, de la o zi la alta, pentru Câine, într-o mașină nouă, redacții de apartament, fotografi și asistente. Ba chiar protagonistul dă lovitura, reușind să se afirme și în cadrul unei emisiuni culinare televizate. Devenind un personaj tot mai notoriu în peisajul bucureștean, Câinele degustă culmile potențialului său succes atunci când i se propune să își valorifice capitalul de imagine pentru promovarea restaurantelor de lux și chiar să lucreze pentru Președinte. Toată această ascensiune se câștigă cu prețul compromisului, cu prețul cedării în fața noilor tentații care pregătesc metamorfoza personală a protagonistului. Căsnicia se destramă, în peisaj apar amantele de la politiciene active și versate, la doamnele care predau informal noile maniere ale timpurilor. Gustul libertății este gustul tunurilor antreprenoriale, al atracțiilor neconvenționale, al mijloacelor ocolite și improvizate de rezolvare a problemelor, al valutei care sparge tavanul și al mutărilor gândite în avans, spre noi sume amețitoare. Câinele este un autentic supraviețuitor: nu scapă neatins de valurile și încurcăturile greu de anticipat ale tranziției (nu doar că viața personală i se dă peste cap, dar chiar ajunge și suspect de crimă), dar reușește să nu se lăcomească prea tare, să se lase ghidat de nasul tot mai experimentat în orientarea spre o nouă mișcare inspirată. Și a te abține de la a te lăsa devorat de potențialul provocărilor și ispitelor deschise de sumele enorme, complicitatea politicienilor și zelul domnișoarelor dornice de afirmare nu e lucru puțin, în vremea în care securiștii caută să își recicleze și să își valorifice atuurile, iar românii se trezesc din beția frumoasă și scurtă a Caritas-ului.

La 25 de ani de la fenomenul Piața Universității, Cristian Teodorescu aduce în atenție culisele prea puțin vizibile la momentul care ar fi putut fi decisiv pentru evoluția țării - mai precis aduce în atenție exact spiritul României confiscate de vechile năravuri deghizate în straie noi. Reconstruind narativ și descriptiv atmosfera anilor 90, printr-o poveste credibilă și accesibilă și celor mai puțin familiari cu harababura postdecembristă, romanul lui Cristian Teodorescu spune, prin mijloace fictive, povestea unei generații al cărei portret rămâne chiar și azi eclipsat de tabuuri și temeri, o poveste proiectată într-un deceniu în care Șoseaua Virtuții, privită în perspectivă metaforică sau nu, va rămâne doar un nume de stradă dintr-un cartier periferic bucureștean, nicidecum un zeitgeist al timpurilor de ieri sau de azi.