Cronici Tiuk

Veronica D. NICULESCU

 

„Nu vedeţi nimic”, dar aţi putea încerca

 

Nu vedem nimic. Ne uităm la tablouri celebre şi nu vedem de fapt mai nimic. Daniel Arasse, istoric al artei, ne deschide ochii. Nu întâmplător, coperta minunatului volum recent apărut la Editura Art, „Nu vedeţi nimic”, de Daniel Arasse, este neagră, iar titlul e tot negru, fiind vizibil doar la o uşoară înclinare, când luceşte subtil... Ceea ce contează, dincolo de ea, este atât imaginea unora dintre cele mai cunoscute tablouri ale omenirii – de văzut cu alţi ochi! - cât mai ales textul. Un text savuros, pasionant, plin de umor.

„Scrisoarea aceasta, un pic cam lungă, poate să te surprindă sau chiar să te irite. Sper să  nu te superi pe mine, însă trebuie să îţi scriu. Aşa cum m-am grăbit să îţi spun, nu reuşesc să înţeleg cum ţi se întâmplă uneori să priveşti pictura astfel încât să nu vezi ceea ce pictorul şi tabloul îţi arată.” Astfel îşi începe Arasse superbul volum de „Descrieri”. Cu o scrisoare - „Cara Giulia...” – pentru o femeie, dar şi pentru orice cititor sau privitor al tabloului „Marte şi Venus surprinşi de Vulcan”, de Tintoretto. Urmează „Privirea melcului”, un capitol despre „Bunavestire”, de Francesco del Cossa. Şi altele, despre „Adoraţia Magilor”, de Bruegel cel Bătrân, „Venus din Urbino”, de Tiţian, „Meninele”, de Velázquez, plus un bonus delicios chiar în miezul cărţii, capitolul intitulat „Blăniţa Magdalenei”.

Ce e special la această colecţie de descrieri şi de ce e acest volum atât de diferit faţă de altele care tratează arta? Iată: „Ştiinţa nu trebuie să fie neapărat serioasă, ţeapănă, morocănoasă. De ce, în numele unei triste ştiinţe, istoricii artei vor ca nimeni să nu râdă, de pildă, în faţa picturii? Ce Dumnezeu caută un ditamai melcul în prim-planul unei respectabile Bunevestiri? De ce Bruegel i-a aplicat regelui negru Gaspar un tratament atât de aparte în Adoraţia Magilor? De ce părul Mariei Magdalena este atât de lung în picturi?”

Cele şase capitole, şase ficţiuni, cuprind viziunea lui Daniel Arasse, unul dintre cei mai străluciţi specialişti în Arta Renaşterii. O viziune aparte, plină de pasiune şi umor, prin care autorul caută să ne deschidă ochii şi să fim ceva mai flexibili. Să ne colorăm iubirea pentru pictură în nuanţe mult mai subtile şi, până la urmă, mai umane.

 

Daniel Arasse (1944-2003), reputat istoric şi teoretician al artei, a fost director de studii în ştiinţe sociale la Ecole des hautes études en sciences sociales şi a predat istoria artei la Sorbona. Este autorul unor lucrări care au revoluţionat modul de receptare al operelor de artă.

 

„Nu vedeţi nimic”, de Daniel Arasse, Editura Art, 2009.

Traducere din limba franceză şi note de Laura Albulescu.

 

Vladimir BULAT

Poliglotism şi sensuri

Daniel Ştein, traducătorul este ultimul roman al Ludmilei Uliţkaia (2006), o scriitoare care a început să fie citită şi apreciată în România, mai multe cărţi deja i-au apărut la o editură bucureşteană. Ăsta este un roman atipic pentru această scriitoare, pentru că adună mărturii şi scrisori, note de jurnal despre un personaj concret, Daniel Rufaisen, polonez şi evreu prin naştere, ajuns printr-un şiretlic (afirmându-se ca jumătate polonez, jumătate german) traducător în Gestapo, de unde reuşea să obţină informaţii spre a salva vieţi de evrei de la moarte, care e salvat el însuşi în ultimul moment de un maior german(!), ajuns apoi să se convertească la catolicism şi să devină monah carmelit la Ierusalim, şi mai presus de orice - a creat în jurul său o comunitate transfrontalieră, cu oameni care trăiau (unii mai trăiesc încă) în Bielorusia, Polonia, Israel, SUA, Rusia) şi care îşi pun foarte serios problema credinţei în epoca contemporană. Slujea în ivrit, limba străveche a evreilor de dinainte de propovăduirile Apostolilor. Romanul e lung (peste 700 de pagini), aparent fără o tramă narativă, înşiruie lungi disertaţii sub formă de scrisori, file de jurnal, amintiri ale celor care l-au cunoscut personal pe Daniel Rufaisen, "rebotezat" de Uliţkaia cu numele de Ştein, căci şi în limba evreilor şi cea a germanilor, "Stein" înseamnă "piatră", făcându-se aluzie la căutarea eternă a "pietrei filozofale". Or, "traducătorul" în accepţiunea vechilor evrei era cel care vorbea în multe limbi, iar acest sens se regăseşte şi în motto-ul romanului:

"Mulţumesc Dumnezeului meu că vorbesc în mai multe limbi decât voi toţi. Dar în biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină" (1 Corinteni, 14. 18-19). 

Esenţa acestei scrieri o găsim în următorul fragment, pe care-l traduc în premieră în româneşte. Cu siguranţă că romanul Daniel Ştein, traducătorul  va apărea integral la noi, căci ridică nişte probleme esenţiale pentru vremurile noastre.

"Daniel lucrează foarte mult. Acum, că are un colţ al său în biserică, rămâne până mai târziu acolo. Face traduceri din Noul Legământ şi din alte texte, transpunându-le din greceşte în ivrit. Aceste traduceri există de multă vreme, dar, crede Daniel, ele abundă de inexactităţi şi de erori. L-am întrebat cândva câte limbi cunoaşte. Mi-a răspuns că ştie bine doar trei - poloneza, germana şi ivrit. Iar pe celelalte pe care le vorbeşte - le stăpâneşte foarte prost. Dar nu este deloc aşa: face ghidaje pentru grupurile de turişti în: italiană, spaniolă, greacă, franceză, engleză, română, a vorbit faţă de mine cu cehi, bulgari şi arabi, pre limba lor. Iar faptul că toată viaţa lui a slujit în latină e de la sine înţeles. Mie mi se pare că el posedă acel dar al vorbirii în limbi, care a fost coborât asupra Apostolilor. Ce-i drept, manualele de învăţare a acestora totuşi se pot vedea la el pe poliţă. De unde reiese că ceva i-a fost dat de la Dumnezeu, iar ceva a şi deprins el însuşi! Când a reuşit să înveţe toate aceste limbi? L-am întrebat şi iată ce mi-a răspuns: 
- Îţi aminteşti de Cincizecime? - şi a râs.
De bună seamă că-mi amintesc de acest pasaj din Faptele Apostolilor, când limbile de foc au coborât asupra Apostolilor, iar ei au început să vorbească în graiuri felurite, iar străinii cu toţii şi-au auzit limbile materne. Iar Daniel parcă trăieşte continuu cu această flacără. 
Tot adevărat este că atunci când era programat să ne viziteze un grup de români, i-am cumpărat un manual de învăţare a românei; l-a ţinut două săptămâni la sine pe masă, iar serile îl lua în dormitor. 
- E foarte folositor să-ţi pui manualul sub pernă - dimineaţa te trezeşti, iar lecţiile sunt deja însuşite... - iată ce mi-a spus.
Privindu-l, chiar începi să înţelegi că nu limba e esenţială, ci important este acel adaos care se află în spatele limbii. Întrevăd aici o oarecare contradicţie, dacă tot nu are relevanţă în ce limbă slujeşti, la ce bun să consumi atâtea energii să traduci totul în ivrit? Fac în permanenţă copii noi după slujbe în diferite limbi, pentru că el consideră important să se înţeleagă fiecare cuvânt. Mai pot spune că întrevăd contradicţii în unele păreri de-ale sale. Uneori spune una, alteori - susţine altceva şi chiar nu reuşesc să ţin pasul după el." (Partea a II-a, cap. 26. 1969, Haifa. Din Jurnalul Hildei).

Alexandru VAKULOVSKI

 

Audienţă la un demon mut – un roman despre KGB şi biserică

 

„Audienţă la un demon mut”, ultimul roman al ieromonahului Savatie Baştovoi, e numit chiar de autor „roman istorico-fantastic despre soarta bisericii în vremurile de pe urmă.” Vedem şi pe coperta a IV-a: „Ca şi scrierea antipodică a lui Dan Brown: Codul lui Da Vinci, romanul Audienţă la un demon mut are nevoie de afişarea obligatorie a siglei: ORICE ASEMĂNARE CU PERSOANE, LOCURI ŞI ÎNTÂMPLĂRI REALE ESTE PUR ÎNTÂMPLĂTOARE.”

            După atâtea avertizări aproape că te aştepţi să citeşti chiar un roman SF scris de ieromonahul Savatie Baştovoi, cât nu ar părea asta de ciudat… Dur nu este aşa. În Audienţă la un demon mut găsim acelaşi scriitor îndrăzneţ, cu o imaginaţie complexă ca şi în Iepurii nu mor. Deşi între timp Ştefan Baştovoi a devenit ieromonahul Savatie Baştovoi. Audienţă la un demon mut nu este un roman SF, e mai degrabă un roman realist despre creştinism ce porneşte din timpurile dinaintea lui Hristos şi ajunge pe un fir logic până în viitor, în anul 2028. Personajul principal al romanului este Victor Rotaru, un fost KGB-ist ce şi-a găsit credinţa în Dumnezeu, chiar după o întrunire de la Kremlin, unde a participat în 1987 şi unde s-a propagat o nouă strategie de infiltrare a securiştilor printre feţele bisericeşti. Victor Rotaru începe un studiu despre biserică şi ajunge la concluzia că de la începutul creştinismului până acum, această religie a fost într-un război continuu cu iudaismul, în diferitele sale forme şi feţe.

            Deşi e ieromonah, Baştovoi ne dezvăluie în roman părţile mai mult decât întunecate ale unor feţe bisericeşti, agenţi KGB-şti infiltraţi în biserică. Printre multele exemple, pe care probabil că autorul le-a luat din realitate, găsim şi numele, exemple concrete, pe care le ştim şi noi, dar cărora probabil că nu le-am acordat atenţie: „ – Când au murit băieţii în Transnistria, de partea cui era mitropolitul? Patriarhul este antihristul, pentru că l-a decorat pe Smirnov cu medalie bisericească!”

            Victor Rotaru descoperă o armă puternică a iudeilor în cenzura cu care atacă textele sfinte ale creştinilor, pe motiv că ar fi „antisemite”, deşi pe lângă faptul că sunt religioase, ele mai sunt li literaro-filozofice. Cenzura este foarte veche şi porneşte chiar de la traducerea textelor sfinte, dar ajunge până în zilele noastre: „Biserica unei ţări neînsemnate precum România sfida documentul „Nostra Aetate” adoptat în 1965 de Conciliul II Vatican, prin care evreii erau absolviţi de vina de a-L fi răstignit pe Hristos. Tot atunci s-a hotărât cenzurarea Evangheliei şi a imnurilor creştine de „pasaje antisemite”. Orice referire publică la evrei ca având legătură cu răstignirea lui Hristos avea să fie catalogată drept „antisemitism” şi pedepsită penal…”; „Aşa se face că textul Slujbei Prohodului, care se cântă în Vinerea Mare în amintirea patimilor Mântuitorului, a fost cenzurat tacit în varianta nouă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române (BOR), aruncându-se afară treisprezece strofe. De asemenea, au fost cenzurate unele tropare din slujbele Învierii (de duminică), precum şi unele referiri la evrei din varianta liturgică a Evangheliei, aşa încât expresii precum „zis-a Domnul evreilor care venise la Dânsul” au devenit „zis-a Domnul celor ce veniseră la Dânsul” şi altele de acest fel.” Alte date ce ţin de istoria recentă le găsim în descrierea întrunirii Consiliului Mondial al Bisericilor, unde de asemenea s-a vorbit despre cenzura Evangheliei prin prisma holocaustului: „Nimeni dintre cei din sală nu a pomenit despre cele şaptezeci de milioane de ruşi ucişi în timpul celor două războaie mondiale. Nimeni nu a pomenit de genocidul anticreştin iniţiat de Lenin şi de consilierii săi evrei. Nimeni nu s-a gândit să cinstească exterminarea creştinilor din circurile romane. Cine stă în spatele „corectării istoriei”?”

            În roman se ajunge la nişte concluzii surprinzătoare, dar care îţi dau de gândit: „Revoluţia Franceză, Rusia Sovietică şi Uniunea Europeană au acelaşi fond ideologic”,

„Banul a devenit zeitatea în numele căreia sunt iertate cele mai odioase crime împotriva omenirii”, „Cine s-ar fi gândit, pe timpul când li se făgăduia libertatea, că vor ajunge să muncească din zori şi până-n seară doar pentru mâncare şi îmbrăcăminte?”

            Nici previziunile despre viitorul apropiat nu sunt mai luminoase: „Pentru el şi alţii ca el, Bruxelles-ul, spre care urma să zboare, era acum un nou Kremlin, din care lipsea doar cadavrul lui Lenin, expus spre vizionare turiştilor curioşi”, „Ediţiile oficiale ale unor sfinţi precum Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare sau Efrem Sirul erau corectate politic.”

            În roman există şi personaje pitoreşti, ca Voronin, care s-a împrietenit cu popii (!) şi spune bancuri cu patriarhul. Audienţă la un demon mut e foarte bine structurat şi cuprinde capitole în care acţiunea are loc din cele mai vechi timpuri până în viitor. Probabil că ştampila de „SF” pe care i-a pus-o ieromonahul Savatie Baştovoi e o precauţiune, ca să nu fie acuzat de antisemitism (aşa cum a păţit Paul Goma, deşi e căsătorit cu o evreică şi are copil evreu) - pentru că a îndrăznit să se apropie de istoria evreilor.

            Audienţă la un demon mut este o carte pe care atunci când ai terminat-o ai la ce te gândi un timp şi ne demonstrează încă o dată că prozatorul Baştovoi nu s-a „cuminţit” şi că mai are încă multe, foarte multe de spus în literatura noastră.

Mihail VAKULOVSKI

 

Istoria lui Manolescu şi basarabenii

 

Nicolae Manolescu a publicat prima ediţie a primului volum din Istoria critică a literaturii române în anul 1990, iar de atunci a scris tot mai puţină critică literară. „Istoria literaturii” lui Nicolae Manolescu e poate cea mai aşteptată de către scriitori carte, asta pentru că fiecare se visa în paginile ei, dar – vai – majoritatea scriitorilor contemporani au rămas pe lîngă, iar cei care au intrat nu-s tocmai fericiţi de ce-a spus despre ei Criticul. De aceea, din cea mai aşteptată carte Istoria critică a literaturii române a devenit cea mai „discutată” carte, cea mai bîrfită, înjurată şi cea mai urîtă carte a scriitorilor încă în viaţă. Nicolae Manolescu este un critic hedonist, aşa cum spuneam în monografia pe care am scris-o (prima monografie despre Nicolae Manolescu), un critic subiectiv şi plin de personalitate, aşa cum trebuie să fie un scriitor, dar aşa cum scriitorii nu cred că trebuie să fie un critic. Recunosc că mie-mi place cum scrie Manolescu, dar cred că ar fi fost mai înţelept ca Istoria critică să se fi oprit – acum – la literatura contemporană. Asta pentru că pînă aici criticul a scris fără grabă, atent şi super profi, iar de la un moment dat „istoria” se rupe şi nu mai e la fel de credibilă. Lipsesc scriitori foarte buni şi foarte importanţi pentru multă lume, apar scriitori care pentru multă lume nu înseamnă absolut nimic, asta mai ales la „Generaţia 80” şi la „Optzecişti întîrziaţi. Generaţia 2000” - nu dau nume doar pentru că despre asta s-a tot scris (deja? Mda, deja...). Apoi, criticul prea te expediază uneori, uneori fără argumente şi fără cunoaşterea obiectului muncii, din păcate. Pe mine, de exemplu, mă interesează ce-a scris Manolescu despre scriitorii basarabeni. Iată TOT ce-a scris Nicolae Manolescu în Istoria critică a literaturii române despre literatura română din Basarabia: „Basarabenii, numeroşi, inegali, sînt, cu puţine excepţii (Vitalie Ciobanu, Leo Butnaru), depăşiţi cu totul (Grigore Vieru), ori defazaţi (majoritatea)”. Atît. Doar atîta, în 1495 de pagini? Da. Mda... Oare Nicolae Manolescu a citit George Meniuc, Vasile Vasilache, Nicolae Esinencu, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Constantin Cheianu, Andrei Burac?... Oare de ce Vitalie Ciobanu ar fi mai „excepţie” decît Vasile Gârneţ, Nicolae Popa sau Em. Galaicu-Păun, colegi de generaţie cu el muuuult mai talentaţi. Grigore Vieru e mai depăşit decît Adrian Păunescu, care şi-a găsit destul loc în „Istorie...”? Oare scriitorii post-optzecişti români îs mai talentaţi şi mai puţin „defazaţi” decît „defazaţii” basarabeni Dumitru Crudu, Ştefan Baştovoi, Iulian Fruntaşu, Alexandru Vakulovski, Mitoş Micleuşanu, Nicoleta Esinencu, Iulian Ciocan, Vasile Ernu... şi de ce aceştia-s mai „defaţaţi” decît Vitalie Ciobanu? Pentru că-s mai scriitori şi scriu mai bine? A reuşit Manolescu să citească pînă la capăt romanul lui Vitalie Ciobanu? Întrebări retorice, fireşte. Faza e că nu poţi să fii atît de superficial şi să pretinzi că ai pus semnătura pe istorie, fie ea şi a literaturii.

 

Nioclae Manolescu, “Istoria critică a literaturii romane (5 secole de literatură)”, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008

Mihail VAKULOVSKI Foto: Alina Surduc

 

Tratat pentru generaţia tatuaj

 

Adevărata enciclopedie a prezentului (mic tratat pentru generaţia tatuaj)” de Oliver Kuhn, Alexandra Reinwarth şi Axel Frohlich e o carte numai bună pentru a fi citită într-o călătorie sau chiar în pauzele de la serviciu, un tovarăş care te binedispune, dar şi te poate pune pe gînduri (mai ales dacă faci parte din generaţia tatuaj). Cartea e scrisă – ca formă – în stilul dicţionarelor sau, cum se spune şi-n titlu, al enciclopediilor, în ordine alfabetică, fondul bazîndu-se, însă, mai degrabă pe hedonism decît pe enervări intelectual-sociale. O carte despre aberaţiile, superficialităţile şi ciudăţeniile care devin „bunuri” comune pe neprins de veste şi – vrem, nu vrem – ne pot domina viaţa de zi şi de noapte, scrisă cu umor şi – uneori – ironie, presărată cu sămînţă de cinism. Deşi autorii sînt tineri scriitori germani (doi dintre ei s-au mutat la Barcelona), situaţiile sînt perfect valabile şi pentru noi şi asta mă cam miră (uneori chiar recunoşti personaje despre care scriitorii germani n-au auzit niciodată – prezentatoarea TV care spune din trei în trei cuvinte „efectiv”, comentatori sportivi, admiratoare Pitt şi admiratoare Depp...). Credeţi că numai la noi putem întîlni denumiri nefericite la firme care se cred super serioase şi foarte importante? Numai printre noi se plimbă cerşetori cu palma întinsă care „te fac să te simţi de rahat dacă nu dai nimic”? Că numai pe-aici se aniversează majorate şi absolviri ridicole şi fără nici un sens? Că doar la noi aceste întîlniri sînt organizate mereu de o persoană „pe care nici nu-ţi mai aminteşti cu exactitate că ai cunoscut-o”? Că doar la noi se blochează drumurile spre mare sau spre munte? Citez „Blocaj de circulaţie de weekend, în drum spre munte”: „Întrerupem programul nostru obişnuit pentru o ştire din trafic... Dideldideldiiiiidid... Stimaţi conducători auto, pe autostrada A8 Munchen-Salzburg, între Weyarn şi Irschenberg veţi întîlni în cale, pe sensul opus, două milioane de idioţi iremediabili. Ca în fiecare săptămînă, stau în coloană şi aşteaptă...”. Nu vă sună cumva cunoscut? Doar înlocuiţi „autostradă” cu „şosea”, A8 cu DN1 şi „Munchen-Salzburg” cu „Bucureşti-Braşov”, iar „între Weyarn şi Irschenberg” - cu „între Bucureşti şi Ploieşti”, de exemplu... „Adevărata enciclopedie a prezentului (mic tratat pentru generaţia tatuaj)” este o carte pe gustul meu, care m-a amuzat şi m-a distrat; dacă o citiţi pe sărite, recomand „American Spirit”, „China”, „Ciclism”, „Computer, jocuri pentru”, „Concursuri de mîncat contra cronometru”, „Femei de serviciu”, „Germani, soldaţi”, „Gratis – 50 ml”, „Halloween”, „Pantaloni lăsaţi pe şold”, „Piercing în limbă”. Lectură plăcută (chiar şi într-un salon de tatuaje te poţi trata cu tratatul). Dar nu cu televizorul deschis la telenovela de pe Acasă TV sau Kanal D, şi nici cu sunete Andre-3SudEst-Akcent-Ozone pe fundal, de pe YouTube sau Trilulilu. Şi încă ceva: "Pirssssingul în limbhă poate influenssa neghatif pronunssia!", dar nu şi cititul.

 

 

Oliver Kuhn, Alexandra Reinwarth, Axel Frohlich, „Adevărata enciclopedie a prezentului. Mic tratat pentru generaţia tatuaj”, Ed. Nemira, Bucureşti, 2008