LecTiuk! (nr. 43)

Emilian Galaicu-Păun


Marius Daniel Popescu, Culorile rândunicii



 

Rândunica este acea pasăre călătoare ce revine mereu la cuib, ca şi autorul nostru, de altfel… Redactat în franceză, ca şi romanul precedent, Simfonia lupului (Premiul Robert Walser, 2008), şi tot la persoana II singular, Culorile rândunicii de Marius Daniel Popescu, Polirom, 2014 (trad. Simona Modreanu), mizează pe acelaşi „double je/jeu”, în varii combinaţii: „ţara de aici” (tot ea, „ţara fiicei tale”) vs „ţara de dincolo” (= „ţara partidului unic”); ridicarea trupului neînsufleţit al mamei din morga unei capitale de judeţ din România vs asistarea – şi încă foarte activă! – la naşterea soţiei sale într-un oraş din Elveţia; nu în ultimul rând identitatea românească a naratorului vs limba franceză de exprimare a scriitorului.

Până şi tăietura frazei – sigură – este când autopsie („…pe masa de ciment din dreapta vezi un cearşaf pătat de sânge negru, acum ştii că mama ta se odihneşte sub cearşaful acela murdar, mergi spre ea, (…) îţi pui mâna dreaptă pe cearşaf, simţi burta mamei tale moarte prin ţesătură, cu mâna stângă ridici pânza care îi acoperă faţa”), când vivisecţie („Strigai «împinge, frumoaso, hai, o să reuşim!», priveai chipul soţiei tale era uluită de comportamentul tău, ceilalţi te lăsau în pace, priveai vaginul soţiei tale, vedeai cum vaginul soţiei tale începe să se dilate (…) vaginul ei se dilata tot mai mult, tu strigai tot mai tare «hai!, hai! hai!», (…) o altă asistentă a strigat «e bine, naşte!» şi ai văzut o bucăţică din capul copilului care ieşea”). Cum contrastant (în alb şi negru, plus o pată – roşie! – de culoare) se arată şi titlul romanului; or, rândunica este acea pasăre călătoare ce revine mereu la cuib, ca şi autorul nostru, de altfel…

Ceea ce sudează toate aceste aspecte contrastante într-un tot întreg indestructibil, în ciuda fragmentarismului cărţii, este stilul, marea bătălie (câştigată – dovadă şi Premiul Federal pentru literatură, şi Prix de l’Inaperçu, 2012) a lui Marius Daniel Popescu – cum ar veni, punct ochit (de la distanţă – pag. 20: „…şi tu te gândeai la moarte, care e acasă în fiecare din noi, şi la viaţa care ne e dată în lumea asta”), punct lovit („pag. 181: „…îngroapă-ţi mama şi întoarce-te la fiica ta”).

 

Emilian Galaicu-Păun


Corin Braga, Acedia. Jurnal de vise (1998-2007)



 

„…păcatul capital care mă urmăreşte este acedia, această gheară de gheaţă ce îmi soarbe bucuria de viaţă chiar în această zi de duminică…” La 15 ani de la Oniria. Jurnal de vise (1985-1995), Corin Braga publică Acedia. Jurnal de vise (1998-2007), Polirom, 2014, unde găsim, printre altele, următoarea notă: „…păcatul capital care mă urmăreşte este acedia, această gheară de gheaţă ce îmi soarbe bucuria de viaţă chiar în această zi de duminică…”

Doctor în litere (Cluj, 1997) şi în filozofie (Lyon, 2008), eseist bilingv (publică în română şi franceză) & romancier, Corin Braga este şi un rafinat caligraf de vise, insolitul său jurnal fiind un adevărat ghid „în lumea de forme pline a întunericului de energie din mine, în acea lume din care mă hrănesc”, pe care-o eliberează prin scris, nu fără a regreta că, „din păcate, (…) pentru a le scrie cu adevărat în acest caiet, va trebui să mă trezesc (…) De ce nu se poate scrie chiar în timp ce visezi?” Pe cât de fantasmagorice & vizionare, visele, pe atât de lucidă transcrierea lor, ca şi cum, la trezire, autorul romanelor din ciclul Noctambulii face un pas în urmă, lăsându-l pe exegetul în ale cercetării imaginarului să le dea de înţeles. Nu atât „filmul” (de groază, adeseori!) unor vise mi se pare impresionant, cât tehnica „de montare” a secvenţelor, cadru cu cadru, Corin Braga dovedindu-se un excelent operator de registre. Unul cât se poate de conştient de ceea ce face: „Nu, acesta nu e un zid şi nici un jurnal al plângerii, dacă stările din el sunt aproape mereu nostalgice sau triste, aceasta nu înseamnă decât că aici se distilează unul din alcoolurile fiinţei mele, în timp ce toate celelalte elixire ce curg prin mine în culori tari ca prin clepsidrele şi ţevile transparente ale unui labirintic alambic alchimic nu pot fi turnate în scris decât când nu mai sunt de faţă, decât atunci când le strecor prin pânza de borangic a amintirii şi le refac într-o diaporamă de var închisă în suflet”.

O carte visată cu ochi larg închişi; o carte de cetit cu ochii larg deschişi, Acedia. Jurnal de vise (1998-2007).

 

Emilian Galaicu-Păun


Saşa Sokolov, Şcoală pentru proşti


 

Pionierul – dacă nu cumva clasicul în viaţă – al romanului postmodernist rus scrie o carte-palimpsest, pornind de la un personaj dedublat. „Splendidă, nebunesc de iraţională şi perfect logică, asemenea unui vis”, aşa apare romanul lui Saşa Sokolov, Şcoală pentru proşti, Allfa, 2011, în ochii cronicarului de la The Guardian.

De bună seamă, pionierul – dacă nu cumva clasicul în viaţă – al romanului postmodernist rus scrie o carte-palimpsest, pornind de la un personaj dedublat – elevul Cutare al unei şcoli speciale dintr-o suburbie a Moscovei – care întreţine cu alter ego său imaginar un dialog pe cât de coerent, pe atât de paralel cu realitatea. Este ca şi cum personajul s-ar manifesta hic et nunc şi totodată ar fi proiectat într-un alt timp şi spaţiu, universurile imaginare apărând nu în succesiune, ci concomitent: „Odată el stătea în fotoliu, iar noi stăteam alături, pe iarbă, şi citeam tot felul de cărţi, da, doctore, sunteţi la curent, ne e greu să citim multă vreme o singură carte, citim mai întâi o pagină dintr-o carte, iar apoi o pagină din alta. După aceea putem să luăm a treia carte şi să citim din ea tot o pagină, iar apoi să revenim la prima carte”. Dacă vă imaginaţi că aici se încheie şirul, greşiţi amarnic – întreaga naraţiune se construieşte după principiul păpuşii ruseşti, o carte ascunzând o altă carte ş.a.m.d., astfel încât peste câteva zeci de pagini „o siluetă a unui tânăr (…) şedea pe iarbă sau jos pe pământ cu o carte în mână (…) un tânăr care visa să devină inginer, un tânăr inginer, dacă doriţi (…) citeşte carte după carte pe un fundal, gratuit, ex libris, pe socoteala editurii, aceleaşi, toate cărţile la rând…” etc., etc.

Şi abia în ultimul alineat se aude vocea auctorială, nu atât pentru a încheia cartea, cât spre a relansa naraţiunea: „Elevul Cutare, daţi-mi voie mie, autorului, să vă întrerup din nou povestirea. Problema e că a venit timpul să închei cartea aceasta: mi s-a terminat hârtia. E adevărat, dacă vă pregătiţi să mai adăugaţi aici încă vreo două, trei povestiri din viaţa dumneavoastră, atunci dau fuga la magazin şi mai cumpăr câteva topuri…” O carte de top(-uri!), Şcoală pentru proşti!

 

Emilian Galaicu-Păun


„Viaţă mai multă”


 

O frază ca un fir de metal, autentificând opera unuia dintre cei mai importanţi prozatori români contemporani, Alexandru Vlad (1950-2015): „În viaţă omul priveşte nu înainte, ci încotro e viaţă mai multă…” (Ploile amare, ed. Charmides, 2011, p. 90); la fel de bine se poate cita din oricare altă carte a regretatului nostru prieten, căci „ceea ce individualizează scrisul lui Alexandru Vlad este, banal spus, formidabila adecvare a stilului la conţinut” (Tudorel Urian).

Nu-i mai puţin adevărat că şi omul în carne şi oase a fost de-o vitalitate debordantă (niciodată însă strâmtorându-i pe alţii!), de unde şi generozitatea scrisului său. Fără să fie un autor prolific – câteva volume de proză scurtă, dintre care Aripa grifonului lua premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru debut, în 1980; două-trei romane (& unul în lucru, despre care mi-a vorbit la Iaşi, în octombrie trecut), dintre care Ploile amare a fost distins cu premiul Uniunii Scriitorilor din România şi cu Premiul Academiei Române, în 2011; câteva culegeri de schiţe (formidabilele lui editoriale!) & note de călătorie; prezent în mai multe antologii; la toate astea adăugându-se traducerile sale din Joseph Conrad, W.H. Hudson, Vladimir Tismăneanu, Alberto Manguel ş.a.–, cuvântul care i se potriveşte cel mai bine e mult. Şi în viaţă, şi în creaţie. Care, la el, formează un tot întreg.

I-am prezentat, de-a lungul anilor, câteva titluri în cadrul emisiuni mele Carte la pachet de la Europa Liberă – sunt de găsit pe site –, n-am apucat, însă, deşi mi-aş fi dorit cu ardoare acest lucru, să înregistrăm nici un dialog pe teme socio-culturale, dânsul fiind şi un redutabil polemist & vorbitor cum rar se întâmplă. Fermecător în toate, Alexandru transforma comunicarea într-un „ceremonial al rostirii pedant, preţios, cu o mişcare amplă şi, paradoxal, firească” (Irina Petraş); cu nelipsita-i pipă în dinţi, aducea a personaj de roman melville-an (ştia pe din afară pasaje întregi din Moby Dick, pe care-l preţuia enorm), spunându-se pe sine şi rostuind înţelesurile lumii. În cei aproape 25 de ani de când ne cunoaştem, nu l-am auzit niciodată vorbind „ca să nu tacă” – Sandu punea viaţă în tot ce spunea, prin viu grai sau în scris.

Apropo de scris, toată lumea ştia că Alexandru Vlad se are bine şi cu poezia, revista Vatra publicând de-a lungul anilor vreo duzină de poeme, la intervale mari de timp, de fiecare dată însă câte unul singur. Părea un ritual al lui, încă unul pe lângă cel al povestitului. Ei bine, nr. 10/2014 conţine un poem care m-a lăsat pur şi simplu bouche bée, fără să citesc însă premoniţia (cum vai! n-am ştiut-o citi nici pe a lui Ioan Flora, care-şi intitula ultimul volum de poeme chiar aşa: Dejunul sub iarbă!), nici nu ascunsă printre rânduri, ci rostită à haute voix. Iată-l:

 

 

Evoluţia sentimentelor


Şi uneori, ca din senin mi-e dor de ea.

Atât de fin, atât de puţin

Că încremenesc în mijlocul unui gest.

Ea nu mai există, ştie asta toată lumea,

Nici eu, dacă mă gândesc bine, nu mai exist,

Şi cum poate cuiva care nu mai există să-i fie

Dor de cineva care nu mai există?

Pentru că-ntre timp am dispărut şi eu,

M-am scurs în crăpăturile dintre podele

În tubul cu pastile rămas deschis

În călimara cu cerneală uscată.

După cum se ştie dorul usucă lucrurile.


Textul mă răvăşise, şi i-am scris pe e-mail câteva cuvinte în acest sens. Ce credeţi că mi-a răspuns a doua zi Sandu? Două rânduri, plus semnătura:

Eu nu scriu poezie, dar pun seara o coală albă pe birou şi mă culc.

Dimineaţa mă uit – de obicei nu este nimic, dar uneori...

al.vlad

Acum stau şi mă întreb dacă în dimineaţa zilei de 15 martie, când neuitatul nostru prieten a închis ochii, poezia nu i-a lăsat un ultim mesaj pe coala albă de pe birou… Şi dacă da, care o fi acesta?

 

Emilian Galaicu-Păun


Al. Cistelecan, Ardelencele


 

Lectura te bine-dispune cum rareori o istorie literară a reuşit s-o facă. De unde tot criticul român se dă în vânt după prospătură, revendicându-şi de cele mai multe ori postura de mentor/guru al ultimei generaţii/promoţii literare, Al. Cistelecan scoate din lada de zestre „caiete cu poezii scrise de-a lungul vremii de preotese, profesoare, învăţătoare, funcţionare sensibile şi suferind profund din dragoste” (Ion Mureşan) de-acum un veac şi mai bine, de parcă tocmai ar pune-o de-un concurs Miss Vetusteţe, dând la tipar nu atât o carte de istorie literară, cât un album de familie (sămănătorist-poporanistă), Ardelencele, Eikon, 2014. Rezultă o galerie de 18 portrete (+1, doar schiţat), de la Maria Suciu-Bosco la Zorica Laţcu Teodora, într-un registru mergând de la „Preoteasa fatală” la „Păgâne şi creştine”.

Înduioşătoare, tandreţea cu care Al. Cistelecan se apleacă asupra unor figuri demult uitate, refăcând – uneori din te miri ce – datele lor biografice (partea cu „parfumat scrisă”!), pentru ca odată ajuns să le contureze profilurile literare, să moaie peniţa în esenţe ceva mai tari. Şi atunci fraza sa capătă răsuciri de bandă a lui Moebus, cu puneri în ecuaţie insolite: „Între Maria Suciu-Bosco şi Ruxandra Cesereanu e doar o diferenţă de aparat, nu de tipologie sau temperament”; când nu-i comparată cu Elena Udrea, „Veronica Micle e o Emma Bovary mai norocoasă (…) a literelor noastre”; nu vor lipsi la apel nici „strănepoatele optzeciste”, ca să nu mai zic de Angela Marinescu şi Marta Petreu; dar s-o identifici pe „cea mai whitmaniană poetă română” (Mariana Moşoiu) din Ardeal, fieful lui Coşbuc, asta chiar că cere fler! Şi scriitura autorului funcţionează în dublu registru: în istoric literar, Cistelecan caută să restituie cu maximă grijă trecute vieţi de doamne şi domniţe; în critic de poezie însă, nu iartă nimic! Un singur exemplu: „Poeta nu scrie grozav, e drept; ba din contră; dar nici Lamartine, Goethe şi alţii nu scriu mai bine când sunt traduşi de ea. (…) Au, probabil, cu toţii o problemă de nivel ardelean”.

Or, se ştie, „nu există naţie mai sămănătorist-poporanistă decât poetesele de Ardeal, toate jurate în dragostea de neamul oropsit…” Cu toate acestea, lectura Ardelencelor – a cărţii lui Al. Cistelecan, nu a producţiilor poetice ale celor 18+1 protagoniste – te bine-dispune cum rareori o istorie literară a reuşit s-o facă.