OpinTiuk de lectură (nr. 42)

Sever GULEA

X(y), Alex Pițigoi

Editura Herg Benet, 2014

N-am vrut să ocolesc romanul lui Alex Pițigoi, publicat la Editura Herg Benet poate pentru că am fost provocat de cel mai sumar, mai abstract și totuși intrigant titlu de carte peste care am dat în acest an. În ciuda trimiterii oarecum matematice a titlului, povestea lui Alex Pițigoi este, în mod surprinzător, o poveste de dragoste sau mai degrabă o poveste despre căutărea dragostei și dificila sarcină de a discerne între aparență și esență într-o lume în care cei naivi și cei răzbunători împărtășesc în cele din urmă aceeași experiență a suferinței.

Spiritul matematic, intuit în titlu, e de regăsit în compoziția poveștii lui Alex Pițigoi: construcția e dominată de o rigoare transparentă, atât în ceea ce privește alternarea celor două voci narative , cât și în ceea ce privește împărțirea poveștii în trei acte distincte: Flirt, Provocare, Fatalitate. Senzația pe care ți-o lasă această compoziție este aceea a unui povestitor-regizor, a unui coordonator de experiment care pune laolaltă variabile dependente și independente, lăsându-le să interacționeze între ele, fără să intervină în nici un fel în cursul evenimentelor. Poate tocmai de aceea romanul lui Alex Pițigoi lasă o impresie scenică puternică, a unei povești care SE spune de la sine și a cărei lectură curge neîntrerupt, dând senzația unei intimități cu protagoniștii, nemediată printr-o altă voce (un efect, de altfel, pe care probabil orice povestitor bun caută să îl atingă).

Romanul este de fapt cronica relației dintre doi tineri, puțin trecuți de 20 de ani, o relație care pornește de pe poziții asimetrice. X, jumătatea masculină, provine dintr-o familie funcțională, are o situație financiară bună, câteva relații nereușite la activ și e obișnuit să aibă totul la picioarele sale. X e preocupat, ca orice tânăr de vârsta sa, de viitorul său și mai ales simte nevoia de a-și câștiga independența, de a investi și de a desăvârși un proiect personal, căruia autoritatea părinților și plasele de siguranță să nu îi știrbească în niciun fel individualitatea. X găsește o asemenea oportunitate în momentul în care o întâlnește pe Y, jumătatea feminină a viitorului cuplu. Y este bruneta focoasă cu ochi căprui, capabilă să fure orice inimă, ambițioasă, sociabilă și provocatoare. Totul pare să curgă firesc și spontan: cei doi se simpatizează rapid la o petrecere, urmează un flirt nocturn consumat sexual, apoi întâlniri, îmbrățișări, plimbări, schimbări de statusuri pe facebook, planuri de vacanță, cadouri și chiar mutatul împreună și desigur, apropouri legate de căsătorie.

Așa cum aflăm din perspectiva lui X totul pare cumulativ , favorabil - personajul masculin se aruncă, îndrăgostit, până peste urechi în această relație care pare să îi dea încredere în sine, să îl învețe și să îl pregătească pentru responsabilitățile autonome ale vieții de adult: managementul de cuplu, cariera fundamentată pe afinități personale. Doar că Y pare să trăiască în altă realitate, în ciuda aparențelor pe care le livrează: bântuită de raportarea parentală problematică și dureroasă, Y caută cu disperare adevărata dragoste pe care crede că o găsește în D, predecesorul lui X, care însă o părăsește. Neconsolată, căutând un prieten-șervețel, o relație tampon, de tranziție, Y alege să dezvolte la început o interacțiune cu X (de la care nu are așteptări prea mari), pentru că nu își poate suporta singurătatea. Câteva gesturi ale lui X o vor monta însă pe Y să pregătească o răzbunare de proporții care să-i articuleze pe de o parte propriile frustrări și neîmpliniri și, pe de altă parte să îl umilească în cel mai profund mod pe X. În mod ironic, tocmai Y, în raportarea ei la un actor care refuză să își asume un rol, înscenează convingător o relație cu un deznodământ sinistru.

După o desfășurare amănunțită și etapizată, relația dintre X, cel dispus să ofere un angajament necondiționat și Y, răzbunătoarea agățată de trecut se va dovedi un lanț al slăbiciunilor care îi va proiecta pe ambii protagoniști spre orizontul unei alienări care nu se intuiește a fi remediabilă. Deloc optimist, dar lucid și plauzibil, romanul lui Alex Pițigoi vorbește despre cruzimea și fatalitatea relațiilor de tinerețe, când naivitatea, pasiunile intense (pozitive sau negative), fantomele adolescenței și refluxurile familiale sunt gata să pregătească premisele pentru tot felul de forme de canibalism intim din care, din păcate, nu întotdeauna ieșim teferi sau măcar mai experimentați.

Într-o perspectivă mai generală, povestea sugerează că lipsa de echilibru, asimetria de implicare a protagoniștilor sugerată încă din titlu (x e scris cu majusculă, în vreme ce y este protejată de parantezele care nu o pun defel în dependență de cealaltă variabilă) este cea care ajunge să rătăcească personajele într-un labirint al himerelor. În fond, nenumiții X și Y din romanul lui Alex Pițigoi sunt exponenți eterni ai unei generații și mai ales ai unei vârste experte nativ în a jongla cu o singură matematică - cea a iluziilor.

 

Sever GULEA

Suflet pierdut, Silviu Urdea

Editura Karth, 2014


Câți  ingineri proiectanți,  preocupați de culturism, cu cel puțin un roman publicat cunoașteți?  Mai probabil ca nici unul, cel puțin până acum, când aveți ocazia să îi descoperiți pe Silviu Urdea și thrillerul său, Suflet pierdut. La prima vedere, dincolo de aparenta nepotrivire dintre imaginea stereotipă a scriitorului (un ins astenic, bolnăvicios, chinuit de muze, nu-i așa?)  și  cea a ridicătorului de haltere (pleznind de sănătate și reliefuri musculare),  te-ai aștepta poate, dacă ai accepta acest exercițiu de imaginație al unui strong man intimidant care acceptă provocarea delicată a plăsmuirii unei ficțiuni elaborate, aceasta să fie una situată în perimetrul caracteristic, al SF-ului sau al sportului practicat (în fond, mai ales atunci când ești debutant, inspirația cea mai tentantă vine din sfera de activitate in care ai o oarecare experiență). Contrar acestor prejudecăți și clișee de reprezentare mentală până la urmă, Silviu Urdea face o surpriză interesantă și oferă, în cartea sa de debut o poveste polițistă cu accente horror, o poveste întinsă pe aproape 300 de pagini.

Narațiunea debutează brutal, cu o răpire și o tortură, ambele executate de ceea ce pare a fi un psihopat expert în mânuirea cleștilor, ciocanelor și topoarelor – sunt elementele  care te introduc rapid și convingător în atmosfera sinistră și te pregătesc pentru misterul pe care îl va asambla povestea. Romanul gravitează, așadar, în jurul crimelor înfăptuite de acest psihopat, crime care vor afecta și vor antrena atât anchetatorii cât și apropiații victimelor. Unul dintre firele narative îl urmărește pe Mihail Cooper, tânărul proprietar al unui magazin de calculatoare care își pierde iubita într-un accident de mașină produs de un șofer necunoscut care fuge de la locul incidentului. Profund afectat de această pierdere (așa cum dezvăluie câteva capitole care evocă biografia lor amoroasă, în câteva momente cotidiene, surprinse razant,  Emma și Mihail au dezvoltat o relație profundă, durabilă și armonioasă, dând senzația ca ar fi chiar suflete pereche), captiv al experienței doliului, incapabil să se resemneze, bântuit de coșmaruri și animat de o dorință de răzbunare, Mihail, alături de cei doi prieteni ai săi Edy și Dan pornesc o investigație pe cont propriu pentru a-l descoperi pe făptaș. În paralel, inspectorul de poliție Constantin, un workaholic tipic romanelor noir, cu o căsnicie făcută țăndări, epuizat de cariera polițienească, o cariera care mai mult l-a consumat decât l-a recompensat, e pus în fața rezolvării unor cazuri dificile, aparent fără conexiune: dispariția imprevizibilă a unor tinere presupus ucise și moartea iubitei lui Mihail. Flerul și experiența îl vor ajuta pe Constantin să facă legături  cheie între aceste cazuri și să pregătească o ipoteză îndrăzneață, cuprinzătoare și coerentă care să închidă investigația. Ideile lipsite de dovezi ale lui Constantin sunt însă probate de descoperirile solide, pur întâmplătoare ale lui Mihail. Inițial mai degrabă concurenți și rivali, apoi, forțați de împrejurări sa devina colaboratori, Mihail și Constantin vor fi antrenați într-o aventură sinistră în urma căreia, chiar dacă răspunsurile la întrebări vor deveni transparente, siguranța, viața și integritatea protagoniștilor vor rămâne sub specia îndoielii.

Romanul lui Silviu Urdea, chiar dacă nu este pe deplin original, valorifică bine tiparele și tehnicile asamblării unui thriller atât în construcție cât și în conținut: suspansul e dozat prin alternarea perspectivelor narative, prin împrăștierea elementelor disparate care se vor unifica coerent la final, prin apel la elemente de cadru premonitorii, intervenții misterioase și redesenarea graniței dintre vis și realitate. Chiar dacă personajele par puțin cam plate, dialogurile pe alocuri stângace și artificiale, chiar dacă țesătura coincidențelor oportune este puțin cam transparentă pe alocuri (mai ales când vine vorba de descoperirile făcute de Mihail), autorul reușește la capitolele esențiale pentru genul abordat: crearea de atmosferă și imprimarea unui ritm narativ susținut, integrand chiar si ecouri gotice: secrete ascunse care bântuie narațiunea, impactul trecutului asupra prezentului și mai ales protagoniști damnați. Aproape toate personajele romanului, de la Mihail, la inspectorul Constantin și până la criminal sunt figuri tragice, suflete pierdute  și vulnerabile și invită la reflecții mai profunde, ce depășesc stratul polițist al povestii. Romanul lui Silviu Udrea este și o poveste despre obsesii, mai precis despre alegerea de a te lăsa dominat de ele, de a le transforma, așa cum se sugerează și naratorul, în religii care să dea un sens fals și până la urmă fragil existenței apăsătoare. În mod bizar, pentru asemenea personaje obsedate, moartea, aparent cel mai crunt  deznodământ de care pot avea parte, devine o opțiune dezirabilă, în cele din urmă.

 

Sever GULEA

Uranus Park, M. Duțescu

Editura Polirom, 2014

Când am ajuns în București, undeva prin 2004, m-am lovit, ca orice proaspăt student,  de inevitabila căutare a spațiului locativ de închiriat. Iar dacă la început am avut noroc, pe ultima sută de metri, și am prins o garsonieră într-o zonă decentă a cartierului Militari, prin pile, chiar înaintea începerii anului universitar, a doua oară, în pragul crizei economice, am luat Bucureștiul  la pas și site-urile la deget, în căutarea unui preț mai bun… o misiune care nu s-a dovedit deloc ușoară  – prețurile explodaseră și atinseseră cote de-a dreptul obscene, în vreme ce agențiile imobiliare împânziseră parterele de bloc iar șantierele apăruseră peste tot, ca ciupercile după ploaie. România și mai ales Bucureștiul se dovedeau, în acea perioadă, o mină de aur pentru speculanții imobiliari. Premisele atractive pentru această situație care a escaladat în mai puțin de 10 ani și s-a prăbușit răsunător, începând cu 2008 le decelăm în romanul lui M Duțescu: fond construit nevalorificat, corupție, legislație incompletă, dezorientare, inflație, bani câștigați ușor din afaceri cu statul care trebuiau într-un fel sau altul rulați, muncă la negru, corupție, administrație publică incompetentă, corupție.

Uranus Park e o poveste proiectată în jungla real-estate din Bucureștiul postdouămiist, avându-l ca protagonist pe  tânărul arhitect Horia, aflat în situația de a-și negocia permanent caracterul onorabil al profesiei sale, pe drumul dobândirii unui trai decent.  După ce a învățat timp de 6 ani, zile și nopți, la o facultate ucigătoare, Horia speră la un venit acceptabil, într-o societate aflată în plină dezvoltare. Fără să aibă, la început, resurse pentru a-și deschide un birou de arhitectură propriu, dispus să accepte proiecte de orice proporție care să-i asigure supraviețuirea, Horia se va intersecta cu băieții descurcăreți, cu rechinii versați, unii mai mari, alții mai mici, toți antrenând în esență metode similare pe piața construcțiilor și a imobiliarelor. Visul prosperității progresive al arhitectului e dinamitat în cele din urmă de filosofia românească aliată cu flerul speculanților străini: înavuțire prin înșelăciuni de diverse proporții – rețeta arhicunoscută: te mulțumești cu maximul de calitate pe care îl pot oferi cea mai ieftină mână de lucru și cele mai ieftine materiale. Dar atunci când, ca tânăr absolvent, ești nevoit să proiectezi case personale făcute cu fonduri europene (pui mai multe băi și zici că e pensiune, dacă întreabă cineva), când ești dus cu zăhărelul de  clienții neserioși (care ajung să îți stabilească ei tarifele pentru proiectele tale zadarnice), atunci când ai de a face mai mult cu acte, hârtii și drumuri și mai puțin cu munca intelectuală pentru care te-ai pregătit, desigur că proiectele provocatoare ale băieților deștepți îți deschid orizontul unor satisfacții profesionale și al unor venituri substanțiale, chiar dacă totul se desfășoară fără garanții și sub exigența unor deadlineuri copleșitoare.

După o scurtă colaborare cu un maistru-arhitect sosit din Italia care derulează proiecte de construcții cu muncitori angajați la negru, în condiții de risc maxim, Horia acceptă propunerea afaceristului cameleonic, Radu Corneliu,  un personaj cu o ascensiune profesională dubioasă (născut în Rahova, ajuns comerciant de limuzine și apoi intrat pe piața imobiliară) de a dezvolta un  cartier rezidențial de lux în inima Bucureștiului: Uranus Park. Romanul lui M Duțescu acoperă, în cea mai mare parte, eforturile lui Horia de a duce la bun sfârșit acest proiect: de la pregătirea dosarului, până la  convingerea investitorilor străini  și  obținerea certificatul de urbanism și de construcție (labirintul șpăgilor și al sforilor trase în acest sens depășește orice imaginație a cititorului obișnuit) -totul plasat  sub spectrul amenințării că arhitectul poate fi oricând înlocuit și fără sa existe o garanție a achitării onorariului.  Zbaterea supraviețuirii profesionale a lui Horia (dezvăluită concludent în to-do-list-urile care apar în carte) e dublată de criza personală și senzația de sufocare nu doar a sa, cât a unei generații – întâlnirea lui Horia  cu foștii colegi dar și prezentele feminine neconvingătoare din viata lui Horia confirmă frustrarea, sentimentul de ratare, de sărăcie, de micime și de înstrăinare de care suferă acești debutanți rătăciți într-o lume cu reguli dure, imprevizibile, o lume în care, pentru a reuși, trebuie să accepți statutul de instrument temporar al escrocilor oportuniști.

Romanul lui M Duțescu este o poveste despre falimentul unei generații – o generație tânără care visează să transforme lumea dar care rămâne împotmolită într-un univers încâlcit, în care unica rețetă pentru o viață mai bună pare să fie complicitatea la acțiunile unui regim economic și profesional sălbatic care își exercită teroarea și amenințarea de sub aparențele profesionalismului onorabil. Alături de alte romane precum Deadline al Adinei Rosetti, Cum să faci primul milion al lui Bogdan Costin, și romanul lui M Duțescu contribuie la întregirea poveștii pervertirii middle-classului contemporan postdecembrist – e vorba de generații care, chiar dacă nu mai sunt sufocate de eterna fantomă comunistă, sunt strivite de noul și vigurosul căpcăun capitalist.

 

Sever GULEA

O istorie culturală a toaletelor, Roger Henri Guerrand

Editura Art, 2014

Nu îmi amintesc să fi văzut vreodată, într-o librărie din România vreo carte, fie ea album de artă, un volum de istorie sau de antropologie care să fie dedicată… toaletelor și felului în care oamenii au căutat să vină în întâmpinarea eternelor nevoi fiziologice.  Dacă privim lucrurile mai cu atenție însă, ne dăm seama de faptul ca tocmai apariția canalizării și a facilităților moderne de menținerea igienei (alături de noua paradigmă medicală întemeiată de Louis Pasteur) au reprezentat pașii mari spre evoluția orașelor, începând cu secolul XIX, spre creșterea speranței de viață, a gradului de confort și instalarea atmosferei pe care astăzi o numim cu o satisfacție aproape arogantă: urbană și civilizată. În ciuda faptului că putem constata importanța acestor descoperiri, se pare că am fost prea puțin curioși în a înțelege cum a avut loc progresul care a dus la transformarea decisivă a organizării  urbanității contemporane  – cu alte cuvinte, ne bucurăm că problemele s-au rezolvat în timp, fără să ne intereseze prea mult cum s-a produs această rezolvare. De aceea, apariția pe piață, la o editură nonconformistă, așa cum este Editura Art, a volumului semnat de Roger Henri Guerrand nu poate fi decât un eveniment editorial. Căci pentru autorul francez acest subiect aparent trivial, scabros, peste care istoricii și antropologii s-au grăbit să tragă apa cât mai curând, oferă un teren interesant de decodificare a  evoluției vieții cotidiene și sociale de-a lungul timpului.

O istorie culturală a toaletelor poate fi socotită, la prima vedere,  o explorare trăsnită, din categoria științei vesele pe care un cercetător excentric (francez, cum altfel) o întreprinde în aproape 300 de pagini, menită să ne stimuleze curiozitățile grobiene. Imediat după ce începi să o citești, îți dai seama însă că volumul lui Roger Henri Guerrand dezvăluie, într-o manieră documentată (și îmi imaginez ce muncă elaborată de documentare a dus autorul să găsească și să organizeze materialul dedicat excreției,  pentru a acoperi o perioadă de aproape 1000 de ani) felul în care a evoluat percepția asupra corpului, funcțiilor sale și  interferențele acesteia cu moravurile epocilor. În mod poate surprinzător, atitudinea prezentă in ceea ce privește nevoile fiziologice, manifestata de societățile sanitarizate și sofisticate  – chestiuni tabu, private, despre care e de prost gust să discuți - este tributară cenzurii pe care Roger Henri Guerrand o asociază ascensiunii burgheziei de secol XIX. Până atunci, încă din Antichitate, în Evul Mediu, în Renaștere morala discreției în ceea ce privește nevoile fiziologice nu era regulă de aur. Dincolo de virtuțile medicale pe care grecii sau romanii le asociau  urinei (utilizată în tratamentul bolilor de picioare, în diagnosticul diabetului sau chiar și pentru gargară), eliberările fiziologice au fost privite, o lungă perioadă de timp cu degajare și chiar ca surse valoroase de comic (inclusiv la curțile regale). În perioada pe care Henri Guerrand o numește vârsta de aur a scatologiei, adică undeva între secolele XVI-XVIII, libertatea intestinală și vezicală aproape că nu cunoștea limite: oamenii urinau și defecau pe străzi, în grădinile palatelor (atmosfera de la Luvru și de la Versailles era insuportabilă olfactiv), în șeminee, în lojele de la teatru. În domiciliul propriu se utilizau oale de noapte, bourdaloue (un fel de vase pentru femei), clasele sociale bogate utilizau scaune și jilțuri perforate (unele aveau chiar și suport de scris, franjuri și erau capitonate cu materiale scumpe) iar mai târziu oamenii aveau să se folosească de latrine cățărate în podul casei (pentru că se aprecia că mirosurile întotdeauna ascensionează), asta, când nu își făceau nevoile direct pe acoperiș. Fără să existe canalizare și până la dezvoltarea unor fose septice rudimentare, tot conținutul scabros se arunca în stradă (de aceea, pe străzile din Paris era foarte popular și cunoscut avertismentul Păzea la apă!, înainte ca cetățenii să primească o ploaie aurie deasupra capului – mai târziu au apărut și vidanjorii – o profesie extrem de riscantă de altfel care transformase periferiile în câmpuri interminabile de excremente).

Toată această libertate scatologică e oglindită în piese de teatru (precum Prințul Căcărez și Prințesa Băleguța), cântece și lucrări umoristice extrem de populare (Arta pârțâielii, Bășiniana). Abia odată cu secolul XIX, avansul tehnologic, epidemiile succesive din orașele franceze datorate supraaglomerării și condițiilor precare de igienă (copacii se uscau pur și simplu iar apa Senei părea mereu că stă să fiarbă) au început să apară primele politici sanitare municipale și primele eforturi sistematice de a igieniza spațiile publice și domestice. Spiritul burghez care a adus cu sine, așa cum sugerează Guerrand, un dispreț  față de corp, alături de obsesia rațională pentru înstăpânirea naturii, alături de  răspândirea teoriilor aberante legate de amenințătoarele practici sexuale dar și ascensiunea proprietarilor de firme care se ocupau cu vidanjarea au generat o mulțime de controverse în ceea ce privește înființarea pisoarelor și dezvoltarea unei rețele de canalizare. A fost nevoie de aproape 150 de ani, timp în care s-au succedat cele mai curioase și mai surprinzătoare temeri și obstacole,  pentru a ajunge la celebrele sanisette-uri automate care mai pot fi întâlnite și astăzi, nu doar în Franța. Investigația plină de umor (in)voluntar a lui Guerrand nu face doar un inventar steril al practicilor curioase adoptate de populația franceză în ceea ce privește nevoile fiziologice ci dezvăluie ecoul unor coduri comportamentale și ideologii relative la un anumit moment istoric: atitudinea regelui Henric al IV-lea de a se ușura și a se bărbieri în același lighean reflectă refuzul acestuia pentru orice idee de opulență și lux, mizeria perpetuată cu bună știință în toaletele școlilor și cazărmilor din Franța era o strategie a autorităților morale ale vremii de a preveni tinerii de la a petrece prea mult timp la toaletă și a-și descoperi sexualitatea, pledoaria longevivă pentru privatele turcești, adică refuzul vasului de toaletă clasic, a fost legată de teama răspândirii unor infecții de pe colacul de veceu,  apariția exclusivă a pisoarelor la finalul secolului XIX reflectă inegalitatea dintre sexe (femeile erau datoare să se țină, dacă doreau să fie socotite bine educate) etc.

Așa cum medicina s-a folosit și se folosește de sumarul de urină sau de coprocultură pentru a identifica diferite patologii și a certifica util o serie de diagnostice, tot la fel Roger Henri Guerrand abordează subiectele scatologice pentru a descoperi, în ceea ce pare trivial și respingător, informații utile și surprinzătoare despre evoluția moravurilor de epocă. În această privință, e optimistă concluzia autorului francez formulată acum 20 de ani (cartea a apărut în Franța, în 1985)  aceea că trăim niște vremuri care recuceresc confortul micțiunii și defecării, recâștigând plăceri apreciate înainte de cenzura de secol XIX. Cu alte cuvinte, într-o epocă ce pare tot mai îndepărtată și mai străină de continuitatea istorică europeană, ne întoarcem, măcar dintr-un punct de vedere, la rădăcinile culturale ale strămoșilor noștri.