Dialoguri Tiuk

 

„Eu cred că cel mai important  lucru pe care l-ar putea face astăzi cei care au deţinut funcţii de conducere pe timpul Uniunii Sovietice e să se căiască în public”,

 

INTERVIU CU EFRAIM BAUH, Preşedintele  Asociaţiei Israeliene a Scriitorilor, realizat de Dumitru Crudu

 

Efraim Bauh: Eu cînd am emigrat din Uniunea Sovietică, iar asta se întîmpla în 1977, am jurat că picior de al meu nu va mai călca vreodată în Chişinău. Şi am jurat acest lucru fiindcă pur şi simplu autorităţile sovietice mă aduseseră pe culmile deznădejdii. Aproape că îmi veniseră de hac. Dar au trecut paisprezece ani. Fusese perestroika, glasnosti, Uniunea Sovietică s-a destrămat şi eu mi-am încălcat cuvîntul şi m-am întors. De atunci am vizitat de 21 de ori spaţiul post-sovietic. Fireşte, totul s-a schimbat. Nici nu se poate compara ceea ce a fost cu ceea ce este. Aceste transformări se reflectă şi în romanele mele. Cotitura de la începutul anilor 90. Toate primenirile care s-au produs. Dar şi perioada aia gri şi dificilă din primii ani de independenţă. Am scris şi despre asta. Exact în acei ani am fost în Moscova şi Kiev şi peste tot era foarte rău, oamenii nu prea aveau ce să mănînce şi în societate domnea o cumplită plictiseală. Acum sigur că e cu mult mai bine. Despre toate lucrurile astea eu scriu, fireşte.

 

Dumitru CRUDU: Unul dintre motivele literaturii dumneavoastră e căinţă. Consideraţi că ar fi important şi pentru foştii nomenclaturişti sovietici să-şi recunoască greşelile şi crimele pe care le-au făcut?

Efraim Bauh: Eu cred că cel mai important  lucru pe care l-ar putea face astăzi cei care au deţinut funcţii de conducere pe timpul Uniunii Sovietice e să se căiască în public. Treaba asta este cerută de ucraineni, care cer să se recunoască faptul că foametea din anii treizeci ai secolului trecut a fost un genocid contra poporului ucrainean. Faptul că autorităţile sovietice şi-au hărţuit poporul,  au împuşcat şi au deportat oameni nevinovaţi în Siberia. Toate lucrurile astea nu pot fi trecute sub tăcere. Cineva trebuie să răspundă pentru toate aceste crime. Oamenii ar trebui să înveţe să se căiască. Ar trebui să recunoască ceea ce au făcut rău şi să nu cosmetizeze trecutul. Dar asta nu se întîmplă, din păcate. Ceea ce a fost cîndva rău este trecut sub tăcere, coşmarul e minimalizat sau e prezentat ca fiind un lucru pozitiv. Dar asta e cel mai important lucru astăzi. E doar o impresie falsă şi greşită că toate grozăviile de cîndva pot fi uitate şi ascunse sub nisip. Oricum, vor ieşi la suprafaţă. De aceea, e cea mai importantă temă astăzi. Inclusiv pentru mine ca scriitor. Dar nu trebuie să dăm vina pe alţii, ci să ne-o asumăm. Să nu dăm vina pe alţii, aşa cum face Soljeniţîn, care-i acuză pe evrei. De ce ar fi vinovaţi evreii? Pentru că au fost omorîţi?

Când nu e cenzură, e autocenzură din partea jurnaliştilor”,

Interviu cu Adi DOHOTARU, realizat de Richard Constantinidi

 

Ai scris o carte. Povesteşte-mi un pic despre ea… Prin ce consideri că este interesantă pentru publicul din România, având în vedere distanţa imensă şi culturile diferite?

Cartea Anii 60: mişcări contestatare în SUA s-a născut ca un fel de pariu cu mine însumi. Facultatea de Jurnalism din UBB e de o calitate slabă, nu are pretenţii prea mari de la studenţii ei. Aşa că mi-am propus să scriu un studiu care să nu fie doar pentru comisie, ci şi pentru un public mai larg, pentru a mă responsabiliza mai tare atunci când studiez. Pe scurt, cartea este despre societatea civilă în SUA, care varia de la mişcări ecologiste, la mişcarea negrilor de emancipare, la contracultura hippie, la proteste antirăzboi. Subiectul mă interesa pentru că încerc prin diverse exemple să imprim în spaţiul ăsta letargic şi sictirit ca al nostru un spirit cetăţenesc mai participativ. Dau un exemplu: avem Parcul Feroviarilor de 5 hectare în apropiere de centrul Clujului, al treilea ca mărime din Cluj. Parcul e lăsat în paragină de autorităţi! Ar putea fi plantaţi nişte copaci, montate nişte hinţi, făcut un teren de baschet etc. Printr-o petiţie adresată autorităţilor, semnată de câteva sute de oameni, cred că am putea face niscai presiuni asupra autorităţilor locale să facă nişte investiţii în parc, pentru ca acesta să fie refolosit de clujeni.

 Ce succes a avut cartea ta până acum? Mai ai de gând să scrii şi alte cărţi?

Hm, „succes”, ăsta e un termen prea pop care nu merge totdeauna cu zona de scriitură, care are nevoie de timp să gesteze. Uite, discutăm acuma despre spiritul civic şi alte chestii de plict, în faţa a 15.000 de persoane. O fi ceva! Da, mai vreau să scriu. Va urma o carte despre diverse rebeliuni „fără cauză” pe care le făceam alături de alţi colegi la fosta mea facultate. Şi îmi propun să scriu o altă carte despre un maraton la Polul Nord la care vreau să particip în 2010. Nu-mi plac doar boemiile de cafenea, prea old school… ci şi alea active. Sper să găsesc finanţarea pentru a alerga la Polul Nord şi pentru a scrie cartea. De ce să alerg 42 de kilometri, la -40 de grade? De ce nu?

Eşti absolvent al masteratului Istoria Ideilor, de la Literele clujene. Consideri că România trece acuma printr-o perioadă fastă sau nefastă?

Masteratul avea un nume pompos ca să dea bine. Io nu gândesc aşa pompos. Asta e întrebare pentru Dumnezeu sau pentru Patapievici. „Fast” e parcă un adjectiv de curte regală… somptuozitate, strălucire. România e încă o curte de la ţară, de după casă, unde se aruncă toate gunoaiele. Totuşi, sunt şi curţi faine: centrul Clujului şi cafenelele sale.

Lucrezi deja de câţiva ani buni în presă. Ai fost afectat până acuma de cenzură în vreun fel (la nivel ideologic, al exprimării, al conflictelor de interese cu sponsorii, al programului muzical sau ştirilor). Dacă poţi să fii deschis cu problemele de care te-ai lovit în televiziune, radio, presa scrisă… Eventual să dai cel mai concret exemplu.

Când nu e cenzură, e autocenzură din partea jurnaliştilor. Marea majoritate dau ce se cere, nu neapărat ce vor. Situaţia nu se va redresa, media e junk! Poluarea viitoare, „civilizată” nu va fi atât materială, cât informaţională. Nu dau exemple de cenzuri şi autocenzuri, ăla ar putea fi un interviu diferit, aşa, pe vreo 100 de pagini.

Ai colaborat cu CD Radio înainte de a se desfiinţa. Cum consideri ca a fost „altfel” acest post local de radio, faţă de posturile radio în reţea?

CD Radio era de o calitate superioară altor posturi comerciale pentru că nu dădea doar 150-200 de piese pe săptămână în heavy rotation. Aia e îndobitocire curată. CD Radio avea de 10 ori mai multe cântece în playlist şi dacă vroiai puteai să îţi aduci alte piese. Erau şi oameni de calitate, care s-au adunat în vremurile relativ romantice ale presei, în anii 90. Acum e totul comerţ.

 

Te consideri neconvenţional? Când ai conştientizat faptul că doreşti să faci lucruri neconvenţionale prin domeniul tău de activitate?

O, dar eu iubesc convenţiile! Când fac câte o chestie neconvenţională, o fac doar ca să atrag atenţia că nu se respectă anumite convenţii. De pildă, una dintre convenţiile jurnalistice e că trebuie să îţi (in)formezi publicul. Prea adesea, el e tâmpit şi manipulat în scopuri publicitare ori politice. De curând am cărat, pe jos, de nebun, televizoare, monitoare şi stive de ziare, legate între ele cu cabluri, prin centrul Clujului. După cum Sisif împingea bolovanul la nesfârşit… Pedeapsa jurnalistului din partea „Sistemului”, nu dintr-a Zeilor, e să împingă junkul informaţional în continuu către public. Jurnaliştii au înţeles parţial gestul şi au venit vreo 20 când am făcut protestul. Pentru ca informaţia să nu fie junk, trebuie să meditezi puţin asupra ei. La noi, ritmul de producţie al informaţiei e năucitor. Informaţia e devenit irelevantă.

 

Radio Cluj este dotat cu echipament modern şi o armată de angajaţi. Cred că este uşor să realizezi emisiunile de cântari live cu formaţii locale în cadrul emisiunii „Doho Campus”.

Legat de armată, îmi aminteam acuma de Stalin, care făcea mişto de forţa Papei: „Da’ câte divizii are papa?”. Aş prefera oricând câteva divizii dintr-astea mai „spirituale” de-ale Papei, în loc de o armată. Oricum, are şi armata radioului avantaje clare. Fondurile care se rulează aici sunt mai mari şi pot face lucruri îndrăzneţe, în comparaţie cu presa comercială. O să reiau o dată pe lună proiectul cu cântările live. Cântările o să fie cu public. Intrarea moca. Într-adevăr, trebuie să difuzăm mai des trupe locale. Hehe, ăsta e patriotismul meu!

Dacă nu ai fi fost clujean, crezi că ai fi putut obţine acelaşi post pe care îl deţii acuma la radio?

E irelevant. Majoritatea jurnaliştilor clujeni vin din alte oraşe.

Ai fost sportiv. Campion la volei în liceu; vicecampion european la atletism în copilărie… Cum consideri că evoluează sportul clujean în secolul 21?

Am fost sportiv şi nu Dumnezeu, de aceea mi-e greu să îţi răspund la astfel de întrebări relativ generale. Cred că se face prea puţin sport de masă. Sport nu e doar CFR, Carbochim etc. Ar trebui să ne preocupe mai tare de ce nu merg la sport copiii, de ce nu au unde să se joace, de ce multe corpuri pe stradă sunt cam ciunge, de ce arată ca nişte sculpturi neterminate, de ce se merge aşa mult cu maşina prin oraş şi aşa puţin cu bicicleta?

 

Probabil că eşti susţinător al echipei „U”. Ce părere ai de performanţa lor actuală şi ce părere ai de evoluţia echipei CFR Cluj?

Am făcut pentru puţin timp, în gimnaziu, fotbal la Universitatea. Mă antrenam cu Răzvan Cociş şi alţii care erau dintr-o generaţie bună, dar s-au cam pierdut. Îmi pare rău de U, mă bucur pentru CFR. Eu eram la un moment dat pentru unirea celor două cluburi. Cum? O echipă universitară cfr-istă? Sună oximoronic, dar acum universitatea este populară, de masă. Nu am partizanate dintr-astea, că îs U-ist, ori CFR-ist. Un om raţional îi apreciază pe cei care joacă mai frumos, mai spectaculos, mai ingenios. De aceea, nu înţeleg patimile astea din sport.

Dintre toate cărţile ce le-ai citit, care te-a ajutat cel mai mult în viaţă şi de ce?

Cărţile alea mari nu îs făcute ca să ajute, ca la Coelho, să facă terapie, ci să bulverseze. Nu gândesc în termeni de cel mai, cel mai… aşa că îţi spun de o carte pe care am citit-o recent. E volumul de poeme „Poze cu zimţi”, al Ancăi Mizumschi. Anca e deocamdată pentru publicul larg un no name. Dar cine o citeşte poate să îşi înţeleagă mai bine propria dragoste, propria furie. Nu e o recomandare să căutaţi prin magazine cartea, că nu o să o găsească oamenii, dar pot să dea un click după ea pe net, ca să vadă cum scrie.

Să atragi publicul prin muzică e foarte diferit de a-l atrage prin carte”,

interviu cu Mihnea BLIDARIU (Luna Amară),

realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

- Mihnea, aţi lansat cu LUNA AMARĂ un nou album, care de data asta are nume englezesc ("Don't let your dreams fall asleep"), în comparaţie cu primele două albume ale voastre – „Asfalt” şi „Loc lipsă”. Cu ce alte deosebiri vine Luna Amară în noul album?

 

- Prima şi cea mai importantă deosebire este stilul: „Don’t let your dreams fall asleep” este un album de alternative rock semi-acustic, mai apropiat ca gen de trupe ca Radiohead, Deus sau Pearl Jam. O altă deosebire e aceea că, faţă de primele două, acesta conţine mai multe piese în engleză decât în română. Şi, ca o rectificare, încă nu am lansat albumul oficial, e doar gata partea muzicală, acum lucrăm la grafică...

 

- Cine face grafica albumului, ştiu că sînteţi pretenţioşi la astfel de detalii, albumele voastre fiind făcute grafic de artişti adevăraţi? Cum pregătiţi - grafic – un album? Veniţi voi cu ideile şi artistul plastic le ascultă, ascultă şi albumul (de mai multe ori), abia apoi începe munca sau are şi el libertate totală?

 

- Pentru partea grafică a acestui album lucrăm cu un artist bistriţean rezident la Cluj, Florin Chereji. El este responsabil pentru conceptul de afiş al mai multor concerte şi festivaluri de rock. De altfel, îi găsiţi lucrările pe www.lomographik.ro. Este esenţial ca artistul plastic să asculte albumul şi să încerce să intre în atmosfera lui; ideile vin şi dintr-o parte şi din alta, însă, oricum ar fi, Florin (sau Floppy, cum îl ştie lumea) e singurul care le poate pune în practică...

 

- Cum vreţi să promovaţi noul album? Veţi face un videoclip, turneu prin ţară?...

 

- Va exista cu siguranţă un turneu, noi îl plănuim destul de mare, 16 oraşe. Sper să şi iasă aşa cum vrem noi. Ne-am gândit şi la videoclip, vom vedea, s-ar putea să fie un clip de artă căruia să-i dăm drumul pe internet, pur şi simplu.

 

- Mihnea, tu ai publicat două volume de versuri, primul – în două ediţii. Unde te simţi mai liber – în literatură sau în muzică? Cînd te simţi mai bine – cînd scrii sau cînd cînţi?

 

- Sincer, mă simt liber în ambele. În general, condiţionările vin atunci când te uiţi prea atent la părerea celorlalţi; însă eu, în ultima vreme, am ajuns să doresc mai mult „să mă comunic” decât „să comunic”. Poate nu e corect aşa, dar asta simt acum. Despre partea cu simţitul bine, nu ştiu... cred că atât scrisul cât şi cântatul sunt activităţi ce se ridică deasupra acestui... tip de sentiment.

 

- Ce înseamnă „de-asupra” sentimentului de libertate şi de mulţumire în artă? Ce e „de-asupra” pentru un artist?

 

- Nu am spus „deasupra sentimentului de libertate şi mulţumire”, am spus „deasupra lui a te simţi bine”. Mă simt bine când beau un ceai, când stau pe bancă în parc, când înot în mare. Însă atunci când scriu sau cânt sunt deasupra acestui „bine”, sunt într-un vârtej, într-o ciocnire, sunt foarte jos sau foarte sus. Este, dacă vrei, diferenţa dintre „să trăiţi bine!” şi „să trăiţi frumos!”...

 

- Ai rubrici permanente la cîteva reviste. Cu ocazia unei astfel de rubrici, unde se poate comenta la subsol, ai încasat multe lovituri-înjurături absolut absurde şi asta de la clujenii tăi, de care probabil că înainte de începerea rubricii te simţeai cel mai apropiat. Ţi-ai schimbat părerea şi atitudinea faţă de Cluj de atunci? Unde te simţi mai „acasă”?

 

- Ha-ha, da, ştiu despre ce vorbeşti... Nu le-aş spune „clujenii mei”, clujenii mei sunt puţini, vreo 6 la număr. Sincer, mă aşteptam la reacţiile acelea, Clujul s-a schimbat mult şi nu mai e un oraş al „elitelor”, ca în 1998, când am venit eu. Acum e doar un oraş mare care va deveni şi mai mare, şi mai poluat, şi mai murdar. Dacă va deveni mai cultural şi mai civilizat, asta nu ştiu. Însă atitudinea mea faţă de România e destul de cinică acum, aşadar mă îndoiesc tare de tot. Şi, ca să îţi răspund punctual: mă simt acasă într-un apartament de 3 camere dintr-un cartier clujean.

 

- Cînd aţi făcut piesa „Oraş”, aia cu oraşul „pierdut în fum, nefericit oricum, mai bine-ai fi scrum”, ce oraş aveaţi în subconştient (măcar)?

 

- Cred că majoritatea oraşelor româneşti. Bineînţeles că m-am gândit şi la Bacău, dar şi la Bucureşti sau la anumite părţi din Cluj... Piesa se referă, în primul rând, la lipsa de identitate a zonelor urbane mici şi mijlocii. Toate se pierd în fumul fabricilor de care depind locurile de muncă ale cetăţenilor, când toată lumea e nefericită şi vrea să plece... aşa că... ce sens mai are să existe?

 

- Tu, care umbli mult prin ţară cu Luna Amară, ştii mai bine decît scriitorii cum se poate atrage publicul. Ce crezi c-ar trebui să facă scriitorii ca să devină puţin mai populari? Ar trebui ca pentru asta să facă şi altceva decît să scrie? Ar trebui să-l intereseze pe scriitor popularitatea lui ca persoană?

 

- Nu ştiu. Realmente, nu ştiu. Publicul românesc, cel puţin în materie de literatură, e foarte eterogen şi foarte... sucit. Nu cred că poţi fi popular în totalitate, ca scriitor, aici. Poţi fi adorat de anumite categorii, aşa cum Cărtărescu a ajuns preferatul publicului feminin după ce a publicat „De ce iubim femeile”, sau aşa cum „noua aristocraţie” a picat în extaz la apariţia lui Coehlo. În rest, se ştie – intelectualii care au încercat să intre în politică au fost huliţi, cei care au vrut să facă afaceri au cam eşuat. Să atragi publicul prin muzică e foarte diferit de a-l atrage prin carte. Cred că un intelectual, un scriitor român, pentru a avea o imagine „populară”, ar trebui să fie, realmente, un cameleon: şi băiat de comitet, şi cu niscaiva opinii politice (nu prea tranşante şi mai rar exprimate), şi prezent noaptea prin cluburi, şi puţin singuratic, un strop de mister, ceva aventuri... Ori, dacă ăsta e preţul, mai bine o laşi baltă. Eu, unul, nu mi-am propus popularitate cu scrierea acestor cărţi; le-am scris pentru că aşa mi-a venit şi – să fim sinceri – le-am vândut în totalitate pentru că eram „Mihnea de la Luna Amară”.

 

- Cum citeşti cronicile la albumele voastre, la cărţile tale? Critica te interesează la fel de mult ca arta propriu zisă – literatura, muzica?...

 

- Au existat cronici extrem de pertinente, atât ale albumelor noastre cât şi ale cărţilor mele. De exemplu, Mircea Florian, de la „Dilema Veche”, este un domn a cărui opinie am apreciat-o foarte mult, vizavi de muzica Luna Amară. Citesc cu interes orice cronică efectuată cu obiectivitate şi cu argumentaţie suficientă. Mă enervează, în egală măsură, cronicarii care doresc, cu orice preţ, să maculeze un text, un album sau un autor, în virtutea unor motivaţii extra-muzicale sau extra-literare, ca şi cei care te fac să te simţi prost prin laude nemeritate şi elogii exagerate.

 

- Cîntăreţii se tot plîng de downloadarea de pe internet, neglijînd faptul că internetul i-a făcut de fapt cunoscuţi şi i-a dus pe meleaguri nebănuite. Şi pe voi vă afectează fenomenul? Internetul face cîntăreţilor mai mult rău decît bine?

 

- Oare cum ar fi dacă totul ar fi gratis? Sau, şi mai bine, oare cum ar fi dacă produsul pe care tu, ca angajat, îl realizezi sau îl vinzi, s-ar găsi, la liber, pe internet? Nu cred că ar fi prea mulţi oameni mulţumiţi de situaţie. Să furi muzica unui artist e ca şi cum ai fura cursurile unui profesor, camionul unui şofer, ca şi cum te-ai duce la un cultivator de porumb şi i-ar fura toate seminţele din depozit. Există modalităţi, pe internet, prin care poţi asculta muzică fără a o fura. Printre ele: Myspace şi Youtube.

 

- Care e ultimul CD cumpărat? Downloadat? Carte cumpărată? Citită?

 

- Mi-am luat Deus, „Vantage Point”. Tocmai am terminat de citit Pascal Bruckner, „Iubito, eu mă micşorez!”, o carte extrem de amuzantă.

 

- Ce-ţi place să faci în aşa numitul timp liber? Care-s hobby-urile tale? Ai vicii? Viciile te ajută în artă sau din contra?

 

- Mai nou, mă uit foarte mult la filme. Am găsit un centru de închirieri aproape de casă şi am devenit cam... dependent. În rest, dorm destul de mult, citesc, mă ocup de THE OTHERS, cânt şi cu ei, organizez evenimente la Cluj... cam atât. Am un viciu, fumatul. Îmi place să fumez, mai ales seara.

 

- Ce muzică asculţi de plăcere, acasă, în maşină, în singurătate?

 

- Deus, Ulver, Sigur Ros, Nine Inch Nails, The Knife, Opeth, Portishead, Editors, Travka, Laibach, Porcupine Tree, The Pixels, The Others, Persona. Şi multe altele...

 

- Mihnea, scriitorii au momente cînd nu mai vor să audă de literatură, cînd vor viaţă şi atît, starea asta există şi la cîntăreţi? Ţi se întîmplă să vrei linişte, să cînte muzica şi asta să te enerveze sau ai nevoie mereu de o  muzică, fie şi în fundal?

 

- Oho, şi încă des!... În primul rând, mă enervează atunci când intrăm undeva şi DJ-ul sau barmanul pune Luna Amară. Alteori, se întâmplă să obosim unii de alţii – ne ştim de 9 ani deja şi, ca în orice relaţie, vin momente când ai nevoie de spaţiu. Uneori, după concerte, mai ales după concertele intense, cu public fain şi sunet bun, simt nevoia să stau într-o cameră unde e linişte, să trag o ţigară în pace şi să nu zică nimeni nimic.

Interviu cu BITZĂ,

realizat de Richard Constantinidi

 

CZB: Cum îţi defineşti stilul? De la tine am ascultat anumite piese predominant soul şi alte piese predominant hip hop sau R&B.

Bitză (B): Este un melanj, care practic îşi păstrează mult din caracteristicele MC-ului de rap. Ca şi chestii inovatoare, aduc foarte multă muzică, foarte multe note; ceea ce nu se întâlneşte la un MC în mod normal. Rezultatul final diferă. Câteodată ies piese mai soul, altădată mai R&B. Am vrut să fac un melanj între mai multe stilul care ar îmbina tot ce înseamnă metropolele şi viaţa urbană. M-a atras foarte mult subiectul acesta de mic. Am crescut fără vacanţe la bunici, numai în oraş; de aceea sunt atras de genul acesta de manifestări.

CZB: Cum ai descoperit muzica hip hop?

B: Mi se pare foarte important acest gen muzical; este o muzică foarte sinceră; şi foarte directă şi foarte obiectivă de a aduce în atenţia publicului mesajele, stările ce le ai de transmis …comparativ şi cu alte genuri muzicale, cum este rock-ul, mai poetic, mai metaforic. Fiecare are modalităţile sale artistice specifice. La hip hop mi-a plăcut treaba asta de exprimare verde în faţă.

CZB: Bine, dar la americani acest gen muzical a pornit de la discriminarea minorităţii de culoare, la francezi, arabii şi africanii au îndrăgit acest gen de muzică, la nemţi, turcii cântă mai mult hip hop. Cum îţi explici că în România, unde nu avem aceste probleme, faptul că tinerii albi au îndrăgit muzica Rap?

B: Muzica hip hop a apărut în urma unor petreceri şi a unor re-cântări pe sample-uri de funk, de către nişte DJ. Iniţial era vorba de o muzică de petrecere. Comunităţile se adunau în jurul acestui gen muzical de pe viniluri, cum ai zis şi tu, după care au apărut MC-ii, care erau cu „mâinile sus”. Ulterior a căpătat forma asta de protest, în mod special în ceea ce priveşte luptele rasiale, iar în ceea ce priveşte întrebarea ta legată de rap-ul acesta de albi sau rap-ul românesc… „Rap Românesc” sunt două cuvinte care mie mi se pare că nu se pupă. Paradoxal, rapul românesc are identitatea sa proprie, adică la noi nu o să vezi ţigăneala pe care o vezi la americani, cu şampanie, maşini luxuoase, etc. Mesajul nostru a rămas foarte puternic înspre partea asta socială. Practic, la noi rap-ul nu este o muzică de petrecere; rap-ul este mai mult o muzică cu spirit de frondă, de manifest, pe baza fanatismului care există pe fond genetic, cred. Românii sunt nişte fanatici. Rap-ul românesc poate merge şi mână în mână cu vorba aceea, că Românul s-a născut poet. Mă uit uneori pe net şi îmi dau seama că de multe ori există nişte forme de poezie foarte rafinate pe multe alte site-uri de specialitate carepromovează lucrări artistice sau alte manifestări de genul acesta.

CZB: Apropo de patriotism, care este părerea ta de ceea ce s-a întâmplat cu alegerile dubioase la Chişinău?

B: Eu nu sunt analist politic. Îmi place să cred că sunt un om simplu, dar este mai greu să pot să cred că cineva sănătos la cap ar putea să se gândească la Basarabia altfel decât ca la pământ românesc. Basarabia a avut diverse probleme politice începând din secolul XIX şi nu are sens acum să facem apologia, dar MII DE ANI de cultură, tradiţii, convieţuit împreună, …biserici – nu are sens să le înşir pe toate – nişte lideri încearcă să le facă şterse… iar paradox este că asta vine la 20 de ani după revoluţia de la noi. Şi mai mare paradox este că pe aceeaşi români care acum 20 de ani erau împuşcaţi şi bătuţi şi făceau mineriade, şi bla, bla, bla – acum îi doare în bască! M-am dus la manifestaţie (din Bucureşti). Acolo erau câteva mii de oameni entuziaşti. M-au rugat să ţin un discurs şi le-am spus că îmi pare rău, că îmi depăşesc condiţia. Nu pot să mă urc pe scenă să ţin cuvântări politice. Dar am scris un articol pe blogul meu, mai lung şi mai amănunţit. E TRIST şi românii nu spun nimic, nu au nici o reacţie. Măcar să zică ceva, să aibe o demnitate, o zvâcnire, un impuls să facă ceva. Românii sunt un popor inert şi e foarte greu să-i resuscitezi. El îşi consumă toată adrenalina şi toate resursele psihice la ştirile de la ora cinci şi la telenovele şi toate emisiunile astea de spălat creieri.

CZB: Care este părerea ta despre cele două găşti de hip hoperi din Bucureşti (RANS şi Casa)

B: Sunt copilărisme. Mă aştept la o atitudine mai altfel de la nişte oameni care fac versuri inteligente. Asta este o treabă mai veche cu RANS-ul, de prin 96, 97. Nu mai există mişcarea de mult. Practic acuma nu mai există găştile cum era Mafia cu Casa sau Paraziţii cu Spike-ul şi 20 C.M.-ul lor. Ieri la Fabrica am cântat cu artişti din vreo 4 grupări diferite şi nu mai există absolut nici un fel de problemă între ei. Toţi ar trebui să fim ca o mare familie.

CZB: Pe noul album ai zece featuring-uri. De unde această idee sau strategie?

B: Pur şi simplu aşa a ieşit. Nu îmi calculey niciodată featuringurile sau numărul de piese. Dimpotrivă, au rămas anumite featuringuri şi piese care nu au mai încăput pe album. Muzica este o idee atât de abstractă şi atât de interesantă încât dacă ai pe cineva lângă tine în care să ai încredere şi care să aibe gust estetic poţi să descoperi alte chestii în plus legate de muzică sau de poezie, când colaborezi cu cineva şi este foarte interesant că am făcut aceste colaborări cu prieteni pe care-i cunosc de ani de zile. Faptul că facem muzică este doar una din cele 30 de chestii pe care le facem împreună. De asta se şi leagă chimia aia. De multe ori îţi dai seama când un featuring nu se potriveşte pur şi simplu, pentru că nu are chimia aia. În momentul în care ne adunăm să facem un featuring, îmi place să cred că o să dăm în alte dimensiuni. Este exact cum în formaţii cei 4 sau 5 muzicieni îşi dau un anumit vibe unul altuia prin instrument, prin modul în care se interpretează. Având în vedere faptul că mereu mi-a plăcut să scot albume lungi (Oraşului are 17 trackuri, cincizeci şi ceva de minute de muzică, este un album foarte lung, mai ales în condiţiile în care un album normal are vreo 10 – 12 piese cu tot cu vreo două remixuri) e foarte important să te mai consulţi cu alţi artişti – şi cei de pe album îmi sunt foarte buni prieteni.

CZB: În 2006 ai fost nominalizat în 5 categorii la Premiile MTV. Cum te-a afectat asta?

B: Nici una nu s-a confirmat. Am avut 12 nominalizări la MTV în total pe parcursul carierei; nu am luat nici un premiu şi nici nu mă pasionează atât de mult premiile pentru că premiile adaugă tensiune în cariera artistică. E un moment în care zici: mamă, am luat premiul acesta, este extraordinar. Încerc să-l văd doar ca pe un indicator, să văd dacă am făcut un lucru bine. Am scos albumul de debut şi am avut cele mai multe nominalizări la Premiile MTV şi doar în acest sens privesc această situaţie. Nu am vrut să zic că sunt King of the hill, Top of the List. E bine să stai cu picioarele pe pământ că asta te face să mergi.

 

http://clickzoombytes.wordpress.com/2009/05/01/zoom-interviu-bitza-2009/#more-1418

„Realitatea este un izvor imens de virtualitate, fantezie şi minunăţie!”,

interviu cu Vlad Moldovan,

realizat de Mihai Vieru

- Dragă Vlad Moldovan, tu faci un doctorat la Viena...
- Am fost trei luni, din trei ani, în fiecare vară, la Viena şi pentru mine a fost oraşul experienţei şi revelaţiei. Mi-a plăcut foarte mult şi ca atmosferă. Ştiu că e un oraş rece. Este un oraş pentru o anumită structură umană. Am fost şi în cafeneaua în care se întâlnea Freud cu Wittgenstein, dar oricum emulaţia culturală a începutului de secol XX era alta faţă de ce se întâmplă acum. Până la urmă, plăcutul Vienei ţine de om şi de structura lui.
- Tu eşti din cea mai proaspătă generaţie de poeţi şi îmi place să cred că suntem mai mulţi decât patru, lucru care infirmă temerea lui Cistelecan. Cum de s-a făcut că o structură educaţională filosofică ca a ta se mulează atât de bine şi cu reuşită pe poezie?
- De multe ori, ca să înţelegi anumite lucruri, trebuie să faci un fel de reconstrucţie narativă a propriei vieţi şi să-ţi dai seama de anumite momente care te-au format şi de anumite elemente care te-au format; procedând aşa, mi-am dat seama că am crescut şi am trăit într-o familie în care se citea multă literatură şi se făcea literatură. Am respirat poezia şi am intrat în contact cu ea la nivelul cel mai direct. Nu numai că tatăl meu este poet, ci că prietenii lui sunt poeţi...
- Dar nu e lege. Poetului Adrian Popescu i s-a întâmplat să îi zică băiatul lui: „Tati, cu prostii din astea te ocupi?”...
- E adevărat că la mine nu s-a întâmplat chestia asta. Am fost un norocos. E bine să exişti într-o astfel de familie. Plus educaţia mulată pe structura ta sensibilă, care la mine s-a vădit a fi poezia. Literatura a fost întotdeauna aproape de mine. Din liceu, din gimnaziu. Eu scriu din clasa a doua. Când m-am decis să dau la filosofie, aveam nevoie de o rupere de orizontul ăsta. Aveam nevoie de anumite elemente de certitudine, pe care speram să le găsesc în filosofie. Independent de profesiunea asta, de devenirea asta a poetului mi-am dezvoltat şi un alt element care ţine de filosoful din mine. De modul de a gândi.
- Şi cum le partiţionezi fără să se întrepătrundă, fără să se altercheze? Că la Blaga există altercaţie, la Eminescu la fel.
- Şi la mine cred că există această altercare, dar nu este atât de vizibilă şi locul de contact între cele două... hai să fac o analogie. Dorinţa mea de a sta aproape de gândire şi dorinţa mea de a trăi sensibilitatea poetică sunt ca două pile galvanice care stau şi au o anumită încărcătură. În momentul în care se apropie una de alta apare şi o descărcare electrică. În acel moment poezia mea se creează şi tot ceea ce se întâmplă este practic o interacţiune între cele două, fără ca ele să se atingă. Lucrul care mi se pare interesant şi e adevărat este că situaţia pare schizoidă. Pe de o parte, există o anumită conştiinţă pe care ţi-o dezvolţi citind texte şi obişnuindu-te cu tradiţia de gândire filosofică, şi pe de altă parte, există o sensibilitate concretă, plină, totală pe care ţi-o dă poezia. Ei bine, acestea două coexistă şi, din când în când, reacţionează şi interacţionează. Dar, este bine ca fiecare să funcţioneze diferit, să se dezvolte fiecare înspre ce are mai bun. Asta este situaţia mea.
- Lucrul care mă uimeşte pe mine e că Rareş, fratele tău, care are formaţie filologică, scrie o poezie foarte raţională, iar tu, cu o formaţie filosofică, scrii o poezie „poetică”, să zic aşa...
- Da, personajul poetic, fiinţa poetică pe care o am în mine îşi are propria modalitate de a se exprima.
- Doctor Jeckyl and Mr Hide?
- Există un fel de dualitate, sigur că da, în modul de a fi şi nu este uşor.
- Cum te împaci cu acest dualism?
- Chestia este că eu nu cer să se producă o scurgere coerentă între cele două. Eu cred că fiecare trebuie să se dezvolte în ceea ce are mai bun. Şi oricum, omul este spart în mai multe direcţii. Orice om este spart/împărţit astfel. Eu nu sunt pentru o coerentizare a acelor lucruri, ci pentru o menţinere şi o accentuare, o intensificare a fiecărei experienţe. Coerenţa o ai în viaţa de zi cu zi. E o unitate care ţi se dă odată cu viaţa. Pe mine nu mă împinge să unesc produsele. Pe de altă parte, influenţele sunt de o parte şi de alta. Ele vin din ambele părţi.
- Ai luat formule filosofice şi le-ai aplicat pe poezie?
- Există un background şi o lucrătură invizibilă oarecum în momentul în care scrii.
- Îţi tragi din fondul tău cultural surse pentru poezia ta?
- Este o alimentare invizibilă şi inconştientă pe care o faci şi de multe ori mi se spune cu privire la poezia mea că este un fel de ritm tăiat. Există o dezvoltare poetică şi după aceea un ritm tăiat.
- Ai acolo mereu al cincilea vers. Mi se pare că l-ai readus pe Coşbuc în faţă cu sistemul acesta. Şi el a fost primul care a practicat o structură silogistică a strofei.
- Mie îmi place foarte mult Coşbuc. A fost mereu un model pentru mine. Ştiu că sună foarte ciudat, dar e adevărat. E vorba de o stilistică şi o eleganţă pe care o are poezia mea. Ritmul este de fapt desfăşurarea versurilor, care îşi are propriile accente şi propriile ruperi. Şi mie chestia asta îmi vine prima dată muzical. Abia după aceea este umplută cu imagini. Este ceva natural, nu este o treabă construită.
- Îţi iese mereu scrisul din prima?
- Nu. De multe ori tot pun elemente în laboratorul meu şi nu-mi iese mai nimic şi ne dăm seama toţi. Fiecare dintre noi propune un anumit tip de stilistică care este dificilă.
- Care este primul lucru pe care trebuie să îl facă poetul?
- Trebuie să-şi impună o ritmică proprie şi să-şi asume un risc. Acela de a nu fi înţeles sau de a nu rezona lumea cu tine. Dar sunt şi momente fericite, în care celălalt are nevoie de tipul de cadenţare pe care îl propui.
- Ideea este să găsească şi cartea...
- Asta e chestia. Ţine de firele infinitezimale, greu de spus şi greu de exprimat, nici nu ştiu dacă îşi are loc într-un interviu.
- Ce te ţine aproape de poezie?
- O plăcere imensă! Trăiesc o bucurie şi o fericire în momentul în care scriu şi văd că şi iese. Este ca şi cum ai asculta muzică. Este o experienţă în urma textului. Este o amprentă, o chestie velină de mişcare. Textul e şi el o urmare şi o urmă a sensibilităţii mele. Sper să fie şi una reuşită.
- Leonard Cohen spunea despre poezie că sunt amprente ale poetului. Dar lui nu i-a prea reuşit!
- Sigur că cititorul primeşte nişte chei ale sensibilităţii, nişte indicii mici. Nu ar putea primi experienţa totală, întrucât este destul de extremă.
- Şi atunci prinzi umbre platoniciene!
- Suntem toţi nişte platonicieni. Şi poeţii sunt nişte platonicieni, părerea mea.
- Dar Platon i-a dat afară din cetate pe poeţi...
- Pentru că era unul dintre cei mai mari poeţi. Nu vroia să îi accepte pe alţii. Vroia să fie el singurul poet, ca şi filosof. Filosofii au de multe ori nişte elemente de poetică incredibilă. Poetica este o chestiune de producţie de lume, de producţie de gândire, de producţie de virtualitate şi în sensul ăsta mulţi filosofi o au. Nu numai Platon. E o chestie autoritară pe care o fac filosofii de multe ori.
Hai să îţi spun cum văd eu lucrurile. Poezia şi filosofia nu se exclud reciproc. Le văd ca un continuu. Până la urmă, la rădăcina persoanei fiecăruia, esenţele şi scăpărările sunt aceleaşi. Ori, dacă din scăpărările astea iese un eseu filosofic foarte bun sau o demonstraţie sau o poezie foarte bună asta ţine de materialul de care tu te simţi mai familiar. Şi, dacă te apropii de punctul unde se exprimă sufletul tău atunci există o comuniune. Şi între poezie şi filosofie.
- Ai vreo gâlceavă cu lumea?
- Absolut niciuna. Mie mi se pare că lumea este o chestie miraculoasă, imensă, în fiecare zi am parte de imensitatea asta, mă bucur de ea şi îi mulţumesc lui Dumnezeu în fiecare zi. Mi se pare incredibil că sunt aici în fiecare zi. În schimb, am o gâlceavă cu mine, în sensul în care trebuie să mă învăţ şi să accept să mă bucur mai mult pentru că nu am „canalul” aşa de mare încât să sesizez tot. Să primesc cât aş vrea. Mi se pare că realitatea este un izvor imens de virtualitate, fantezie şi minunăţie şi ţine de noi să ne pretăm să învăţăm. Asta e poezia. Înveţi să prinzi asta. Chiar şi când vine în vâltoare.