Dialoguri Tiuk

,,Fiecare spectacol - un eveniment”,
interviu cu dr. Cristian Mihăilescu, regizor, director al Operei Braşov,
realizat de Mihail Vakulovski

- După Marele Concert al Verii (de aseară), la Opera Braşov mai e o singură piesă pînă în toamnă, care va puncta, de fapt, închiderea stagiunii sau intrarea în vacanţă a artiştilor. Domnule Cristian Mihăilescu, cum a fost, din punctul dvs. de vedere (din interior, adică), această stagiune? De ce aţi ales Traviata pentru închiderea stagiunii de pe 4 iulie?
-  Din multe puncte de vedere consider actuala stagiune un moment de gratie al Operei din Brasov. Aş aminti Master Clas-ul de regie de operă, unde au venit participanţi de pe 3 continente, Festivalul Internaţional de Operă, Operetă şi Balet, care a avut o largă reprezentare internaţională, premierele de succes, ,,Fiica regimentului” de Donizetti, ,,Cavalleria Rusticana" de Mascagni şi ,,Paiaţe" de Leoncavallo, vizionate de mii de spectatori din ţară şi din străinătate, Gala de Crăciun, Gala de Primăvară, Concertul pascal ,,Hristos a Înviat" şi Marele Concert al Verii, de care tocmai aţi amintit.
Programarea celei mai cântate opere din lume, ,,Traviata”, în deschiderea şi închiderea stagiunilor noastre a devenit o tradiţie pe care publicul nostru fidel o apreciază în chip deosebit.

- Deşi se vorbeşte mereu de criză, dacă intri în Sala Operei din Braşov nu se vede aşa ceva, sala fiind întotdeauna plină. Cum reuşiţi să aduceţi mereu atîta public la Operă?
- Să sperăm că această criză va ocoli adevăratele valori din orice domeniu de activitate. În ceea ce ne priveşte, deviza noastră ,,Fiecare spectacol - un eveniment”, fiind respectată cu rigoare, şi-a produs efectele. Melomanul ştie că venind la oricare spectacol al Operei din Braşov va avea satisfacţii artistice pe care le va purta mult timp în suflet. De aceea el revine mereu, mereu în sala noastră.

- În afara muncii de la Opera Braşov, unde regizaţi piese, dar şi păstoriţi instituţia, mai organizaţi şi turnee grandioase, cum e turneul prin toată ţara al Feliciei Filip (& invitaţii), concerte de mare anvergură şi de mare succes, dar şi concerte-festival demne de Cartea Recordurilor, cum sînt concertele de Crăciun, de exemplu. …Domnule Cristian Mihăilescu, cred că dvs. aţi găsit formula cîştigătoare, deţineţi un secret pe care-l folosiţi cu mare îndemînare…
- De bună seamă! Formula câştigătoare izvorăşte din dragostea mea necondiţionată pentru spectacolul liric, fie că e vorba de operă, operetă, balet sau musical, dar şi pentru alte forme muzicale, ca rock-ul, bunăoară. Şansa ca profesia să-mi fie şi hobby îmi dă energia să lucrez practic non-stop, iar atunci când obosesc să mă odihnesc practicând acelaşi hobby...

- Colectivul dvs. de la Opera Braşov iese an de an în afara graniţelor, fiind invitat să evolueze pe scene celebre. Cum vă primeşte publicul din afara graniţelor, spectatorii, presa de specialitate?
- De 17 ani Opera din Braşov susţine spectacole în multe ţări ale lumii. Cu timpul ne-am făcut chiar fani care aşteaptă spectacolele noastre, solicită autorităţilor de acolo reinvitarea românilor. Punctul de apogeu a fost atins în aceasta primăvară, când pe legendara scenă a Festivalului de la Salzburg (oraşul lui Mozart) am prezentat „Fiica Regimentului”. 2000 de spectatori exigenţi, răsfăţaţi de vizitele celor mai prestigioşi artişti ai planetei ne-au ovaţionat minute în şir, ne-au aşteptat la plecare, ne-au solicitat autografe. În zilele următoare ziarele de specialitate au scris cronici entuziaste şi pertinente, care ne-au produs o mare satisfacţie. Şi acesta ar fi doar un exemplu.

- Redeschiderea stagiunii va avea loc odată cu master class-ul de la începutul lui septembrie sau e un eveniment închis publicului, e doar pentru oameni din domeniu, din interiorul fenomenului?
- Unicitatea Master Class-ului de la Braşov este conferită tocmai de prezentarea la final a unor spectacole în faţa publicului. Alături de artiştii braşoveni evoluează cursanţii veniţi de pe multe meleaguri. Aceştia au astfel prilejul să cânte în faţa unui public cald, dar avizat şi exigent cum este publicul braşovean.

(28 iunie 2009)

Sound Poetry

SAINKHO NAMTCHYLAK

Creaţia e doar un moment de aici şi acum, de viziuni şi de sunete

 

Sainkho Namtchylak, născută în Republica Tuva (în sudul Siberiei), în prezent rezidentă la Viena, este una dintre cele mai interesante „artiste ale vocii” din lume. Performance-urile ei sunt lipsite de cuvinte, lăsând libertate completă imaginaţiei ascultătorului. Este vorba despre nuanţe ale timbrului, stratificare şi gesturi largi, puternice – o surpriză vibrantă care provine din provocarea necunoscutului şi a neaşteptatului”. Comentariul este plasat pe site-ul Şcolii de Poezie din Viena (Schule fur Dichtung), unde Sainkho a susţinut în repetate rânduri workshop-uri de voce şi performance-uri de sound poetry.

Tehnica vocală tradiţională pe care Sainkho o stăpâneşte impecabil, şi pe care o şi predă, în cadrul acestor ateliere, este - overtone singing („interpretarea supra-tonală”) sau throat singing („cântatul din gât”): modalitatea prin care sunetele sunt produse direct din gât (cu ajutorul corzilor vocale, fără folosirea limbii) iar interpretul este capabil să producă două sau mai multe sunete de tonalităţi diferite, în acelaşi timp. Acestea sunt, de obicei, sunete ascuţite, asemănătoare celor produse de instrumentele de suflat, suprapuse peste sunetele joase ale unei incantaţii grele din „fundal”. Majoritatea poeziilor ei din sunete – unele din ele incluse pe CD-ul „Sound Poetry live at Schule für Dichtung” (SfD records, 1998), antologia „Homo Sonorous. An International Anthology of Sound Poetry” (Kaliningrad, 2001) şi site-ul http://ubu.com/ la categoria „ethnopoetics: soundings” - valorifică această tehnică vocală, de unde şi stranietatea lor şi forţa de sugestie.

Iată o parte din interviul realizat cu Sainkho Namtchylak la Viena, în noiembrie 2008, despre sound poetry.  

Ce înseamnă, de fapt, poezia din sunete? Cum o defineşti?

Poezia din sunete este, probabil, una din primele forme de poezie din lume. Pentru că primii poeţi au fost şamanii – sau vindecătorii; ei îşi foloseau percepţia asupra naturii, felul în care auzeau natura din jurul lor, şi încercau să copieze, să redea sunetele naturii şi cred că acestea au fost primele poezii din sunete create vreodată în istoria umanităţii. Tradiţia şamanismului are la bază credinţa că toate lucrurile din natură au spiritul lor: copacii, câinii, munţii, râurile, animalele... ; ca să poată prinde spiritul lor, ca să poată ajuta, şamanul trebuia să copieze, să imite vocile lor, pentru a putea să intre în contact cu spiritul muntelui, sau spiritul copacului, sau spiritul păsărilor, al animalelor... Iar această primă poezie din sunete a fost creată nu pentru frumuseţea sa, ci pentru a exprima frumuseţea naturii, ca să-i arate naturii, în limbajul său, cât de frumoasă este ea şi cât de minunat este pentru un şaman să poată stabili acest contact.

Mulţi şamani aveau, de asemenea, aşa-numitele animale-totem: simbolul unui animal care proteja spiritul şamanului în timpul călătoriilor. Majoritatea şamanilor aveau un totem: urs, tigru, păsări... De aceea, dacă asculţi înregistrări vechi ale ritualurilor şamanice, poţi auzi toate aceste sunete. Până acum, în zilele noastre, şamanii folosesc această metodă pentru a se identifica în faţa naturii, pentru a intra într-o conexiune profundă cu natura... asta este prima poezie din sunete.

Şi, mai târziu, probabil că a fost uitată, dar a reînviat odată cu interesul pentru explorarea limbajului.  Astfel încât oamenii, şi mai ales actorii, au simţit că se pot exprima şi în alte moduri, nu numai prin intermediul cuvintelor, ci şi al sunetelor - probabil aşa au început... Într-un fel, au devenit şi ei şamani, pentru că fiecare şaman a hotărât să se retragă, şi, dacă te uiţi la viaţa fiecărui poet, el sau ea trăieşe în propriul lui/ei univers.

Atunci când merg la performance-ul  unor astfel de poeţi, care folosesc sunetele, încerc să-mi imaginez că sunt un vizitator, sau un călător în lumea lor, încerc să-mi imaginez ce îşi imaginează ei... Pentru că, atunci când nu mai există cuvinte în poem, poetul nu se mai exprimă prin cuvinte, ci prin sunete, ascultătorul trebuie să aibă imaginaţie ca să înţeleagă; pentru că nu mai există cuvinte clare, explicaţii, ci doar poetul cu poemul său...  Pentru mine, performance-ul fiecărui poet  este o rechemare a vocii universului – nu numai a naturii din jurul nostru, dar a întregului univers...  

Despre ce vorbeşti, în poeziile tale din sunete?

            Când sunt pe scenă şi creez poezii din sunete, nu mă gândesc la nimic în mod special, nu am nici o imagine în cap...  Doar urmez sunetul aşa cum vine, şi, de obicei, nu-mi planific reprezentaţiile cu poezii din sunete, mă pregătesc în alt mod... Încerc, mai degrabă, să nu am nici un gând, nici o idee, doar să fiu curată, goală, un personaj gol care încearcă să absoarbă totul din jur şi să-l exprime aici şi acum, prin intermediul sunetelor, în timp ce lucrează cu sunetele, la început mai lent... Când urci pe scenă eşti curat, simplu, şi nu-ţi propui să spui nimic, eşti ca o pagină goală...

De ce?

            Pentru că fiecare performance e o improvizaţie, aşa încât pagina asta albă trebuie să fie umplută cu nişte imagini, nişte desene, nişte înţelesuri... Aşa că încep să produc sunete şi, prin aceste sunete, în timp ce fac aceste sunete şi încerc să atrag atenţia ascultătorilor, poemul se creează în acest moment... în momentul în care publicul ascultă şi eu cânt, sau produc sunete... Aşa  stau lucrurile. Desigur, dacă aş fi singură în cameră, scoţând sunete doar pentru mine, poate că ar suna diferit... Dar pentru că există un public... ascultătorii influenţează, cu gândurile lor, felul în care un poem ar trebui să sune.

Ce vrei să spui?

            Există şi o altă metodă, de a pregăti anumite structuri şi de a prezenta aceste structuri, dar mie îmi place să improvizez, pe scenă, pentru că îţi dă nu numai libertate, dar îţi dă şi posibilitatea de a descoperi ceva nou; pentru că foarte multe lucruri au fost deja făcute în lumea asta – multe cărţi au fost scrise, a fost compusă multă muzică... Aşa că mereu repetăm ceva, mai mult sau mai puţin, mereu îmi amintesc de ceva dinainte... Să creezi ceva absolut nou este foarte dificil, mai ales în poezie, pentru că a fost atât de multă poezie scrisă, în toate limbile... [...]. De asta îmi place să improvizez, să fac ceva neaşteptat, să nu am nimic pregătit, să nu folosesc aceleaşi structuri, să nu mă repet... Improvizaţia este o modalitate de a crea ceva nou, nu numai în compoziţia muzicală, ci şi în scris. Apoi, te gândeşti ce să alegi din aceste compoziţii. În felul ăsta, totul capătă un înţeles, chiar şi fără cuvinte. Dar sentimentul ăsta..., câteodată e greu să păstrezi sentimentul ăsta... să ai un sentiment de onestitate generală şi de deschidere în faţa naturii şi în faţa universului... [...].

Sarcina artiştilor sau a şamanilor este de a prinde ceea ce nu a fost folosit în comunicarea verbală sau gestuală, ceva ce e dincolo de cuvinte şi care, de obicei, se exprimă prin sunete

            Deci actul însuşi de creare a poeziilor din sunete necesită un sentiment de onestitate, faţă de tine însuţi şi faţă de univers. Încerci să dai tot ce poţi, să fii cât se poate de creativ...

            Ei, vezi, dintotdeauna a fost aşa, dar probabil că înainte nu se observa... Există nivelul de comunicare verbală – în cadrul căruia comunicăm prin cuvinte; apoi, există al doilea nivel, cel fizic, care include gesturile. Dar mai există un nivel de comunicare, care devine tot mai accentuat, mai vizibil; înainte, era mai puţin vizibil, dar acum este tot mai evident. Mă refer la spirit, sau la puterea din interiorul fiecărui om, care creează ceva în mod constant. Dar de cele mai multe ori nu este folosit de mulţi dintre oameni – care nu folosesc decât comunicarea verbală sau gestuală.

Artiştii sunt probabil oameni cu anumite talente – să fii artist, sau om de ştiinţă, sau şaman... ; sarcina lor, a artiştilor sau a şamanilor, este de a prinde ceea ce nu a fost folosit în comunicarea verbală sau gestuală, ceva ce e dincolo de cuvinte şi care, de obicei, se exprimă prin sunete. Dar lucrul ăsta funcţionează cel mai bine când ştii că eşti curat în faţa universului. Nu poţi minţi. La asta m-am referit cu necesitatea de a fi onest. Sunetele te ajută să exprimi acestă forţă interioară, şi poate chiar să descoperi ceva absolut nou - tu, cel care produci sunetele, nu numai ascultătorii. Dacă nu aş fi artistă, probabil aş fi vindecătoare, o persoană care lucrează cu sunetele şi este capabilă să folosească acest instrument. [...]

 

            Aş vrea să te întreb – pentru că vorbeşti foarte mult de comunicare – ce se întâmplă cu publicul, cu ascultătorii, cum pot ei să înţeleagă poeziile din sunete – crezi că pot s-o facă, să recepţioneze mesajul transmis de poet? Au ei mijloacele necesare? Au nevoie de instrumente speciale pentru a înţelege această metodă de comunicare? Sau ea funcţionează numai între artişti?

            Cred că un poem din sunete, la fel ca orice alt poem, chiar şi unul compus din cuvinte, este un fragment de frumuseţe... Oamenii vin şi ascultă; poate că au lucrat toată ziua, şi apoi, seara, se duc să asculte aceste poeme. E la fel ca şi cum s-ar duce să asculte muzică clasică, sau jazz, sau o lectură, e exact la fel. Unii oameni vor percepe poezia mai mult intelectual, alţii mai mult estetic. Şi ceea ce se transmite la un nivel superior – unii oameni se simt inspiraţi, alţii nu înţeleg nimic, alţii înţeleg doar o parte, sau alţii sunt captivaţi doar de sunete... Există frumuseţe în poezia asta, asta e principala atracţie, are o anumită magie... Aici trebuie să discutăm despre ce înseamnă frumuseţea... Este frumoasă în sensul larg, al necesităţii estetice umane; oamenii intră în contact cu ceva ce li se pare ciudat, la început, dar apoi încep să-şi pună întrebări.

Acum vorbim despre emoţie...

Da, dar chiar şi oamenii cu gândire analitică au aceeaşi reacţie – încep să se gândească: oare cum face asta? Sau pur şi simplu îşi aduc aminte... Pentru că în viaţa de zi cu zi avem aproape aceleaşi sunete – sunete de maşină, alte zgomote... – aşa că poezia din sunete provine din viaţa cotidiană, dar nu este la fel de transparentă ca poezia din cuvinte.

E vorba despre a-ţi organiza spaţiul din jur în funcţie de propria percepţie a universului. E la fel ca şi cu muzica clasică - armonizarea a tot ce e în interior. Multe persoane care ascultă nu numai poezie din sunete, dar şi free jazz, muzică de avangardă, chiar şi „muzica zgomotelor”, sunt acelea care nu încearcă să se ascundă de oraş şi de zgomote; ele încearcă să re-organizeze aceste zgomote în poezie din sunete, sau într-o compoziţie electro-acustică nouă, sau într-o operă contemporană. În felul ăsta, se creează un alt spaţiu, imaginar, în care fiecare ascultător are posibilitatea de a-şi găsi propriul loc sau propriul mod de a vedea şi de a înţelege lucrurile.

 

Creaţia e doar un moment de aici şi acum, de viziuni şi de sunete

 

            Te gândeşti la poeziile din sunete în termeni de: un poem „mai bun” sau „mai slab”? Cum funcţionează aceste noţiuni? E întotdeauna un moment plin de satisfacţie să improvizezi, să creezi ceva nou? Ce face un poem din sunete „bun” sau „slab”?

            E o întrebare foarte grea... [...] Cred că problema nu se pune în termeni de „poem bun” sau „poem slab”. E vorba, mai mult, despre a fi mulţumit cu ceea ce ai făcut, şi ăsta e un lucru destul de personal. De fiecare dată, artistul trebuie să fie optimist... Poate că studenţii, când au primele experienţe pe scenă, sunt mai entuziaşti. Îmi aduc aminte cum era pentru mine, fiecare concert era o realizare. Dar apoi, pe măsură ce a trecut timpul, m-am obişnuit şi am început să merg mai departe, în gândurile şi ideile mele; acum sunt mult mai preocupată să exprim acel al doilea nivel pe care vreau să-l împărtăşesc... anumite viziuni pe care le am, care trec prin mine şi se duc către oamenii care mă ascultă.

Rău sau bun... întreaga natură, totul a fost făcut aşa, cu forţe creative şi distructive – când creşte, e creativ, când moare... Chiar daca ne uităm la istoria umanităţii, există aceste faze: la un moment dat, creativitate, şi apoi destructivitate din nou. Nu s-ar putea începe a doua fază a creaţiei daca n-ar exista distrugerea. De la naştere până la moarte - dacă ne-am născut, trebuie să murim...; e la fel şi pentru copaci, plante, munţi şi râuri... Aşa stau lucrurile cu creativitatea şi distrugerea. [...] Creaţia e doar un moment de aici şi acum, de viziuni şi sunete. [...]

 

            Mă refer acum la poezia din sunete prin contrast cu „poezia tradiţională” (cu atât mai mult cu cât eşti şi autoarea a două cărţi tipărite de poezie: Karmaland şi Chelo-Vek): foloseşti sunetele, în detrimentul cuvintelor, deoarece cuvintele sunt încărcate cu (un anumit) sens iar fuga de cuvinte înseamnă fuga de sens?

 

            Întotdeauna e diferit. Ne putem gândi la cântecele care au text şi cele care nu au. E ca şi cum ai cânta doar o melodie, sau o melodie cu text. Asta face diferenţa, pentru mine. Dar când e dificil să exprimi ceva, să spui ceva în mod direct, pentru că folosirea cuvintelor e prea brutală, sau duce la confuzie, e mai uşor fără cuvinte; oferă mai multă libertate pentru ascultători.

            Dar nu e şi puţin periculos, să oferi libertatea asta publicului? Pentru că el poate să se îndepărteze foarte mult de ceea ce încerci să spui, sau să înţeleagă ceva complet diferit...

Nu ştiu ce să spun...

            Pentru că nu mai există un alfabet...

Reacţia ascultătorilor e reacţie – indiferent de reacţie: le place sau nu le place, se simt sau nu însufleţiţi, după ceea ce se ascultă... E şansa lor. Eu nu pot – şi nici nu-mi propun asta – să le spun „trebuie să mă înţelegeţi 100%”. Eu doar încerc să le ofer anumite posibilităţi de a găsi inspiraţie în altă sursă decât în ei înşişi. De aceea, nu cred că e necesar să fim prea critici şi să spunem că „se vor îndepărta prea mult de înţeles”. Pentru că se întâmplă la fel la concertele de muzică de avangardă - oamenii vin la concerte, se întâlnesc, ascultă ceea ce se întâmplă pe scenă; dacă vor înţelege sau nu, totul, e alegerea lor... [...]

             E foarte interesant pentru mine să ascult reacţia publicului. Nu sunt sigură, dar cred că era vorba de Festivalul „Nacht der Poesie”, în aprilie 1995, la Viena, ai prezentat nişte poezii din sunete – una numită „marmor”, alta „improvisation to thema a” - şi publicul, la sfârşitul acestor poeme, era foarte entuziast şi aplauda foarte tare. Apoi, al treilea poem a fost unul din astea: „demon by contract” sau „dream of death” (unele dintre aceste poeme se află pe site-ul Schule für Dichtung) şi, la sfârşit, ascultătorii au aplaudat mult mai puţin şi puteai să simţi că erau cumva...

Speriaţi...

            Speriaţi, da, speriaţi, ăsta e cuvântul... sau cel puţin gânditori.

Da, dar trebuie să spun că ţările vestice sunt foarte diferite... e o relaţie foarte diferită... Nu vor să se confrunte cu moartea... Peste tot au crucifixuri, cu Isus răstignit, dar nu vor să vadă moartea, oamenii care dispar. [...]

            Referindu-ne la ultimele două poeme menţionate mai sus, ai în ele dimensiunea asta dublă – bine şi rău – poate e un mod simplist de a le interpreta, sau poate e cel corect – de fapt, asta te şi întreb. Pentru că, pe de-o parte, ai o voce „neutră”, pozitivă, şi, pe de altă parte, o voce aspră, foarte joasă, ca de monstru, şi care aduce toate conceptele din sfera: teamă, pericol, moarte, demon, ameninţare, toate aspectele negative... E ca şi cum ai vorbi, în poemele astea din sunete, despre lupta dintre bine şi rău, din interiorul fiecăruia din noi. Nu ştiu... poate fi asta o interpretare valabilă?

            Pot fi înţelese în mai multe feluri: încercarea mea - ca şi cum aş prinde ceva din mine însămi, un spirit rău sau ceva în genul ăsta, ca şi cum l-aş prinde şi l-aş ţipa înafară. Asta ar putea fi o explicaţie. Depinde de cel care ascultă, unii ascultători nu văd lupta asta interioară, ca şi cum aş prinde spiritul ăsta şi m-aş lupta cu el, cu puterile mele pozitive. Unii oameni interpretează acest poem ca pe un cântec al inuiţilor, locuitorii Groenlandei, care folosesc acest sunet fără să aibă o conotaţie negativă. Ei spun că e ca şi cum leii de mare ar cânta un cântec, încearcă să pretindă că nu sunt fiinţe umane, ci foci. Pentru că aceste animale le dau carnea lor, hainele, totul. Atunci când cântă aşa, eschimoşii încearcă să se identifice cu leii de mare.

Te-am mai întrebat asta la cafenea, dar aş vrea să am răspunsul tău şi pe banda înregistrată – de ce dai titluri poemelor tale din sunete? Cum alegi aceste titluri, le consideri importante? Pentru că e puţin ciudat să ai o poezie din sunete, fără nici un cuvânt, şi, totuşi, un titlu, care reprezintă un indiciu...

Da, fac asta doar pentru că oamenii mi-o cer, pentru că, adesea, un anumit concert e anunţat, eu doar mă urc pe scenă şi cânt, asta e tot... Poate că e bine şi pentru arhivă, pentru că, de exemplu, când spui titlul „demon by contract”, poţi sa-ţi aminteşti imediat sunetul, sau daca spui doar „lucrarea nr. X” , poate că-ţi aduci sau nu aminte de sunetul respectiv. Deci titlul este şi o cheie către lucrare; nu trebuie să fie direct în a exprima povestea, trebuie doar să sugereze despre ce sunet e vorba...

Un alt aspect interesant este acela că faci referire, uneori, la faptul că eşti femeie. La un moment dat spui că „nu faci exact ceea ce ar trebui să facă o femeie”. Apoi, ai următoarele versuri într-unul din cântecele  de pe albumul „Out of Tuva (Seven Songs for Tuva: personajul feminin îşi imaginează cum vor gândi despre ea prietenii, după ce ea va fi murit, şi spui că ei vor gândi, probabil, „poate că a făcut uneori ceva ce nu e bine pentru o femeie să facă”. Ce nu e bine pentru o femeie să facă?

Mai întâi, cântecul ăsta e puţin despre Andaluzia şi despre poezia spaniolă, e foarte întunecos... Noi avem, de asemenea, tradiţia asta, să vorbim despre moarte şi să spunem: „OK, când voi muri, prietenii mei ar trebui să se întâlnească etc.”. Deci nu se referă la ideea de distrugere.

Nu asta vroiam să zic...

            Dar când vorbesc despre ceea ce n-ar trebui să facă femeia... a fost un timp când femeile... Eu eram singura care încerca să practice cântatul supra-tonal (overtone singing).

Da, la asta mă refer...

            Da, cântatul supra-tonal, are legătură cu modul acesta de a cânta. Pe vremea aia... acum se ştie că există multe femei care cântă în felul ăsta, chiar şi în Tuva, dar prin 1992, 1993, sau chiar în 1997, era imposibil să-ţi imaginezi aşa ceva.... Atât de repede se schimbă lucrurile!

Deci e vorba despre femeile care nu aveau voie să cânte din gât. De ce nu aveau voie?

Pentru că e o artă masculină, solicită multă forţă şi e practicată, în mod tradiţional, numai de bărbaţi.  Iar femeile cântau numai acasă, uneori. Nu toate femeile, doar câteva, cele care aveau darul ăsta, de a cânta aşa. Ele cântau acasă, cu tehnica asta ciudată, supra-tonală. Cântecele obişnuite puteau fi cântate şi de femei, şi de bărbaţi. Dar cântatul din gât era strict pentru bărbaţi.

Era vorba doar de o interdicţie pentru a proteja, fizic, femeia?

Nu, exista şi un tabu care provenea, cred, din vremurile când femeia avea alt statut; înainte de revoluţie, femeile aveau o poziţie socială foarte joasă, toate femeile, inclusiv soţiile regilor.

Despre ce revoluţie vorbeşti?

Cea din 1924. Pe vremea aceea, femeile aveau – chiar în limba tuviniană – nume precum „nedorita”... [...]

Ultima întrebare ar fi cea legată de proiecte de viitor – am citit pe site-ul tău despre albumul „The Portrait of an Idealist”, care pleacă de la texte de Daniil Harms...

Albumul vorbeşte despre perioada perestroika; în unele privinţe, a fost o perioadă foarte interesantă, acum lucrurile sunt mult mai aşezate, desigur, dar la începutul anilor 90 era mult entuziasm, multe descoperiri noi, multe nume noi, contacte noi, şi a fost şi un timp foarte haotic pentru Rusia. Am dat expresie muzicală acestor lucruri, cu Moscow Composers Orchestra, care este, de fapt, o orchestră de improvizaţie...

Interesant!

Da, sunt cincizeci sau şaizeci de muzicieni care improvizează. Desigur, au un fel de partituri, dar şi improvizează. Spunem povestea prin intermediul unui personaj, Nick Dmitriev, care a murit în 2002, nu, în 2004, şi de fapt povestea este despre el, dar şi despre perestroika, despre muzica din acel timp, situaţia din ţară, totul este exprimat prin muzică. Aproape complet fără cuvinte - numai din când în când, câteva pasaje din Daniil Harms, câteva din Erich Fried şi câteva poezii de-ale mele. Textele lor nu au fost suficiente pentru că a trebuit să fac anumite legături între ele, pentru album, a trebuit să adaug, uneori, anumite gânduri. Albumul are ambele versiuni, în rusă şi engleză.

Ai contribuit, de asemenea, la promovarea altor cântăreţi şi ansambluri din Republica Tuva, cum ar fi „The Daughters of Tuva”, „Huun-Huur-Tu” sau „Chirgilchin”. Participă la multe concerte, sunt populari?

Da, au multe concerte, călătoresc mult, dar ceea ce fac ei ţine mult mai mult de zona tradiţionalului.

Ce îţi place cel mai mult din muzica, teatrul radiofonic, muzica de film, poezia din sunete – toate aceste ramuri ale activităţii tale, ce îţi place cel mai mult din ceea ce faci? Sau din poezia din sunete, dacă vrei să rămânem aici? Care dintre toate astea consideri că te reprezintă cel mai mult?

Îmi plac toate! Îmi place foarte mult să improvizez, nu numai cu vocea... Îmi place foarte mult şi să cânt cântece.. nu ştiu ce să spun. Totul îmi face plăcere! Dacă te referi la popularitate...

Nu, mă refer la zona faţă de care te simţi mai apropiată...

Improvizaţia. Sau să cânt cântece, dar cu improvizaţie. Dar tot mai mult simt nevoia să scot un album solo, pentru că atunci nu mai e nici o problemă: pot să scot sunete, pot să cânt cântece, pot să improvizez – toate astea într-o singură piesă, cu o singură voce...                                                          

 

(Viena, 24 noiembrie 2008)

Denisa Mirena Pişcu

"Când mă aflu în turneu, mă gândesc la familie, iar când sunt cu familia, mă gândesc la Metallica",

interviu cu James Hetfield / METALLICA

realizat de Richard CONSTANTINIDI

 

R: Cum reuşeşti să rămâi rocker după atâţia ani?

J: Există mai multe aspecte ale acestei probleme: eu sunt textierul şi simt nevoia să scriu mereu despre ceea ce-mi trece prin cap în mod constant. Asta fac indiferent că mă aflu acasă sau în turneu. Acesta este modul meu de a trăi şi sunt fericit atâta timp cât pot să fac asta. Nu există nici un sentiment mai suprem ca în momentele când toţi patru (din Metallica) se află în formă şi suntem băgaţi în priză. Asta îmi dă un sentiment de încredere deplină. Atâta timp cât toţi patru suntem uniţi, Metallica va funcţiona!

 

R: Cum se fereşte Metallica de paparazzi?

J: Nu ne putem feri. Dacă te uiţi pe websiteul nostru, o să vezi că fanii ne bârfesc în mod constant. Se zvoneşte că Kirk este dependent de heroină sau că eu mă bat cu Lars.

 

R: Cum ai cunoscut-o pe Francesca?

J: A fost angajata noastră. Lucra la o firmă de catering şi era mereu în turneu cu noi. Ea gătea bine şi m-am gândit că ar putea să fie o nevastă bună… Am devenit prieteni şi am fost prieteni mult timp, dar, după un timp, lucrurile au luat o întorsătură mai serioasă…

 

R: Cât de des faceţi pauză în timpul turneelor ca să-ţi revezi familia?

J: Nu concertăm în serii mai lungi de 6 sau 7 săptămâni. Uneori, familiile vin să ne însoţească la unele date din turneu, dar fetiţa noastră devine deja stresată de călătoriile noastre şi consider că este cazul să meargă acasă să-şi revină.

 

R: Să înţeleg că încerci să îmbini cele două vieţi pe care le porţi: cea alături de formaţie şi cea alături de familie…

J: La început încercam să le separ - dar nu mi-a ieşit, pentru că „Metallica” este o parte din mine şi familia este o parte din mine - iar cele două ar trebui să se înţeleagă. Există momente când trebuie să mă concentrez asupra unor probleme dintr-o anumită parte din mine. Când mă aflu în turneu, mă gândesc la familie, iar când sunt cu familia, mă gândesc la „Metallica”.

 

R: De ce te-ai fi apucat dacă proiectul cu Metallica nu-ţi reuşea?

J: Sper că aş fi rămas în acest domeniu, lucrând într-un studio, într-un magazin de instrumente muzicale, orice legat de muzică.

 

R: La un moment dat, Metallica a suferit un accident tragic - aţi trecut peste asta? De ce aţi decis să continuaţi?

J: Nimeni nu poate să treacă peste moartea unui prieten foarte apropiat. Asta este partea dramatică de a fi apropiat de cineva: te doare dacă nu mai este alături de tine. Cliff trăieşte în continuare în noi toţi şi cred că îi place tot ce facem. Îl cărăm cu noi în fiecare zi. Continuarea este un lucru de la sine de înţeles. Sunt sigur că aşa şi-ar fi dorit să facem şi este exact ceea ce vroiam şi noi să facem. Această muzică a devenit un tratament; o terapie pentru a ne refula doliul, tristeţea, furia, întrebările şi agresivitatea ce zăcea în noi.

 

R: A fost o epocă când „Metallica” era poreclită „Alcoholica”. Cum reacţionai la aceste comentarii din partea presei?

J: Bând din ce în ce mai mult… La început, formaţia se regăsea, îşi clădea încrederea şi energia dintr-o sticlă cu alcool. Fiind vocalistul trupei, mi-am dat seama (după un timp) că nu este bine ceea ce fac şi totul a devenit mult mai intens în momentul în care intram sobru pe scenă. Era o senzaţie incredibilă să ţin minte tot ceea ce făceam. A fost o etapă a tinereţii mele.

 

R: Stilul vostru s-a schimbat radical odată cu albumul „Load”. Este vorba de o metamorfoză premeditată sau de o trecere normală la o nouă etapă muzicală?

J: Tot ceea ce facem este natural. Simţim anumite tendinţe şi încercăm să evoluăm. Eu am o paradigmă după care îmi ghidez viaţa: "no U-turn!" (adică, nu te întorci, ci mergi înainte), însă, fără să pierzi bagajul de cunoştinţe pe care l-ai dobândit în decursul anilor.

 

R: De ce aţi lansat „Load” şi „Re-Load” în maniera în care aţi făcut-o? De ce nu aţi lansat un album dublu cu materialul celor două discuri?

J: Pentru că am fi în continuare în studio. A durat foarte mult să înregistrăm acest material. Au fost foarte multe piese - iar pentru mine, ca textier - încercând să creez anumite stări cu fiecare compoziţie, a fost prea dificil şi am devenit foarte confuz - erau prea multe farfurii pe masă şi a fost foarte greu să aleg cele mai bune bucăţi ca să iasă ceva foarte reuşit. De aceea este mai bine că le-am împărţit în două capitole. Am stat în studio timp de un an pentru „Load” şi orice calcul matematic îţi dovedeşte că ar mai fi trebuit să stăm în studio încă un an - ceea ce era imposibil pentru noi.

 

(Varianta integrală a interviului poate fi citită pe blogul lui Richard Constantinidi: http://clickzoombytes.wordpress.com/)

DIALOGURI Tiuk!

Cu SAINKHO (m.vklvsk)

Cu Sainkho Namtchylak (denisa pişcu)

Cu Max CAVALERA (r.cnstntnd)

Cu Mickey ROURKE (Andrei Plahov)

 Cu Lucian Dan TEODOROVICI (F. Lăzărescu)

Cu Vlad MOLDOVAN (Miki Vieru)

 Cu Mihnea BLIDARIU/Luna Amară (m.vklvsk)

 Cu BITZĂ (r.cnstntnd)

 Cu Adi DOHOTARU (r.cnstntnd)

Cu Efram BAUH (D. Crudu)

 Cu Radu MUNTEAN (m.vklvsk)

 Cu Alexandrina HRISTOV (m.vklvsk)

 Cu OIGAN/Kumm (m.vklvsk)

 Cu Teodor DUNĂ (Ana Dragu)

 Cu Arias MANZO (Simona Dăncilă)

Cu Zoltan ANDRAS/Sarmalele Reci (m. vklvsk)

 Cu James HETFIELD/Metallica (r.cnstntnd)

Cu Cristian Mihăilescu (m. vklvsk)

Concertele sînt motorul şi motivaţia vieţii noastre”,

interviu cu Zoltan ANDRAS, vocalistul formaţiei SARMALELE RECI, realizat de Mihail VAKULOVSKI

 

- Salutare, Zoltan. Vă mai amintiţi cum aţi ales denumirea formaţiei – „Sarmalele Reci”? Şi cum aţi ajuns la acest stil „sarmalist”, pentru că la origine, să zic aşa, vă numeaţi "Mioritmics" şi cîntaţi jazz?

- Salutare! Ne amintim foarte bine. În primul rînd, Sarmalele Reci a apărut prima, abia apoi a venit episodul (trecător, din păcate) Mioritmics. Era o perioadă de infinite potenţialităţi, plină de creativitate. După teroarea comunistă, toţi rockerii voiau sa cînte englezeşte, dar nu învăţaseră prea bine limba, şi toate trupele voiau nume cu rezonanţă eroică. Florin Dumitrescu, pe care îl cunoscusem la prima televiziune privată şi anti-neocomunistă şi cu care ne-am împrietenit, mi-a propus să facem o trupă cu nume neaoş românesc, Zoli Paprikás şi Sarmalele Reci şi să cîntăm chestii gen „Ţara te vrea prost” şi „Mă face să vărs”... A rămas doar Sarmalele Reci (mai uşor de reţinut, mai consecvent cu orientarea) şi au rămas şi textele, la fel de indigeste... dar la fel de iubite de oamenii care trăiesc cu adevărat!

 

- Chiar de la primul album, "Ţara te vrea prost" (1995), aţi avut un succes extraordinar, aproape toate piesele devenind imediat hituri: „Ţara te vrea prost”, „La Preoteasa”, „N-ai nimic pe sub tricou”, „Nicu Ceauşescu Preşedinte”, „Violeta”, „Mamelor”, „Ea studiază tantra”, „Gaşca de la bloc”... La fel s-a întîmplat şi cu celelalte albume, dar în ultima vreme aţi cam ieşit din piesaj... E o perioadă „de trecere” sau poate că noi – publicul – avem o problemă de receptare?

- Nu cred că am ieşit din peisaj, noi cel puţin nu simţim deloc aşa, de vreme ce lună de lună batem ţara în lung şi-n lat, dînd concerte şi întîlnindu-ne cu fanii, cu publicul care ne iubeşte şi doreşte să ţină legătura cu noi personal. Publicul este şi el de mai multe feluri: sînt în primul rînd cei foarte bine informaţi, avizaţi, angajaţi, care intră pe youtube şi află ultimele noutăţi de pe siteul oficial www.sarmalelereci.ro şi apoi vin la concerte, iar alţii se mulţumesc doar cu ce află întîmplător, poate de la o emisiune de la TV sau de la un anunţ la radio, sau dintr-un ziar, sau şi mai pasiv, din ce le-a ajuns la urechi la a treia mînă...

 

- În comparaţie cu majoritatea trupelor româneşti, voi aveţi texte beton, care sînt literatură pură, textierul vostru, Florin Dumitrescu, fiind un poet foarte bun. Cum faceţi piesele, aveţi mai întîi textele sau le scrie Florin după ce aveţi deja muzica? Cum ascultaţi piesele formaţiilor bune cu texte proaste - vă distraţi, vă enervaţi sau vă ofticaţi că uite, dom’le, ăştia au succes şi cu „Schimb două sticle goale cu una plină cine se combină”, „cu ea - fără ea”, „nu mai am ţigări, nu mai am ţigări, nu am ce fuma” etc.?

- De cele mai multe ori, Florin a reuşit să fie genial pentru că a primit muzică pe măsură, ceea ce spune şi el ori de cîte ori are ocazia. Sa ne gîndim totuşi că doar pe versuri nu se poate nici dansa, nici da din cap, nici transpira ca în transă...

Am sperat o vreme că celelalte trupe vor începe să scrie versuri mai relevante. Unii au făcut-o, alţii nu. Nu ne priveşte pe noi de ce nu au alţii texte bune, noi ne preocupăm mai degrabă de ce putem face noi frumos şi bun.

 

- Ce muzică ascultaţi în timpul liber? Ce trupe româneşti vă plac? Cu cine aţi face un featuring?

- Muse, Richard Bona, James Blunt, Black Sabbath şi multe alte diverse. Printre trupele româneşti avem prieteni în Zob, Viţa de Vie, Proconsul... Am renunţat la ideea de featuring deocamdată, mi se pare erodată, uzată... o fiţă!

 

- Cum vă simţiţi la concerte? Vi s-au întîmplat momente de neuitat la concerte? Se deosebeşte publicul din diferite părţi ale ţării?

- Concertele sînt de fapt motorul şi motivaţia vieţii noastre. Publicul poate să plece acasă remontat şi energizat pentru că şi noi, simultan, ne reenergizăm şi întinerim cu fiecare concert. Momentele de neuitat la concerte sînt de toate felurile, de la extatice, la foarte penibile, aşa cum e şi firesc în viaţă, de la scene în care publicul cîntă singur cîte o piesă favorită şi pînă la cazuri asemănătoare cu secvenţe de desene animate – cînd, de exemplu, furtuna iscată din senin a început să smulgă şi să ia pe sus tot felul de obiecte, inclusiv de pe scenă, dar publicul continua să ne aclame şi să ceară să continuăm concertul... Publicul din diversele părţi ale ţării se aseamănă foarte tare, din experienţele noastre de pînă acum... poate pentru că stîrnim noi reacţii asemănătoare la toţi cei care ne plac.

 

- Aţi mai fost la Braşov cu concerte, cum v-a părut oraşul, dar publicul?

- Ultimul concert a fost concludent: şi braşovenii ne sînt la fel de fideli.

 

- Nu vă prea actualizaţi site-ul... Cum vezi fenomenul descărcării muzicii de pe net? E bine pentru popularitatea trupelor sau e rău, pentru că astfel se vînd mai puţine albume? E mai mult „de rău” sau mai mult „de bine”?

- Nu înţeleg ce vrei să spui prin „nu vă prea actualizaţi site-ul”. De cîte ori avem o noutate, ea se găseşte postată în decurs de una-două zile. Ştii pe cineva mai rapid?

Muzica se găseşte pe net pentru că există tehnologia care permite acest lucru. Este un lucru foarte bun pentru popularitatea trupelor: astfel ajungi acasă la oamenii care te descarcă de pe net şi iei parte activă la viaţa lor. Nu cei care descarcă de pe net nu ne cumpără albumele, ci cei care nu vor descărca niciodată muzică, dar nici nu vor asculta în mod activ ceva, ci doar ce li se dă la posturile de radio impersonale.

 

- Ce mai faceţi în afară de muzică? Ce hobby-uri aveţi? Urmăriţi ce se întîmplă şi în literatură, să zicem?

- Ne place foarte mult să citim, însă aici deja e o discuţie pe care ar trebui să o porţi şi cu ceilalţi colegi ai mei, căci aici interesele noastre se bifurcă serios. Şi hobby-urile diferă, unora le place să meargă pe bicicletă, alţii sînt pasionaţi de cîini, pisici şi broaşte ţestoase, alţii sînt cinefili etc.

 

(27 aprilie 2009)