My3 (nr. 42)

Alexandru Sfârlea


Sfârlezii


 

URME


Tu în şeptimea ta de viaţă

(cum zicea un vrednic critic)

acum, la final, câte ceva mai pofteşti?

Da, Policarpe-diem-ule, un gând blasfemic

poeticeşte mă cam paşte:

De-aş putea şterge viaţa mea de până acum

din propria memorie şi din ale altora,

nu doar din cea a computerului,

aş vrea să pot lăsa propriile urme

pe un alt giulgiu din Torino...

,,În cazul ăsta, iartă-mă, speră întâi

să te procopseşti cu un Altzheimer,

cât despre Urme pe giulgiu,

prea sunt unice şi irepetabile,

poate din acelea poeticeşti,

dar n-ai cum fi chiar tu Iisus al Poeziei!”...

 


PE NEPUSĂ MASĂ


Ipochimenii politici

tot pupă ca pe moaşte

(până-l aspiră) banul public,

apoi îl scuipă,

cu-n soi de sfinţenie mafiotă

în buzunare şi-n conturi -

...Fostul ,,câine de pază al democraţiei”

iese din mine - adulmecând,

asemeni unui detectiv activat de la pensie:

cu-arătătorul repezit înainte

somând ipochimenii

şi salivând admonestându-i,

precum un canibal silit să se hrănească

- pe nepusă masă – cu pâine albă,

frântă pe genunchi de măcelăreasă.

 


VIS CU PEDEAPSĂ


Chiar eu fusesem drastic pedepsit

întrucât refuzasem să conduc

un TIR ticsit cu literaţi necitiţi şi sinucigaşi:

acuma ştim despre acea coliziune pe contrasens

cu un alt TIR, pe jumătate plin

cu critici disjuncţi în opinii şi nedrepţi -

de obicei, premoniţiile mele

fierbeau în suc propriu,

de data aceea, uite că nu;

iar pedeapsa consta în a scrie poeme-fluviu

cu sânge de erete

până la ultima suflare,

pe un singur şi imens perete...

 


FETE EPUIZATE


Ochiul lăuntric scrutează

memoria, brusc receptivă

la ceea ce, impacientată, percepe:

Fete Morgane tot alergând pe loc,

bătătorind sub tălpi, Policarpe,

propriul meu trecut: care-ar putea

dezvălui, despre ele, ce?

Cu totul altceva , poate,

decât cu trupul şi sufletul,

departe de ochii lumii,

au săvârşit, au desăvârşit -

...Uzezi de stratageme, poetaşule,

ori suntem victime ale purei ficţiuni?

Eu ştiu că fătucile astea

sunt greu, extrem de greu de prins –

Sunt, dar tot alergând prin pustiul comun,

cădeau, la un moment dat,

epuizate -

odată, una dintre ele,

după ce şi-a mai tras sufletul,

a scos din sân un bloc-notes

şi, cu un surâs giocondian

mi-a citit versuri deşertice,

apoi şi eu i-am citit,

dar nu m-a ascultat: şi-a pus

bloc-notesul în sân şi, cu celelalte,

s-au pus pe fugit...

 

Valentina Muşat

Drumul…


Drumurile pe care se antrena Teofil Samoilescu suferiseră profund în ultimii ani, din cauza influenței celor aflați la putere, care dădeau contractele pentru asfaltare în funcție de dimensiunea plicului pe care-l primeau. Teofil văzuse rând pe rând cum apăruseră gropile din asfaltul pe care-l străbătea în fugă în fiecare dimineață. Încet-încet de fiecare groapă se legase câte o întâmplare din viața lui, groapa aia mare de lângă stejarul de la cotitura drumului apăruse, sau o văzuse el, într-o dimineață de luni, duminica nu alerga, imediat după cearta finală dintre el și Lili, când aceasta îi aruncase hainele pe geam și-i ceruse să se mute definitiv la târfa aia. Târfe nu existau și nici nu existaseră în viața lui Teofil, era un bărbat calm, fără oscilații temperamentale, nu se enerva nici dacă se ardea mâncarea, nici dacă i se strica mașina. Lili era o brunetă frumoasă, cu temperament arzător, ea se enerva repede și ar fi vrut să aibă cu cine se certa, ca să aibă cu cine se împăca mai târziu. Teofil n-o contrazicea niciodată și – în general – îi tolera toate toanele, blând și înțelegător.

Toate prietenele o invidiau pe Lili pentru iubitul ei, frumos , cu salariu de top, era inginer IT, lucra la o firmă germană, specializată în programe de contabilitate și în 12 ani ajunsese să câștige mai mult decât directorul, lua toate bonusurile, toate premiile, pentru că muncea mai mult decât oricare și nu se enerva niciodată. Nemții apreciau în mod deosebit acest exemplar atipic al gintei latine și-i spuneau mereu că, probabil, are rude printre teutoni. Lili nu mai suporta conturile grase din bancă, mai ales că Teofil refuzase să-și schimbe apartamentul – practic și comod – rămas moștenire de la bunica lui Lili. Nici mașini prea grozave nu aveau și aici Teofil alesese după același principiu ,, practic și comod”, mai ales că el nici nu prea mergea cu mașina.
Altfel, era un bărbat înțelegător, Lili putea să cheltuiască oricât pentru haine, cosmetice, pantofi. Mergeau în toate excursiile alese de ea, la toate concertele etc. Așa cum o supăra și acceptarea totală a celorlalte capricii. Până la urmă ajunsese la concluzia că are o amantă, clar… așa trebuia să fie, că doar d-aia pleacă de acasă câte 2-3 ore în fiecare dimineață – să-și vadă târfa… Cică aleargă… ce bărbat aleargă trei ceasuri pe zi? Ah… uitasem, în afară de duminică… Păi da, atunci o fi și bărbatul fufei acasă…

Lili se întărâta din ce în ce mai tare și până la urmă îl dăduse afară din casă cu scandal, adică ea zbierase și-i aruncase lucrurile pe geam, Teofil le adunase și plecase, era 4 dimineața… își pusese hainele-n mașină și plecase să alerge, atunci remarcase groapa de la cotitura drumului.
Teofil alerga de când era mic de luni până sâmbătă, câte 2-3 ore, de la 4 la 6 sau 7 dimineața. Nu lipsise niciodată, pe drum se simțea bine, îi învățase fiecare cotitură, fiecare groapă (cu toate că astea apăreau mereu).

Mai alergau și alții în oraș, de obicei femei, niciunul la fel de mult. Alergătorii fugeau în grup sau cu căști pe urechi, ascultând muzică. Teofil era mereu singur, lui îi plăcea doar să alerge, alergând se simțea bine și nu-și mai bătea capul să se-ntrebe de ce. Uita pur și simplu de toate și se bucura de aerul curat și de drum.

În viața de zi cu zi, Teofil accepta totul cu calm și stoicism, toate frustrările oamenilor normali păreau că nu au ce căuta în viața lui disciplinată, serviciul îi plăcea, după ce-l alungase Lili își cumpărase un apartament mic și comod lângă Universitate, banii îi câștiga ușor.
Pe Lili n-o uitase, nici nu avea s-o uite vreodată, era singura femeie pe care o iubise și Teofil nu era genul de bărbat care să se-ndrăgostească de mai multe ori. Totuși, știuse mereu că o să-l părăsească, pofta ei de viață era prea mult pentru el, nu că nu-i plăcea să trăiască… pur și simplu nu putea s-o facă la aceeași intensitate. El era un bărbat fără pasiuni, cu excepția alergatului… singurul lui hobby… Drumul îi era mai apropiat decât orice prieten și poate de aceea îl făceau să sufere gropile din asfalt…

Se hotărî să protesteze, să ia cumva atitudine… începu să facă reclamații, petiții online, ceru audiențe. Toată lumea îi râdea în nas:

- Ce vrei, domne? Am vândut flota, nu avem autostrăzi și mata te omori pentru câțiva kilometri de drum la ieșirea din oraș! Ei, drăcia-dracului! Dacă n-ai ce face…?

Lili se trezise, își făcuse o cafea și se ghemui în fața televizorului, sorbind-o alene. Viața cu Teofil fusese plictisitoare, viața fără el era și mai rău… ajunsese să urmărească fără interes plictisitoarele știri de la ora 7. Pe ecran apăru banda roșie NEWS ALERT, Lili căscă, ,,Altă mondenitate!”, apoi brusc deveni atentă:

- Protest inedit! În fața casei directorului CNADNR un cunoscut inginer IT sapă gropi cu un excavator.

Drumul spre casa – mare cât un palat – a d-lui Pora era lung de 1 km și neted ca-n palmă în prima fotografie, iar acum – în imaginile transmise – arăta ca după război, plin de gropi și șanțuri.

Lili își scăpă ceașca din mână când îl văzu pe Teofil ieșind din cabina excavatorului condus de doi polițiști. Brusc se simți inundată de un puternic sentiment de fericire… plictiseala zburase. Se repezi la telefon să-și sune avocatul, în timp ce se chinuia să memoreze numărul secției unde-l duceau pe Teofil. Îl iubea…

Mihaela Oancea

 

Camera de reflecţie


Dincolo de peretele de sare,

se scutură un cnut de flăcări

zămislit de gnomi.

Treptat, defilează

amfore,

sculpturi ronde-bosse,

străzi înguste, pavate cu piatră,

cântăreţi cu lăute,

obuze,

paturi de arme,

rândunele.

Nu s-a dizolvat

nicio serie de întâmplări

datate azi cu radiocarbon,

însă noi,

pelerini cu visuri fulguinde,

am renunţat

a mai aştepta.

N-am uitat, dar am ales

să mergem mai departe.

 


Paşi de balet celest


Bulgări de scântei

cu braţe de cinabru,

verde-jad şi ametist,

păşesc sensibil,

pe coridoare de-azur.

Fuioare de lumini

nedesluşite

năvălesc

prin hubloul nopţii

întocmai cum narvalii

despică apele arctice;

fildeşii uriaşilor nordului,

splendide săbii de os,

împing întunericul,

acel boem

ce-şi poartă cu graţie

coroana de imortele.

Departe,

diapazonul e lovit

pentru obţinerea

tonalităţii perfecte.

 


Concert amânat


Se-amână azi concertul.

Îngenunchează pe pământ,

umilă,

luna din sonată.

Coboară sănii de vise

pe calda zăpadă a trupului ei

şi ninge,

tot ninge cu-absenţe.

Miop, gândul se-adăposteşte,

într-o firidă a nopţii,

tăcut ca un mormânt

sălăşluind în noi.

Nu ne mai putem întoarce

acasă.

Luntraşul e chemat să moară,

chiar azi,

când vânătorii de iluzii

se-nghesuie flămânzi

la ţărmul lui.

 


Dezmărginire în ecouri de strană


Din văi senine,

Zvâcnesc tăceri ce-adună zâne

Cu tainic grai

Ivit din fagure de ornic.

Agilă ca un ibex, clipa

Se-nţepeneşte pe picioare,

Scrutând

Depărtările cu coapse de albastru.

Mai sus,

O despletire de fluturi

Pe trepte ninse de înnoptări

Încremeneşte-n alb.

Doar blajinii bujori de munte

Cu arome seducătoare

Mai freamătă-n ţinutul alpin,

În acea magică risipă de culoare,

Când, de veghe ispitirilor mele,

Pe pisc,

Muguri de lumină

Tot răsfoiesc petale de cer,

În ecouri de strană.

 


Dincolo de vălul Mayei


Luna s-a înfipt în bucata ei de noapte,

dar a trasat un cerc deschis

şi-a tânjit după doza ideală de analeptic,

după o altă normalitate

la fel de periculoasă.

Dimineaţa, holda de cleştar

prinsă în privirea râului,

era orgă şerpuindă de tăceri

izvorâte din clipe de fauni.

Deodată,

m-am întrebat

dacă aş putea merge

într-o ipotetică zi de duminică

pe linia verde

până la intersecţia ocrului cu albastrul,

în seara aceea

unde mi-ar fi începutul?

 

Parghie Cosmin

 

Moartea aduce și fericire... dada!

 

Bogdan doarme dus. Parcă râde. Toată noaptea a băut. A băut ca vaca. A băut de fericire că mă-sa a dat ortul popii. În sfârșit – a zis el... Pe mă-sa au îngropat-o alaltăieri. Noroc de lumea din sat că au pus mână de la mâna și au putut s-o înmormânteze cum trebuie... creștinește, domnilor, da, creștinește... La groapă n-a plâns nimeni. Mai puțin Bogdan, căruia mă-sa îi dădea tot timpul bani de țigări, de bere, de fufe. Vezi? – au zis câteva băbuțe parcă pișcate de limbă. N-a plâns. Și n-a plâns nimeni, ceea ce la o înmormântare e oarecum dubios lucru. Măi, nici măcar acolo o lacrimă amărâtă... doar suntem oameni, nu?

Trecând peste asta, acum Bogdan e în culmea fericirii. De dimineață îl vezi pe ulița pietruită a satului cu sticla în mână... Puah, scuipă el unde apucă, și își face de nu știu câte ori cruce, de parcă l-ar vedea pe dracu în persoană. Își face cu ambele mâini cruce de față cu lumea. Și lumea, știi tu cum e... într-atâta te face nebun cu acte în regulă. Și de fiecare dată, rânjetul lui de fericire se mărește și mai tare.

- Uită-te la el cum radiază de fericire – zice Ioana, fătuca de peste drum cu care și-o mai trage Bogdan al nostru din când în când. Uită-te la el. Nu-i pasă. Așa-i, Bogdane? Nu-ți pasă că a murit mă-ta. Și Bogdan dă din cap, că da, așa-i. Și din sticla pe care o gâtuie în mână mai trage la măsea.

Și cum orice alcoolic nu se oprește (din sorbit, domnilor... din sorbit) până nu vede sticla secată și apoi alta în loc, toată ziua a făcut-o în felul lui, adică puturos de beat. Bucuros că mă-sa a murit și că au murit odată cu ea și acele adjective care-l loveau mereu pe Bogdan al nostru ca din praștie, seara a petrecut în continuare de unul singur cu muzică proastă, băutură rusească ce îți încâlcește mațele și mult fum de țigară.

Era trecut de miezul nopții când l-a ajuns băutura și somnul l-a pălit ca de bardă. În sfârșit, au zis vecinii iubăreți de liniște.

Ora 8 dimineața. Ceasul începe să ragă de disperare. Și rage și rage și iar rage cât o turmă de vaci la un loc. Bogdan sare ca fript din pat (crezând că-l strigă mă-sa). Se încâlcește în cearceaf și trântește un cap de perete... da’ nu așa... un cap zdravăn...

- Da, mamă. Acum. Sunt treaz, mamă. Acum mă duc să adap vacile, să scot gunoiul.

Și Bogdan, sprijinindu-se de marginea patului, nu știu cum și-a tras pantalonii și bluza și a ieșit valvârtej pe ușă. S-a dus direct în grajd și a adăpat vacile, a scos gunoiul și pe urmă a venit, gâfâind, în casă.

- Gata, mamă, am terminat...

Și-n următoarea secundă, conștientizând că mă-sa a murit, face un gest teatral de mai mare figura, își trage o palmă zdravănă peste frunte și se trântește pe un scaun cojit de vopsea. Își aprinde o țigară și de nervi scoate fum amestecat cu înjurături cât îl țin fălcile.