MinuTiuk (nr. 42)

Veronica D. Niculescu

Cine plânge după Emma Bovary

La ieşirea, cred, dintr-o boală, am recitit „Doamna Bovary”. Trecuse atât de mult timp, încât cititul putea fi considerat o minciună - ce poţi să mai ţii minte după atâţia ani şi, oricum, ce puteai să fi priceput dintr-o asemenea carte pe la douăzeci de ani? Nimic. Mai nimic. O spoială dintr-o acţiune oricum superficial înţeleasă. Şi doar senzaţia că, da, am citit. Trebuie reluate toate marile cărţi, cele uitate şi cele neînţelese la vârste prea crude.

„Am recitit, în această perioadă, tot Flaubert. Citit – sau recitit – „Doamna Bovary”. Este cel mai strălucit roman din literatura universală – în sensul armoniei perfecte dintre conţinut şi formă – şi singura carte care, în trei locuri, mă face să simt arsuri în fundul ochilor: lacrimae arsi (asta nu e în latină).”, îi scria Nabokov Verei în 1924.

Şi m-am gândit, ca-ntr-o joacă, să şi găsesc acele trei locuri din roman. Multe au fost cele care m-au emoţionat şi multe cele însemnate cu creionul pe margine - poate aici? sau aici? - însă unul singur m-a făcut chiar să plâng. Este scena de după moartea Emmei, când plânge în genunchi noaptea pe mormânt nu cuceritorul şi diabolicul Rodolphe, nici prea iubitul şi iubăreţul Leon, ci Justin, doar un copil, cel care în penumbra camerei admira părul lung, desfăcut al doamnei, şi cel care i-a dat cheia şi a însoţit-o pe ticăloasa scară, spre cutia de arsenic.

„Rodolphe, care, ca să se mai distreze, cutreierase pădurea toată ziua, dormea liniştit în castelul lui; iar Leon, dincolo, dormea şi el.

Era însă unul care, la ceasul acela, nu dormea.

Pe mormânt, între brazi, plângea în genunchi un copil: şi pieptul lui, sfâşiat de durere, suspina adânc în întuneric, sub apăsarea unei neţărmurite păreri de rău, mai blând decât luna şi mai nepătruns decât noaptea. Deodată poarta de fier scârţâi. Era Lestiboudois; venise să-şi ia sapa, pe care-o uitase mai înainte. Îl recunoscu pe Justin care sărea zidul, şi atunci îşi dădu seama cine era răufăcătorul care-i fura cartofii.”

Asta mi-e scena de jale supremă - nu iubirea înşelată şi nu dorul ca o boală, nu fetiţa dată deoparte şi nu moartea. Jalea, cu bonusul acelei neînţelegeri aproape hilare din finalul pasajului, ca încă un joc în care albul dintr-o privire e negru în alta - joc pe care este croită, poate, toată cartea asta magnifică. Şi joc din care cred că Nabokov a ştiut să-şi fure regulile lui: cât timp am petrecut cu Emma Bovary, m-am gândit la mult mai cumplita Martha a lui Nabokov şi la „copilul” ei sedus, Franz, cu care avea să pună la cale uciderea soţului în „Rege, damă, valet” (roman scris la trei ani după recitirea lui Flaubert), ca o Emmă şi-un Justin continuând o poveste dincolo de borcanul cu arsenic şi dincolo de copertele lor, în secolul viitor. La fel, în toate paginile frenetice care urmează morţii Emmei i-am simţit palpitând, parcă începând să se nască, pe Iaşa din „Darul” lui Nabokov, cu coaja de banană înnegrindu-se în farfurioară şi toată lumea continuând să existe după sinuciderea lui din dragoste, şi chiar şi pe John Shade din „Foc palid”, cu mătuşa Maud Shade, cu fiica Hazel Shade, cu tot ce înseamnă dincolo de moarte.

Veronica D. Niculescu

O să fie soare, o să fie vânt

Era o astfel de zi.

Plimbări, rătăciri, „mă întind şi sâng în cercuri orbe”, ajung în locuri unde n-am mai călcat niciodată. Mă tot duc, mă întorc, văd o scară - dacă aş publica acum Simfonia animalieră, asta ar fi coperta. Târziu.

Să facem iarăşi cuib de spus şi tăcut din locul acesta, avem nevoie de el. Am fugit din zarvă şi am fugit din spumă, adio, adio, mizerie grea, cu iz în miez, cu rea în grea. Şi e bine o vreme, şi iar. Dar unde să mai? Douăzeci şi trei de scrisori trimise în două zile încolo şi încoace cu ciupercuţa poştaş ostenită, şi nu doar pentru a spăla o aşa-zisă scrisoare ca un scuipat care mi s-a lăţit în spinare. Sunt ocupată - îi zic morţii; şi sâng în cercuri orbe - haide să bem lichior de balustradă!

Scrisorile lui Nabokov, fascicul tras la xerox în stânga ta, carte groasă ţinută deschisă cu calupuri de marmură înainte, cana în dreapta, încrederea că munca asta te va ajuta, deşi e atât de nedrept să te sprijini pe o carte, din nou. Praga - tramvaiele, revistele gratuite atârnate în cârlige prin ele, bănuţul de dat când traversezi podul, patinatorii pe dreptunghiuri şlefuite pe lac, personajele inventate ca să nu afle prezumtivii spioni sau fiscul german de câştigul scriitorului. Delicateţea, discreţia, aerul mereu jucăuş, jocurile de cuvinte răsărind de peste tot, personajele secundare apărând ca să dispară.

Scrisori diamantine, şi ale tale strecurate printre ele într-o zi de octombrie dureros de însorită - şi jocul ăsta al muncii şi-al vieţii zămislind o ţesătură bizară: firul scrisorilor vechi, rezistent, se întreţese cu firul cel nou, tors din emoţiile astea prea crude. Cărţile nu ar trebui traduse în dezechilibru profund, ştii, dar cărţile sunt, în fond, prietenii cei mai de nădejde ai dezechilibraţilor care nu au cu cine vorbi: îmbrăţişează dezastrul din mine şi voi îmbrăţişa dezastrul din tine. Şi astfel vom merge, ca Sam împreună cu Watt, trecând dintr-o grădină în alta, tu cu palma ta dreaptă pe umărul meu stâng, eu la fel, şi la fel cu stânga pe dreptul, şi poate vom vorbi de la coadă la cap, inversând cuvinte, inversând fraze, inversând emoţii pe sub văluri de depărtări şi de spaime. O să fie soare, o să fie vânt. Ce plăcere va fi, tu să-mi scrii, eu să sâng.

(Foto: VDN)

Veronica D. Niculescu

Agresiuni moderne

Să ţi se citească corespondenţa - mi se pare una dintre cele mai teribile agresiuni. Eu, recunosc, n-am ştiut cum să reacţionez elegant: şi am reacţionat ca un om agresat violent. Mă gîndesc la cei cărora le confisca Securitatea scrisorile; cum se simţeau, cum reacţionau, cum luptau cu neputinţa, cum făceau faţă invaziunii, cum peticeau rana care pare de nevindecat? Cum speli de pe lucrurile intime şi dragi ochiul străin, mintea murdară? Eu, în 2014, în faţa unui asemenea incident şocant, m-am simţit violată, furată, m-am zbătut şi am strigat de parcă mă ardeau cu fierul roşu, dar nu am auzit nici măcar o singură scuză, n-am zărit nici vreo urmă de vinovăţie - fiindcă cei care fac cu nonşalanţă gesturile securiştilor de odinioară nici nu pricep agresiunea comisă, nici nu schiţează gestul de a-ţi cere iertare. Ei te vor vedea ca pe un nebun care se zvîrcoleşte aiurea - ei, ce mare lucru ţi-au făcut?... În fond, şi în mediul modern rolurile sînt exact aceleaşi: de urmărit şi de urmăritor. De pîngărit şi de pîngăritor. Iar mîrlănia rămîne mereu de partea pîngăritorului, gata să te şi scuipe după ce te-a furat.

Citesc şi traduc minunatele scrisori ale lui Nabokov şi nu scap de senzaţia, ca o pătură moale dar grea apăsând peste toate, că sînt, totuşi, un intrus. Chiar dacă volumul a fost conceput împreună cu Dmitri Nabokov, fiul scriitorului, chiar dacă Nabokov însuşi vorbea cîndva despre posibila publicare a scrisorilor, chiar dacă în biografia Verei se vorbeşte despre faptul că ea şi-a ars scrisorile - pentru a rămîne doar ale lui, deci intuindu-se că, inevitabil, vor fi publicate -, şi chiar dacă scrisorile au un aer jucăuş, inocent, curat şi vin înspre tine cu pieptişorul lor alb dezgolit, ornat cu diminutive, cu drăgălăşeniile zilelor, adevărate fragmente de proză, fără să aibă nici cel mai mic iz vulgar care să-ţi accentueze senzaţia că pătrunzi un hăţiş unde n-ai avea ce căuta.

Ieri la uşă mi-au bătut doi poliţişti. Tineri, amabili. A fost spart un apartament învecinat - am auzit, am văzut ceva? Bătrânilor li s-au furat pensiile. Casa e răscolită. Bătrîna tremură toată. Bine că nu le-au dibuit şi economiile - găseşte puterea să rîdă. „Dar ştiţi cum e totul? Totul e scos, aruncat...” Totul e atins. Da, ştiu. Dureros e că nici nu ştii exact ce s-a atins şi ce nu. S-a pătruns. S-a pîngărit. S-a atins. Şi simţi nevoia să speli totul, însă de fapt nimic nu se poate spăla. Cam aşa şi cu corespondenţa.

Veronica D. Niculescu

Să nu mai publici

Să nu mai publici.

Iată o hotărâre, un gest opus sinuciderii. Un gest care poate salva.

Dacă ai căutat şi-ai tot căutat calea să ajungi iarăşi acolo, la începuturi, când scriai primele povestiri, când nu existai decât tu şi povestea – un om, pervazul, biroul şi cana, nevoia plăcută şi arzătoare de a spune o poveste – şi nu exista public, şi nu existau rafturi, şi nu existau etichete cu preţuri sau generaţii, nici cronici, nici coruri, nici îmbulzeli şi nici goluri, şi dacă orice cale firească temeinic urmată – izolare, izolări – n-a făcut decât să te lase mereu prea aproape de staţia acelui nod agitat, unde tu scrii ştiind tot ceea ce există dincolo de carte, iar povestea ştie ce-o aşteaptă şi astfel creşte chircită, atunci asta se dovedeşte singura cale. Să ajungi iarăşi dincoace, într-un dincoace pur.

Să nu mai publici. Dacă reuşeşti să iei decizia să nu mai publici nimic, simţind cu adevărat că ăsta e drumul, simţind cu adevărat uşurarea, bucuria intensă, simţind că altfel nu are sens, şi fără să te temi de ridicolul acestei decizii, indiferent cât de mare ai fi sau de mic, atunci deodată liniştea, libertatea, limpezimea şi viaţa.

O dimineaţă obişnuită, când ieşi din casă cu o carte groasă în geantă, când cobori cele şapte etaje pe jos, când ieşi în ploaia măruntă de octombrie, când mergi până în prima intersecţie şi ceri să ţi se copieze primele două capitole de tradus, când te întorci cu foile ascunse în mapa de plastic – o asemenea dimineaţă banală poate ascunde cei mai fragezi boboci. Călătoria ta începe aici, în intersecţie, aşteptând culoarea verde la semafor, aşteptând şirurile de maşini să treacă, aşteptând neaşteptând, cu mintea mai liberă ca oricând.

Şi e foarte probabil ca într-o clipă, poate curând, poate foarte târziu, cartea ta întreruptă şi pusă deoparte cu un gest tremurat şi sufletul strâns – cea mai dragă din toate – să înceapă să foşnească uşor din copertele galbene ale dosarului ei, ca un pui de pasăre care se trezeşte noaptea într-o cutie de pantofi. Şi poate că-n beznă, în conul de miere deodată prelins din veioza aprinsă de mâna insomniacului fericit că nu va trebui să se scoale dimineaţa la o oră anume, un om care a uitat apăsarea, tensiunea şi groaza – din sine, dar mai ales pe cele venind din afară – cartea va simţi deodată terenul curat, va adulmeca peluza proaspătă pe care nu poposesc nicicând răpitorii, şi astfel va îndrăzni şi va creşte.

Şi de aceea, un gest opus sinuciderii. Un gest de la care poţi să speri, dacă nu la salvare, măcar la o revărsare de linişte.

“Există o extraordinară pace în a nu publica. E calm. Linişte. A publica înseamnă o groaznică invadare a intimităţii mele. Îmi place să scriu. Ador să scriu. Dar scriu doar pentru mine şi pentru propria mea plăcere.” – Salinger, 1974.