A!!! (nr. 42)

Dan Perjovschi: Aici şi acum

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Dan Perjovschi


PREMIU de POEZIE

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


 

Petru Cărare, Parodii

 

 

 

 

Grigore Vieru: Frunze şi copii

 

 

Iată alte frunze…

Ai, cum ard ca nişte stele!


 

Nu e fructă,

Nu-i legumă,

Ci o frunză

De arţar.

 

 

Uite-o,

Ai,

Cum se desprinde

Şi se-nvîrte iar şi iar.

 

 

Crezi că frunza-i

Numai una?

Place-mi mie

Cînd îs două.

 

 

Uite-o,

Ai,

Cum se desprinde

Încă una,

Alta nouă.

 

 

Doi băieţi,

Ce placu-mi tare,

Cartea mea

Cum o citeau,

S-au uitat ei,

Ai,

La frunze

Şi-au strigat la ele:

„Hau!”

 

 

Frunza prima,

Ai,

Se duce

Tot prin codrul

Zbuciumat;

 

Ai,

Se duce

Şi a doua.

Ai,

Că am şi terminat!

 

 

Din „Parodii”, Ed. Cartea Moldovenească, Chişinău, 1965

Prezentare grafică: Gleb Sainciuc

 

 

 

Petronela Rotar


Sinucideri

Am evitat să vorbesc şi eu despre sinucidere. Au curs rîuri de biţi, zilele astea. Unii l-au plîns pe cel care a ales să meargă cu luminile stinse pe contrasens şi, ucigîndu-se pe sine, a mai ucis alţi cîţiva oameni care s-au întîmplat în drumul lui spre moarte, alţii l-au blamat, alţii l-ar fi linşat, dacă nu s-ar fi autolinşat.

Eu, ca un om care s-a gîndit adesea la sinucidere şi a încercat o dată, în adolescenţă, nu din dorinţa de a muri, ci de a atrage atenţia, mi-am amintit că sinuciderea este un gest profund egoist, de neiubire de sine şi de ceilalţi.

Ernesto Sabato povesteşte în Înainte de tăcere că a trăit toată viaţa - un secol, adică – dorindu-şi să se sinucidă. A supravieţuit morţii fiului său şi a murit la 100 de ani, de moarte bună. L-a împiedicat să îşi pună capăt zilelor iubirea pe care le-o purta celor din jur. Ştia că le-ar fi făcut un rău iremediabil, aşa că şi-a dus pînă la capăt existenţa foarte lungă. Anii mulţi pe care i-a trăit au fost dovada că Dumnezeu e un tip cu umor negru tăciune. Cum şi cu mine şi-a pus mintea de atîtea ori, mă aştept să îmi dea şi mie, de să nu pot duce.

Cînd eram puştoaică şi-l citeam obsesiv pe Cioran, credeam că sinuciderea e un act de mare curaj. Ce îţi poate rezerva viaţa, la care să nu te aştepţi?, mă întrebam. Să alegi moartea în locul vieţii mi se părea vitejia supremă. Să pleci acolo de unde nu s-a întors nimeni să-ţi spuie cum e – aşa definea bună-mea moartea.

Aveam vreo 17 ani cînd m-am sinucis. Era o dimineaţă de primăvară. Cursurile începeau la 8, eu ajungeam la şcoală la 6.30, cu unchiu-meu şi tuşă-mea care făceau naveta la serviciu şi mă lăsau şi pe mine aproape, să nu merg cu rata şi să întîrzii. În fiecare dimineaţă, aveam o oră jumate şcoala numai pentru mine. Stăteam în bancă şi citeam, scriam sau cîntam. Uneori, învăţam. Rareori.

Eram proaspăt repărăsită de răposatul, nu îmi amintesc motivul. Putea fi orice: altă fată, părinţii care îl prinseseră că nu renunţase la mine şi îl şantajaseră sau pur şi simplu lipsa de chef de a se mai ascunde ca să se poată vedea cu mine. Nu cred că am vrut să mor. I-am furat mamii-mari tubul de Diazepam. Cînd am ajuns la şcoală, l-am dat peste cap, cu puţină apă. Apoi am aşteptat să văd, mor sau ba? Cum stăteam aşa, singură în clasă, m-au luat mai întîi ameţelile, apoi o frică mare. Am sunat-o pe prietena mea şi i-am spus ce am făcut. A venit repede, m-a luat împreună cu cealaltă prietenă a noastră cu care formam un trio de nedezlipit şi m-au dus la spital. Nu mai ştiu cu ce. Îmi amintesc doar holul urgenţei, întrebările precipitate ale medicilor. Mi-au făcut spălături. M-am trezit într-un salon la Mîrzescu.

Un an mai tîrziu, de Crăciun, s-a sinucis şi el, răposatul. Medicii au zis că a avut inima tare, că a avut noroc că era cît un cal. Avea aproape 2 metri. L-am găsit palid, într-un salon al altui spital decît cel unde fusesem eu şi unde nu venise să mă vadă. Eu făceam terapie de la sinuciderea mea, căci mă externaseră numai după ce semnasem că mă duc. Mă duceam. Făceam eforturi mari să înţeleg tot ce mi se întîmpla, aşa că am avut pretenţia că îl înţeleg şi pe el. Eram o victimă care îşi înţelegea şi iubea călăii. Lucky me! După externarea lui, eram la bunică-su acasă, cînd a venit ta-su şi ne-a şuierat, scîrbit, printre dinţi: ce faceţi voi, mă? Sex, moarte şi poezie. Habar nu avea cîtă dreptate avea. Doar cîţiva ani mai tîrziu, fiu-su se zdrobea de un copac, lăsînd un copil de un an orfan şi pe mine năucită pentru multă vreme de atunci încolo.

Aia a fost vremea cînd m-am gîndit cel mai mult, serios, aprofundat, la sinucidere. După moartea lui. Aia a fost vremea cînd mi-a părut cel mai rău că viaţa nu e un documentar de pe discavări, să îi dai stop oricînd vrei. Vremea cînd am cochetat cu moartea cel mai abitir. Aş fi murit fără regrete, în orice clipă, dacă din pătuţul cu Albă ca Zăpada nu m-ar fi privit, inocenţi, ochii copilului nostru. Atunci, deşi mă zbăteam în ghearele disperării şi ale unei depresii crunte, am înţeles că mamele nu pot da stop. Nu au acest buton de exit. Nu au decît o singură opţiune. Să playeze mai departe, tot filmul, pînă la capăt. Tot atunci am înţeles că să te sinucizi e simplu şi un gest destul de laş. Că în anumite momente, să trăieşti şi să ieşi din hăul ăla e curajul suprem. Cînd a crescut mai mare, i-am spus fiicei mele că îi datorez viaţa mea. Că ea mi-a salvat-o.

De-a lungul vieţii şi depresiei prelungite, am mai simţit nevoia să mor. Am mai simţit că nu mai pot, că vreau să se termine. M-am simţit degeaba pe lume, o buruiană care mai bine s-ar smulge singură, decît să existe inutil sau, mai grav, să facă rău în jur. Mi-a plăcut că, cel puţin teoretic, aş avea opţiunea să mă sinucid. Dar tot timpul am ştiut că nu o voi face. Niciodată. Că răul pe care l-aş provoca în juru-mi, copiilor mei, ar fi mult mai mare. Gîndul ăsta mi se pare insuportabil. Pe lîngă el, orice suferinţă proprie îmi vine mică. Şi e lucrul pe care nu am reuşit să l înţeleg niciodată: cum un părinte ar face asta copilului său. Cum reuşeşte copilul ăla să trăiască, să-l ierte şi să se ierte că nu a fost motiv suficient pentru ca mama să-i rămînă alături.

Între timp, am mai învăţat că să rămîi viu e mai mult decît a continua să trăieşti. Că a fi viu e o stare, nu are legătură cu condiţia fiziologică de a avea puls şi a respira. Că sinucideri au loc zilnic, peste tot în jur, doar că nu suntem antrenaţi să le vedem. Orice om care renunţă la sine, la visurile lui, este un sinucigaş. Iar pe lîngă el, mai omoară şi pe alţii. Suntem înconjuraţi de morţi vii iar asta e la fel de trist ca o sinucidere pe autostradă.