LecTiuk! (nr. 42)

Octavian Perpelea

 

 

George Geacăr –zoom. gaura de vierme

Casa de pariuri literare, 2013

 

Fără să fie un autor de prim-plan, vreo vedetuţă răsfăţată a lumii literare, George Geacăr este autorul care a lansat în ultimii doi ani două volume percutante, de calitate superior. Poate părea bizar că un autor atât de discret, care a debutat tardiv (la 44 de ani), a avut brusc un asemenea puseu creator. Dar neştiute sunt căile creaţiei...

Dacă cititorii n-ar cunoaşte deloc biografia scriitorului & ar avea acces doar la scriitura sa, ar jura probabil că au de-a face cu unul dintre tinerii minimalişti de astăzi & nu cu un autor ataşabil din punct de vedere biologic optzeciştilor. De altfel, George Geacăr declară că nu se recunoaşte deloc în poezia celor din generaţia sa & că şi-a făcut un stil propriu cumva în paralel cu aceştia.

Primul volum apărut după aproape un deceniu de la eu. zise el este un volum mixt. zoom. gaura de vierme ( Casa de pariuri literare) conține pe de-o parte un grupaj-selecţie din primele două volume (întâmplări cu creierul meu & concert pentru coarde și nervi), pe de alta – un grupaj consistent de poeme inedite. Ca şi în volumele precedente, Geacăr îşi menţine stilul direct, fără volute stilistice, fără jocuri textualiste, nimic strident, nimic în plus. Autorul este asemeni unui chef care reuşeşte să facă o mâncare delicioasă fără să utilizeze mirodenii exotice, ori să-şi etaleze mâncărurile sub tot felul de forme baroce.

Seva poeziei lui George Geacăr vine din banalul cotidian, din cimentul blocurilor, în general din ritualurile zilnice ale omului obişnuit. Dacă am utiliza o formulă de galerie de fotbal, am putea scanda fără probleme: George Geacăr este unul dintre noi! De aceea, nici versurile sale nu problematizează nelinişti metafizice, nu descriu bolgii & nici nu exhibă intestinele sufletului. Fără să fie un volum cu o temă manifestă, se poate discerne de-a lungul grupajului referinţa constantă la trecut (deseori la perioada comunistă). Avem aici o formă de nostalgie bine strunită, nu o perspectiva paseistă sau un George Geacăr naiv & sentimental. O altă constantă a volumului este umorul, un umor discret, care nu vine neapărat pe filiera ludică, aşa cum se întâmplă în cazul multor poeţi români. Este şi cazul poemului ce dă o parte a titlului (gaura de vierme), unde decorul unui sordid imobil comunist dotat cu o gaură de şobolani nu oferă pretextul unor rânduri mizerabiliste, ci se încheie amuzant prin apelul la o eventuală gaură de vierme care ar rezolva o mică tramă domestică.

Volumul zoom.gaura de vierme ne prezintă un poet care contează în poezia românească contemporană, un autor care, cu o artă poetică minimală, poate fi considerat de o parte importantă a poeţilor tineri, unul dintre antecesorii revendicabili.

 

Luciat


Lapte, lacrimi şi cerneală

Poveşti cu scriitoare şi copii, ed. Polirom, 2014

 

Svetlana Carstean • Adina Dabija • Ana Dragu • Domnica Drumea • Cristina Ispas • Luminita Marcu • Angela Marinescu • Stefania Mihalache • Ioana Morpurgo • Viviana Musa Augusto • Carmen Musat • Simona Popescu • Adina Rosetti • Miruna Runcan • Georgiana Sarbu • Simona Sora • Mihaela Ursa • Elena Vladareanu

 

 

18 scriitoare, într-o antologie coordonată de Alina Purcaru, despre literatură şi copii. Despre cum şi-au trăit scriitoarele respective maternitatea. Şi, cum nu mai e nimeni care să fi avut întâi cinci copii şi abia pe urmă să se apuce de scris, ca Hortensia Papadat-Bengescu, e vorba mai ales despre şocul care, în cele mai multe cazuri, le-a adus scriitoarelor o întrerupere a legăturii lor cu scrisul sau, dacă nu, măcar cu lumea literară. Şi, în cazul lor, asta cam înseamnă o întrerupere a identităţii, o alunecare într-un univers paralel unde nu mai erau chiar aceleaşi persoane. Poate nu doar în cazul lor, poate asta trăiesc toate femeile când ajung mame. Reacţiile la şoc se întind de la evadarea brutală, cu un aproape abandon al copilului (Angela Marinescu), la negarea încăpăţânată a evidenţei (în textul Simonei Sora, care scrie încă din spital, aşezată pe un colac special, cu o pernă specială la spate, cu un suport special pentru gât, la o măsuţă specială de spital), dar şi la acceptarea totală (Luminiţa Marcu, care simte un fel de graţie transformând-o încă dinainte de a naşte, când deja ştie sigur că viaţa copilului e pentru ea mai preţioasă decât propria viaţă).

Urmează adaptarea, cu fazele ei, reacţiile celor din jur, ieşirea la suprafaţă după un timp. Senzaţia mea e că am citit, cumva, despre un fel de război, din care femeile ies cu răni, dar şi cu decoraţii – foarte puţine recunosc că au dezertat, foarte puţine pretind medalii, toate sunt fericite că au trecut pe acolo, într-un final. Când spun război, ştiu că greşesc, dar nu găsesc alt cuvânt comparabil. Nu aşa se întâmplă şi în vreme de război? Unii sunt chemaţi la arme şi dispar, un timp, apoi revin cu poveşti care, pe cei rămaşi acasă, îi fascinează (sunt şi dintre cei rămaşi acasă care îşi pierd repede răbdarea şi fac mişto de povestirile veteranilor). Eu am rămas acasă, dar nu mă plictisesc niciodată veteranii întorşi de pe front care spun poveşti. Am mai citit cu interes şi plăcere o altă antologie apărută în 2010 tot la Polirom, Naşterea. Istorii trăite, coordonată de Mihaela Miroiu (nu era centrată pe scriitoare, autoarele textelor proveneau din domenii profesionale variate). În fond, e experienţa cea mai intensă pe care o trăiesc o groază de oameni, una mult mai importantă pentru vieţile tuturor decât politica, fotbalul, cursul valutar, mişcarea plăcilor tectonice etc., cum să nu te intereseze, cum să nu fie reflectată în literatură, cum să nu fie o temă majoră? E? Temă majoră, maternitatea? Parcă nu prea. Aşa că o asemenea carte e binevenită, zic eu.

E şi frumoasă, deloc plicticoasă, din fiecare text rămâi cu ceva memorabil, scriitoarele au, evident, alt ton şi alt curaj decât „mămicile” de pe forumuri, deci don’t worry, e perfect citibilă (deşi mă îndoiesc că mulţi bărbaţi ar citi-o, oricâte asigurări le-ai da :) ).

Mi-a plăcut în special textul Mihaelei Ursa, în care recunoaşte că era un pic misogină înainte, că au revoltat-o intelectualii snobi care îi preziceau sfârşitul carierei, că altfel vede şi înţelege feminismul după. Plus povestea seminarului cu studenţii organizat acasă, printre scutece şi jucării, la care se discuta pasional literatură, inclusiv texte hard, chiar dacă de faţă era o fetiţă cu ochii mari.

La Gaudeamus am cunoscut-o pe Domnica Drumea, am schimbat două cuvinte cu ea şi acum sunt absolut uluită de textul ei: cum poate o femeie atât de frumoasă şi de delicată, o prezenţă atât de mişto, să treacă prin depresia aceea? Dacă te uiţi la ea, nu poţi să nu te gândeşti că probabil are o viaţă perfectă, că totul e, în jurul unei făpturi ca ea, ca o melodie la pian pe malul mării (o mică scenă imaginară din carte), un graţios echilibru pe care universul i-l datorează din start. Nu e aşa, fireşte, dar tot e bizar să constaţi asta, încă o dată.

Se repetă, cred, în cel puţin două texte diferite, o cheie: „lapte şi lacrimi”. Scriitoare, intelectuale, femei simple sau sofisticate, nu contează, în războiul în care au luptat au vărsat cu toatele lapte şi lacrimi din belşug, cât să salveze patria, nu? :) Aproape fără ironie o spun.

 

„Mama e totul

Mama e viaţa

Mama e un iepuraş

Alb ca laptele

Fin ca florile

Bun ca poveştile

Şi inteligent ca pomul inteligenţei

Care creşte o dată pe an

Sub lună.”

 

Asta e poezia fiicei Simonei Popescu, de pe când avea 8 ani. Aşa se cresc copiii fericiţi, cu lapte, lacrimi şi poezie – concluzia mea.

PS Aş fi citit şi despre scriitoare-mame versus scriitoare-fără-copii. Nu mai ştiu unde am văzut că ar fi mai multe scriitoare care au ales să nu aibă copii, habar n-am dacă e adevărat. Cele două mari celebrităţi mondiale, Virginia Woolf şi Sylvia Plath, au poveşti de-a binelea tragice: primei i-au interzis medicii să aibă copii, a doua a sucombat singură cu doi copii mici. Nu e ceva de la sine înţeles, nu e uşor, nu e banal, nu e deloc fru-fru şi lugu-lugu.

 

Emilian Galaicu-Păun


Vasile Vasilache, Elegie pentru Ana-Maria


Nu-i o dată rotundă, nici de la naşterea (4 iulie 1926), nici de la trecerea în nefiinţă (7 iulie 2008) a scriitorului Vasile Vasilache; doar că apariţia sa în colecţia Cartier clasic cu volumul de nuvele Elegie pentru Ana-Maria, Cartier, 2014, îl readuce în prim-planul vieţii culturale, chit că dintr-o cu totul altă perspectivă.

Recunoscut, dar şi prigonit pentru Povestea cu cocoşul roşu, magul din Unţeşti a pus 18 ani între romanul ce-i aducea interdicţia de semnătură şi cartea sa trăită la cea mai înaltă ficţiune, şi care vede lumina tiparului în 1983 şi graţie unei prefeţe semnate de A. Busuioc, din care reţinem: „Vasilache nu e un înotător de suprafaţă, ceea ce-l interesează e adâncul, în care ne invită la co-investigaţie: psihologie, motivaţie, destin. A-i repovesti o nuvelă (…) înseamnă în mod neapărat a o rescrie, mai mult, a o rescrie apelând la aceleaşi cuvinte…” Cum să rescrii însă o nuvelă (şi încă de V.V.!), la care însuşi prozatorul a lucrat vreo… două decenii?! Căci înainte de a se aşeza definitiv în tiparul celor 124 de pagini, Izvodul zilei a patra – capodopera volumului – nu a fost decât o schiţă ce nu depăşea câteva pagini, Priveghiul mărginaşului, cu care şi debuta în 1962. A propos de rescrieri & reeditări…

Faţă de ediţia princeps, cea din Cartier clasic reţine doar trei nuvele – Elegie pentru Ana-Maria, Surâsul lui Vişnu şi Izvodul zilei a patra –, tustrele gravitând în jurul „tematicii morţii” (pusă în ecuaţie, în două dintre ele, cu naşterea); e ca şi cum ţi-ai împreuna trei degete, spre a-ţi face semnul crucii. Or, să te cruceşti, nu altceva, când la priveghiul lui Cruceanu îşi face apariţia ibovnica acestuia, căreia „soaţa răposatului […] îi întinse un păhărel de vin şi rosti împăcată cu toate […] să-l ia de sufletul lui Gheorghe”; şi ce teribil sună implorarea Ochioşicăi-Ruţa:

„– Lelică Irina, rogu-te ca pe-o mamă. Oameni buni, îngăduiţi-mi să-l bocesc şi eu!...”

Vorba altui mare dispărut, Petru Creţia: „Vasile Vasilache ne-a dat ceva greu de uitat. Şi ni l-a dat într-o proză de o rară forţă expresivă…”

 

Emilian Galaicu-Păun


Sorj Chalandon, Al patrulea zid


Premiul Goncourt des lycéens recompensează romanul lui Sorj Chalandon, Al patrulea zid, Humanitas, 2014 – dovadă certă că „rareori un text de ficţiune a reuşit să surprindă atât de bine intensitatea unui război, folosind tema teatrului ca armă retorică şi politică. Un roman în care se aud inimi bătând şi bubuie lumea” (L’Express).

El însuşi vreme îndelungată reporter de război, acum îmbrăcând haina personajului narator Georges – militant de stânga, dar şi regizor de ocazie –, pe care-l poartă pe la tot felul de manif-uri prin Paris, nu întotdeauna paşnice, apoi printr-un Beirut pradă unui război fratricid, scriitorul ştie să ia distanţă faţă de text, dar şi să ne tragă de cealaltă parte a tramei, făcându-ne co-părtaşi. Totul porneşte de la ideea (de geniu!) a unui rezistent grec în faţa dictaturii coloneilor, de origine evreiască, acum exilat pa Paris: „Sam îşi dorise dintotdeauna să pună în scenă opera neagră a lui Anouillh într-o zonă de război. Să ofere câte un rol fiecăruia dintre combatanţi”, şi cum aceasta nu mai e cu putinţă în Grecia, alegerea cade pe Liban. Şi iată şi trupa „cosmopolită” ce urmează să joace o singură reprezentaţie: „Antigona era o sunnită palestiniană. Hemon, logodnicul ei, un druz din districtul Shuf. Creon, regele Tebei (…), un maronit din cartierul Gemmayzeh. Fusese găsită şi o şiită bătrână pentru rolul reginei Euridice, soţia lui Creon. Doica era o caldeeană, iar Ismena, o catolică armeancă”. Ce promiţător se arată proiectul: „Să culegi câte un combatant din fiecare tabără şi să-i pui să se joace de-a pacea. Să urci pe scenă armata asta. Antigona pusă în scenă pe linia frontului avea să fie o surpriză în mijlocul luptelor. Atât de frumoasă, încât puştile aveau să amuţească”. Aşadar, „teatrul de pace” versus teatrul de război, teatrul adevărat fiind „o formă de a-ţi trage sufletul”. Astfel că „purtăm măştile tragediei care ne permit să fim împreună. Dacă le scoatem şi ne punem brasardele, vom fi din nou în război”. Nu actorii de ocazie însă, ci toţi ceilalţi şi le vor pune – sau mai exact, nici nu şi le-au scos! – brasardele, ultimele o sută şi ceva de pagini aducându-l în prim-plan pe corespondentul de război Sorj Chalandon, mereu la datorie.