Traduceri Tiuk

Vladimir SOROKIN

 

ZIUA OPRICINICULUI

(fragment)

(Traducere din limba rusă şi note de Mihail şi Alexandru VAKULOVSKI, fragment din romanul apărut la Editura Curtea Veche, Bucureşti, care poate fi comandat şi de pe internet, de aici)

 


Pentru Grigori Lukianovici Skuratov-Belski, numit Maliuta

 


Acelaşi vis: merg pe un câmp fără margini, rusesc, care trece dincolo de linia orizontului, văd în faţă un cal alb, merg spre el, simt că acest cal e deosebit, cel mai fain cal dintre toţi caii, foarte frumos, lider, iute de picior; mă grăbesc, dar nu pot să-l ajung, grăbesc pasul, strig, îl chem, înţeleg dintr-odată că acel cal e toată viaţa mea, soarta mea, norocul meu, că am nevoie de el ca de aer, alerg, alerg, alerg după el, dar el se îndepărtează la fel de absent, fără să ia în seamă ceva sau pe cineva, pleacă pentru totdeauna, pleacă de la mine, pleacă pentru totdeauna, pleacă fără nicio speranţă pentru mine pentru totdeauna, pleacă, pleacă, pleacă...

 

     Mă trezeşte telefonul mobil.

     O lovitură de bici — un ţipăt.

     Încă o lovitură — un geamăt.

     A treia lovitură — un scrâşnet.

            Poiarok a scris asta în Ordinul Secret, când îl torturau pe voievodul din Orientul Îndepărtat. Melodia asta poate să trezească şi un cadavru.

— Komiaga la telefon, zic şi îmi lipesc mobilul rece de urechea caldă, încă adormită.

— Să trăiţi, Andrei Danilovici. Korostilev vă deranjează, învie vocea bătrânului diac[1] de la Ordinul Ambasadei, şi imediat apare în aer, lângă mobil, moaca lui mustăcioasă şi îngrijorată.

— Ce s-a întâmplat?

— Îndrăznesc să vă amintesc că diseară avem întâlnire cu ambasadorul albanez. Se cer datele duzinii.

— Ştiu, bălmăjesc nemulţumit, deşi, sincer, uitasem.

— Scuze pentru deranj. Aşa mi-e serviciul.

     Las mobilul pe noptieră. Cu ce ocazie diacul ambasadei îmi aminteşte mie programul? Ah, da... acum cei de la ambasadă au grijă de obiceiurile spălării pe mâini. Uitasem... Fără să deschid ochii, scot picioarele din aşternut, îmi scutur capul: greu după ziua de ieri. Pipăi clopoţelul, îl scutur. Se aude cum, în partea cealaltă, Fedika sare de pe prici, umblă năuc, trânteşte vesela. Stau, lăsându-mi în jos capul care nu are de gând să se trezească: ieri, din nou a trebuit să mă fac mangă, deşi mi-am jurat că voi bea şi voi trage pe nas doar cu ai noştri, pentru asta am făcut 99 de rugăciuni în Uspensk, m-am rugat la Sfântul Bonifaciu. La paştele calului! Ce să fac, dacă nu pot să-l refuz pe ocolnicul Chiril Ivanovici. E deştept. Şi capabil de sfaturi înţelepte. Iar eu, spre deosebire de Poiarok şi Sivolai, apreciez la oameni intenţiile inteligente. Pot să ascult în continuu discursurile înţelepte ale lui Chiril Ivanovici, dar el, fără cocoaşă[2],  nu e prea vorbăreţ...

     Intră Fedika:

— Să trăiţi, Andrei Danilovici.

     Deschid ochii.

     Fedika are un talger în mâini. Moaca lui, ca în fiecare dimineaţă, e boţită şi tâmpă. Pe talger stau chestii obişnuite pentru o dimineaţă mahmură: o halbă de cvas[3] alb, un pahar de vodcă, jumătate de pahar cu moare de varză. Beau moarea. E gazoasă şi mă gâdilă în nas. Respirând adânc, torn vodca pe gât. Îmi dau lacrimile, care umezesc faţa lui Fedika. Îmi amintesc aproape totul — cine sunt, unde sunt şi de ce. Trag de timp, respirând încet, atent, cu grijă. Sting vodca cu cvas. Trece un minut din Marea Nemişcare. Râgâi tare, cu un zgomot din interior. Îmi şterg lacrimile. Acum deja îmi amintesc absolut totul.

     Fedika strânge vesela pe un talger şi, lăsându-se în genunchi, îmi întinde mâna. Mă sprijin de el, mă ridic. Dimineaţa, Fedika miroase şi mai urât decât seara. Acesta este adevărul trupului său, şi n-ai unde să fugi de el. În acest caz nu te mai ajută Nuielele. Întinzându-mă şi căscând, mă duc la iconostas, aprind lumânărica, mă aşez în genunchi. Citesc rugăciunile de dimineaţă, fac mătănii. Fedika stă în spatele meu, închinându-se şi făcându-şi cruce şi el.

     După ce mi-am făcut rugăciunea de dimineaţă, mă ridic, sprijinindu-mă de Fedika. Mă duc la baie. Mă spăl pe faţă cu apa de izvor, dinainte pregătită, cu bucăţi de gheaţă în ea. Mă uit în oglindă. Faţa e cam buhăită, nările-s pline de vinişoare albastre, părul e ciufulit. Pe tâmple — primele fire cărunte. Cam devreme, pentru vârsta mea. Dar aşa e serviciul nostru — n-ai ce să faci. Muncă grea, de stat...

După ce mi-am făcut nevoile, intru în jacuzzi, îi pornesc programul, îmi las capul pe-o pernă caldă şi comodă. Mă uit la picturile de pe tavan: fete care culeg vişine într-o livadă. Asta mă linişteşte. Mă uit la picioarele fetelor, la coşurile cu vişine coapte. Apa umple vana, face bulbuci şi spumă, îmi învăluie corpul. Vodca din interior şi spuma din exterior mă fac să-mi revin încetul cu încetul. După cincisprezece minute apa se linişteşte. Mai stau un pic. Apăs pe buton. Intră Fedika cu prosopul şi halatul. Mă ajută să ies din jacuzzi, mă înfăşoară într-un cearşaf, pune halatul pe mine. Intru în bucătărie. Aici Taniuşa serveşte deja micul dejun. Pe perete — burduful cu ştiri. Dau o comandă verbală:

— Ştirile!

Burduful tresare, se umple de steagul albastru-alb-roşu al Patriei cu vulturul de aur cu două capete, care sună ca şi clopotul lui Ivan cel Mare. Sorbind câte un gât din ceaiul de zmeură, mă uit la ştiri: în partea caucaziană de nord a Zidului de Sud, din nou fură ordinarii şi băştinaşii, Ţeava din Orientul Îndepărtat va rămâne închisă până lângă japonezi, se măreşte numărul de chinezi din Krasnoiarsk şi Novosibirsk, continuă judecata valutiştilor de pe lângă trezoreria din Uralsk, tătarii construiesc un castel original în cinstea Jubileului Conducătorului, căpoşii de la Academia Medicală termină munca asupra genelor îmbătrânirii, guslarii[4] din Muromsk vor susţine două concerte în Sala Albă de Piatră, graful[5] Trifon Nagrationovici Goliţin a bătut-o pe tânăra sa soţie, în luna ianuarie nu vor fi biciuiri pe Sennaia din Sfântul Petrograd, în iunie rubla va creşte cu încă jumătate de copeică.

Taniuşka aduce papanaşi, ridiche coaptă în miere, jeleu de fructe. În comparaţie cu Fedika, Taniuşka e frumoasă şi frumos mirositoare. Rochiile ei foşnesc plăcut.

Ceaiul tare şi jeleul de fructe mă readuc în totalitate la viaţă. Mă podideşte transpiraţia salvatoare. Taniuşka îmi întinde prosopul cusut chiar de ea. Mă şterg pe faţă, mă ridic de la masă, îmi fac cruce, îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru hrană.

     E timpul să-mi încep treaba.

Bărbierul deja a sosit şi aşteaptă în camera de haine. Mă duc într-acolo. Tăcutul, bondocul Samson mă aşază în faţa oglinzii cu o plecăciune, îmi masează faţa, îmi şterge gâtul cu ulei de levănţică. Mâinile lui, ca şi ale celorlalţi frizeri, nu-s prea plăcute. Dar eu nu sunt de acord cu cinicul Mandelştam din principiu — puterea nu e deloc respingătoare ca mâinile bărbierului. Puterea e minunată şi atrăgătoare, ca sânul unei fete care încă n-a născut. Iar mâinile bărbierului... ce să facem — nu se acceptă să ne bărbierească femeile noastre. Samson aşază pe obrazul meu spumă din “Chinghişan”, unge cu atenţie deosebită, fără să se atingă de barba mea subţire şi frumoasă, ia briciul, îl aşază îndemânatic pe curea, îl apropie de faţă, apăsând pe buza de jos, şi începe să înlăture lin şi uniform puful de pe faţa mea. Mă privesc. Obrajii nu mai sunt foarte proaspeţi. În aceşti doi ani am slăbit cu jumătate de pud[6]. Pungile de sub ochi au devenit ceva normal. Tuturor ne lipseşte cronic somnul. Noaptea trecută n-a fost o excepţie.

            Înlocuind briciul cu aparatul de bărbierit, Samson îndreaptă cu uşurinţă insuliţa bărbii mele.

            Îmi fac din ochi ursuz:

“Bună dimineaţa, Komiaga!”

            Mâinile prea puţin plăcute îmi lipesc de faţă un şerveţel fierbinte, îmbibat cu mentă. Samson îmi şterge încet faţa, îmi rumeneşte obrajii, îmi potriveşte părul, îl dă cu lac, îl presară insistent cu pudră aurie, aşază în urechea dreaptă un cercel de aur care atârnă — clopoţel fără limbă. Astfel de cercei poartă doar ai noştri. Şi niciun cretin civil, în misiune, ţintaş, parlamentar sau altcineva nici măcar la balul mascat de la revelion nu va îndrăzni să poarte un astfel de clopoţel.

   Samson mă stropeşte pe cap cu “Măr sălbatic”, face o plecăciune în linişte şi se retrage el şi-a făcut treaba sa de frizer. Aici intervine Fedika. Moaca lui e boţită în continuare, dar a reuşit să-şi schimbe cămaşa, să-şi spele mâinile şi să se spele pe dinţi. E gata pentru procesul de îmbrăcare. Îmi lipesc palma de mânerul uşii dulapului cu veşminte. Mânerul scânceşte, îşi aprinde luminiţa roşie, uşa de lemn de nuc se dă la o parte. În fiecare dimineaţă îmi văd cele optsprezece seturi de haine. Vederea lor mă încurajează. Astăzi e o zi obişnuită. Reiese că trebuie să-mi iau haine de lucru.

- De afaceri, îi zic lui Fedika.

El scoate hainele din dulap, începe să mă îmbrace: maieu alb, cusut în cruce, cămaşă roşie cu guler inegal, geaca de brocart din piele de jder, cusută cu fire de aur şi de argint, pantaloni de catifea, bocanci roşii de saftian, cusuţi cu aramă. Deasupra gecii de brocart Fedika mă îmbracă cu un caftan lung, umplut cu vată neagră şi neprelucrată.

Uitându-mă la mine în oglindă, închid dulapul.

Ies în hol, mă uit la ceas: 8.03. Timpul suportă. În hol sunt deja aşteptat de femeia de serviciu cu icoana lui Gheorghe Biruitorul şi de Fedika, cu căciula şi brâul. Îmi pun pe cap căciula neagră de catifea cu stema cu vulturul, mă înfăşor în brâul larg de piele. La brâu e un pumnal cu lamă de aramă, în dreapta – un pistol Rebroff în toc de lemn. Femeia îmi face cruce:

— Andruşenka, să te aibă în paza lor Preasfânta Maria, Sfântul Nicolai şi toţi stareţii de la Optinsk!

Barba ei ascuţită tremură, ochişorii albaştri înlăcrimaţi privesc cu sfioşenie. Îmi fac cruce, sărut icoana Sfântului Gheorghe. Femeia de serviciu îmi pune în buzunar cărţulia de rugăciuni Trăieşte rugându-te la Cel din Ceruri, făcută de călugăriţele mănăstirii Neofecioarele, cusută cu aur pe fundiţa neagră. Fără rugăciunea asta nu mă duc la treabă.

— Victorie în faţa duşmanilor..., bălmăjeşte Fedika, făcându-şi cruce.

Din casa cea mare se iţeşte Anastasia: în sarafan roşu cu alb, cu cosiţă lungă pe umărul drept, ochi de smarald. Se vede după obrajii îmbujoraţi că e emoţionată. Şi-a lăsat privirea în podea, a făcut iute o plecăciune şi, zdruncinându-şi pieptul înalt, a dispărut după uşa de nuc. Am simţit imediat un plescăit al inimii la plecăciunea fetei: cu două nopţi în urmă, a fost învăluită de negură întunecoasă, a înviat cu scâncete dulci la ureche, s-a lipit cu trup cald de fată mare, cu şoapte fierbinţi, a fugit înfierbântată, cu sângele în obraji.

Dar mai întâi — la treabă.

Iar treburile de astăzi sunt de neamânat. Şi mai e şi acest ambasador albanez...

Ies afară în tindă. Aici, deja s-a aliniat toată turma: îngrijitorii de animale, bucătăreasa, bucătarul, portarul, îngrijitorul de câini, paznicul, femeia cu cheile:

— Să fiţi sănătos, Andrei Danilovici!

Fac o plecăciune până la brâu. Îi salut din mers. Podeaua groasă, de scânduri, scârţâie. Deschid poarta ferecată. Ies în ogradă. E o zi însorită şi rece, geroasă. Noaptea a căzut zăpadă peste tot — pe brazi, pe garduri, pe căsuţa paznicului. E bine când e zăpadă! Acoperă murdăria pământului. Şi sufletul devine mai curat de la ea.

Mijindu-mi ochii din princina soarelui, privesc curtea: hambarul, şura, coşarul, grajdul — toate sunt bine îngrijite, totul e în regulă. Armăsarul pletos trage de lanţuri, câinii de după casă dau de ştire, cocoşul cântă în coteţ. Curtea e bine măturată, foarte curată, straturile de zăpadă sunt bine făcute, ca şi colacii de Paşti. La poartă e calul meu nărăvaş, “merinul”[7] alb ca şi cămaşa mea, bondoc, curat. Luceşte la soare. Iar lângă el - birjarul Timoha mă aşteaptă cu un câine lângă el, face o închinăciune:

— Andrei Danilovici, ordonaţi!

Îmi arată capul de câine pentru ziua de azi: un cap de câine lup pletos, ochi ficşi, limba scoasă afară, dinţi galbeni, puternici. Se apropie.

— Cară-te!

Timoha leagă cu îndemânare capul de botul “nărăvaşului”, mătura — în spate. Ating palma de lacătul “merinului”, capota incoloră se deschide în sus. Mă aşez pe scaunul de piele neagră, pe jumătate lăsat pe spate. Pun centura de siguranţă. Pornesc motorul. Porţile din faţă se deschid încet. Ies, merg pe drumul îngust şi drept, pe marginea căruia stau brazi bătrâni şi ninşi. Ce frumuseţe! Ce loc plăcut. Îmi văd moşia în oglindă, îndepărtându-se tot mai tare. O casă bună, cu suflet. Locuiesc doar de şapte luni în casa asta, dar am sentimentul că parcă aici m-aş fi născut şi aş fi crescut. Înainte gospodăria i-a aparţinut lui Gorohov Stepan Ignatevici, tovarăş din Ordinul Kaznaceisk. Când el a căzut în dizgraţie şi s-a dat de gol în timpul Marii Curăţenii de Kaznaceisk, noi l-am şi legat la mâini. În acea vară fierbinte, multe capete de kaznaci au picat. Pe Bobrov şi pe cinci colegi de-ai săi i-au plimbat prin Moscova într-o cuşcă de fier, apoi i-au decapitat pe Lobnii[8]. Jumătate dintre kaznaci au fost deportaţi din Moscova în Ural. Era mult de muncă... Pe Gorohov, cum era şi normal, mai întâi l-au târât cu moaca prin balegă, apoi i-au umplut gura cu găinaţ, i-au cusut-o, i-au băgat o lumânare în cur şi l-au spânzurat de poarta moşiei. Familia a primit ordin să nu se atingă de el. Iar gospodăria a fost scrisă pe numele meu. E corect Ţarul nostru. Şi slavă Domnului.

 



[1] Diac - grămătic, logofăt, pisar, scrib, scriitor, uricar.

[2] Cocoasă – drog.

[3] Cvas – băutură populară rusească nealcoolică.

[4] Guslar – cântăreţ popular, care cântă la gusle (vioară sârbească cu o coardă).

 

[5] Graf - Titlu ereditar nobiliar superior celui de viconte şi inferior celui de marchiz; conte.

 

[6] Pud, puduri, s.n. - Unitate (rusească) de măsură pentru greutăţi, egală cu 16,38 kg. – Din rus. pud.

 

[7] „Merin” – Mercedes, în limbaj codat.

[8] "Lob"- "frunte" (în rusă).

Vladimir NABOKOV
“Disperare”
(Traducere din limba engleză: Veronica D. Niculescu)




Câteva zile mai târziu, într-o dimineaţă de duminică, pe când mă pregăteam să intru în cadă, a bătut la uşă servitoarea; tot spunea ceva ce nu puteam înţelege din cauza apei care curgea: „Ce s-a întâmplat?”, am zbierat. „Ce vrei?” – dar propria mea voce şi sunetul făcut de apă înecau cuvintele lui Elsie şi de fiecare dată când ea începea să vorbească, eu zbieram iarăşi, aşa cum se întâmplă când doi oameni, amândoi păşind în lateral, nu pot să scape unul de celălalt, pe un trotuar larg şi absolut gol. Dar într-un târziu m-am gândit să opresc robinetul; apoi am sărit spre uşă, iar în liniştea neaşteptată vocea copilăroasă a lui Elsie a zis:

- E un bărbat, domnule, care vrea să vă vadă.

- Un bărbat?, am întrebat şi-am deschis uşa.

- Un bărbat, a repetat Elsie, ca şi când ar fi făcut un comentariu despre goliciunea mea.

- Ce vrea?, am întrebat, şi nu numai că simţeam cum transpir, dar chiar m-am văzut acoperit de stropi, din cap până-n picioare.

- Zice că afaceri, domnule, şi că ştiţi dumneavoastră despre ce e vorba.

- Cum arată?, am întrebat cu efort.

- Aşteaptă în hol, a zis Elsie, contemplând cu o extraordinară indiferenţă armura mea perlată.

- Ce fel de om?

- Cam sărac, domnule, şi cu o geantă pe umăr.

- Atunci zi-i să se ducă naibii!, am urlat. Să se care imediat. Nu-s acasă, nu-s în oraş, nu-s în lumea asta.

Am trântit uşa, am tras zăvorul. Inima părea că-mi bate sus, chiar în gât. A trecut cam jumătate de minut. Nu ştiu ce m-a apucat dar, deja strigând, am deschis uşa dintr-o dată şi, tot dezbrăcat, am ţâşnit din baie. În hol m-am ciocnit de Elsie, care se întorcea la bucătărie.

- Opreşte-l, am strigat. Unde e? Opreşte-l.

- A plecat, a zis, eliberându-se politicoasă din îmbrăţişarea mea neintenţionată.

- De ce naiba ai..., am început, dar nu mi-am terminat propoziţia, m-am grăbit, mi-am pus pantofi, pantaloni şi palton, am fugit în jos pe scări şi afară, în stradă. Nimeni. M-am dus până la colţ, am stat acolo un timp, privind împrejur, iar în cele din urmă m-am întors înăuntru. Eram singur, căci Lydia ieşise foarte devreme, ca să întâlnească o femeie, o cunoştinţă de-a sa, cum zisese. Când s-a întors, i-am spus că nu mă simt în apele mele şi că nu voi merge cu ea la cafenea, aşa cum fusese stabilit.

- Sărăcuţul, a zis. Ar trebui să te întinzi şi să iei ceva; e aspirină pe undeva. Bine. Mă duc la cafenea singură.

A plecat. Servitoarea plecase şi ea. Am ascultat în agonie, aşteptând să sune soneria.

„Ce prost”, repetam întruna, „ce prost incredibil!”

Eram într-o cumplită stare de exasperare de-a dreptul morbidă. Nu ştiam ce să fac, eram gata să mă rog la un Dumnezeu inexistent, pentru sunetul soneriei. Când s-a întunecat, nu am aprins lumina, ci am rămas întins pe divan – ascultând, ascultând. Sigur avea să vină înainte ca uşa de la intrare să fie închisă pentru noapte, iar dacă nu, ei bine, atunci mâine, sau poimâine cu siguranţă, cu siguranţă avea să vină. Aveam să mor dacă nu venea, of, trebuia să vină... În sfârşit, pe la ora opt, soneria a sunat. Am alergat spre uşă.

- Uuuf, sunt obosită!, a zis Lydia simplu, scoţându-şi pălăria de cum a intrat şi răvăşindu-şi părul.

Era însoţită de Ardalion. El şi cu mine ne-am dus în salon, în timp ce nevastă-mea şi-a făcut de lucru în bucătărie.

- Înfrigurat şi-nfometat e pelerinul, a zis Ardalion, încălzindu-şi palmele la calorifer şi citând greşit din poetul Nekrasov.

O tăcere.

- Puteţi să ziceţi orice, a continuat el, scrutând cu privirea portretul meu, însă există o asemănare, şi chiar o asemănare remarcabilă, de fapt. Ştiu că sunt infatuat, dar, serios, nu mă pot abţine să nu-l admir de fiecare binecuvântată dată când îl văd. Şi bine-aţi făcut, dragă prietene, că aţi dat jos mustaţa aceea.

- Cina e servită, a cântat Lydia tandră, din sufragerie.

Nu m-am putut atinge de mâncare. Îmi tot trimiteam o ureche la plimbare, iar şi iar, până la uşa apartamentului, deşi acum era mult prea târziu.

- Două vise dragi mie, spunea Ardalion, rulând straturi de şuncă de parcă ar fi fost clătite şi molfăind cu poftă. Două vise dumnezeieşti: expoziţia şi excursia în Italia.

- Omul ăsta nu s-a atins de-un strop de votcă de mai mult de-o lună, a spus Lydia, cu un aer lămuritor.

- Apropo de votcă, a zis Ardalion, v-a vizitat Perebrodov?

Lydia şi-a dus mâna la gură.

- Am uidad ză zbun, a zis printre degete. Sigur.

- N-am mai pomenit aşa gâscă. Chestia e că o rugasem să vă spună... E vorba de un biet artist – Perebrodov pe nume – vechi amic de-al meu şi aşa mai departe. A venit pe jos din Danzig, ştiţi, sau cel puţin aşa spune c-a făcut. Vinde tabachere pictate de mână, aşa că i-am dat adresa voastră – Lydia s-a gândit că o să-l ajutaţi.

- A, da, m-a căutat, am răspuns, da, sigur că m-a căutat. Şi i-am zis frumuşel să se ducă naibii. Ţi-aş fi foarte recunoscător dacă nu mi-ai mai trimite fel şi fel de şnapani milogi. Poţi să-i zici prietenului tău să nu se mai deranjeze să vină din nou. Serios – e puţin cam prea mult. Oricine ar crede că sunt vreun binefăcător de profesie. Du-te încolo, cu cum-îi-zice al tău – pur şi simplu nu voi...

- Gata, gata, Hermann, a intervenit Lydia încet.

Ardalion a scos un sunet exploziv din buze.

- Îngrozitor de trist, a remarcat el.

Am continuat să fierb de mânie pentru o vreme – nu-mi amintesc cuvintele întocmai – nu-i important.

- Se pare că, a spus Ardalion cu o privire piezişă spre Lydia, că am călcat unde nu trebuie. Scuze.

Am tăcut dintr-o dată şi-am căzut pe gânduri, amestecându-mi ceaiul care făcuse demult tot ce putea cu zahărul; apoi, după o vreme, am zis tare:

- Mare măgar mai sunt.

- Ei, haideţi, nu exageraţi, a zis Ardalion binevoitor.

Propria mea prostie mă înveselea. Cum naiba nu-mi dăduse prin cap că dacă Felix chiar ar fi venit (ceea ce ar fi fost, în sine, un fel de minune, ţinând cont că nici măcar nu-mi ştia numele), servitoarea ar fi trebuit să fie uluită, căci în faţa ei ar fi stat dublura mea perfectă!

Acum, că ajunsesem să mă gândesc la asta, fantezia mea născuse ca prin farmec exclamaţia fetei, şi felul în care s-ar fi grăbit spre mine şi-ar fi gâfâit, şi s-ar fi agăţat de mine, bâiguind despre miracolul asemănării noastre. Apoi i-aş fi explicat că era fratele meu, pe neaşteptate sosit din Rusia. Aşa însă, petrecusem o zi întreagă în suferinţe absurde, căci în loc să fiu surprins de simplul fapt al sosirii lui, tot încercasem să stabilesc ce avea să se întâmple în continuare – dacă plecase de tot sau avea totuşi să se mai întoarcă, şi ce joc juca, şi dacă venirea lui nu viciase îndeplinirea sălbaticului, minunatului meu vis încă nestins; sau dacă nu cumva unii oameni care îmi cunoşteau faţa nu l-or fi văzut pe stradă, ceea ce, dac-ar fi fost aşa, ar fi însemnat finalul planurilor mele.

După ce-am reflectat astfel asupra cusururilor raţionamentului meu, iar pericolul s-a risipit atât de uşor, am simţit, aşa cum am spus deja, valuri de veselie şi bunăvoinţă.

- Sunt nervos azi. Vă rog să mă scuzaţi. Ca să fiu sincer, pur şi simplu nu l-am văzut pe încântătorul vostru prieten. A venit într-un moment nepotrivit. Făceam baie, iar Elsie i-a spus că nu sunt acasă. Uite: daţi-i aceste trei mărci când îl vedeţi – ce pot să fac, fac cu plăcere – şi spuneţi-i că nu-mi permit mai mult, aşa că mai bine ar apela la altcineva – la Vladimir Isakovici Davidov, poate.

- E o idee, a zis Ardalion, o să fac şi eu o încercare acolo. Apropo, bea ca un peşte, bunul Perebrodov. Întrebaţi-o pe mătuşa aceea a mea, care s-a măritat cu un fermier francez – v-am spus despre ea – o doamnă foarte plină de viaţă, dar a naibii de zgârcită. Avea nişte pământ în Crimea, şi-n timpul luptelor de acolo din 1920, Perebrodov şi cu mine i-am băut pivniţa.

- Cât despre excursia aceea în Italia – ei bine, o să vedem noi, am zis zâmbind, da, o să vedem noi.

- Hermann are o inimă de aur, a remarcat Lydia.

- Dă-mi şi mie cârnatul, draga mea, am zis, zâmbind ca şi mai înainte.

Nu prea puteam înţelege pe atunci ce se petrecea în mine – acum însă ştiu ce era: pasiunea pentru dublura mea mă cuprindea din nou, cu o violenţă camuflată însă formidabilă, care curând a scăpat oricărui control. A început prin faptul că am devenit conştient că în oraşul Berlin apăruse un anumit vag punct central, în jurul căruia o forţă neclară mă obliga să fac cercuri tot mai strânse, şi tot mai strânse. Albastrul de cobalt al cutiilor poştale, sau acea maşină galbenă cu roţi dolofane, cu un emblematic vultur cu pene negre sub geamul cu gratii; un poştaş cu tolba pe burtă mergând în josul străzii (cu acea încetineală exagerată, care caracterizează felul de-a fi al muncitorului experimentat) sau automatul care emite timbre, din staţia de metrou; sau chiar şi vreun mic magazin filatelic, cu apetisantele timbre amestecate, din toate colţurile lumii, ticsite pe plicurile din vitrină; pe scurt, tot ce avea legătură cu poşta începuse să exercite asupra mea o presiune ciudată, o influenţă nemiloasă.

Vladimir Nabokov, “Despair” / “Disperare” – volum în pregătire la Editura Polirom.

Romanul “Disperare” a fost scris în 1932 în Berlin, în limba rusă, iar în 1934 a apărut în serial în revista emigranţilor ruşi din Paris. În 1965, Vladimir Nabokov a tradus cartea în limba engleză, efectuând anumite adăugiri şi modificări.