OpinTiuk de lectură de Sever Gulea

Sever Gulea

Întoarcerea huliganului

Cum ne-am putea imagina întoarcerea unui exilat într-o țară în care dictatura care a provocat acest exil se prăbușește? Vorbim de un moment eliberator, de o adevărată sărbătoare, de un entuziasm și un vag sentiment de triumf? Întoarcerea în România postdecembristă, supraviețuitoarea unor dictaturi ce s-a întins pe mai bine de 50 de ani e departe de acest deznodământ optimist. Așa cum dezvăluie romanul autobiografic al lui Norman Manea, e ceva dincolo de clișeul odiseean, de nostalgia revederilor, de redescoperirea rădăcinilor, mai ales când țara ta natală nu a contenit să te deposedeze, să te mutileze, să îți fi întreținut imaginea de inamic public, pe criterii oportuniste, ideologice (de fiecare dată altele, dar cu același efect). Însăși asumarea deciziei de a reveni din SUA în România, tranzitoriu, în mijlocul unei tranziții șubrede și neconvingătoare, în care rănile dictaturii se poartă încă la vedere, redeschizând rănile amintirilor celor exilați reprezintă un moment de dificultate, un moment de răscruce, un prilej de meditație și inventariere a dramelor individuale și universale ale celor care au traversat secolul extremelor.

Destinul lui Norman Manea, evocat în romanul autobiografic Întoarcerea huliganului pare să fie o reflexie sintetică a consecințelor maladiilor ideologice care au stăpânit secolul XX - scriitorul român pare să fi trăit the worse of both worlds, adică de cel mai mare rău din ambele lumi, interbelică și postbelică, fiind persecutat și agresat, încă din primii ani de viață, de dictatura antonesciană, ca mai apoi să fie urmărit de consecințele cenzurii și suspiciunilor conducătorilor comuniști. Venit pe lume în zona Bucovinei, la mijlocul anilor 30, personajul narator al lui Norman Manea are un prea scurt răgaz idilic înaintea evenimentelor catastrofale care îl vor urmări practic timp de 50 de ani. Deportat, la doar 5 ani într-un lagăr din Transnistria, Norman și familia sunt nevoiți să își asume rapid condiția de pribegi și supraviețuitori. Întorși în țară, la finalul războiului, evreii care au cunoscut hainele din saci și vâna de bou în lagăre sunt pe cale să cunoască "beneficiile" noii puteri instalate la București. În vreme ce părinții săi se străduiesc să se reinventeze profesional, într-un regim în care ticăloșia și cruzimea își spun cuvântul încă din primii ani, micul Norman descoperă finele otrăvuri lexicale condimentate în lucrările lui Creangă și spiritul pe undeva aventuros și palpitant, pentru o vârstă fragedă, al excomunicărilor, devierilor și proceselor publice pregătite de noua clasă politică, o clasă care nu uită să incrimineze (ce ironic!) chiar și originea evreiască a suspecților. În zorii comunismului demagogia devine rutină, iar obediența un canon ritualic. Studenția înseamnă mâncare de vinete și castraveți, iar profesia de inginer pe care și-o alege Norman Manea e mai degrabă un reflex de apărare împotriva presiunii politice și a idioției limbii de lemn. Norman Manea termină facultatea, ajunge chiar inginer și cercetător, desăvârșindu-și sentimentul de impostură, practicând altă profesie decât cea fundată pe vocația scrisului. În anii 60 abandonează construcția de blocuri și se dedică scrisului și tocmai pentru scris, pentru limba și himerele românești, Norman alege să rămână în țară în ciuda dorințelor familiei sale de a emigra. După ce publică o serie de volume primite bine de critica literară, intră în atenția autorităților, începe să fie suspectat și urmărit, iar atmosfera devine irespirabilă. La 50 de ani, reușește să prindă o bursă în Germania și să părăsească România, nu înainte de a consuma o serie de momente emoționante în cadrul despărțirii de părinți și de o identitate mutilată. Norman Manea ajunge în SUA, fără să cunoască limba engleză și, cu toate acestea, în câțiva ani, devine profesor și writer in residence la un colegiu prestigios din New York. Din noua sa casă, din locurile paradisiace transatlantice, Norman Manea își duce mai departe povara exilului, când, chiar și după căderea dictaturii comuniste, rămâne tot un inamic al țării de origine, prin curajul și simțul critic de a chestiona elemente din biografia lui Mircea Eliade, proaspăta mândrie națională redescoperită a României. Tocmai de aceea, întoarcerea în țară la 8 ani după revoluție reprezintă un moment de cumpănă, atâta timp cât exaltarea balcanică, inflamația orgoiilor și clișeele naționaliste sunt încă locuri comune într-o societate căreia îi vine greu să își asume, la rândul ei, deriva în care se află.

Romanul autobiografic al lui Norman Manea evocă în culori profunde, într-o construcţie permanent interogativă, condiția desăvârșită a celui care a suportat din plin, pe deplin traumatismele unui secol nebun. Prins mereu în jocul izolării și al angajării, al retragerii și al afirmării, nefiind dispus să comită compromisuri morale, Norman Manea conturează portretul huliganului, inspirat de textele lui Mihai Sebastian: specia subversivă de individ pe care societatea nu o poate înregimenta lejer,  care alege critica și luciditatea, asumând pribegia, izolarea și suferința drept preț pentru păstrarea unei conștiințe nepătate și responsabile.

Întoarcerea huliganului, Norman Manea, Editura Polirom

Sever Gulea

Zaraza


Despre Andrei Ruse știam doar că este autorul a două romane populare (Soni, respectiv Dilăr pentru o zi),  un tânăr care scrie despre generațiile actuale, despre realitățile contemporane surprinse prin ochii unor personaje care traversează nişte experienţă limită, tangențiale unor microculturi cu reliefuri underground (traficanții de droguri, bolnavii incurabili). Tocmai de aceea am fost cât se poate de surprins să descopăr cel mai recent volum al lui Andrei Ruse, o poveste care se îndepărtează, prin tematică și atmosferă de locurile familiare proiectate anterior de autor. E vorba de un roman cu un intens parfum interbelic, un roman dedicat destinului artistic și personal al celui mai cunoscut interpret de romanțe și tangouri din România, Cristian Vasile.

Povestea lui Andrei Ruse acoperă evoluția artistică a dizeurului interbelic, de la momentul debutului său pe scenă, în 1928 și până la ultima reprezentație pe care o oferă publicului, nu mult după instalarea comuniştilor la putere. Student la Conservator, sărac, dar ambițios (pe peretele camerei își pune poze cu Ateneul – pentru a-și aminti unde vrea să ajungă), Cristian Vasile pare să fi dezvoltat de mic o relație specială cu muzica – ea este cea care îl salvează în anii grei ai copilăriei, când revine la Brăila, un oraș aflat în ruine după Primul Război Mondial: în lumea micuțului Cristian, ziua de mâine, dacă era, începea ca un infern și numai vocea lui făcea flăcările să nu mai ardă atât de tare. Suntem în Bucureștiul sfârșitului anilor 20, un oraș în plină afirmare, eclectic, în care praful de stele și praful mizeriei se amestecă printre cămătarii cu dinți de aur, femeile ușoare care se visează balerine, cimitirele cu anonimi nebuni care au crezut că pot schimba lumea. Bucureștiul transpare ca  un oraș viu sedus de o atmosferă a posibilităților depline, un oraș pulsând în ritmul cafenelelor, al noului val literar, al muzicii unei generații a cărei portavoce va fi chiar Cristian Vasile. Debutul său are loc într-o seară magică în care, printr-un concurs de împrejurări, tânărul Cristian Vasile se urcă pe scena localului La Răcaru pentru a cuceri o domnișoară. Domnișoara Coincidență (așa cum o va numi protagonistul romanului), cu care dizeurul se va întâlni peste ani, va părăsi localul cu un ofițer, însă interpretarea lui Cristian Vasile va deschide porțile spre drumul aurit al unei cariere impresionante. Îndrăgostiți de artă, de nebunia de a crea și a cânta muzică nouă, trioul Cristian Vasile – Ion Pribeagu (textier) – Ionel Fernic (compozitor) vor redefini atmosfera muzicală a Bucureștiului, impunând tangoul și romanțele drept coloana sonoră a primei jumătăți a anilor 30.

Odată cu înregistrările făcute la Berlin, contractul cu Odeon și lansarea hitului Zaraza, Cristian Vasile va deveni cel mai celebru și mai bogat interpret al perioadei interbelice. În ciuda gloriei amețitoare pe care o va atinge, protagonistul reconstruit de Ruse va rămâne însă un bon-viveur, un perfecționist și un om de caracter: preocupat constant de rafinarea vocii sale, de îmbogățirea repertoriului,  avid de cunoaștere, un regizor minuțios al fiecărei reprezentații. Cristian Vasile se va dovedi un ins generos și  va sprijini afirmarea artistică a noii generații de muzicieni, din care fac parte Gică Petrescu, Jenny Boerescu, Rada Moldovan, Maria Tănase și mulți alții. Viața sa va fi o aventură continuă, dedicată clipei și artei, explorării muzicii pe care o cântă, rafinării ei până la rang de desăvârșire. Fără să își gestioneze prudent averea uriașă pe care o adună, fără să încerce afaceri și investiții, fără să se facă pariuri politice atât de tentante pentru intelectualii vremii (este memorabil schimbul de replici reimaginat de Ruse în roman, în care Mircea Eliade încearcă să-l convingă pe Cristian Vasile să adere la seducătoarea extremă dreaptă), Cristian Vasile rămâne devotat doar tangoului și liberei expresii artistice, chiar și atunci când gusturile se schimbă și când urgiile ideologice violente îl vor marginaliza și îl vor pune la zid. Evoluția artistică a dizeurului, redată cu farmec de un autor capabil să surprindă metamorfozele Bucureștiului și spiritul unor ani  abundenți în evenimente, în ciuda faptului că păstrează un aspect sinuos, cu o ascensiune fulminantă și o cădere dură și tristă, reține însă un aer eroic  nesincopat: într-o lume a artiștilor cameleoni, mercenari, într-o lume în care gloria se tranzacționează pe valuta modelor trecătoare și pe partizanatul ideologic, Cristian Vasile rămâne un interpret exemplar, de o verticalitate morală și profesională incontestabile, o personalitate care sfidează cu demnitate provocările sorții, nerecunoștința și nedreptatea. Așa cum este evocat de Andrei Ruse, destinul lui Cristian Vasile este o tulburătoare lecție despre cum poți trăi consecvent ca un idealist tolerant chiar și când vremurile pe care le traversezi devin adevărate paturi procustiene.

Deopotrivă o carte omagiu, o reconstrucție istorică a unui destin artistic memorabil, un popas în Bucureștiul interbelic, romanul lui Andrei Ruse (un roman care evidențiază posibilitățile de reinventare auctorială ale unui scriitor atât de tânăr) poate fi privit și ca o carte despre principialitate, cu un mesaj cu atât mai relevant pentru generațiile actuale, într-o lume în care totul, până și conștiințele sunt negociabile.

După doi ani în care s-a documentat intens și în care a făcut o promisiune solemnă, la mormântul lui Cristian Vasile, că se va strădui să dea tot ce are mai bun și să îi facă povestea cunoscută, prin acest roman Andrei Ruse cred că a reușit să contribuie la realizarea unui act de dreptate istorică și literară: să recupereze, într-o formă accesibilă și seducătoare, memoria și modelul unui destin impresionant. Prin romanul lui Andrei Ruse, imaginea dizeurului și valorile pentru care a pledat Cristian Vasile primesc statutul pe care l-a căpătat cea mai celebră piesă a sa, Zaraza: statutul de nemuritor.

Zaraza, Andrei Ruse, Editura Polirom

Sever Gulea

Jocul lui Gerald

După ce am rămas surprins de inventivitatea și imaginația lui Stephen King care își proiectase o povestire destul de amplă, în perimetrul îngust al unei toalete publice (În mare rahat - povestire cuprinsă în volumul La Asfințit, apărut tot la Editura Nemira), am fost și mai surprins să remarc faptul că, departe de a stabili o limită a creativității sale, autorul american a reușit să imagineze un roman într-un decor cel puțin la fel de minimalist. Este vorba de un thriller original care desfășoară o explorare amplă a răspunsului psihologic al minții umane în fața unor situații amenințătoare.

Gerald și Jessie alcătuiesc un cuplu bogat, stricat însă de alcool, de ani, de viața obișnuită lipsită de sens, de prea multă intimitate, un cuplu în care ordinea firească a lucrurilor e dată de cicăleală. Gerald e un avocat gras, alcoolic, cu un început de chelie, fără erecții spectaculoase, cu traume nerecuperate complet din adolescență. Jessie este o soție plictisită care se supune capriciilor erotice ciudate ale soțului ei, fără să știe că jocul propus de Gerald îi va fi fatal avocatului american și o va arunca pe nevastă într-o spirală a nebuniei. Premisa de la care pleacă King e aproape neverosimilă pentru un roman: în primele câteva pagini introductive, cuplul ajuns la o cabană izolată se pregătește pentru o partidă de amor în care soția e legată de pat cu cătușele, iar soțul excitat moare de infarct miocardic provocat și de o reacție violentă a partenerei. Așadar, King epuizează din start aproape orice sursă de conflict şi deci îngheață, prin natura alegerilor sale (imobilizare cu cătușe, cabană izolată) cadrul narativ și propune un one man show greu de imaginat, în care posibilitatea unei povești pare să fie autosabotată din start. Ce îi mai rămâne unui narator să facă, după ce și-a exclus posibilitățile altor personaje și modificări de cadru? Să radiografieze atent evoluția fizică și psihică a protagonistei, pusă în fața unei morți stupide și dureroase prin înfometare și însetare. Dar foamea și setea sunt doar amenințările elementare pe care le decelează Jessie, în primele ceasuri în care își evaluează situația: prizonieră, în lenjerie intimă, lângă cadavrul soțului, într-un pat ce e pe cale să îi devină sicriu. Slăbiciunea și durerile fizice, atent și gradat explorate de autor sunt dublate de starea de derivă și sufocare psihologică, unde avem parte de un desfășurător pe deplin imprevizibil: în mintea lui Jessie se amestecă amintirile de la terapie, evaluarea propriei biografii, autocritica, sentimentele de vinovăție, acceptarea realității, revolta față de situația absurdă în care e surprinsă. Conflictul care împinge narațiunea se asamblează pe deplin în interiorul protagonistei sub forma unor voci, ecouri ale unor personaje decisive în biografia lui Jessie. Aceste voci vor desfășura un adevărat proces cu rechizitorii dezlânate, în examinarea câtorva momente cheie (printre care și un posibil abuz sexual, suferit de unicul personaj al romanului, în copilărie) din biografia lui Jesse, momente care nu sunt lipsite de legătură cu situația în care se află nefericita soție a avocatului.

Jesse va reconstitui mental fragmente din trecutul ei, fragmente abandonate timp de ani de zile unor conuri de umbră și va căuta mai multe strategii banale (cum ar fi, obținerea unui pahar cu apă) pentru a-și domoli agonia. Dar pe măsură ce forțele fizice și psihice o vor abandona, pe măsură ce un câine rătăcit și înfometat va prinde mirosul cărnii din cabană, protagonista se va apropia de un punct culminant al disperării, atunci când in timpul noapţii va intui un vizitator ciudat și deloc dispus să o ajute, în cabană. Cine este acest vizitator? E o proiecție a fricilor și sentimentelor ei de vinovăție, e un infractor psihopat adăpostit în pădure, e o posibilă apariție supranaturală? Misterul trecutului lui Jessie e împletit cu acest nou mister, toate alăturate și modulate de cursa pentru supraviețuire a protagonistei. Care este identitatea și natura vizitatorului? Care este adevărul în ceea ce privește trecutul lui Jessie și raportarea ei la propriul ei tată? Există o legătură între toate acestea sau sunt doar legături artificiale asamblate de o minte suprasolicitată și însetată să își afle reperele cauzalității, fundamentul pentru înțelegerea care să domolească panica? După ce construiește acest labirint complicat al întrebărilor, King optează pentru un deznodământ echivoc, un deznodământ care sugerează triumful calustrofobiei mentale - o claustrofobie care, iată, își depășește dependența de cadru narativ.

Jocul lui Gerald este un exercițiu de măiestrie narativă într-un decor minimalist, despre proporțiile de hotel aglomerat pe care le capătă mintea umană într-o situație extremă. Atenția cititorului e capturată tocmai de ambivalența reacțiilor: aceeași stare de alarmă și de disperare poate constitui, în diferite momente, șansa de salvare, dar și verdictul condamnării la moarte. La limită, romanul lui King sugerează că, în fapt, granița dintre nebunie și luciditate pare alarmant de subțire. Jocul lui Gerald e de fapt un nume conspirativ pentru jocul cu mintea cititorului - un joc fără premiu, fără câștigători, un joc care va putea continua chiar și după ce ai încheiat romanul.

Jocul lui Gerald, Stephen King, Editura Nemira

Sever Gulea

Clinamen – cum a început Renaşterea


E greu să treci cu vederea o carte de nonficțiune care câștigă prestigioasele premii National Book Award și Premiul Pulitzer, o carte care în mai puțin de 350 de pagini vorbește despre geneza Renașterii și o face cu referire la un obiect necunoscut probabil pentru mai bine de 90% dintre cititori. Dacă ai privi-o ca pe o creație de ficțiune, cartea lui Stephen Greenblatt ar fi un ilustrativ exemplu de comedie noir de proporții: efervescența culturală europeană de la finalul secolului XVI și revoluția paradigmei artistice, științifice e legată intim de decizia unui secretar papal, avid după texte antice, rămas fără slujbă, de a copia un manuscris uitat într-o mănăstire obscură din teritoriile germane. Nu avem însă de a face cu un roman, ci cu un scenariu construit pe izvoare istorice și cercetări seculare, o istorisire care pare cu atât mai spectaculoasă, cu cât asamblarea elementelor disparate, iar ipoteza călăuzei de lectură îi subliniază plauzibilitatea.

E vorba despre felul în care poemul intelectualului roman Lucretiu, De rerum natura, a schimbat fața culturii europene, trimițând ecouri până în secolul XX, după ce a fost la un pas să dispară pe deplin din circuitul ideilor occidentale. Stephen Greenblatt spune povestea lui Poggio Bracciolini, un lingvist și un copist talentat din secolul al XV-lea, născut la Florența, îndrăgostit iremediabil de Antichitate și de textele ei risipite pe întreg continentul, ținute sub tăcere de autoritatea bisericească. Suntem în vremurile în care, după invaziile barbare, călugării și mănăstirile erau singurii depozitari ai cunoașterii, dovedindu-se deopotrivă bibliotecari, colecționari, producători și îngrijitori de cărți.  După ce scurta sa carieră de secretar al Pontifului la Roma se încheie, după o criză petrecută la Vatican, Poggio pleacă în căutarea manuscriselor vechi, în Germania, unde, la o mănăstire obscură găsește textul pierdut al lui Lucrețiu, pe care reușește să îl copieze, fără să anticipeze revoluția pe care o va declanșa în următoarea sută de ani. Textul lui Lucrețiu ornamentat impresionant din punct de vedere stilistic include, după analiza lui Greenblatt, semințele concepției moderne asupra lumii și asupra omului, proiectând o perspectivă metafizică materialistă din care derivă, mai apoi, o etică aparte: preluând ideile lui Epicur și Democrit, Lucrețiu sugerează că universul este alcătuit din particule indivizibile numite atomi care se ciocnesc și se desfac în cadrul unui ciclu permanent. Nu există așadar un proiect cosmologic al unui arhitect atotputernic, universul e pur și simplu rezultatul acestei ciocniri și potriviri între atomi, supuși întâmplătoarei abateri numită clinamen. Oamenii nu ocupă un loc central în univers, preocuparea pentru viața de apoi nu se mai justifică, la fel cum cauzele imateriale, îngerii, demonii, iadul, raiul devin artificii explicative inutile. Mesajul profund al textului lui Lucrețiu transmite, pe linie epicuriană, că lumea muritoare este suficientă, că e legitim să ne preocupăm de plăcerile terestre, să chestionăm autoritatea și să experimentăm fără teamă de consecințe divine.

Repus în circulație chiar în momentul răspândirii tiparului, poemul lui Lucrețiu va ajunge în mâna lui Thomas Morus, William Shakespeare, Giordano Bruno sau Montaigne, care nu vor rămâne indiferenți la această sursă, devenită o punte de legătură între Europa renascentistă în plin avânt și Antichitatea ce nu a mai apucat să își valorifice ideile revoluționare, din cauza evenimentelor istorice. Stephen Greenblatt pare să aibă o abordare empatică față de cititor, refăcând în cartea sa condițiile de posibilitate pentru o asemenea întâmplare improbabilă: sunt evocate elemente de istorie greacă și romană și e prezentat contextul în care s-a prăbușit Antichitatea, explorându-se impactul acestei prăbușiri asupra destinului manuscriselor din epocă, e prezentat apoi contextul medieval și felul în care monopolul treptat al Bisericii asupra tehnologiei scrisului (sunt o mulțime de elemente inedite în acest sens despre cum au apărut codexurile, formatul actual al cărților) a dus la distrucția și reinventarea unei lumi pe alte coordonate, e prezentat de asemenea destinul lui Poggio (nelipsit de elemente anecdotice, într-o lume construita pe un contrast dintre esență și aparență) și felul în care acesta și-a asamblat motivația și interesul pentru istoria antică și, desigur, se urmărește și ecoul pe care lucrarea lui Lucrețiu l-a avut până în secolul XX.

Semnată de un profesor de la Harvard, întâmpinată cu premii, propunând o ipoteză îndrăzneață într-un format compact și accesibil, cartea lui Stephen Greenblatt aproape că nu mai are nevoie de recomandări și recenzii, e o experiență necesară nu doar pentru pasionații de istorie, dar pentru orice cititor în general, atâta timp cât este, în fapt, o poveste despre fragilitatea construcțiilor culturale umane (care, iată, se dovedesc tributare unor moșteniri pur întâmplătoare), dar și despre impactul nebănuit, longeviv și silențios al operelor scrise.

Clinamen – cum a început Renaşterea, Stephen Greenblatt, Editura Humanitas