RafTiuk de Alexandru Vakulovski

Alexandru Vakulovski

 

Înghițitorul de creioane

 

Costel Stancu este un poet din Reșița, născut în 1970. E harnic, are vreo 10 volume de poezie. E admirabil pentru un poet din provincie, pentru că orice nu ai spune – scriitorii se adună în grupuri, găști, prin orașele mari.

Am rămas foarte mirat când am aflat că lucrează la poliția criminalistică. Pentru că nu știu nici un polițist poet. Și, pe deasupra, nu e un poet de duzină, ci unul bun, care după ce a crescut la cenaclul Semenicul din Reșița, acum îi susține pe tinerii poeți de acolo.

Înghițitorul de creioane este al 10-lea volum de poezie al lui Costel Stancu. Cartea e compusă din poeme foarte diferite, atât ca prozodie, cât și ca tematică. Unele texte sunt în totalitate lirice, altele însă au un fir narativ. Unele vin parcă din poezia tradiționalistă, altele din cea modernă. Tradiționalismul și modernismul fac aproape imposibilul la Costel Stancu – se împacă. E adevărat – postmodernismul încurajează asta.

În poemele lui Costel Stancu apar teme mari: moartea, credința, Dumnezeu. Doar că ele nu sunt niște teme goale pentru poetul din Reșița. La 33 de ani Costel Stancu a fost diagnosticat cu cancer. Dar a reușit să treacă peste boală. Astfel, în poemele sale, chiar dacă apar aceste motive (pe care V. Leac le interzice), pe care le-au folosit foarte mulți poeți – ele sunt autentice, Costel Stancu a simțit moartea, și, probabil, credința l-a ajutat să mai rămână, să nu treacă dincolo. Iată un poem despre un motiv interzis, care așa se și numește: Moartea

Cu timpul, moartea devine ceva obişnuit.

Un pahar cu vin roşu

băut la temperatura camerei,

seara,

cînd plînsul preface ochii femeii

în heleșteie

cu peşti străvezii.

Acoperişul de tablă ce lunecă

de sub ghearele pisicii

în goana ei nesfîrşită

după şoarecele asimetric al nimicului.

Pasărea tocmită să aibă grijă de inima ta

o ciuguleşte, puţin cîte puţin,

şi o duce puilor ei care, la rîndul lor,

vor fi aleşi să păzească alte inimi.

Alteori, moartea trece neobservată

ca ruperea unei crengi sub întîia ninsoare,

ca nunţile într-un sat de pescari,

după furtună...

Prefața volumului, scrisă de Gheorghe Secheșan, se numește Poetul autentic. Este un lucru ciudat, să operezi cu motive nu neapărat uzate, ci folosite foarte des, și să rămâi autentic. Asta face poetul-polițist, Costel Stancu. Dă Doamne mai mulți polițiști ca el! Sau măcar încă unul-doi!

Vă mai propun spre lectură poemul care a dat titlul volumului, Înghițitorul de creioane:

Neaplaudat de nimeni, înghiţitorul de creioane

îşi făcea numărul. Era tot mai trist, mai flămînd.

Dar cine ar fi crezut asta? Rămăsese singur,

cel din oglindă s-a sufocat demult, la o repetiţie.

El continua să spere. I s-a propus, în schimbul

a mulţi bani, să înghită şi altceva. A rîs, apoi a plîns:

în arta lui nu face compromisuri!

L-am vizitat cu cîteva zile înainte de a muri.

Îşi ascuţea creioanele

cu o delicateţe întîlnită doar la animale

cînd îşi ling puii abia fătaţi. Ştiam

că le iubea şi le ura în aceeaşi măsură.

Mi-a mărturisit că într-o noapte s-a visat

strîns de gît de acestea. Îi era teamă să le mai lase

să umble libere prin casă, le închidea

într-un dulap scoţîndu-le de acolo numai cînd

avea o reprezentaţie ori i se făcea dor să le mîngîie.

Adică din ce în ce mai rar. Într-o zi au să se răzbune,

mi-a spus împăcat, e dreptul lor să-şi caute alt înghiţitor,

mai norocos, să le ducă prin lume, departe.

A lăcrimat discret, ca lemnul pe care îl cioplise de atîtea ori.

 

Alexandru Vakulovski

 

Supradoze cu Daniel-Silvian Petre

 

Daniel-Silvian Petre este una dintre personalitățile rockului românesc. Din Timișoara au apărut multe trupe ce au schimbat rockul, de la Phoenix, Cargo la Negură Bunget, Implant Pentru Refuz. Survolaj, prima trupă pe care a lansat-o, a avut un mare succes, atât în România, cât și peste hotare. Ar fi putut rezista mult și bine, dar Daniel-Silvian Petre trecea de la un proiect la altul, toate reușite. Așa a apărut Chin, Acoustica (cu Emil Kindlein), apoi Everybadea. Cu Survolaj a revenit pe scenă în 2007.

În 1996, Daniel-Silvian Petre debutează editorial cu volumul de poezie Overdose, reeditat mai târziu de câteva ori. Au urmat Napalm d'Or (2008), Peace Off (2012). Este autorul unei antologii de poezie patriotică, Mai am un singur Doors (Ed. Blumenthal, 2011). Ascultându-i muzica și citindu-i cărțile, mi-am dat seama că Daniel-Silvian Petre împrumută lucruri din poezie în muzică și viceversa. A fondat patru trupe, a scris trei cărți. Fiecare trupă e ca o carte. În poezie se simte influența textelor din rock, simți că pentru el Jim Morrison sau Kurt Cobain sunt la fel de importanți ca Marin Sorescu sau Allen Ginsberg, de exemplu. Ca poetică este apropiat nouăzecismului românesc. Dar este de departe cel mai rock nouăzecist.

Poezia și rockul sunt ca niște reflexii în oglindă ale lui Daniel-Silvian Petre. Nu întâmplător în Overdose motivul oglinzii apare foarte des: “Ce să vă mai spun?/ Că nu există singurătate perfectă?/ Că eu sînt martorul singurătății lui Dumnezeu?/ Că singurătatea Lui se admiră / în singurătatea mea/ ca-ntr-o oglindă?” (DREPTURILE OMULUI DE ZĂPADĂ); “Într-o zi, privindu-mă-n oglindă,/ te-am văzut pe tine./ De-atâtea ori m-am mai privit de-atunci/ încât oglinda s-a uzat/ și-a trebuit să-mi cumpăr alta;/ dar nu m-am mai văzut/ decât pe mine –/ nu știu pe unde naiba umbli/ brambura!” (PAZNIC PRIVINDU-SE-N OGLINDĂ); “Salvați acest zâmbet trist/ ce se scufundă/ în apele flămânde/ din oglindă (S. O. S.)” etc. În poezie împrumută de la Dumnezeu chipul, iar Dumnezeu de la el singurătatea, oboseala, angoasele. Atât Dumnezeu, cât și omul din Overdose sunt în pragul Apocalipsei, dacă nu cumva deja după sfârșitul lumii: „Chiar n-ați înțeles că Dumnezeu a venit/ deja de mult/și Judecata de Apoi/ a avut loc în liniște,/ fără microfoane, fără reflectoare? (CONDAMNAȚI LA VIAȚĂ).

Această Apocalipsă, neîncredere, macină omul, aducându-l în pragul sinuciderii, o sinucidere inutilă, pentru că moartea, iadul – ori au venit deja, ori sunt sinonime cu viața: “Amenințat de sus cu fericirea,/ ademenit de jos cu libertatea/ de-a alege ce mi se oferă,/ am rămas cu venele întregi/ doar de teamă să nu nimeresc/ într-un loc și mai nasol de unde/ s-o tund altundeva/ unde s-ar putea să nu-mi placă/ și de unde aș pleca din nou/ altundeva” (CIUDAT MOD DE-A CĂLĂTORI, SINUCIDEREA). Și scrisul, așa cum apare în volum, este doar o replică a vieții apocaliptice, a neputinței, a împăcării cu deznădejdea, este o oglindă. Totuși scrisul (ca și credința) îl salvează pe om cu joaca în care îl prinde: versurile lui Daniel-Silvian Petre sunt pline de intertexte, de jocuri de cuvinte, de umor – fie el și negru, ironie, autoironie. Supradozele omului lui Petre aduc, pe lângă depresie, și hohote de râs. Nu poți să nu remarci și titlurile foarte bune, cu impact direct, sau subtile, ca în rock.

Deși Overdose este volumul de debut al lui Daniel-Silvian Petre, despre el au scris foarte frumos Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieș, Laurențiu Ulici. E unul dintre debuturile care contează, care nu-și pierd din valoare cu trecerea anilor. Din câte știu, volumul are trei reeditări (două ediții la Marineasa, apoi la Blumenthal) și o ediție electronică la Editura LiterNet, de unde îl puteți descărca și lectura gratuit (http://editura.liternet.ro/carte/8/Daniel-Silvian-Petre/Overdose.html).

 

Alexandru Vakulovski

 

Proorockul Daniel: Napalm D’Or

 

Dacă primul volum de poezie semnat de Daniel-Silvian Petre, Overdose, avea mai multe părți, cel de-al doilea, apărut la editura Brumar în 2008, Napalm D’Or, e construit din două părți: Cel mai iubit dușman al meu și Șoimii Patriei contraatacă.

Cel mai iubit dușman al meu e compus din poeme de dragoste, dragoste mai rock, heavy metal sau grunge, așa cum ne obișnuiește Daniel-Silvian Petre. De altfel Survolaj, trupa cu care s-a făcut cunoscut, are o piesă cu același nume. De fapt în volum intră mai multe texte de piese, cântate la timpul lor cu Survolaj, Chin sau Acoustica. E foarte fain că aceste poeme nu sunt mai slabe, așa cum se întâmplă de obicei când citești textul unei piese.

Daniel-Silvian Petre este un maestru al titlurilor, doar citindu-le îți dai seama de direcția pe care merge: Te iubesc pentru că vei muri, In love without me, Sindromul vocii nebune, Libertatea de-a trage cu ochiu’, Am sunat să-ți spun că te urăsc, High Infidelity, Zbor deasupra unui cuib de buci etc. Cel mai iubit dușman al meu e un ciclu de poeme sado-maso, cu multă ironie, autoironie, ludic și livresc. Asta nu înseamnă că poemele ar fi scrise la mișto. Doar că dragostea e văzută oricum ca o parte a descompunerii, a apropierii inevitabile de moarte, ea e o piedică pentru sinucidere:

„suntem putrezi pe partea

dinspre noi

și strălucitori pe partea

dinspre lume” (Niciodată nu va mai fi azi).

Dragostea e și o amenințare:

“la simplul gând

că ai putea să nu mă iubești

să-ți cadă sânii

să faci burtă

și să te dilești” (Aș vrea să (nu) mă (mai) trezesc).

Uneori totul capătă un fel de sens datorită conștientizării jocului, ca în Bonus Life:

„Viaţa ca un joc pe calculator:
dimineaţa ne tîrîm chiauni
din dormitor
si prăjim nişte pîine
cu usturoi
ca s-avem acces la nivelul doi,
pe stradă, pînă la nivelul trei,
ne batem cu o gaşcă de derbedei
agresivi & beţi
şi pierdem două-trei vieţi,
nivelul patru e ceva mai lejer,
doar un taximetrist
care ne-ameninţă cu-n levier,
în nivelul cinci ne întîlnim
cu bunul meu prieten
Jim Beam
şi radem nişte beri
ca să mai prindem puteri,
nivelul şase e un pic mai complicat -
e nevoie de nişte cătuşe
cu care să mă legi de pat
...şi aşa ajungem
în al şaptelea nivel
care, se spune, e cel mai greu
dar trecem noi şi de el
cu-n bonus
şi cu ajutorul lui Dumnezeu.”

Cel de-al doilea ciclu al volumului, Șoimii Patriei contraatacă, pare o continuare și o aprofundare al volumului de debut, Overdose. Vocea e a unui șoim al patriei care a crescut mare. El reinventează poveștile, basmele, realitățile. Viața e rezumată, ca-n poemul Golgota:

„Cuiele disperării
înfipte-adînc în oase
Cununa de spini a speranţei
înflorită
în aşteptarea cuiva
care nu va veni
Fiindcă dragostea înseamnă
să fii
în două locuri
deodată
Fiindcă viaţa e un film
prost: oricît te-ai împotrivi,
pîn' la urmă
tot ţi se-nchid ochii”.

Sinuciderea e la tot pasul, dar și dragostea (din primul ciclu al cărții), și Dumnezeu, care-i intră sub piele „proorockului Daniel”. Viața e văzută ca în titlul cărții: o bombă cu aur. Dacă nu cumva „Ieri a fost sfârșitul lumii”. Sau totul e o joacă, așa cum ne sugerează titlurile. Suntem în așteptarea următorului nivel.

Prima ediție a volumului Napalm D’Or a apărut la editura Brumar, a doua la Blumenthal, împreună cu Overdose. Se pare că Daniel-Silvian Petre a găsit formula perfectă pentru bombe/poezie: napalm, aur, împachetate în designul unei sticle de whiskey.

 

Alexandru Vakulovski

 

Virgil Botnaru: Return to Innocence

 

Pe coperta a patra a volumului Return to Innocence, debutul lui Virgil Botnaru, poetul Radu Vancu scrie: „Poemele lui Virgil Botnaru au una dintre cele mai rare calități regăsibile la un debutant: anume polifonia. Deși arată numaidecât recognoscibil, ele sună diferit de la o secțiune la alta a cărții; se vede, vreau să spun, că-s produse de un același spirit și o aceeași energeia, însă sunetul lor e mereu altul. Uneori, ele par contaminate de un misticism aproape pios, ca-n poemul (aproape un haiku) în care poetul trece dimineața devreme pe lângă catedrală și găsește că Dumnezeu doarme; pentru ca după câteva pagini să găsești o strigătură licențioasă de două versuri, deșucheată dar simpatică; iar, după alte câteva pagini, poemele devin documente ale unei melancolii virile, alcoolizate & depresive. E limpede, pentru mine, că Virgil Botnaru e un poet, al cărui instrument acoperă câteva octave bune; și că știe, de la bun început, cum să și-l exploateze. E, adică, un poet despre care știu sigur că voi mai vorbi – cu încredere & apreciere.“ Radu Vancu ne-a făcut o surpriză frumoasă, a ales Poezia Săptămânii pe Liternet, în perioada 1 octombrie 2013 - 28 februarie 2014, doar din poezia basarabeană. Practic a făcut o antologie de poezie din Basarabia. Îi suntem recunoscători şi-i mulţumim. Deşi în România se vorbeşte despre scriitorii basarabeni ca de nişte „deschizători de drumuri”, în general suntem neglijaţi. Mai ales când e vorba de topuri, premii, suntem ţinuţi la distanţă, Prutul pare de netrecut.

Citind volumul lui Virgil Botnaru, am avut şi eu senzaţia că mă aflu lângă un indicator cu multe direcţii. O poţi lua pe asfalt, pe cărări, chiar şi prin pădure. Există o direcţie clară a şcolii de la Bălţi (unde Virgil e doctorand şi unde a frecventat cenaclul Kontur) – asta se observă prin atracţia pentru neologisme, prin unele texte ce amintesc de poeţii optzecişti din Bălţi. Există şi direcţia esteticii urâtului (Virgil Botnaru are o teză de licenţă despre influenţa esteticii urâtului asupra poeziei tinere basarabene). Există şi o cărare spre poeţii şaizecişti, ca Nichita Stănescu. Prin pădure spre Dumnezeu, cu ochii închişi spre copilărie şi familie, cu „rutiera” spre foste şi actuale iubite. În zigzag, cu intertexte, prin biblioteci şi cărţi. Găsim şi poezia cotidianului, Virgil Botnaru având parcă o cameră ce filmează secvenţe din realitate. Nu ştii ce crede, poate că moare de râs, poate că e trist. Am văzut şi influenţa atelierelor de creative writing de la Orheiul Vechi, organizate de Dumitru Crudu, unde a fost profesor şi Radu Vancu. Apropo, cartea a apărut în colecţia Falanga basarabeană, coordonată de Dumitru Crudu la editura bucureşteană Casa De Pariuri Literare.

Construcţiile poemelor sunt diferite. De la haiku la poeme mai lungi. Unele sunt axate pe imagini, altele pe comparaţii, întâmplări. Mie mi-au plăcut cel mai mult cele cu poveşti (ce-mi aminteau că Virgil Botnaru e dintr-o generaţie cu Buzu şi Ţvetov) şi cele construite din imagini. Nu pot să nu observ şi umorul lui Virgil, uneori e de situaţie, de tăiere a cadrelor, alteori e vorba de ironie (alt instrument important al optzeciştilor). De altfel şi titlul volumului e un intertext cu Enigma, cunoscuta trupă a lui Michael Creţu, care a avut o piesă Return to Innocence. Un fost profesor de sport de-al meu, acum şofer pe 110, spunea că Enigma este muzica lui preferată pentru sex. Există o conexiune şi pentru asta în debutul lui Virgil Botnaru. Inclusiv în dedicaţia „Pentru V., I., R. şi toate celelalte”.

Volumul de debut al lui Virgil Botnaru mi-a amintit de debuturile optzeciştilor: chiar şi prin gruparea în cinci cicluri, spre deosebire de debuturile basarabenilor de anul trecut, ale lui Ion Buzu şi Alexandru Cosmescu, care şi-au construit cărţile dintr-o bucată. Return to Innocence, ca şi debuturile amintite anterior, este o carte ce nu se înscrie în mode şi „tendinţe”. Este o carte care se citeşte cu plăcere şi creează deja suspansul pentru următorul volum.

De la începutul anului, Virgil s-a mutat în Chişinău. Sper să-i priască!