Tatuaje de Mihail Vakulovski

Mihail Vakulovski

 

„Confidența unui loser”

 

„Confidența unui loser” de Anatol Moraru e prima carte din seria „Proză” a colecţiei „Falanga basarabeană” de la editura bucureşteană Casa de Pariuri Literare, colecţie coordonată de Dumitru Crudu. Un volumaş compus din 11 proze scurte, care au în centru un personaj principal (nu neapărat homodiegetic) care-şi face ce face şi pînă la urmă reuşeşte să-şi rateze viaţa, un loser, cum ne anunţă chiar din titlul cărţii Anatol Moraru. Toate aceste personaje sunt ca nişte oglinzi ale ţării dintre cele două ape, Nistru şi Prut, Moldopotamia, cum spune naratorul din „Fecioara”.

În „Unchiul Vanya” personajul care dă numele textului se întoarce din Germania şi-şi dezamăgeşte toate neamurile basa. În „Cînd era să moară Lenin” doi săteni îngroapă monumentul lui Lenin. „Bilete de tratament” e o proză despre cum sanatoriile-s un fel de lupanare. Personajul din „Zbor deasupra Europei”, un ziarist şi prof basarabean, zboară spre SUA şi se îndrăgosteşte ca un papă lapte de fata care a nimerit lîngă el, deşi i se spune clar că are iubit, el însuşi fiind însurat, cu doi copii. Personajul din „Confidența unui loser” e o fostă promisiune (chemat să lucreze la universitate) care nu ascultă sfaturile părinţilor şi se însoară cu o fată doar pentru că-i plac sînii ei. De aici i se trag toate şi-şi ratează şi cariera, şi viaţa. „Confuzie şi efect” e despre cît de nepotrivit e să fii prof de literatură în societatea care are nevoie numai de jurişti. „Eu şi Edy” e despre „un bărbat tînăr şi sexy” care vrăjeşte studente şi care pare un Don Juan, dar care de fapt e vai şi-amar de capul lui, un loser, ce mai! În „Banchetul” un om de teatru e făcut membru al Uniunii Scriitorilor, deşi nu îndeplineşte nici un criteriu şi e lipsit de talent literar, iar doi profesoraşi se folosesc de moment şi de naivitatea dramaturgului şi se duc să-l felicite, doar ca să mai bea şi ei ceva. La ziaristul provincial din „Fecioara” vine un astrolog cam dus cu pluta să-l asigure că ei doi sunt aleşii care vor salva Plneta de cel de-al Treilea Război Mondial. Asta ar fi prezis Nostradamus, iar Dumnezeu i-a poruncit – în vis – să vină la el să-l anunţe. În „O zi scurtă din viaţa unei insecte” narator e o furnică dintr-un muşuroi din vila medicului Daniel Popescu, care ajunge în apartamentul acestuia şi află secretele familiei. „About fishing” adună două poveşti cu adevărat pescăreşti, dar moldoveneşti, cu mai multă băutură decît peşte şi cu situaţii absurd-realist-existenţiale.

Anatol Moraru reuşeşte să creeze în „Confidența unui loser” o atmosferă realistă foarte apăsătoare, fie că personajele textelor sale sunt intelectuali, fie că-s oameni simpli. Cu toate acestea, cartea se citeşte uşor şi cu plăcere, cititorul distrîndu-se pe seama situaţiilor trăite de personaje (ce ne mai place să rîdem de alţii!).

 

Anatol Moraru, „Confidența unui loser”,

Ed. CDPL, Bucureşti, 2013

 

Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

„Nu există cuvinte magice”

 

„Nu există cuvinte magice” este debutul în poezie al lui Andrei Mocuța, dar n-ai zice. Scriitura volumului e lejeră, dar cumva misterioasă, precum imaginea de pe coperta cărţii, poeziile sunt scurte, ca şi cartea, care se citeşte cu multă uşurinţă şi cu plăcere. Multe trimiteri livreşti, intertext literar şi istoric. De multe ori porneşte de la vreun mit, întîmplare, personaj, personalitate sau de la un nume celebru, fie de personaj, fie de creator, precum Homer, Salinger, Dante, Beatrice, Frankenstein, Afrodita, Casanova, doamna Bovary, Julieta, Romeo, Ulise, Beethoven… Poezii-gînduri, poeme-idei, spuse direct, fără înflorituri sau aluzii inutile („Cea mai mare greșeală / pe care o poți face / e să crezi / că ești în viață, / când de fapt dormi / în anticamera vieții, / combinând / starea de veghe / cu posibilitățile infinite / ale viselor – „Posibilitățile infinite ale viselor”). Un scriitor interesant, o carte faină, pe care-o puteţi citi oriunde şi oricînd. Lectură plăcută!

 

Andrei Mocuța, „Nu există cuvinte magice”

Tracus Arte, 2013

 

Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

Povestea descendentului Adevăratului Mare Băiat de Cartier

 

„Marele băiat de cartier” e cel de-al doilea roman al lui Kiki Vasilescu, care a debutat cu „Romanul românesc pervers” (Polirom, 2005).

„Marele băiat de cartier” e un roman hedonist care pare să fie scris cu multă pasiune şi care se citeşte uşor şi cu plăcere. Acţiunea are loc în Bucureşti (sud), în zilele noastre, încît avem un aici şi acum de aici şi acum. Personajul principal, Matei Petrini (da, chiar fiul lui Petrini din „Cel mai iubit dintre pămînteni” de Marin Preda, procedeu folosit şi-n primul său roman), absolvent de filozofie, încearcă să facă un interviu cu un personaj misterios despre care toată lumea vorbeşte, dar nu se ştie aproape nimic concret despre el, chiar dacă s-au făcut cele mai sofisticate şi riscante încercări de a afla ceva despre el şi vila lui, construită după modelul Casei Poporului, în mărime naturală, unde înainte erau gunoaiele oraşului. Pe înregistrările din satelit acolo se vede… un lan de porumb, vila nu există nici în acte (nu se plătesc nici impozite, fireşte), chiar dacă la intrare scrie cu litere imense „Aici stă Marele Băiat de Cartier”.

Matei reuşeşte să facă două scurte înregistrări cu micro-reportofonul său digital ultimul răcnet, ascuns în pachetul de ţigări, monologuri care au fost depuse mai apoi în fonoteca de aur a Radiofuziunii Române, atît de valoroase sunt. Le puteţi citi la pp. 10 şi 21, merită din toate punctele de vedere (iat-o pe prima, mai scurtă: „Ţărane, aici s-adună băieţii dă băieţi. O să-mi fac pomană cu tine, să trăiască mă-ta şi am să te-nvăţ să fii şi tu adevărat ca mine, cel mai tare dîn cartieru tău – că dîn al meu n-ai cum, că io-s cel mai tare şi te fac fără discuţie. O să îţi spun ce maşină trebe s-ai, cu ce femei trebe să umbli, cum să te-mbraci şi ce ghiulane şi ce lanţuri să porţi. O să îţi mai spun cum vorbeşte un băiat adevărat, ce muzică-i beton şi cum tre’ să te porţi-n orce ‘mprejurare. Dacă n-o să-i mulţumeşti tu lu’ mandea după aia, să mă scuipi în ochi dacă greşesc”). Din aceste două înregistrări aflăm toată filozofia băieţilor de cartier, spusă chiar de cel mai tare dintre ei, un adevărat atlas de mitocănie urbană, despre maşini, gagici, muzică, ţoale, boarfe ş.a.m.d. Dar adevăratul scop al „ziaristului” nu e interviul, ci o investigaţie pe cont propriu despre băieţii de cartier, mai exact – „scopul meu era să aflu cum dispreţuiţii băieţi de cartier şi boarfele de boarfe, cum maneliştii şi mahalagioaicele reuşesc să se descurce atît de bine financiar, încît noi ăştilalţi ajungem să-i invidiem? Îi invidiem atît de tare, iar ei sunt atît de bogaţi, încît în spatele emisferelor creierului se naşte o asociere inconştientă şi nedorită; dat fiind că în adîncul sufletului îi dispreţuim profund pe băieţaşii şi fetițele de cartier, dar mai ales faptul că sunt de bine de rău singurii care plesnesc de bunăstare în România ultimilor 50 de ani, ei ajungînd pînă la urmă să se identifice cu succesul economic, persoanele de bun simţ sunt tentate să dispreţuiască deopotrivă şi banii, averea, succesul, opulenţa, putinţa de a-ţi satisface toate capriciile. Simţeam atunci că acest dispreţ pentru pecuniaritate este anormal, împotriva naturii şi nesănătos. Investigaţia mea avea toate motivele pentru a fi socotită importantă, iar orice risc părea a fi mic în comparaţie cu beneficiile aşteptate”, (…) „intenţia mea era să explic cum este posibil ca în România intelectualii să fie săraci, iar mujicii – bogaţi. Premisa de la care pornisem era că intelectualii, cel puţin din punct de vedere istoric, sunt înclinaţi în mod natural către bogăţie, bunăstarea fiind o condiţie esenţială pentru dezvoltarea capacităţilor ‘telectuale”. Toate cele întîmplate în Curtea şi Casa Marelui Băiat de Cartier sunt haioase (pentru cititori, nu pentru personaj…), Kiki Vasilescu fiind un pamfletist şi un stilist desăvîrşit, dar şi după ce „ziaristul” reuşeşte să iasă de acolo ne distrăm urmărind naraţiunea, pentru că personajul îşi aminteşte întîmplări din copilărie, apoi se întîlneşte cu soră-sa, pe care o consideră o scorpie şi jumătate, o balenă voluptoasă de 100 de kile. Într-un final şi personajul principal, şi cititorii înţeleg că „Marele băiat de cartier” e, de fapt, povestea descendentului Adevăratului Mare Băiat de Cartier. Cum adică? Aflaţi dacă o să citiţi cartea. Lectură plăcută!

 

Kiki Vasilescu, „Marele băiat de cartier”, ed. Herg Benet, 2013

 

Tatuaje

Mihail Vakulovski

 

Cu faţa la peretele lui Mugur Grosu

La Tîrgul de Carte Gaudeamus au fost lansate două cărţi facebook-iste foarte faine, una colectivă, „Cu faţa la perete”, şi „Status” de Mugur Grosu (Ed. Herg Benet, 2013).

„Cu faţa la perete” este un volum coordonat de Bogdan Munteanu şi Marius Aldea, care a apărut la editura timişoreană Brumar (2013). O carte haioasă, în care sunt adunate mai multe statusuri de pe paginile de facebook ale scriitorilor români Adrian Diniş, Adrian Suciu, Alexandru Potcoavă, Alexandru Vakulovski, Anca Mizumschi, Andrei Dósa, Andrei Ruse, Andrei Velea, Augustin Cupşa, Bogdan Munteanu, Cezar Paul-Bădescu, Ciprian Măceşaru, Claudiu Komartin, Corina Bernic, Cristina Nemerovschi, Dan-Liviu Boeriu, Dan Lungu, Emil Brumaru, Felix Nicolau, Forin Dumitrescu, Florin Irimia, Forin Lăzărescu, Florin Marcoci, Iulian Tănase, Lavinia Bălulescu, Lorena Lupu, Lucian Dan Teodorovici, Luiza Vasiliu, Luminiţa Corneanu, Marius Aldea, Marius Chivu, Mihai Ene, Mihai Mateiu, Mihail Vakulovski, Miki Vieru, Moni Stănilă, Mugur Grosu, Ovidiu Pecican, Patricia Lidia, Petru Albu, Radu Vancu, Rita Chirian, Ruxandra Cesereanu, Silviu Dancu, Sorin Despot, Ştefan Caraman, Teo Bobe, Vasile Leac, Veronica D. Niculescu şi Vlad Tăuşance. Ideea, selecţia autorilor şi a textelor le aparţine sută la sută celor doi antologatori, aşa că şi meritele sunt ale lor, un volumaş care se citeşte cu multă plăcere, oriunde v-aţi afla.

„Status” de Mugur Grosu este o carte cel puţin la fel de interesantă, pentru că autorul ei ştia că ceea ce postează pe pagina sa de socializare va fi adunat la un moment dat între coperte. Apropo, pe coperta întîi e o fotografie făcută în timpul protestelor de la Hala Matache, pletosul săltat în dubă – precum adineaori păţeau şi „saiturile de cultură” – e chiar scriitorul Mugur Grosu, care scrie despre asta şi în dedicaţie: „Dedic aceste pagini celor 2618 prieteni și 1602 urmăritori ai emisiilor mele pe Facebook, care-au schimbat un scriitor de week-end (cum mă știam) într-unul de status-uri (cum m-am trezit), și celor care m-au instigat să le-adun într-o carte. Pioase scuze copacului care s-a irosit aici, sustras din altarul literaturii mărețe. Reverențe lui Alexandru Oglindă pentru fotografia de pe copertă, co-autorilor ei morali – demolatorii Halei Matache, și „colegilor” scriitori – de procese verbale, care m-au ridicat în slăvile dubei. Și fluturări de batistă celor ce nu și-au găsit niciodată răgazul să fie scrise, deși li se cuvenea măcar asta: o carte din semne de carte”. Lui Mugur Grosu „apa asta mare de biţi de pe Facebook” îi aminteşte de o întîmplare de mai demult, cînd a adormit în mare, „m-a furat dintr-odată o stare aşa de grozavă de bine în mare, m-am simţit dintr-odată atît de „în largul meu” încît am adormit, şi-a fost extraordinar de frumos şi de bine, încît nu mai doream să mă întorc niciodată pe mal”. „Postările” lui Mugur Grosu adunate aici sunt şi proze foarte scurte, şi „pagini” de jurnal (şi fragmente existenţiale, şi literare, şi sociale – e şi un jurnal al protestelor din anul trecut), şi poezie, dar asta pentru că aşa scrie vorbeşte Mugur, nu cred că au fost scrise ca poezie/proză şi apoi postate pe facebook, cum a făcut Cosmin Perţa cu unele din prozele sale din „Vizita”, ci invers, au fost scrise direct pe fb, dar au semănat cu proza sau poezia. De altfel, nu e nici pe departe primul volum experimental al lui Mugur Grosu, despre care George Vasilievici spunea cîndva că n-a mai întîlnit un scriitor atît de creativ, afirmînd şi că dacă ar fi editor i-ar face imediat un contract de exclusivitate, pentru că Mugur e un izvor de originalitate. În afară de „Status”, Mugur Grosu a mai publicat două cărţi experimentale foarte interesante: „sms / ei respiră și fac dragoste ca și fluturii” (Ed. Vinea, 2006) & „press / troleul 43 s-a spînzurat cu cordonul de la capot” (Ed. Vinea, 2007 și 2009), dar chiar nu ştiu dacă aceste două volume minunate mai pot fi găsite undeva. Pînă una alta, puneţi mîna pe „Status” & „Cu faţa la perete” şi citiţi-le! Dacă veţi avea tendinţa să daţi like-uri – e în regulă! Lectură plăcută!

 

„Cu faţa la perete”, Brumar (2013

Mugur Grosu, „Status”, Ed. Herg Benet, 2013