LecTiuk!

Emilian Galaicu-Păun

 

Un singur cer deasupra lor

 

Un prim roman realist, „despre transformările de la începuturile obsedantului deceniu comunist până la revoluţia din 1989”.

Poetă consacrată, autoare de proză psihedelică & de auto-ficţiuni, cercetătoare temerară a fenomenului decembrist & concentraţionar, Ruxandra Cesereanu m-a luat prin surprindere (dar numai pe jumătate) publicând un prim roman realist, Un singur cer deasupra lor, Polirom, 2013 – la urma urmei, cine dacă nu ea să scrie mai în cunoştinţă de cauză „despre transformările de la începuturile obsedantului deceniu comunist până la revoluţia din 1989”?!

Nu e un roman-frescă, nici un roman-epopee, cel mult un roman-puzzle, cele 34 de capitole purtând fiecare (cu 2-3 excepţii) un titlu-nume: Tinu, Maica Arsenia, Pantiuşa, Hambu ş.a.m.d., cum ar veni – nişte fişe personale, într-un dosar al istoriei recente. Recognoscibile unele – Ilişoi, Pantiuşa, Şoşescu, Coana ş.a. –, ficţionale majoritatea, şi unele, şi altele „prind” realitatea acelor ani, fie din perspectiva călăilor (memorabilă, în acest sens, povestea cenzorului vigilent care îşi cenzurează propriul poem), fie din cea a victimelor. Omniprezenta Securitate, „reeducarea” de la Piteşti, ca şi nelipsitele cozi matinale la alimentară, avorturile clandestine, încercările de trecere frauduloasă a frontierei, povestea cu „teroriştii” din timpul evenimentelor din decembrie ’89 şi câte alte caracteristici a „(i)epocii” se regăsesc în cele 240 pag. ale cărţii, unele cumplite, altele – de un haz nebun (de ex., „Miliţia română: rubrica Fapt Divers”).

Povestea care mi-a mers drept la inimă mai mult decât oricare alta se intitulează „Anda” – une hisoire d’amour dintre o evreică „deşteaptă şi apetisantă” şi un tânăr român get-beget, „supusul ei loial şi complet”; toate bune şi frumoase până-n clipa în care „Anda îşi dădu seama că este însărcinată”, iar „furia lui Gabriel a fost devastatoare”. Urmează un avort clandestin, după care peste câteva luni – plecarea în Israel. Şi poanta finală: „După unsprezece ani, (…) în fosta ei ţară se petrecu ceva, avu loc un soi de avort precum cel pe care îl făcuse ea (…) Revoluţia din decembrie îi aduse aminte de România: iar când văzu gaura din steag, înţelese că ea însăşi, cea de odinioară, fusese o gaură de steag”.

Alinierea la drapel!

 

Emilian Galaicu-Păun

 

Moni STĂNILĂ, Al 4-lea

 

După ce şi-a făcut un nume în poezia tânără, Moni Stănilă trece din mers la proză, primul ei roman, Al 4-lea, Tracus Arte, 2013, anunţând – dacă mai era nevoie – un autor de cursă lungă.

Scris dintr-o răsuflare, însuşi ritmul naraţiunii confundându-se cu respiraţia eroinei, când accelerată până la sufocare, când de un calm înspăimântător, romanul începe ca un thriller – el şi ea, „fugari, stabiliţi ilegal într-o ţară în care un european nu ar veni nici pe salariu”, după ce c-au trecut fraudulos frontiera înot, mai să se înece, iar acum tocmai el, salvatorul ei, e dat „suspect de trafic de persoane” – şi sfârşeşte ca o carte de iniţiere: „Am din nou senzaţia că eu am coborât şi el a rămas pe munte. Că nu mai înţeleg cine e cine. Eu şi dublura, el şi dublura”. Între timp – un timp mai degrabă mitic decât calendaristic, de la căderea zăpezilor la ruperea apelor, fără a uita de Naşterea Domnului, sărbătorită într-o căsuţă din creierii munţilor – cei doi sunt găzduiţi de al treilea, bătrânul, care nici măcar nu vorbeşte limba fetei (de fapt, ea pe al lui!), şi astfel ecuaţia e completă: „deci, fiind trei, putem spera nu doar la al patrulea, ci şi la nenumăraţi alţii”. De unde totul pornea (cu stângul!!!) ca un roman de acţiuni („Am fugit împreună. Prima promisiune era să mă scape de bătaie. A doua (…), să mă treacă graniţa. A treia, să îmi găsească un drum, însă lucrurile s-au complicat…”), acum autoarea îşi proiectează personajele în lungi discuţii despre Dumnezeu, care „nu poate fi nici unul, că unul nu poate iubi. Nici doi, că doi se iubesc doar unul pe altul. Trebuie să fie trei, clar trei. Unde sunt trei, încape şi al patrulea” (formaţia teologică a romancierei îşi spune cuvântul!). Ceea ce nu înseamnă că aceleaşi personaje nu vor coborî cu picioarele pe pământ, ba chiar – de pe munte, într-o realitate ternă în care el este „pe lista de aşteptare. Aşteaptă o inimă”, iar ea le va cere medicilor „să îi aducă hârtie, acte”, căci „vreau să îi las inima mea”.

Cât despre scriitura propriu-zisă, aş numi-o „a rozariului” – cum ai strecura printre degete „nodurile primei noastre legături serioase şi adevărate”, frazele dând senzaţia că „atârnăm între două luni. Aia de acolo şi asta de aici”. O carte ca o rugăciune a inimii!

 

Veronica D. Niculescu

 

Marile bucurii şi marile tristeți

 

Cehov spunea că n-a scris niciodată vreo cronică literară şi că a scrie cronici i se pare echivalent cu a învăţa limba chineză.

Eu voi spune despre cartea asta de care mă bucur de câteva seri doar atât: că o consider cea mai frumoasă carte de proză românească apărută anul trecut. Marile bucurii şi marile tristeţi, de Augustin Cupşa, a apărut la Editura Trei, în afara colecţiilor, şi frumos îi şade aşa, fiindcă zău că nu seamănă cu nimic şi nu merita să stea lângă nimic, în nici un fel de "mare familie". Cuprinde unsprezece povestiri, cu titluri inspirate şi ademenitoare, precum: Toţi avem nevoie de o îmbrăţişare, Ce-o să se întâmple când mor, De două ori două periuţe de dinţi, Ochi căprui, sprâncene subţiri...

O să mai spun că aşa cum este coperta, aşa e şi interiorul, conţinutul cărţii. Aceste fire firave de plante plutind în aer suntem noi, cei asemenea personajelor din carte, pierduţi pe un discret fond alb - povestirile sunt curate, precise, cu personaje fragile graţie apropierii lentilei, dar foarte bine conturate din tuşe sigure, nimic nu este ostentativ, nimic nu este gros, îngroşat, nu există balast, frazele sunt limpezi şi de o simplitate căutată, deloc simplu de realizat. Avem o carte plăcută, simplă dar nu uşurică, curată dar nu superficială.

Pregătirea autorului, de medic psihiatru, se simte în căptuşala fiecărei situaţii discret prezentate, fără comentarii şi concluzii. Efect puternic, prin cuvinte puţine.

N-am avut cum să nu mă gândesc, citind povestirile din volum, că Augustin Cupşa poate a citit şi şi-a însuşit sfaturile date de Cehov în scrisori confraţilor lui - cu simplitatea, cu obiectivitatea, cu aparenta răceală faţă de personaje, cu uitarea de sine atâta vreme cât scrii despre alţi oameni. Poate c-a făcut-o, poate că nu. Rezultatul este un volum impecabil, pur şi simplu frumos, de citit seara pe îndelete, o carte în care se vorbeşte despre oameni ca tine şi-n care:

"Câteva stăncuţe au ţopăit prin zăpadă, apoi şi-au luat zborul şi au trecut prin dreptul parbrizului. În rest, nu s-a întâmplat mare lucru."

"Pe coridor şi-a aprins o ţigară. Coridorul se întindea lung, nemişcat ca un gât de gâscă tăiat pe butuc."

"vânzătorii de bilete plâng în cabina lor cel puţin 5 minute la două ore din motive pe care nu şi le pot explica. Cel mai probabil este vorba de frustrarea faptului că toate sunt trecătoare."

"privea blana lupilor dintr-o cuşcă murdară, două perechi sfrijite care îi fixau lung şi trist şi păreau că se tem şi de picăturile de ploaie."

Din una dintre favoritele mele, povestirea Ochi căprui, sprâncene subţiri, voi alege un fragment atipic care mi se pare că ilustrează foarte bine ideea întregului volum:

Se-ntâmplă lucruri, îşi spuse şi o emoţie vie ca un câmp electrostatic îi cuprinse tot corpul.

Încă se întâmplă lucruri simple.

Să ieşi să umbli prin ploaie şi să arunci cu pietre în râu.

Să împuşti un mexican care nu te iubeşte îndeajuns.

Să fumezi o ţigară în întuneric.

Să vezi luminile din Tokio într-o ilustrată lângă o fată frumoasă.

Să îţi încalţi pantofii pe ascuns şi să o cauţi prin hotel.

Scriu această însemnare de simplă încântare duminică seara, cu un deliciu în faţă: mai am de citit ultima povestire, cea care dă şi titlul volumului. Presimt că o să-mi ardă buricele degetelor să vin să adaug aici ceva. Dar n-o să o fac, şi nu fiindcă computerul va fi stins. Dar luaţi cartea. Încălţaţi-vă pe furiş şi căutaţi-o prin vreun hotel.

 

Marile bucurii şi marile tristeți, de Augustin Cupşa, Ed. Trei, 2013.

 

Emilian Galaicu-Păun

Sectanţii

Rareori mi-a fost dat să citesc un roman mai întunecat, ca să nu zic de-a dreptul macabru, ca Sectanţii, de Iuri Mamleev, Curtea Veche, 2006. Scris în anii ’60 încă în URSS, circulând în samizdat (nici vorbă să treacă aşa ceva de cenzură!!!), publicat în anii ’80 la New York mai întâi într-o versiune „soft”, după care integral în Occident, şi abia în 1989 în Rusia, „romanul sumbru şi dement a lui Mamleev a revoluţionat literatura rusă” (Le Monde), fiind „creat într-o situaţie de disperare, când se părea că toate speranţele s-au năruit, inclusiv credinţa în Dumnezeu”.

Bosch dând mâna cu Goya, totul pe un fundal parcă desprins din basmele ruseşti cu Baba Yaga, filtrat însă prin imaginaţia lui Gogol, din Vii – nici o nuanţă de negru nu-i prea întunecată spre a descrie atmosfera naraţiunii, de la peisajul sinistru („nu conta că [copacii] erau maculaţi de borâtură şi hârtii; pur şi simplu luminau din interiorul lor durerea şi degradarea fiinţei umane”) la anomalia personajelor, care mai de care mai pocite („de parcă burta ar fi fost a doua lui faţă – fără ochi, fără gură, dar poate că mult mai reală”, aşa ne apare Fiodor Sonnov, ucigaşul metafizic în serie; deloc mai breji alţii – Petenka ce „prăsea pe trupul său jigărit şi curbat felurite colonii de ciuperci, eczeme şi coşuri, pe care le răzuia mai apoi – şi le mânca”; Lidocika ce „umbla creangă prin preajma gropilor de gunoi” unde „a [şi] posedat-o Pavel pentru întâia oară”; Pavel, pentru care „nu exista nimic pe lume în afara propriilor gemete ce-i validau personalitatea sexuală”; nu în ultimul rând Andrei Nikitici transformat în galino-stârv). Grotescul situaţiilor este potenţat de afectarea limbajului pseudo-savant („Inima îi sări din loc şi ea simţi dorinţa de a se împreuna cu (…) acest lucru în sine. (…) Curând totul luă sfârşit, incognoscibilul, care-i acaparase pentru o clipă întreaga fiinţă, dispăruse undeva (…). Dar ei doi reuşiseră să contopească rudimentara şi mărginita realitate a actului sexual cu rafinata şi înspăimântătoarea fiinţare a incognoscibilului”); însăşi viziunea fiind de-a dreptul apocaliptică („…oamenii i se păreau nu nişte enigme lipsite de viaţă care trebuiau omorâte spre a le dezlega taina, ci, dimpotrivă, nişte stârvuri luminiscente bete criţă şi lipsite de orice taină”), iar Profetul, aducător de moarte („Pe întreg cuprinsul Rusiei se aflau răspândite «locuri sfinte», locurile crimei unde Fiodor înălţa parcă nişte temple şi unde se ruga pentru sufletul său”).

O „Evanghelie” pe invers, a sufletelor moarte de vii.