A!!!

Cristina Nemerovschi


Culoarea ochilor tai primăvara


Am mers azi cu troleibuzul. 7 stații, în jur de 2 ore. Fără intenție, urechile mi-au fost lovite de discuțiile care se purtau în jur. Horror. Horror în stare pură. Pe bune, oamenii nu mai știu să vorbească firesc, cu propriile lor cuvinte – numai fraze imbecile și caraghioase furate din filme. Unu’ îi zice uneia (era evident și pentru un țânc care trece la grupa mijlocie la grădiniță că ăla era disperat, bietul, după sex și era și un pic lipsit de speranță): “Soarele de primăvară îți accentuează culoarea ochilor... Se văd ca lumea.” (oftează) Ea își potrivește mai bine ochelarii de soare, de sub care n-ai fi putut să-i distingi culoarea ochilor nici dacă erai extraterestru, și-i răspunde afectat: “Oh! De-ai ști cât detest soarele ăsta...”, după care, cu un gest la fel de afectat, scoate mobilul și începe să tasteze. El oftează. Se bâțâie de pe un picior pe altul, se gândește ce să mai zică... vede că ființa de sex feminin are un ceas la încheietura mâinii: “Cât de ca lumea e ceasul ăsta. Îl ador, serios.” (iar oftează, gândindu-se că probabil n-a nimerit-o nici de data asta) Ea duce mâna cu ceasul în dreptul ochelarilor de soare și se strâmbă: “Mizeria asta veche? O detest…” El oftează.

După aia, tot restul: babele vorbeau ca-n telenovele, țațele ca la Măruță, bărbații între două vârste cu expresii auzite în talk show-uri, copiii ca-n la ce se uită copiii. M-am gândit cum naiba o să mai scriem cărți peste 10 ani. Cum o să mai poți face un dialog FIRESC între două personaje, când nici dracu’ n-o să se mai regăsească în el?

Mariana Codruţ


Sînt mereu surprinsă, dar şocată e mai bine spus,


că unii, care au depăşit de mult adolescenţa (cînd scrisul e o… supuraţie a vîrstei), îşi imaginează că se poate să fii/ devii scriitor fără a cunoaşte foarte bine limba în care scrii şi fără a citi, mereu şi mereu, „măiastra carte” a marilor poeţi, prozatori, gînditori români şi străini.

S-o fi întîmplînd lucrul ăsta – ignorarea limbajului şi a bibliografiei de specialitate – şi în alte domenii, ca muzica, cinematografia, pictura şi, de ce nu, istoria etc.? Sau numai „inspiraţii” cuvîntului cred că literatura se poate face în orice condiţii?

Lucian Dan Teodorovici


Supărare


Oamenii se supără constant pe oameni. Se supără pentru că celălalt nu l-a salutat (nimeni nu pare să-şi pună problema că celălalt nu l-a văzut). Se supără pentru că celălalt n-are timp (nimeni nu pare să-şi pună problema că celălalt chiar s-ar putea să nu aibă timp). Se supără pentru că celălalt a spus ceva interpretabil (nimeni nu pare să-şi pună problema că, de fapt, celuilalt nici nu i-a trecut prin cap să insinueze ceva). Se supără pentru că cineva i-a spus că celălalt ar fi spus ceva (nimeni nu pare să-şi pună problema că, în realitate, celălalt n-a spus ceva, ci altceva). Oamenii au chef să se supere, zilele astea. Eu n-am chef deloc să mă supăr. Dar, pentru că oamenii se supără, mă supăr şi eu. Nu pe oameni, pe supărarea lor. Şi mă mai supăr pe supărarea mea cauzată de supărarea lor. Un fel de cerc strâmb, aproape vicios, în care toată lumea se-alege cu supărări. Foarte complicat...

Gheorghe Erizanu


Cioclea – Karpov


Eugen Cioclea a fost coleg de cameră și de grupă cu Anatol Karpov. Erau la matematici. La Moscova.

Karpov își făcea lecțiile de șah pe Cioclea. Cioclea se răzbuna la dame. La jocul de dame.

Erau printre cei mai buni studenți. După anul patru, în aceeași zi, Cioclea și Karpov au depus cerere de plecare de la facultate. Mai aveau un an până la încheierea studiilor. Decanul n-a reușit să-i convingă să-și retragă cererile.

Karpov a devenit în câteva rânduri campion mondial la șah.

Eugen Cioclea a devenit poetul care i-a oferit demnitate poeziei române din Basarabia.