Antologie Tiuk!

Alexei Vakulovski

„Indienii”

În acea zi Mihăieş se trezise mai dimineaţă. Singur. Hainele lui erau aşezate frumos de cu seară pe un scăunel şi el se îmbrăcă în grabă, căci soarele deja se chinuia să ridice dealul ce duce spre iazul din Odaie. A verificat dacă rîmele-s la locul lor, dacă undiţa e în deplină regulă, dacă este ceva de-ale gurii în geantă, dacă tata e gata de pornire şi, mulţumit, şi-a zis: „Plecăm”.

Tata, nu se ştie de ce, o luase pe altă uliţă şi Mihăieş căuta să înţeleagă ce mai înseamnă şi asta şi aşa află că la pescuit merge şi Ion Zaharovici, un coleg de-al tatălui.

- Cum adică coleg? – întrebă el.

- Am învăţat împreună în şcoală, zîmbi tata.

- Tocmai atunci? – ochii băiatului se măriră a mirare.

- Atunci…

Cînd au ajuns la o casă cu pălăria pe-o parte, le-a ieşit înainte un om care, după cum credea Mihăieş, putea să sperie peştii, căci acest Ion Zaharovici era un unchiaş vesel, cu o chelie acoperită cu o pălărie de paie, ce umbrea un nas mare, iar deasupra gurii creşteau nişte mustăţi voiniceşti şi el repeta mereu: „Ţii minte, Victor?” După el venea şi un dolofan cu numele George, îmbrăcat într-un costum marinăresc, iar în mînă ţinea o plasă legată de un băţ, la care Mihăieş privi ironic:

- Vrei să prinzi matca iazului?

- Ce vorbeşti? E pentru insecte. Te ocupi?

- Cu muştele? Nu prea.

George rămăsese puţin ofensat. „I-a trece”, se gîndi Mihăieş.

- Voi unde locuiţi? – rupse el gheaţa.

- În Chişinău, la Botanica, ştii?

- Am fost o dată la Planetariu.

- Asta-i în altă parte…

- Vai, Victor, – le întrerupse vorba Ion Zaharovici, – ţii minte, aici era o cărare şi un izvor…

- Pe care tu cam des îl păzeai, Ioane, răspunse tata, iar unchiaşul începu să fredoneze o melodie tristă.

- Da mie îmi place apa cu sifon, zise George, iar Mihăieş tăcu.

Cînd au ajuns la iaz soarele era de acum în împărăţia sa, sălciile şuşoteau în voie, broaştele făceau a ploaie. Peştele nu prea trăgea. Mihăieş stătea pe o salcie şi-şi imagina că-i la cîrma unui vapor care înconjoară lumea, iar iazul acesta tihnit nu-i altceva decît Oceanul Pacific.

- Înainte! – strigă el.

- Înainte aici erau şi nuferi, şi peşte mai mult, oftă Ion Zaharovici.

Mihăieş se retrase încet şi-l zări pe George chinuindu-se cu o libelulă.

- Las-o să trăiască, hai să-ţi arăt stejarul, parcă-i din poveste.

- Oho-ho! Ăsta mai zic şi eu copac, se minună George. Nici la Lacul Comsomolist nu găseşti aşa ceva. Ai prins vreun peşte?

Mihăieş numai a dat din mînă.

- Ştii ceva despre indieni?

- Puţin, am văzut un film despre Cingacicuc.

- Ţi-a plăcut?

- Grozav.

- Hai să ne jucăm de-a indienii.

Joaca promitea să fie interesantă, numai că flăcăii noştri voiau să fie cu orice preţ să fie amîndoi indieni, iar regulile de fier interziceau acest lucru. Se luară la întrecere: cine va observa primul cum se va zbate peştele în iaz, cine primul va prinde un fluture, cine va urca mai repede în vîrful copacului, cine va spune cea mai frumoasă ghicitoare, poezie… Norocul îi zîmbi lui Mihăieş şi el se schimbă la faţă. Deveni indian. George dispăru. El urma să rămînă un european din tribul pieilor albe. Mihăieş îşi desenă nişte linii misterioase pe pieptul bronzat, puse o pană de gîscă după ureche, iar pe plasa pentru insecte o ţinea sus, de parcă ar fi fost trofeul de preţ al pieilor roşii – scalpul, simbolul bărbăţiei.

Şi atunci pe malul iazului a fost o mare bătălie între triburi, Albii împuşcau cu zgomot, capturau prizonieri, armate întregi bătătoreau iarba virgină a pădurilor, dar nici o urmă nu le spunea nimic despre viteazul vitejilor, iscusitul iscusiţilor, Ochi-de-Vultur. El stîrnea groază, căci era nevăzut. Pădurea îl ascundea, apa îl răcorea, iarba îl acoperea, soarele-i da putere, iar luna – curaj. El lupta pentru binele poporului său şi de aceea era de neînvins. Cînd primejdiile îi ieşeau în cale cu nemiluita, îl preîntîmpinau ciripite de păsări, iar razele soarelui îl întăreau. El hotărî să pună capăt războiului şi de aceea făcu ultimul pas. În momentul acesta din poieniţă apăru George, omul alb, şi strigă:

- Veniţi încoace, popoare civilizate, am găsit aici urme de sălbatici. Curaj, fraţilor!

El era mîndru, Ţinea o mînă în sus şi privea în zare, peste vîrful copacilor. Părea un adevărat voinic şi el. Civilizaţia, adică tatăl lui Mihăieş şi Ion Zaharovici s-au apropiat repede şi au afirmat spusele omului alb:

- Da, acestea-s urme de sălbatici.

Ochi-de-Vultur păşi atent şi făcu o privire asupra locului cu pricina. Văzu lucruri uimitoare: cîţiva copăcei tineri erau rupţi, la pămînt – o creangă a unui nuc mai tare suspina dezbinată, iarba ofta pătulită de picioarele cuiva şi numai nişte cutii de conserve aduceau ceva-ceva a civilizaţie. Ochi-de-Vultur, cu paşi de pisică, se opri, îşi aruncă privirea în jur şi îngînă îngîndurat:

- Acestea-s urme de sălbatici…

Apoi îşi smulse pana de după ureche, şterse semnele misterioase de pe piept şi spuse hotărît:

- Nu-s din tribul pieilor roşii!

Mariana Codruţ

 

Maestrul şi învăţăcelul Gobi

 

Gobi cel tînăr îl pîndea pe maestru de vreo două‑trei săptămîni. Dar acesta mereu pleca spre casă însoţit de altcineva. Or, Gobi cel tînăr îl voia numai pentru el. Era convins că un drum pe jos pînă la casa maestrului, cu pas domol prin lumina amurgului, valorează cît o iniţiere.

De data asta, în fine, maestrul ieşi singur din Universitate. Figura extrem de distinsă căpăta ceva de zeu graţie coamei de un alb orbitor, zîmbetului senin şi fularului gri‑fosforescent de angora din jurul gîtului.

Gobi i‑a tăiat calea, i‑a spus repede cum îl cheamă, că scrie poezii, că i‑ar plăcea şi Dreptul, şi Sculptura şi că ar vrea un sfat – şi, exact aşa cum îşi imaginase, maestrul i‑a întins mîna firesc. Avea o mînă moale şi caldă, care s‑a lăsat strînsă de mîna febrilă a lui Gobi cum s‑ar lăsa strînsă în braţe o femeie neiubită de ani de zile...

Au pornit amîndoi să coboare încet dealul. Şi tînărul Gobi mergea bine, dar maestrul era măreţia întruchipată, cu privirile lui, ţîşnind din profilul roman, aţintite undeva deasupra capetelor trecătorilor.

– Şi zici că vrei să‑ţi citesc nişte poezii? Da’ n‑ai vrea mai bine să‑mi spui tu cîteva sau să‑mi vorbeşti despre ele? Ori despre tine... Tocmai m‑am operat de cataractă şi încerc să citesc cît mai puţin, spuse maestrul.

Copleşit de omenescul acestei mărturisiri, tînărul Gobi amuţi. Tocmai cînd sintetiza un răspuns din puzderia de vorbe care se buluceau în sinea lui tulburată, le tăie calea un domn care‑i întinse mîna maestrului :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, ce nenorocire cu hotărîrea asta a ministrului Învăţămîntului ! Dacă era liberal, noi i‑am fi cerut să mai reflecteze !

– Da, dom’le, un om de nimic ! încuviinţă maestrul, scoţînd un mic hohot de rîs ce semăna cu plesnetul pe care îl face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit...

Tînărul Gobi înţelese că fraza pe care o formulase în minte trebuie recompusă. Şterse primele două cuvinte, mai adăugă o virgulă, transformă sem­nul de întrebare în exclamare şi se pregăti s‑o facă, în fine, auzită. Dar un alt domn le aţinu calea :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, aţi văzut cîtă fermitate la noul ministru al Învăţămîntului ? Vedeţi ce oameni avem noi în Partidul Conservator ?

– Admirabil om, dom’le, aveţi dreptate ! Era şi timpul, învăţămîntul din Sumbria avea nevoie de o schimbare radicală după o jumătate de secol de dictatură ! încuviinţă maestrul, scoţînd un mic hohot de rîs ce semăna cu plesnetul pe care îl face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit.

Tînărul Gobi constată, cu o rapiditate care făcea onoare tinerei generaţii, că fraza finisată cu cîteva minute înainte în mintea lui era şchioapă rău de tot : şterse paragraful dintre cratime, adăugă puncte de suspensie după cuvîntul „lirism“, evacuă un citat din Kant, înlocuindu‑l cu unul din Caragiale, şi transformă semnul de exclamare final din nou în semn de întrebare. Cînd tocmai se pregătea să dea fraza pe gură, un alt domn le bară drumul :

– Să trăiţi, maestre ! Dom’le, nu mă aşteptam ca ministrul ăsta al Învăţămîntului, cunoscut ca un om de paie, să dea o lege atît de bine gîndită şi de fermă ! E clar că proiectata fuziune a partidului nostru cu conservatorii va fi rodnică.

– Da, dom’le, aveţi oameni buni în partid, dar niciodată nu strică o fuziune. Da, da, fuziunea... dom’le!...

Cei doi domni şi‑au ridicat elegant pălăriile în lumina amurgului şi s‑au despărţit.

Tînărul Gobi, cu o figură senină, iluminată, după alţi cîţiva metri de mers în linişte, hotărî că e timpul să şteargă toată fraza şi să treacă la fapte : ajunsese la capătul drumului. Dintr‑un salt, profitînd de întunericul din acea parte a străzii, sări la maestru, îi smulse capul de pe umeri, eliberînd fularul mare, gri, de angora, pe care şi‑l puse în jurul gîtului său. Dădu uşurel cu piciorul în capul răsturnat pe pavaj şi o luă majestuos la deal.

Mai auzi cum din capul maestrului ţîşni un mic hohot de rîs care semăna cu plesnetul pe care‑l face o pătlăgică prea coaptă căzînd pe ciment.

 

Florin PARTENE

 

 

,… iată că pînă şi-n orele mişcătoare

se poate trăi

numai că ceva mai puţin

ceva mai lent

pentru că de azi dimineaţă

trudesc la cărnurile ei atent

 

de fiecare dată la această oră

văd ca printr-o femeie

cum alta asemenea ei

iese puţin dezamăgită din baie

pentru că şi trupul ei se înmoaie şi curge

 

tristeţea o însoţeşte doar pînă la pat

unde eu o aştept îmbrăcat în bărbat …,

 

 

 

,…de zile întregi aceeaşi ţigară

acelaşi fum populat cu mirosuri roşii

şi eu acelaşi

urc pe aceeaşi pereţi

şi cobor printre cărnurile vineţii

ca într-o grădină

 

de zile întregi aceeaşi ţigară

acelaşi lucru explicit

iar în cap aceeaşi pasăre a dimineţii

 

sunt pregătit acum să-mi văd chipul

aşadar încet …,

 

Ioan Es. Pop


ieudul fără ieşire (I)


1. la ieudul fără ieşire şi noi am, şi noi am fost cîndva.

şi sîntem şi acum şi o să fim şi mîine poimîine şi

în veci apa aceluiaşi rîu ne va scălda.

cîte luni n-a fost decît doar zi şi noapte,

cîte luni nu l-am căutat peste tot?

trecătorule, fii cu luare aminte: spaţiul acolo

o coteşte brusc la stînga, capul reptilei se

rupe de trup, ghipsul grumazului plesneşte şi crapă. acel cap

singur pluteşte acum peste uscaturi şi ape,

singur este acolo cel singur pe

corabia lui sebastian.

ci tu fii cu luare aminte: dacă aluneci acolo,

nici o hartă n-are să-ţi mai fie de folos,

zadarnic te vei zbate să afli ieşirea intrarea ieşirea,

zadarnic vei zori să rupi linţoliul spaţiului

în care-ai lunecat. dincolo n-o să dai decît

de urma piciorului tău de dincoace.

fără margini este ieudul şi fără ieşire.

nici o geografie n-a reuşit încă să-l aproximeze.

nu l-a prevestit nici o aură.

nu-l urmează nici o coadă de cometă.

ca nourul peste văzduhuri pluteşte el peste

uscaturi şi ape, nu-l prevesteşte nici o

aură nu-l urmează nici o

coadă de cometă.

 

2. compunere a elevei ilea ioana din clasa a V-a B

a zis învăţătoarea în clasa a patra copii

dar ieudul unde este am zis noi n-am ieşit niciodată să

ştim unde este. a zis măcar trece trenul prin partea voastră

am zis trece autobuzul zilnic de

două ori pe săptămînă vinerea pe la borşa. a

suspinat am rîs am zis c-o să-i facem în ziua aia o

vizită la apartament să-i ducem flori i-am

dus flori i le-am lăsat în mijlocul camerei ea sta în

mijlocul camerei cu umbrela desfăcută cu

geamantanul în mînă am zis ce vrei să faci a

zis eu aştept autobuzul

eu aştept autobuzul

cum autobuzul ce autobuz aştepţi în

încăperea asta fără uşi şi ferestre –

şi ea a zis dar asta nu-i o cameră copii dar asta e o stradă

numai că aici s-a făcut noapte

cum noapte ce noapte ţi-ai pus ochelari fumurii

să nu ne mai vezi

şi cum să te duci atît de curînd, e abia noiembrie draga noastră

păsările-abia au început să-ngălbenească şi să cadă

şi autobuzul trece doar vinerea şi azi e doar marţi

şi mîine poimîine doar marţi şi autobuzul

cînd trece, vinerea, trece doar pe la borşa.

 

3. l-am rugat pe mircea i-am zis mircea, zideşte odată

fereastra asta, aici nu stă nimeni,

haide, umple-o cu mortar şi cărămizi, altfel într-o zi

are să mă smulgă iar afară,

n-o să pot sta tot timpul ghemuit sub ea.

dar mircea a zis vai şi lumea a zis vai am zis

vai, a zis de mult voiam să-ţi împrumut ceainicul ăsta

să ţi-l aşezi pe cap cînd treci dintr-o încăpere în alta,

are să fie coiful tău strălucitor în bătaia nopţii

şi ia şi băţul cu care predau eu spania la geografie

are să fie suliţa ta glorioasă –

ridică-te şi îţi porneşte împotrivă, îm-

plîntă-ţi pînă la sînge bocancii în

pîntecul calului nostru de lemn

coboară-n granada căzii de baie, doboară

fluturele de pe lampă este monstrul ce ne pradă

soarele din toaletă –

în bucătărie e cordoba, s-au aciuat în ea şoarecii

îndoielii. răpune îndoiala, am trăit cu ei prea multă vreme

ca să mai ştim cine pe cine vînează.

şi-n hainele noastre noi nu sîntem noi; ele singure

flutură disperate, haide,

repede-te înspre la mancha hainelor noastre

împlîntă-ţi suliţa prin ele şi scapă-le de noi,

eşti singurul care-a trăit toată viaţa în

spania acestei încăperi,

numai tu ştii cum să.

 

4. ies rar şi cînd ies pereţii tremură tot mai vlăguiţi

după efortul expulziei. într-o zi

n-or să mai aibă destulă putere să-şi

împingă fătul afară de tot.

aici numai patul mai are puţină căldură umană.

şi eu dorm şi mă scufund în saltea şi ea mă

îmbucă tot mai de sus, de

umeri, de ceafă, de piept.

şi dorm acum pentru că mîine urmează

şi mîine să dorm şi în molusca pernei

nu mai contează dacă eu sînt eu sau eu –

salteaua se umflă şi mă scufundă încet în

întunericul ei dulce, fără speranţă, fără vedere,

se-nchide deasupra şi se lipeşte ca un plic la căldură,

placenta cearşafului abia mai îngăduie răsuflarea

şi mircea strigă trezeşte-te, dar eu nu-l mai aud

trezeşte-te, zice, dar eu nu.

la ce m-aş trezi şi cu ce-aş mai rămîne

dacă m-aş trezi în întregime.

 

5. ne trezim într-o zi vii şi nu ştim ce-i cu noi

şi zicem la ce şi ei zic mîine-poimîine aveţi

prima înfăţişare, trebuie să vă pregătiţi să vorbiţi,

aveţi grijă ce spuneţi, tot ce spuneţi este în

defavoarea voastră, aici este ieudul oriunde aţi

fugi este ieudul.

 

6. noi doi ne-am născut amestecaţi, vîrîţi

unul în altul, înghesuiţi în sacul aceluiaşi trup,

cu neputinţă de descîlcit din unul celălalt.

şi ca să nu se spună că ne-a făcut doar pe jumătate

ea nu ne-a spus niciodată că sîntem doi.

mi-a spus mie tu eşti pîntecele şi picioarele

i-a spus lui mircea tu eşti capul şi pieptul ai grijă

nu cumva să-ţi uiţi de picioare.

ne-a spus totdeauna tu ca unuia singur.

ne-a înfăşurat pe amîndoi într-o aceeaşi haină.

eu am învăţat cu vremea să fiu numai picior şi mînă

el – doar răsuflare şi doar cap.

pînă cînd am dat că nici nu ne cunoaştem.

pînă cînd am dat că sîntem doi.

habar n-aveam cum ne-a putut lipi atît de bine

de nu s-a putut vedea pînă la 25 sau 26

cînd ne-am întîlnit noi prima oară.

am zis tu eşti mircea? a zis da-mpărate.

am zis nu eşti tu, a zis hai să bem un

coniac să ne-ncăl-

zim am băut o bere a fost

prima descoperire, a zis semănăm, altfel n-am bea

bere amîndoi, am zis semănăm, altfel n-or să mai iasă

la primăvară semănăturile,

semănam cu-adevărat, hainele lui erau numai pentru

jumătate de om hainele mele numai pentru jumă-

tate de om, am zis hai să nuntim şapca ta cu

fularul meu, cămaşa cu bocancii –

o să fie iar prilej de chef.

a zis o să mai bem un coniac, a fost veselie mare

am băut în ziua aia toată

noaptea numai apă, coniacul îl bă-

userăm cu o zi cu o lună cu un an înainte.

pe urmă careva dintre noi doi a zis că se duce

că altădată n-o să mai fie niciodată autobus.

şi dracu-a mai ştiut care din noi a rămas şi care,

atunci cînd mircea s-a dus.

 

7. batem în uşi să ne deschidă să ne

lase să ieşim, dar cei de dincolo nu ne aud şi

bat şi ei în uşi să-i deschidem să iasă

şi cînd se deschide dăm tot peste noi

dar nu ne luăm în seamă şi zicem noi vrem să ieşim

şi ei zic vrem să intrăm, nu luaţi cu voi uşa

n-o să avem ce descuia la ieşire,

o să rămînă gol în perete,

n-o să avem pe unde ieşi.

 

8. n-am avut curajul unui strigăt niciodată. frate cu

şoarecele şi cariul. rozînd încet pe dedesubt, prin întuneric,

încet şi tăcut, prin talpă în sus, prin genunchi,

aşa cum am fost învăţat de lungi generaţii de rozătoare

mereu uitate-n pivniţele regnului.

alte onoruri n-avem. în fabula rece

nici n-am fost pomeniţi.

cel ce-a venit trîmbiţîndu-şi izbînda şi

doborînd cadavrele n-a ştiut niciodată

că noi am ros la temelie, noi la mijloc, iar el n-a avut

decît să împingă puţin de deasupra,

doar cît să ajute la cădere.

frate cu şoarecele şi cariul, am încăput din nou sub

talpa noului venit

odată cu trupul în care am ros şi din care

n-am mai apucat să mai ieşim.

încet, pe dedesubt, pe întuneric, prin talpa lui,

prin genunchi, ne ridicăm iar, încet, cu răbdare

aşa cum am fost noi învăţaţi de

lungi generaţii de rozătoare.

cînd începe să ne simtă noi am şi ajuns în pîntecele lui,

ne-am ridicat răbdători către piept –

mici principii rozătoare, aşa cum am fost noi aşezate

tocmai dedesubt, la temelie,

rozînd acolo încet, chiar foarte încet.

 

9. în ziua de paişpe, adică marţi, adică ieri,

viaţa mea s-a socotit încheiată. pleoapele s-au

plumbuit. în genunchi ca într-o gară trenul

femurelor s-a oprit. mîinile s-au împreunat şi s-au dus

de-a lungul gîtului în sus. au

şuşotit ceva la ureche. s-au sfătuit să coboare cu totul

şi să-şi doarmă somnul în mănuşi.

să le fie mănuţile odăi pe veci

mîinilor mele triste şi subţiri şi reci. şi gura s-a

ofilit şi ea, a zis m-ai ţinut cufundată

atîta vreme-n obraz ca să slujesc

la rîsul tău nefiresc. acum pa, dragule, eu mă duc

să mă culc puţin sub limbă. singură cuc.

nu cu tine că pe tine nici cămaşa nu stă

fericită. că e lezată-n mătase

de şoarecele care-ţi roade-n oase.

dar pantofii tăi sînt încă negri. or să poarte

doliu după degete. or să te jeluiască.

preot o să fie unghia, lăutari genunchii

umerele naşi, mîinile nuntaşi

iar făclie fosforul din unghii.

 

10. cînd sînt fericit – şi asta se întîmplă

tot mai des acum din an în paşte –

elementele tînjesc în trup să se împace iarăşi pentru-o noapte:

fierul-isaiia dănţuieşte, magneziul-petru scapără

reci aureole negre-n sus,

acolo unde singur se înalţă

în vînăt giulgiu fosforul iisus.

şi degetele ies atunci din mănuşi şiroind de ardoare

ca nişte fete din cada de baie;

bocancii îmi devin şi ei clevetitori pe tălpile lor, bocitoarele,

şi-i trag atunci de limbă şi aflu mereu prea tîrziu

ce feste urmează să-mi joace picioarele.

mircea, îi zic, dacă e aşa, e semn că semănăm.

semănăm, zice, altfel n-or să mai iasă

la primăvară semănăturile.

şi ziua se face ţăndări, bocancii lui şuşotesc

din nou pe o limbă străină.

e puţin probabil să nu îl trădeze-ntr-o zi şi să-l lase

singur în faţa picioarelor lui care lui îi

sînt de mult două necredincioase.

n-am cunoscut, zice, de mult o femeie.

da-mi place seara să le văd cum se caută

între ele picioarele. după ce nu s-au văzut

unul cu altul întreaga zi.

tălpile se apropie şi-şi plîng una pe

umărul celeilalte de milă. nu le las să se-ntîl-

nească prea des ca să nu le pierd.

le ţin în bocanci separaţi.

şi seara ele-abia aşteaptă să se facă seară.

le fac culcuş alături. degetele sporovăiesc. îşi fac semne. îşi spun

lasă-l întîi să adoarmă, o să ne-ntîlnim pe pieptul lui

(degetele de la mîini, care mîini sînt deja

sexagenare, bigote, fandosite

şi au îmbătrînit împreunîndu-se una cu alta

în buzunarele lui ponosite).

da, zice mircea, am ţinut ca picioarele astea

să fie educate ca la pension. le-am

învăţat tot felul de lucruri subţiri. le-

am făcut din încălţări salon.

(dar mîna lui stîngă începuse să se poarte ciudat:

îl buzunărea mereu şi pe urmă noaptea îi suia

cu cealaltă pe piept la-mpreunat.

şi dimineaţa le trezea cu greu şi abia de le putea alunga

pe una la dreapta, pe alta la stînga sa –

se simţea şi el înşelat pînă-n deşte.

nu ştiu cum de nu le alunga departe de la el

în vîrful degetelor, apostoleşte.)

doamne ce de viaţă mai avea şi el în el!

toată numai bună de murit.

i-am zis – du-ţi mîinile ălea într-un sanatoriu undeva,

or să se dea într-o noapte la gît.

dar el nu şi nu, că trebuie întîi să le înveţe

să umble singure pe picioare

de parcă mîinile ălea mai puteau fi educate

cînd se zbîrciseră de mult de-atîta plumb de cărţi

şi arătau a sexuagenare.

să zicem deci că orbise ca să nu se vadă înşelat

şi numele lui fie gantenbein.

să zicem că în locul lor în amintirea lui de vată

sta femeia adevărată.

materia pentru el a devenit de-atunci blîndă, pufoasă, încăpătoare

ca o flanelă-n care femeia îşi aşeza sfîşietoarea ei inexistenţă

şi îl ţinea pe dinlăuntru-n nesfîrşită-mbrăţişare.

să zicem că toate îl el: venele, oasele, plămînii

deveniseră coridoare prin care suflarea lui alerga

să o-ntîlnească pe ea.

bun. infernul s-a dezlănţuit: orbul a acceptat iar să vadă.

şi toate în el l-au părăsit. plămînul l-a refuzat

şoptindu-i glotei că respiraţia i-e străină.

venele s-au îngroşat, întîlnirea cu ea nu s-a mai.

tusea i-a stat cu plămînul la cină.

mă rog, după iarna aia, pe 15 iunie, s-a întîmplat cu el ce s-a-ntîmplat.

(ştiţi din poemul iarnă cu mircea.)

pe 15 septembrie au ştiut şi ăia de la inspectorat.

 

11. tot timpul au avut ai mei grijă ca eu să nu am timp.

la douăzeci şi şase, ei îmi mai aduceau păpuşi să le iubesc.

umpleau încăperea cu păpuşi de pe vremea lor, de pe vremea bunicelor lor:

toate rămăseseră tinere şi frumoase.

şi ei ziceau că ălea toate-s fete pentru mine. şi numai pe ele să le iubesc.

ca nu cumva să intervină timpul între noi. să nu cumva

să reuşesc să scap înspre treizeci.

în fiecare an ziceau azi e ziua ta, ai douăzeci de ani.

şi păpuşile aveau douăzeci mereu. şi ei ziceau dacă n-o să

ieşi o să ai mereu douăzeci.

şi cînd am ieşit abia dac-au mai dat de mine. totul

la mine s-a vestejit. toate pe mine au îmbătrînit.

şi ei s-au speriat grozav, au zis – păpuşile tale n-or să te

mai recunoască. n-or să te mai poată iubi.

niciodată n-ai să le mai poţi recuceri.

tu n-ai voie să ieşi, timpul afară e prea rece pentru

tine. trupul tău e mult mai subţire decît.

trupul tău abia dacă poate duce fiinţa minimă

prin care timpul suflă abia auzit.

 

12. îşi sărbătoreşte ziua. e fericit. pe

masă lumînări, farfurii, pahare.

e fericit. are treizeci de ani de

moarte de la naştere încoace.

 

13. aşa că noaptea asta fiind ziua noastră, ne putem permite

şi noi, amice, un chef de pomină, draga mea,

ai în casă-n seara asta pe doi dintre cei care au

pierdut totul – dar în seara asta

pune din nou servitorii s-aducă la mese ca-n zilele bune,

cheamă muştele-n izmene să aducă miros de frigărui

de la ospăţul celor mari

şi îngerul casei noastre, burtosul cariu,

care ne-a ros pe-ndelete căminul şi şansa,

cheamă-l pe el să ne fie chelar: ne-aducă vinul cel gros din

pivniţele vaticanului. căci sîntem

oaspeţi de seamă acum, eu şi amicul meu. şi plătim regeşte.

cum plătim, de cînd sîntem, mereu.

şi putem avea şi mai mult. putem ajunge primii în

cursele de tragism de formula unu. nu mai e mult

drum de făcut:

bocancii noştri, faetoanele noastre de gală,

stau pregătiţi în tindă sub porticuri.

n-are s-apuce să răsară pe tavanele tale soarele –

doar să se-odihnească puţin bidiviii, iudele noastre,

iscariotenele noastre picioarele.

şi mai spune, mai dă poruncă acestor principii care

stau încă drepte în stîlpii de telegraf: să ducă

mîna regulamentar la cozoroc,

să ne salute pe noi ca pe doi care-n nopţile din vechime

puteau fi sfinţi ori profeţi. şi care acum

nu mai au ce şi cui propovădui şi predică-n ei în pustie,

urmaţi doar de-o biată turmă de petice cuvioase –

ajută-le, scumpo: ne-a rămas mărunţişul ăsta de speranţă

de care noi nu mai avem nevoie. dă-l lor

ca să spere că-ntr-o zi vor fi şi ele din nou

nişte haine noi şi frumoase.

 

14. fugi de carnea ei căci e o carne de vis.

înapoi în abaţia trupului şi nu mai stărui

s-o părăseşti. răsfoieşte aplecat la lumînare

manuscrisul odată fierbinte al zidurilor,

dar nu trece dincolo de foile care sînt aceste

pietre din pereţi. şi lasă mai des de acum

să te doboare somnul.

cînd ai prea mult răgaz adu mortar şi cărămizi

dublează zidurile îngroaşă pereţii coboară tavanele

pînă cînd n-are să îţi mai rămînă loc

decît doar pentru somn. şi mai ales

umple acolo unde au fost ferestre şi uşi.

nu aşterne nicăieri cuvinte. cuvintele pot

roade varul şi măcina piatra pereţilor:

dincolo n-o să dai decît din nou de ea.

fugi de carnea ei căci e o carne de vis.

 

15. ce a rostit mircea în faţa ucenicilor la 10 noiembrie

eu nu mă mai duc azi acasă. dar ştiu:

unul din voi are să mă trezească.

unul din voi pre mine mie însumi mă va vinde.

dumitru doctorul o să ajungă prea tîrziu.

căci eu m-am vechit, m-am vestejit şi ca florile de

brumă m-am ovilit

soarele m-au lovit căldura m-au pălit. vînturile

m-au negrit. drumurile

m-au ostenit. zilele m-au vechit. aii m-au îmbătrînit.

nopţile m-au schimosit.

şi decît toate mai cumplit, norocul m-au urgisit.

glorie, glorie! aici sîntem la porţile orien.

unde totul este posibil şi

nimic nu mai are rost.

 

16. biruitori rămîn aici doar cei căzuţi pe cîmpul de luptă.

totul a început aici în zi de marţi. ieri

a fost marţi. miercuri şi joi e doar marţi. mîine

începe şi mîine ziua de marţi. veşnică sărbătoare.

sufletul se înalţă pe vîrfuri să vadă ce zi

urmează de după orizont. cu bucurie tresare căci

vine ziua de marţi.

- miezul nopţii, al acestei, pre ei unde i-au aflat?

cu roza ofilită-n piept fiecare coborînd către

ithaca sa.

fălcile chitului cu greu le-au desferecat.

cu greu mare au intrat.

glorie, au strigat, glorie, au spus, glorie, au şoptit,

glorie apartamentului care ne-a înghiţit.

amurgul zeilor ne-a găsit gata

nepregătiţi. aşteptîndu-l pe mircea

careînsănuamaivenit.

- înălţarea lui s-a petrecut?

cu surle şi trîmbiţi de piatră a fost.

şi nimeni care să vadă cum

dintr-o gură ţîşneşte

strălucitor ca olimpul

i

e

u

d

u

l

f

ă

r

ă

i

e

ş

i

r

e.