Cioclea

Alexandru Vakulovski

Supa lui Iisus

Acum câțiva ani Octav Esinencu a găsit pe un drum de țară un crucifix vechi de lemn cu Iisus. De atunci Octav a început să-l poarte pe Iisus în spate peste tot pe unde umbla. Există și un film despre asta: IX EX.

Unul dintre locurile pe care le frecventa pe atunci Octav era terasa de la Uniunea Scriitorilor. Se așeza la o masă și le zicea chelnerițelor: două supe, una pentru mine și una pentru prietenul meu. Prietenul lui Octav era Iisus Hristos, așezat pe scaunul din fața lui Octav.

Octav își mânca supa, apoi, de obicei, de undeva apărea Eugen Cioclea. Eugen mânca supa lui Iisus. Era o normalitate chișinăuiană de care nimeni nu se mira: Octav hălăduind pe străzile Chișinăului cu un Iisus vechi de lemn, în spate, peste tot, comandând două supe, apoi apărând și Eugen Cioclea la supa Lui Hristos.

Au trecut câțiva ani de atunci. Octav a părăsit între timp Chișinăul, Eugen – lumea asta. Iisus de lemn e undeva într-un apartament din Chișinău. La un moment dat am avut impresia că-L văd la Ghenadie Popescu în atelier. Era cu capul prins în două cuie ruginite. Ghenadie Îl privea zile la rând, neștiind cum să-L restaureze. Era El, dar era altul.

Când n-a mai fost Octav cu Iisus la Uniune, de multe ori lui Eugen i-a lipsit supa. A trecut pe acolo și înainte de-a fi găsit rece în apartament. Nu era nici Iisus la Uniune, nici supa.

Azi e îngropat Eugen Cioclea. Ciudat, în satul lui, nu în Cimitirul Armenesc, unde sunt îngropați de obicei scriitorii cu onoruri. Chișinăul nu va mai fi la fel și nu rămâne nici măcar în cimitir aici. Nu am auzit să se vorbească despre un bust pe Aleea Clasicilor, deși deja devenise aproape un obicei ca atunci când moare un scriitor cineva să sară cu vorba, cel puțin, pentru un loc pe Alee. Nu, Eugen Coclea n-ar fi vrut printre clasici. Poate cu Iisus la masă, cu o supă…

Ceva îmi spune că Eugen Cioclea e așteptat cu o supă acum. O supă pe care mulți dintre noi n-o vom primi.

Drum bun, Eugen, Dumnezeu te așteaptă cu o supă caldă.

Emilian Galaicu-Păun

Ce te mai poate încălzi, Eugen Cioclea?!


foto: Nata Moraru

L-am cunoscut într-o seară geroasă de decembrie, în 1986, la Moscova, după ce faima de poeta vates, dar şi de poète maudit îl precedase – poemul său „Cina irodică”, apărut în primăvara aceluiaşi an în Literatura şi Arta, tocmai fusese criticat la Comitetul Central al PC din RSSM –, şi nu oriunde, ci la restaurantul Casei Centrale a Literaţilor de pe Sadovoe Kol’ţo (celebra „Casă Griboedov” din romanul lui Mihail Bulgakov, Meşterul şi Margarita), întâmplarea adunându-ne, vreo 7-8 inşi, în jurul unei mese la care, cel puţin într-o primă fază, mai mult se discuta decât se bea. Nu m-a plăcut – avea şi toate motivele: la 22 de ani, eu deja publicasem un volum (nul, din p.d.v. poetic), iar el abia dacă reuşea să strecoare, pe ici-acolo, nişte texte ce nu puteau aparţine decât unui… Mare Poet. Unuia profund nedreptăţit, şi pe care abia Perestroika îl va (re)pune în drepturi, dacă nu de Primus inter pares în cadrul generaţiei sale (N. Dabija, L. Lari, L. Butnaru, V. Romanciuc ş.a.), cel puţin de „buzdugan” (de fapt, adevărat meteorit tungus!) al generaţiei 80 (d’aia antologia Portret de grup, Arc, 1995, începe cu o selecţie generoasă din Eugen Cioclea, pe atunci autor a două cărţi, Numitorul comun, 1988, şi Alte dimensiuni, 1991). Ne-am despărţit în coadă de peşte, nu înainte de a-i fi cerut totuşi telefonul, iar peste doar câteva zile (mie unuia mi s-au părut luni!) îl sunam acasă (şi astăzi mă mir ce tupeu am putut să am!), anunţându-mă că vin să-i citesc – altceva, cu totul altceva decât publicasem până atunci! M-a primit (stătea la dracu-n praznic, la nordul Moscovei, într-o „comunalkă”), m-a ascultat, mi-a citit la rându-i din poemele sale inedite (pe atunci, absoluta majoritate!), cu care-şi tapetase pereţii, iar asta însemna pentru junele autor care-i trecuse pragul (cu inima-n călcâie!) cam ceea ce trăise tânărul Paul Valéry în acea seară memorabilă la Stephane Mallarmé acasă, după care a devenit cu totul alt om (& Poet). Din acea seară de lectură, în care am „încrucişat” poeme, şi abia apoi „am ciocnit pahare”, l-am considerat pe Eugen Cioclea dacă nu Maestrul meu, cel puţin Cavalerul care m-a investit în ale Poeziei – nimeni, niciodată nu va mai avea asupra-mi o influenţă pe potrivă.

Cu ce-aş putea să-i compar poezia? Cu un pahar de 250 ml de votcă, băut pe nemâncate, dintr-o răsuflare – ascultându-l la bucătărie (într-o bună tradiţie sovietică, toate discuţiile „за жизнь” aveau loc anume acolo, de regulă până târziu), ţin minte cum mi se tăiase respiraţia –, şi care, în loc să te ameţească de cap, îţi limpezeşte mintea, încălzindu-te totodată la inima. Ca şi cum, de unde dădeai pe gât tăria („Dădeam pahare tari pe gât/ să scap de jeg, să fac curat”, vezi Cina irodică), tocmai ţi se făcea o transfuzie de sânge (proaspăt!!!) – oricine a vibrat la versurile lui Cioclea, trebuie să se fi simţit „de-un sânge” cu Poetul (doar Vladimir Vâsoţki – suntem încă în URSS! – dădea senzaţia de a fi unul „de-al nostru”; nu sunt primul şi nici ultimul care-i pune alături pe aceşti doi mari artişti). Viguroasă, de-o vitalitate nedezminţită/de neegalat (în primele două volume), poezia lui conţine mai multă hemoglobină decât toată (leşinata!) poezie sovietică moldovenească luată la un loc, dar şi sămânţa unei noi literaturi (postmoderne, ziceţi-i cum vă vine pe limbă) pe care a salutat-o cu o generozitate de care doar marii creatori sunt în stare. Căci asta e – cu Cioclea fie erai „per tu”, fie nicicum!

Nu mi-ar ajunge o viaţă de om să-l mărturisesc, aşa că închei subit aceste rânduri „plânse” – cu promisiunea de a reveni pe larg, într-un studiu consacrat operei sale poetice – prin a cita un fragment dintr-unul din poemele mele preferate, Ce te mai poate încălzi (ironia sorţii – în ultimii ani, i se tăiase, din cauza datoriilor, încălzirea centrală, aşa că în iernile geroase Eugen Cioclea îşi umplea sticlele cu apă fierbinte şi abia apoi se băga în pat), cum aş arunca un pumn de ţărână în groapă:

„Zece plapume din păr de cămilă

vor încerca imposibilul

şi nimănui nu-i va trece prin cap

că dacă te mai poate ceva încălzi,

de astăzi încolo,

acesta e pământul natal aruncat cu lopata,

peste trupul tău de 1 m 79 cm lungime,

pământul natal aruncat cu lopata,

aruncat cu lopata, aruncat

cu lopata.”

Acum, că-şi va dormi somnul de veci în satul natal, la Terebna, alături de părinţii săi, mă întreb şi eu, ca tot omul ce şi-a pierdut un apropiat: CINE NE MAI POATE ÎNCĂLZI, DACĂ NU EUGEN CIOCLEA?!

Eugen CIOCLEA

 

Poezii inedite

 

(dintr-o antologie Cioclea, în curs de apariţie la editura Cartier)

 

* * *

Realitatea

mă ţine cu capul

la suprafaţă.

Celebrităţile naţionale

se împiedică somptuoase de el,

jungla îl năpădeşte –

Am decăzut. Mă zgândără gândul

să-mi pun cu suvacul în nări

măcar

vreun inel.

 

* * *

Exact

pe la 16.15 (orele cosmice)

singularitatea din mine,

scăpată cumva

din pântecul mamei

a gângurit

un inefabil metapoem

mai important

decât tot

universul.

 

* * *

Gândirea se teme al naibii de altă gândire

şi-ar vrea s-o arunce (mai plastic!) peste pervaz.

Îi cam încurcă independenţa,

proţăpită cumva în peisaju-i

ca un macaz.

Stau pe rărunchi. Meditez inocent.

Mă doare în cot vasăzică.

Lumea din mine n-are soroc –

prefixul

adică.

 

* * *

Mai scriu

şi-acum. Apucat.

Bat la ţanc prin dorsala cuantelor.

Le-am cucerit.

Daţi-mi

vreo logică.

Alta.

De altfel moare degeaba

fiinţa

pre-

mergătoare,

ca şi cuvântul acesta, zăpsit în noian,

care rimează-n

singurătate

dogmatic

numai

cu

sine.

 

* * *

Plec. Important. Nicăieri.

Matricea-i balonată. Cred că mâncase fasole.

Gândesc insistent la ceva

(vreau să-mi fac

vreo surpriză!),

dar mă strămută băşina

ieşită-n sandale

din termeni

cu izuri

filo-

zofale.

 

***

Cu viaţa mea

ce pot să-mpart?

Neprevăzutul doar

mă bate.

Foştii prieteni s-au pişat

în mine ca-n

singurătate.

 

* * *

Intrând în portul ăsta

nu am ce să vă spun

Ieşind din portul ăsta

uitat-am ce v-am spus

Mi-i frică. N-am unde

să mă ascund

Mi-i frică de mine. N-am unde

să mă ascund

Mi-i frică de mine. N-am unde

să mă ascund

Ce frică m-apucă

Mi-i frică. De mine. Unde

să mă ascund?

 

Mihail VAKULOVSKI

Cioclea_vrea_să_distrugă_uniVersul.com

Cînd ajung acasă îmi place să răsfoiesc cărţile din biblioteca tatălui, să răsfoiesc cărţi pe care nu le am la Braşov, să recitesc din poeţii basarabeni pe care i-am admirat în adolescenţă. Acum am găsit cea mai recentă carte a lui Eugen Cioclea, un poet deschizător de drumuri pentru literatura dintre Nistru şi Prut, care are un stil propriu şi care n-a scris niciodată ca alţii. Un poet basarabean mult prea tare pentru ca lumea literară din România să şi-l asume de bună voie, pentru că Eugen Cioclea i-ar eclipsa pe tare mulţi poeţi „nepereche”. De fapt, poezia lui Cioclea este Made in URSS, cum spune chiar în primul său poem, fapt biografic, dar şi bibliografic. La Eugen Cioclea se simt influenţele miakovskiene, ca ritm, şi eseniniene, ca sensibilitate şi ironie – blajină şi duioasă. În URSS Eugen Cioclea se făcuse cunoscut prin versul „Sînt cel mai trist poet din Europa”, (I) pentru că în URSS nu prea puteai să ieşi în Europa, URSS ţinînd loc universului şi (II) pentru că în URSS nu aveai dreptul să fii trist. Dintre poeţii români Eugen Cioclea poate fi comparat cu Mircea Dinescu, poezia lui avînd la fel de mult nerv, e la fel de declarativă şi la fel de socială la prima vedere. „Vreau să distrug uniVersul” începe cu un „Drept motto...” de o pagină şi jumătate, prin care poetul se prezintă: „nu o dată am profitat, cu prisosinţă, de dragostea femeilor moscovite. Mă prezentam (unde eşti tu, Ostap Bender?!) scurt şi bombastic: viitorul laureat al premiului Nobel! (...) Insuportabil ar fi să greşesc, dar uneori pot să jur că mai port, răşchirat peste zări, năsălăul lui Gogol”. Cititorul este pus în temă cu stilul lui Cioclea chiar din primul rînd al primului poem al cărţii, „La persoana a treia”, un fel de ars poetica a lui Eugen Cioclea: „Poezia lui Eugen Cioclea este o poezie declarativă. / El vă face declaraţii de iubire din mers. (...) El vine hotărît să vă spună / ceea ce n-a apucat să audă de la fiecare din voi, / el vi se uită lacom în gură / ca la o podoabă de măr / şi chiar muşcă din măr / şi îşi marchează poemele: / Made in URSS”. Nu există nici un poem scris de Eugen Cioclea din care n-ai vrea să citezi. Să vă împărtăşesc cîteva exemple din colecţia mea de citate. „Poate”: „Pledez pentru semnul: egalitate / dintre firul de iarbă / şi turnul Eiffel”. „Regula jocului”: „Declinul nu, o, nu se mai declină / decît din viitor înspre părinţi” – „dar deocamdată, fiindcă chiar roua / pe picioare / ne aminteşte lanţul de ieri, / se joacă dur”. „Dilema”: „Vreau ca un ciung demult să vă cuprind, / strivind pe piept, întins, acordeonul (...) eu ştiu că-n sat a mai rămas un cal, / căruia i-i tare dor de mine”. „Rampa”: „Las pentru alţi cercetători succesul / de-a da prin străchini c-un picior de vers. / Eu îmi propun să scutur universul...” „Substituire”: „Ce aş putea să vă spun, / dacă pînă şi rudele / îmi cercetează-ndelung paşaportul, înainte / de a mă strînge la piept”. „Anapoda”: „Patriotu-n mă-sa de la primărie / să nu-l prindă puciul o-ntindea la Prut. / Cînd i-am spus de mine s-a strîmbat licheaua: / tu ce mare brînză-n / viaţă ai făcut?” „Numitorul comun”: „Am moştenit călcîiul lui Ahile”. „Apel”: „Mă adresez generaţiei mele, / cît şi celor ce n-au apucat deocamdată să prindă la seu; / din clipa aceasta (nu mai puţin importantă / ca pasul lui Armstrong pe lună) / toţi cu şanse egale de a hrăni cu colivă /clanul de vrăbii al istoriei literare, / departe de a fi puritani, / măcar pentru poemele despre mamă şi patrie / vom refuza matrapazlîcul / de bani”. „Autobuz spre provincie”: „Vin acasă. Cu sufletul scîlciat. / Cu toate visele zdruncinate, ca nişte mere-n-tr-un sac (...) Vin acasă. Mă întorc în provincie. / Mai sentimental decît toată literatura sovietică moldovenească”. „Testament”: „Şi mă plesneşte-n bot realitatea”. „Matrice”: „Cu capul sus şi dezgolit în artă / să intri ca în ştreang”. Dacă Eugen Cioclea are-n plan distrugerea uniVersului, trebuie să înceapă cu cîteva poeme de-ale sale, cum e „Bocet senin”, un existem extraordinar, ca şi următorul poem din carte, de altfel, „Prinderea cîinelui roşcat”, în care „femeia îmi trece prin pat ca pe schiuri”, ca şi următorul, „Căderea liberă”, unde viaţa e ca timpul în care cazi cînd nu ţi s-a deschis paraşuta, iar după aceea „intru în sfera de influenţă a dumneavoastră”, ca şi „Cina irodică” sau „Realism” sau „Love story” sau „Apel” sau „Dacă-i să mor”... Un poet basarabean tare bun pentru istoria literaturii române.

This email address is being protected from spambots. You need JavaScript enabled to view it.

„Vreau să distrug uniVersul” de Eugen Cioclea, Editura „Prometeu”, Chişinău, 2007

Eugen Cioclea

 

Bibliografia de pe pagina sa de facebook

 

Cel mai trist poet din Europa.

Opera lui valorează mult mai scump decât întreaga literatură „moldovenească”.

 

Membru al Uniunii Scriitorilor din România și Republica Moldova. Traducător în diferite instituții, din 1992 funcționând ca redactor-șef la “Tineretul Moldovei”. S-a născut pe 4 august 1948 la Druță, Edineț, ca fiu al lui Sergiu Cioclea, profesor de limbă și literatură română și al Iuliei Cioclea, învățătoare.

Eugen Cioclea a început sa scrie poezii la Moscova, fiind student la facultatea de matematică a Universităţii „M. Lomonosov”, după ce l-a citit pe Ion Barbu. Devine cunoscut ca poet încă din anii șaptezeci pe când își făcea studiile la Facultatea de Matematică a Universității “Mihail Lomonosov” din Moscova cu o bună parte dintre poemele ce vor alcătui mai târziu, abia la 40 de ani, volumul de debut “Numitorul comun”. Cartea va fi publicată în 1988 într-un tiraj de 3000 de exemplare, deschizându-se cu o prefață de reputatul critic literar Eugen Lungu și se va bucura de o largă apreciere în lumea literară.

Biologic vorbind, dar și din punctul de vedere al recunoașterii literare, Eugen Cioclea e mai mult șaptezecist decât optzecist (optzeciștii sadea, colegii săi de generație – Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa, Vsevolod Cernei, Vasile Gârneț - la sfârșitul anilor optzeci de-abia începeau să se impună, or, Cioclea era la acea vremea deja o celebritate), dar datorită faptului că îi plăcea să cultive versuri eruptive-teribiliste, cu un personaj liric mare amator de grotesc și gesturi de cele mai multe ori teatrale, iar versurile lui aveau o expresie “strident-hiperbolică”, criticii l-au înregimentat printre optzeciști, și chiar cap de serie, adică generației de scriitori considerați ca fiind implantatorii postmodernismului literar în Republica Moldova. E. Cioclea nu e nici șaptezecist și nici cu optzeciștii nu are prea multe afinități, ba chiar și ștampila cu un termen mai general cum e cel de “postmodernist” este refuzată de el ca fiind străină și nereprezentativă pentru ceea ce scrie. Se știe că în perioadele aride din istoria literaturii un poet talentat poate ține de unul singur locul unei întregi generații, poate că la același lucru se gândește și Cioclea atunci când se opune clasificărilor.

În 1991 publică un nou volum de poeme sub titlul “Alte dimensiuni” ce ar părea să continue stilistic fixațiile autorului din prima sa carte; imaginea sa de poet autentic ia un contur și mai pronunțat. Alexandru Mușina va declara chiar că preferă poezia lui Cioclea celei a lui Mircea Dinescu, pentru simplul fapt că E. Cioclea “este un poet mai bun”. Cartea se bucură, ca și “Numitorul comun” de altfel, de un mare succes la public. Tipărită într-o ediție de 10000 de exemplare, chiar și fără campanii publicitare, “dimensiunile” reușesc să se vândă într-un mod uluitor, în doar câteva luni epuizându-se întreaga ediție.

Ultimul proiect poetic semnat de Eugen Cioclea se numește “Dați totul la o parte ca să văd” (ed. Cartier, 2001). Recompensată doar un an mai târziu cu premiul Uniunii Scriitorilor, această carte cu un tiraj sub 350 de exemplare rămâne momentan practic cea mai scumpă carte de poezie din R. M. (costul unui exemplar – 111 $), poetul intenționând ca în acest fel să-i răzbune pe toți scriitorii care au ajuns să câștige bani mizeri din munca literară și să-și exprime frustrarea față de dezinteresul pentru poezie și literatură al publicului cititor din Moldova de după perestroika. În ciuda prețului, cartea s-a vândut totuși, ba chiar, cel puțin 40 de cititori își anunțaseră dorința de a o cumpăra încă înainte de a fi introdusă în librării. Pe lângă cele 51 de poeme (cu titluri din cuvinte care în limba română se scriu fără diacritice), însoțită de legenda “numai defectul din mine mai este original”, volumul “Dați totul la o parte ca să văd” include enecefalograma și radiografia poetului pe suprafața căreia se disting două plăcuțe din platină, “implantate în urma unei traume craniene”. Această infirmitate e consecința unui incident dramatic, petrecut la sfârșitul anilor ’80, când într-o stație de metrou moscovită doi indivizi mascați l-au agresat pe poetul Eugen Cioclea, lovindu-l în cap cu un obiect metalic. Întâmplarea avea loc exact în momentul în care cu ceva timp în urmă (’88-‘89) poemul său “Cina irodică” stârnise un interes general în mijlocul membrilor CC ai PCM.

La finele anilor nouăzeci câțiva scriitori din generația tânără, Pavel Păduraru și Alexandru Buruiană, au organizat ședințe literare în cadrul unui cenaclu care purta numele lui Eugen Cioclea. Un caz extrem de rar întâlnit, dat fiind că botezarea unui cenaclul cu numele unui scriitor cunoscut se face de obicei doar dacă acela e implicat direct în activitatea cenaclului respectiv sau, cazurile și mai frecvente, atunci când e vorba de un scriitor mort, pentru care generațiile tinere vor să-și exprime admirația. În situația dată, nu era vorba nici de una, nici de cealaltă, doar de admirația tinerilor față de Cioclea.

În mai 2007 la Teatrul Național “Mihai Eminescu” din capitală, actorul Andrei Sochircă, împreună cu celebrul regizor Mihai Fusu, organizează un spectacol bazat pe o selecție din poemele lui Cioclea. Show-ul “Dați totul la o parte ca să văd” a fost construit cu multe elemente de performance poetic, happening, acțiune și muzică rock în interpretarea unor artiști cunoscuți din domeniu - Marcel Mikșanski, bateristul Mamba („Gândul Mâței”), chitariștii Victor Velk („Accident”) și Vitalie Colț („Snails”), la clape evoluând Alexandru Cordonean („Alternosfera”). Ideea acestui spectacol, fără precedent pentru scenele teatrelor din Moldova și care s-a dovedit a avea un real succes la public, sălile fiind arhipline în toate cele 5 zile cât a ținut show-ul, aparține actorului Andrei Sochircă, încă din anii de studenție la Moscova. În acel moment (anii șaptezeci), Cioclea, care era căsătorit cu fiica unui sef de secție din CC PCUS și locuia la Moscova, se întâmplă de multe ori să-l viziteze pe Andrei Sochircă la căminul studenților de la actorie. La recitalurile pe care le țineau acolo asistau și alți studenți de la teatru și, fiind “obișnuiți cu un alt fel de poezie”, rămâneau de cele mai multe ori șocați de grotescul din poemele sale și maniera tragică în care acesta își exprimă sentimentele. Spectacolul “Dați totul la o parte că să văd” urmează să fie prezentat pe scena teatrelor din Bălți și Cahul, precum și pe cele românești.

După douăzeci de ani de la apariția primei cărți de poeme de Eugen Cioclea, scriitorul Emilian Galaicu-Păun observa că versurile lui E.C. în tot acest interval de timp au constituit “o cutie de rezonanță”, care parcă a mai adăugat poemelor “un plus de gravitate”. A fost de multe ori comparat cu un bard căruia doar chitara îi lipsea. Adevărul e că pentru o bună parte dintre scriitori din Moldova, de la optzeciști până la generația lui Dumitru Crudu, Ștefan Baștovoi, Pavel Păduraru, Vasile Ernu, Mihail Vakulovski, Vlad Gatman ș.a., Cioclea a însemnat cam același lucru ce odată pentru Uniunea Sovietică însemnaseră cântecele și versurile lui Vladimir Vîsotski. Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, rusă, suedeză ș.a.

S-a stins în data de 8 octombrie, 2013, la vârsta de 65 de ani.