Traduceri Tiuk!

Zahar PRILEPIN

PATOLOGII


(fragment de roman, în curs de apariţie la editura Curtea Veche.

Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski)


În primele zile de după aceea, când ieşeam din şcoală şi ne duceam la târg, mai întâi ne uitam prin părţi. Apoi, fireşte, ne-am relaxat şi am început să ne comportăm mai liberi. Nu ne mai uitam nici la casele de alături, nici la clădirile de lângă drum, nici măcar la „hruşciovşcile” îndepărtate nu se mai uita nimeni. Case ca şi casele, ce să te holbezi la ele. Mai ales că aveam pe acoperişul şcolii patru posturi de observaţie.

Cecencele negricioase şi grase stăteau după tejghelele înşirate de-a lungul drumului. Nu fac gălăgie, nu se târguiesc, spun preţul şi nu acceptă să lase la preţ nici măcar o rublă. Nu-s speriate, sunt sătule şi mustăcioase, nu vei întâlni nici măcar una mai frumoasă la faţă. Doar una e aşa şi-aşa, frumuşică, dar cel mai probabil e corcitură, unul dintre părinţi se pare că-i rus. Hasan ne-a spus asta, el se pricepe mai bine. Lângă fata asta mereu se adună băieţii noştri, vorbesc, râd. Dar fata are o faţă neinteresată şi scârbită.

Ieşind o dată până-n piaţă – noi zicem că ieşim „în oraş” când mergem la piaţă – Hasan a nimerit într-o situaţie neplăcută. Şi-a cumpărat bere şi s-a pornit liniştit spre şcoală, fără grabă, când a auzit în spatele lui că o târgoveaţă vorbea cu o vecină de-a ei în limba cecenă:

- Dar ăsta e de-al nostru. A învăţat în aceeaşi clasă cu băiatul meu...

Hasan i-a povestit întâmplarea lui Semionîci. Iar comandantul i-a interzis să mai iasă în oraş.

- Acum coaiele tale stau pe o mie de dolari! – i-a strigat Plohiş lui Hasan, aducând ceaunul cu supă. – Toţi colegii tăi de clasă se vor aduna să te vâneze... – ţipă Plohiş, punând ceaunul pe-un scaun, – cu chinjale aşaaa maaaari...

Hasan zâmbește hâtru.

- Pentru două bucăţi eu însuşi mi le-aş tăia, – spune îngândurat Vasea Lebedev. Vasea are mereu mâinile murdare, de parcă ar fi ruginite. Cărţile albe şi noi de joc pe care le ţine în labele lui butucănoase par prea fragile şi absolut fără nici o apărare. Ai impresia că damei pe pieptul căreia stă unghia înnegrită a lui Vasea îi e foarte frică. Vasea joacă cărţi cu Sanea Skvorţov şi Slava Telman. Slava îi bate de fiecare dată. Vasea înjură, Skvoreţ zâmbeşte şi probabil că e cu gândul cu totul altundeva.

- Avem posibilitatea să încheiem o afacere convenabilă, - continuă îngândurat Vipera, rămânând cu gândul la tema ridicată de Plohiş. – Hasan! Se spune că-s absolut inutile...

Hasan zâmbeşte în continuare.

- Iau asupra mea cea mai grea parte a operaţiunii, – continuă Vipera. – De fapt, scuze de tautologie – operaţiunea. Găseşti şi singur cumpărător. Sună pe numerele vechi, poate că printre prietenii din curtea ta e vreun comandant pe front. Telman se va duce la negocieri. Şi aşa vom avea două bucăţi. Sau patru, nu, Telman?

Vipera e implicat brusc în noua glumă care-i vine în cap. Se duce la jucători.

- Băieţi, ia uitaţi-vă ce neregulă. Sanea al nostru e Skvorţov, Vasea – Lebedev, iar Slava e un Telman oarecare. Slava, hai să-ţi zicem... Waldshnep, ce zici?

Vasea Lebedev râde mulţumit. Sanea se uită uimit la Vipera, ai impresia că nici măcar n-a înţeles despre ce e vorba. Slava tace ursuz.

- Mai slăbeşte-mă, Grişa, ţi-am mai spus că-s rus, - spune el.

- Iar eu sunt din Tuva! – spune roşcatul murdar, Vasea, râzând şi mai tare decât Vipera şi rotindu-şi ochii lui sudici cu gene incolore.

Băieţii se aşează la mese, să ia cina. Taie ceapa. Niciunde altundeva bărbaţii nu mănâncă mai multă ceapă şi usturoi decât la război.

Semionîci e chemat prin staţia de radio portativă la sediul central. Îi strigă pe Vasea Lebedev şi Slava Telman. Slava se ridică imediat, aruncă din farfurie spaghetele nemâncate în ceaunul cu rămăşiţe, ia kalaşnikovul şi iese. Vasea se îndoapă în grabă, îşi bagă în gură lingură după lingură cu ce-i mai rămăsese în farfurie. După ce ajunge la uşă, se întoarce şi mai ia o bucată de pâine şi o ceapă. După cină ies cu Sanea în stradă, la fumat. Înconjurând fără nici un scop curtea şcolii, arunc o privire în cămăruţa lui Plohiş. Javra asta turna vodcă într-un colţ al camerei. Astahov şi Jenea Kizeakov stau în aşteptare, cu paharele pregătite.

- Aici eraţi, nemernicilor!

- Linişte! – şopteşte Plohiş şuierat, cu răutate. Ceafă nu-i pe-acolo? Iar şeful statului major nu-i pe-aici?

- Bei? – îmi propune Jenea Kizeakov.

- Sigur, doar să-l chem şi pe Sanika, – zic şi arunc o privire în stradă. – Sanioc, vino încoa’.

Dăm paharele peste cap dintr-o mişcare. Zacusim[1] ceapă. Bem iar. Turnăm în pahare ce-a mai rămas... Plohiş bagă sticla sub podea. Sticla de vodcă se ciocneşte de alte sticle goale, probabil că tot de vodcă, aruncate tot de Plohiş.

- Plohiş, tu o să ne bei toate resursele! – râd eu.

Ieşim în stradă. Fumăm. Capul ne amorţeşte plăcut, ameţim. Sanika aşa şi nu şi-a revenit, e trist.

- Ce-ai păţit, Sanika? – întreb.

- Poftim?

- Unde eşti?

- Cum adică?

Râd.

- Vreau o fată, – zice deodată Sanika.

- La cină? – glumesc eu prosteşte şi, înţelegând asta, continui: – Păi ce te-a apucat? Suntem aici abia de-o săptămână şi ceva.

- Îţi dai seama, Egor, – îmi zice Sanea pe neaşteptate, – uite la ce mă gândesc: dar e îngrozitor că pe pământ sunt fete... atât de finuţe şi de tandre...

- Şi ce-i rău în asta? – îl întreb, tresărind un pic, surprins fiind de sinceritatea neaşteptată a lui Sanea.

- Egor, înţelege, aceste fiinţe umblă peste tot, îmbrăcate în chiloţei, cu fel de fel de boarfe pe ele... îşi cară țâțele... fundul... şi fiecare, doar gândeşte-te, absolut fiecare dintre ele – nu există nici măcar o excepţie – fiecare are între picioare acea... roz, cafenie... ascunsă, – Saşa a înghiţit în sec. – Păi ăsta e un dar de la Dumnezeu, ceea ce deţin ele e dumnezeiesc! Nu chiar pentru fiecare e un dar dumnezeiesc, fireşte... Pentru unele e pur şi simplu un organ... Dar pentru unele e un dar dumnezeiesc. Iar fetele, Egor, pentru toate fetele asta e o marfă. Se răsfaţă cu acest cadou de la Dumnezeu. Nu se târguiesc aşa, ca să se prostitueze, dar pur şi simplu fac schimburi... ca sălbaticii... pe fel de fel de nimicuri. Când eram mic şi învăţam încă la şcoală, mă gândeam că toate fetele bune sunt inabordabile, de neatins. Ei, nu chiar niciodată… cu nimeni... dar cel puţin o fac serios şi cu responsabilitate. Despre curve nu discutăm, acolo totul e limpede, iar dacă o fată are creier înţelege că toate aceste farmece nu-i sunt date aşa, pur şi simplu. Cum crezi, Egor? – şi, fără să-mi dea nici o clipă pentru răspuns, Sanea povesteşte mai departe: – Înainte să ajung în forţele speciale am schimbat trei locuri de muncă. Am lucrat în mai multe birouri, pentru că tata e burghezoi şi îmi făcea rost de locuri de muncă tot mai bune.

- Ce-ai lucrat înainte? – îl întreb, nu ştiu de ce.

- Ce contează ce-am lucrat?... Dracu’ ştie. Era plin de fete, de toate vârstele. Erau şi piţipoance foarte tinere, abia absolviseră şcoala medie, fete la anul întâi de facultate, la vreo facultate de drept ceva... erau şi de douăzeci-douăzeci şi doi de ani, bune de măritat... erau şi măritate, de doi-trei ani într-o relaţie, căsătorite... Despre divorţate nici nu mai deschid subiectul... Nu zic că le-am futut chiar pe toate. S-a mai întâmplat, fireşte. Nu despre asta e vorba. Faza e că ele se târguiesc chiar din start pentru curul lor. Vine la muncă o astfel de fată, se angajează, zâmbeşte, flirtează puţin, dar totu-i frumos... decent... Apoi, după ce faci cunoştinţă mai în de aproape, gata... Sărbătorim, să zicem, 8 martie... Păi aici trebuie doar să prinzi momentul, ca la pescuit, când s-a prins... a băut un pic mai mult, e veselă – ai făcut-o să râdă, a izbucnit în hohote de râs la glumele tale, le-ai făcut să râdă pe toate fetele şi nu numai fetele au râs... Apoi ieşiţi să fumaţi şi când ea se mândreşte c-ai invitat-o pe ea la fumat, ci nu pe cineva dintre prietenele ei, o înşfaci, pui mâna pe ea... Sau altă variantă: a supărat-o prietenul ei. În astfel de zile fetele vin mai gânditoare la serviciu, mai nervoase chiar... Important e să nu confunzi o astfel de zi cu o zi când au menstruaţie. Păi prietenul ei a supărat-o, iar tu eşti la post. Hopa-hopa, îi dai ceva de băut.. o faci pe atentul, înţelegătorul, iertătorul... Şi eşti şi vesel. Iar fetele au nevoie doar de trei chestii: să fie distrate, să fie răsfăţate şi să fie compătimite. Am în vedere... ca să-ţi ofere... darul lor... Altceva nu le trebuie. Şi nu se culcă cu unii nu din motive de onoare sau aşa ceva, ci doar pentru că ăla care râvneşte la trofeu nu respectă toate convenţiile necesare. Acţionează cum trebuie şi totul va fi cum îţi doreşti. M-am convins de asta de zeci de ori. Şi am verificat pe propria mea piele. Uneori chiar la serviciu, la birou.... Poţi s-o inviţi şi acasă. Poţi s-o vizitezi la ea acasă. Sau într-un hotel. O guşti, muşti din ea şi-i zici la revedere... Nu ştiu de ce, dar nu înţeleg din prima neruşinarea celor petrecute. În schimb acum înţeleg foarte bine... Gândeşte-te, Egor, bărbaţii sunt nişte fraieri. Dar bărbaţii buni nu sunt nesimţiţi. Şi ei uneori sunt buni, fireşte. Dar bărbaţii, Egor, nu au acel dar dumnezeiesc. O din aia între picioare, care atârnă. Ce dar dumnezeiesc poate fi aşa ceva? Şi – ce e cel mai important – nu băieţii agaţă fetele, ci exact invers. Mereu invers. Există, fireşte, şi armăsari. Dar ei sunt puţini. Iar restul bărbaţilor sunt fiinţe simple, nu prea înţelepte. Pe ei îi agaţă fetele. Serios vorbesc... Energia vine de la ele, de la fete: bucură-mă, plimbă-mă cu maşina, cumpără-mi ceva... şosete... fie-ţi milă de mine, când sunt tristă... şi gata!... Imaginează-ţi, Egor! – Sanea s-a întors spre mine. – El este un om absolut străin pentru ea, acel bărbat, băiat, adolescent. E nimeni, nu înseamnă nimic pentru ea. Aproape că nici nu-l cunoaşte. Şi ea, fata, se întinde lângă el absolut goală. Îi ia în gură... carnea lui. De curiozitate sau cum? Niciodată n-o să mă convingă cineva că e plăcut să-i faci aşa ceva unui străin! Îi desface picioarele... I-o linge şi-o înghite, face mişcări îndemânatice. El i-o îndeasă pe toată... În troleibuze, în tramvaie, toate fetele stau cuminţi. Încearcă să atingi acolo, în troleibuz, vreo fată, s-o mângâi, ceva – o primeşti imediat. Iar dacă-ţi faci o strategie, oricât de primitivă ar fi, ai să vezi că fata va fi gata pentru orice, numai s-o iei în seamă. Şi te ştie doar cu câteva glume proaste mai mult decât pe vecinul din tramvai. Dar deja e gata să-ţi facă un copil! Chiar dacă are o sută de spirale, tot ar vrea să-ţi toarne un copil! Oare de ce-s aşa de proaste?

Eu tac.

- Cum crezi, Egor, sunt pedepsite de Dumnezeu?

- Probabil că toţi suntem pedepsiţi de Dumnezeu. Toţi, fără excepţie.

Am aruncat chiştoacele în coşul de gunoi.

- Nu mă simt prea bine, ceva mă tulbură, – zice Saşa.

- Tre’ să mai bem ceva, – îi propun.

- Trebuie, – cade de acord Saşa.

Ne cerem voie să ieşim în oraş, până la piaţă. Saşa se duce direct la fata corcită.

- Unde te duci, Sanea? Aia n-are vodcă! – mă distrez eu.

Sanea nici nu mă aude, se duce spre aia ca teleghidat. Mă gândesc la ce a spus el.

„Nu vorbesc despre asta”, – îmi zic. Nici nu-mi dau seama cum cumpăr vodcă. Văd doar c-am cumpărat deja şi m-am îndepărtat de tarabă. Uitându-mă la sticlă, îmi amintesc că parcă i-am dat mulţi bani vânzătoarei, iar ea mi-a dat foarte puţini bani rest. Vânzătoarea îşi face treabă cu marfa ei.

„Acum ce să-i zic? – mă gândesc. – Unde mi-e restul? Ce rest? Oare câţi bani i-am dat?”

Sanea tot pe lângă corcitură îşi face de lucru. Văd că ceva nu e normal în ceea ce-i priveşte, prea nefiresc stau unul în faţa celuilalt. Mă apropii de ei şi văd că Sanea se uită fix în ochii fetei, e foarte încordat. Iar ea se uită la el şi în acelaşi timp vorbesc ceva.

- De ce-aţi venit aici? – îl întreabă ea pe Sanea, când ajung acolo. – Cine v-a chemat? Mi-aţi omorât copiii. Copiii voştri vor fi pedepsiţi pentru asta.

- Haide, Sanioc, – i-am zis şi l-am tras de mânecă.

În târg deja sunt câteva tarabe pregătite pentru vânzare, cineva şi-a aşezat un scaun, două mese stau lângă scăunel.

- Hai să stăm un pic aici, să fumăm, – îmi propune Sanea.

- Ce te uitai aşa la ea?

Sanea a dat a lehamite din mână.

Se apropie o blindată. Pe ea stau soldaţi ai corpului de debarcare.

- Salutare, băieţi! – ne strigă ei. – De unde sunteţi?

- Din Sfântul Ispas! – le răspund.

Chiar pe blindată soldaţii au un covor persan. Deşi e mototolit şi murdar, scris cu ieroglife, oricum e frumos. Sus – un steag roşu. Admir băieţii, blindata lor, covorul, steagul. Prind întâmplător privirea târgoveţei la care se uita Sanea.

- Sanioc, ia uită-te la ea cum urăşte! – spun, făcând o bulă de fum.

Vânzătoarea se uită la blindată, privirea ei este animalică. Priveşte aşa cum s-ar uita căţeaua dacă i-ai trage un şut în burtă. Sanea nu se întoarce.

Soldaţii corpului de debarcare vin la tarabe, dar e evident că nu prea au bani. Se uită la marfă cu mâinile în buzunare.

De târg se apropie şi un camion, un „măgăruş” cu soldăţei – infanteriştii. Băieţei nespălaţi în uniforme murdare. Nici nu ies din camion, doar se uită la bere şi la conserve.

Soldaţii corpului de debarcare se uită la marfă leneşi, dar enervându-se progresiv când se târguiesc cu cecencele, iar blindata lor începe să se întoarcă. Intră încet cu roţile din faţă într-o băltoacă care se află la vreo zece metri de la poarta bazei noastre, mă uit cum valurile murdare şi dense sar zgomotoase pe marginea drumului. Îmi mut iar privirea la corcitură şi văd cum e lovită în faţă de şiroaie de murdărie care vin în viteză. Sanica zboară de pe bancă. Soldaţii corpului de debarcare se uită în părţi, cineva s-a întins la pământ şi şi-a pregătit arma. Se aud nişte rafale lungi şi îndepărtate... blindata a călcat o grenadă ascunsă în băltoacă – asta s-a întâmplat.

Mă întorc de pe bancă şi mă uit în părţi, mă uit unde aş putea să mă ascund.

„Mamă! – o chem în ajutor, în gând, pe femeia pe care n-o ţin minte. – Unde să mă car acum?”

Nu, asta nu e o frică sălbatică, e cu totul altceva, e un fel de ardere la foc mic.


Foto: a.vklvsk

[1] La ruşi „zacusca” nu e acelaşi lucru cu zacusca românească, ci e orice mănânci după ce bei alcool. Poate de aceea sunt atât de rezistenţi la băutură, pentru că „zacusesc” după ce beau.

 

Vladimir Nabokov

Darul


Când a ieşit din pădure şi a dat să traverseze o stradă, smoala lipicioasă a asfaltului sub tălpile goale s-a dovedit a fi o noutate plăcută. Era interesant de mers şi pe trotuar. O uşurătate de vis. Un trecător mai în vârstă, cu pălărie neagră de fetru, s-a oprit, a întors capul după el şi a făcut o remarcă grosolană – însă imediat, ca un fel de fericită compensaţie, un bărbat orb, cu o concertină, şezând sprijinit de un zid, şi-a bâiguit mica solicitare de pomană şi a stors un poligon de muzică de parcă n-ar fi fost nimic ieşit din comun (totuşi, era ciudat – sigur trebuie să fi auzit că sunt desculţ). Doi elevi au strigat după trecătorul dezbrăcat când au trecut agăţaţi de partea din spate a unui tramvai, iar apoi vrăbiile s-au întors la gazonul dintre şine, de unde fuseseră speriate de vagonul galben care zăngănea. Începuseră să cadă picături de ploaie, şi era de parcă cineva i-ar fi aplicat o monedă de argint pe diferite părţi ale corpului. Un poliţist tânăr s-a desprins de un chioşc de ziare şi a venit la el.

— E interzis mersul aşa prin oraş, a zis privindu-l pe Feodor în buric.

— Mi s-a furat totul, a explicat Feodor scurt.

— N-ar trebui să se întâmple aşa ceva.

— Da, şi totuşi s-a întâmplat, a zis Feodor dând din cap (câţiva oameni se opriseră deja lângă ei şi le ascultau curioşi dialogul).

— Că aţi fost jefuit sau nu, nu puteţi merge pe străzi dezbrăcat, a zis poliţistul, tot mai nervos.

— Aşa-i, dar trebuie să ajung cumva la staţia de taxi – înţelegeţi?

— Nu puteţi în halul acesta.

— Din păcate, nu pot să mă transform în fum sau să stau să-mi crească un costum.

— Eu vă spun că nu puteţi merge aşa, a zis poliţistul.

(„Ce neruşinare nemaipomenită”, a comentat o voce groasă de undeva din spate.)

— În acest caz, a zis Feodor, nu vă rămâne decât să-mi aduceţi un taxi, în timp ce eu aştept aici.

— Aşteptatul nud este de asemenea imposibil, a zis poliţistul.

— O să-mi dau jos costumul de baie şi o să imit o statuie, a sugerat Feodor.

Poliţistul şi-a scos agenda şi a tras atât de feroce creionul din etui, încât l-a scăpat pe trotuar. Vreun muncitor sau altul l-a ridicat, servil.

— Numele şi adresa, a zis poliţistul, fierbând.

— Contele Feodor Godunov-Cerdînţev, a zis Feodor.

— Încetaţi să mai faceţi pe glumeţul şi spuneţi-mi numele, a tunat poliţistul.

A mai sosit încă unul, mai mare în grad, şi a întrebat ce se întâmpla.

— Mi s-au furat hainele în pădure, a zis Feodor calm şi a simţit dintr-o dată că era complet ud de la ploaie.

Vreo doi gură-cască fugiseră să se adăpostească sub o marchiză, iar o bătrână care stătea cot în cot cu el şi-a deschis umbrela, aproape scoţându-i ochiul.

— Cine le-a furat? a întrebat agentul.

— Nu ştiu şi, mai mult, nici nu-mi pasă, a zis Feodor. Acum vreau să mă duc acasă, iar dumneavoastră mă reţineţi.

Ploaia s-a înteţit deodată şi mătura asfaltul; întreaga suprafaţă a acestuia părea să fie acoperită de mici lumânări săltăreţe. Poliţistul (complet năclăit şi înnegrit de umezeală) a considerat probabil ruperea de nori ca fiind un element al naturii în care costumul de baie era, dacă nu potrivit, măcar permis. Cel mai tânăr a încercat din nou să obţină adresa lui Feodor, dar superiorul lui a fluturat din mână, iar cei doi, grăbindu-şi paşii amorţiţi, s-au retras sub marchiza unei băcănii. Lucitorul Feodor Konstantinovici a fugit prin plescăiala gălăgioasă a ploii, a dat colţul şi a sărit într-un automobil.

Ajungând acasă şi spunându-i şoferului să aştepte, a apăsat butonul care deschidea uşa din faţă în mod automat până la ora opt seara, şi s-a năpustit pe scări. I-a deschis Marianna Nikolavna; holul era plin de oameni şi lucruri: Şciogolev în cămaşă cu mânecă scurtă, doi tipi luptându-se cu o cutie (în care se pare că era radioul), o modistă drăguţă cu cutia unei pălării, un colac de sârmă, un maldăr de lenjerie de la spălătorie...

— Sunteţi nebun! a strigat Marianna Nikolavna.

— Pentru numele lui Dumnezeu, plătiţi taxiul! a zis Feodor, zvârcolindu-se cu trupul lui rece printre oameni şi lucruri – şi în cele din urmă, dincolo de o baricadă de geamanatane, spărgându-şi un drum către camera lui.

Traducere de Veronica D. Niculescu

Editura Polirom, 2013

 

Gherman Sadulaev

Eu, cecenul

Traducere din limba rusă de Alexandru Vakulovski,

în curs de apariţie la Editura Cartier

 

Cu o rândunică nu se face primăvară

 

Narațiune fracturată

(fragment)


52

Cât n-am încercat să plec, să zbor, să mă duc, s-o tai, n-am reușit să mă ascund de război. Războiul a venit pentru mine nu doar cu edițiile știrilor guvernamentale și cu relatările consătenilor veniți în Petersburg despre cum “Idris, știi, care trăia lângă pompa de apă, a mers să cosească alături de unitatea militară, el avea cu ei o înțelegere, le-a dus o ladă de vodcă, dar, oricum, l-au ciuruit cu automatele”. Războiul a venit la mine cu controalele din aeroporturi și gări, cu reținerile “până la verificarea identității”, cu refuzurile directe pentru permis de ședere, cu refuzuri neclare și rușinoase pentru angajare la lucru după ce-mi vedeau datele din anchetă. Este oare în asta o mistică oarecare sau nu, dar aproximativ atunci am luat în mâini un “Makarov” și mi-am lăsat capul în ținta gloanțelor. Am scuipat pe toate și am hotărât că dacă toți mă văd ca pe un cecen, atunci o să folosesc marca înregistrată. Ați vrut un cecen, o să-l aveți.

La o scurtă întâlnire cu un înrăit bandit rus, după ce el și-a făcut auzite pretențiile și foarte colorat a descris cum anume mă vor ucide, dacă întreprinderea mea nu va plăti, eu, nepăsător, am dat din umeri și i-am spus:

- Mă numesc Sadulaev Gherman Umaralievici. Sunt cecen. Nu știu să mă tem. La noi această parte a creierului, care răspunde de frică, e atrofiată complet. Mă puteți omorî – mai devreme sau mai târziu, voi sau alții, noi suntem cu toții deja morți, morții nu se tem de moarte. Dar pentru unul de-al nostru – vom doborî zece de-ai voștri, așa e dat.

Mai mult bandiții nu m-au sunat. În schimb, m-au sunat de la FSB, m-au invitat la o întâlnire: “De ce, Gherman Umaralievici, îi amenințați pe comercianții cinstiți?”. Iarăși am dat din umeri: “Iar dumneavoastră, așa înțeleg, sunteți acoperiș peste acoperișuri[1]?”. Căpitanul a zâmbit: “Ah, ce cuvinte sunt astea. Nu suntem acoperiș. Pur și simplu urmărim ordinea, legalitatea și dreptatea”. I-am zâmbit ca răspuns: “Atunci aveți aici tot dosarul și uitați-vă singur cine cui îi e dator”. Căpitanul a studiat atent actele și m-a lăsat. M-a sfătuit doar: “Dumneavoastră, dacă aveți probleme, veniți la noi. De ce trebuie să vă comportați așa de necivilizat? Doar sunteţi un om inteligent...”.

Acesta-i adevărul, suntem inteligenți.

Eu mi-am adus războiul meu cu mine, l-am desfășurat în clinică, stăteam cu zilele lângă soră, apoi veneam zilnic. Apoi operațiile, operațiile... Tata scrie în toate instanțele, tata solicită tratament din bugetul statului, ni se termină toți banii pentru camera de spital și operațiile sunt scumpe și fără de sfârșit. Răspunsurile sunt înjumătățite. Și da, și nu...

Îmi încurajez sora: noi, Sadulaevii, suntem ca pisicile – oricum ne-ai arunca, aterizăm în patru labe. Într-adevăr suntem așa.

53

Absolveam la fără frecvență Facultatea de Drept a Universității de Stat din Sankt-Petersburg. Ca voluntar, vara am hotărât să-mi fac practica la procuratura raionului Vasileostrovski. Chiar de la început m-au repartizat la ajutorul procurorului ce supraveghea miliția. O fată foarte plăcută, liniștită și deșteaptă. Ea mi-a cerut să mă pun la punct cu materialele despre refuzul întocmirii cazurilor penale, care se adunaseră cu zecile pe biroul ei.

Îmi amintesc acele dosare, subțiri, cu câteva pagini înăuntru, scrise sec, neglijent și întotdeauna în limba supărată a agenților operaționali și a anchetatorilor.

Fiecare al doilea dosar era un caz de sinucidere. Așa se cuvine, la detectarea unui caz de sinucidere se efectuează un control pentru obiectul întocmirii cauzei penale: dacă prin suicid nu e deghizat un omor sau dacă n-a existat incitare la sinucidere, ceea ce ar forma o categorie separată de infracțiuni după legea penală.

Semănau între ele, ca niște gemeni născuți morți, aceste materiale ale controalelor circumstanțelor sinuciderii. Dintr-un dosar în altul, se repeta aceeași poveste: N. P. P., 19.. a.n., motivul morții – asfixierea, corpul descoperit de membrii familiei, spânzurat în lațul unei funii, legate de... fără urme de luptă și de agresiune. Mai departe – o scurtă biografie a sinucigașului. A învățat în școala medie Nr..., performanțe obișnuite, n-a avut probleme cu miliția, n-a fost înregistrat la dispensarul psihoneurologic, n-a fost înregistrat la dispensarul narcologic, era sociabil, avea prieteni, frecventa cursul sportiv de..., de rudele și prietenii din acea perioadă era caracterizat ca fiind un adolescent deschis, cinstit, bun la suflet. În anul 19... a fost recrutat pentru serviciul militar. A fost trimis în Republica Cecenă. Demobilizat în 19.., răni n-a avut. După demobilizare a încercat să intre la studii superioare / să se angajeze la un loc de muncă..., și-a schimbat des serviciul, a devenit irascibil, închis, a început să consume alcool / droguri, pe plan intim nu s-a realizat, relațiile cu familia au devenit încordate. În ziua dinaintea sinuciderii s-a comportat normal, n-au fost incidente, n-a primit scrisori sau altfel de vești... Hotărâre: să se refuze începerea unui caz penal în absența unei infracțiuni.

În fiecare săptămână - câteva cazuri asemănătoare. Și asta într-un singur raion, doar într-un oraș. Cine a făcut o statistică câți or fi, jertfe inutile, soldați morți ai războaielor îndepărtate, în toată Rusia? În America cineva a făcut o astfel de statistică, au socotit că numărul sinuciderilor foștilor militari ce au trecut prin Vietnam e de două ori mai mare decât pierderile umane ale armatei americane din timpul aventurii vietnameze.

Și e vorba despre cei mai buni soldați. Acei soldați ai căror inimi n-au împietrit, care vedeau în vise copii însângerați. Dar sunt și alții. Cei care au mers pentru “zile de luptă”, ca voluntari să omoare și să jefuiască fără de pedeapsă, cei care știu gustul dulce al sângelui străin. Și ei s-au întors. Înțelegeți, și ei s-au întors.

Femeile din Samașki le spuneau jurnaliștilor: cum rușii nu înțeleg că e vorba de niște monștri, care au omorât ca animalele copiii noștri, ei se vor întoarce acasă, ei nu mai sunt oameni, sunt neoameni, n-o să poată trăi altfel, ei vor ucide și acolo, în asta constă pentru ei sensul și gustul vieții.

Eu nu mai vreau să scriu mai mult despre asta. Cu toții avem copii. Nu am încredere în cuvinte, care dubios de ușor se leagă în propoziții, între ele, rând după rând. Prin acest sânge ce se scurge, prin aceste măruntaie ce se varsă din mine, ca după o explozie a unei bombe cu vacuum, după ele poți să ghicești viitorul, dacă știți. Eu scriu despre trecut – el devine prezent, scriu despre viitor – devine trecut. Fiica mea mică crește, ea merge la școală, în fiecare zi iese pe stradă, pe stradă, unde... Mai bine să nu scriu deloc despre asta!

55

În timpul războiului, când au început raidurile regulate ale aviației rusești deasupra satului, oamenii încercau să se ascundă în adăposturi. Dar nu toți. Tatăl meu nu se ducea la adăposturi. El rămânea pur și simplu acasă, având încredere în destinul său.

Dar într-o zi s-a întâmplat asta. Tata stătea în curte, pe alături alerga Puștun, un câine imens de culoare roșcată-deschis. Bomba a zburat direct în curtea noastră.

Când de-abia au apărut avioanele pe cer, Puștun a devenit agitat, se lipea de tatăl meu și schelălăia. S-a auzit un vuiet și câinele într-un moment a sărit peste stăpân, l-a dat jos de pe picioare. L-a acoperit cu corpul său. Mai târziu, când tata l-a ridicat în brațe, el era plin de sânge, plin de rănile provocate de bilele ce și-au nimerit ținta. În el erau zeci de astfel de bile metalice. Sortite tatălui meu. În corpul tatălui a ajuns doar una, în umăr.

Acum întotdeauna va fi așa. Acum întotdeauna va fi așa? Orice mi-aș aminti, sforile memoriei mă duc la război...

Cu mulți ani în urmă, pe acoperișul garajului, rugându-mă soarelui ce răsărea, eu i-am cerut nu doar viața cățelului meu; fără să știu, eu i-am cerut luminătorului să-l apere pe tatăl meu, pe care câinele l-a salvat de la moarte.



[1] над крышами крышуете – argou banditesc.

 

Daniil Harms

Iluzie optică

Ed. Ratio et Revelatio, 2013


Cavalerul

Alexei Alexeievici Alexeiev era un cavaler adevărat. Astfel, de exemplu, odată, văzînd din tramvai cum o doamnă care mergea pe trotuar s-a împiedicat de o bornă, a alunecat şi din plasă i-a alunecat o sticlă de lampă de masă, care s-a făcut ţăndări, Alexei Alexeievici, dorind s-o ajute pe această doamnă, a hotărît să se sacrifice şi, sărind din tramvaiul care se afla în mişcare, a căzut şi şi-a spart mutra, lovindu-se de-o piatră. Altă dată, văzînd cum o doamnă, sărind gardul, şi-a agăţat rochia într-un cui şi a rămas în poziţia aia acolo, încît, stînd aşa pe poartă, nu putea să se mişte nici înainte, nici înapoi, Alexei Alexeievici a început să-şi facă atîtea griji, încît de emoţie şi-a scos din gură cei doi dinţi din faţă, tot împingîndu-i cu limba. Mai pe scurt, Alexei Alexeievici era cel mai adevărat cavaler posibil, şi nu doar în relaţia cu doamnele. Alexei Alexeievici putea să se jertfească cu o uşurinţă rar întîlnită, pentru Credinţă, Ţar şi Patrie, ceea ce a demonstrat în anul 1914, la începutul războiului german, cînd s-a aruncat de la etajul doi, pe fereastră, strigînd „Pentru Patrie!”. Alexei Alexeievici a rămas, printr-o minune, în viaţă, rămînînd doar cu urme nesemnificative, iar în scurt timp, ca un patriot atît de rar întîlnit, a fost trimis pe front.

Pe front Alexei Alexeievici se evidenţia prin sentimentalismul său măreţ şi de fiecare dată cînd pronunţa cuvinte ca „steag”, „fanfară” sau chiar şi „epoleţi” pe faţa lui apăreau lacrimi de recunoştinţă. În 1916 Alexei Alexeievici a fost rănit la bazin şi scos de pe front.

Fiind invalid de categoria I-a, Alexei Alexeievici nu mergea la serviciu, aşa că, folosindu-se de timpul său liber, a început să-şi înşire pe hîrtie trăirile lui patriotice.

Odată, discutînd cu Constantin Lebedev, Alexei Alexeievici a spus fraza sa preferată: „Am suferit pentru Patrie şi mi-am spart pelvisul, dar exist datorită subconştientului din spatele meu”.

- De fraier ce eşti! – i-a spus Constantin Lebedev, – Doar un LIBERAL poate să ofere cel mai măreţ serviciu patriei!

Cuvintele astea, nu se ştie de ce, au intrat adînc în sufletul lui Alexei Alexeievici, iar în 1917 el se caracterizează deja aşa: liberal, care şi-a sacrificat bazinul pentru patrie.

Alexei Alexeievici a fost încîntat de revoluţie, chiar dacă a fost lipsit de pensie. O vreme Constantin Lebedev i-a adus trestie de zahăr, ciocolată, conserve de şuncă şi făină de grîu. Dar cînd Constantin Lebedev a dispărut pe neprins de veste, Alexei Alexeievici a trebuit să iasă în stradă şi să cerşească. La început Alexei Alexeievici întindea mîna şi spunea: „Ajutaţi-l, în numele lui Hristos, pe-un om care şi-a jertfit bazinul pentru patrie”. Dar rugămintea asta nu s-a bucurat de mare succes. Atunci Alexei Alexeievici a schimbat cuvîntul „patrie” cu „revoluţie”. Dar nici varianta asta n-a avut succes. Atunci Alexei Alexeievici a compus un cîntec revoluţionar şi cînd vedea un om care, credea Alexei Alexeievici, poate să-l dea ceva de pomană, făcea un pas înainte şi începea să cînte mîndru, cu demnitate, aruncîndu-şi capul pe spate:

Pe baricade

cu toţii vom veni!

Pentru libertate

ne vom mutila toţi şi vom muri!

Şi, bătînd voiniceşte cu tocul pantofului în asfalt, ca un polonez, Alexei Alexeievici întindea pălăria şi spunea: „Milostiviţi-vă, în numele lui Hristos”. Asta nu rămînea fără urmări, aşa că Alexei Alexeievici arareori mai rămînea flămînd.

Totul mergea ca pe roate, doar că-n anul 1922 Alexei Alexeievici a făcut cunoştinţă cu un oarecare Ivan Ivanovici Puzîrev, care vinde în piaţa Sennaia ulei de floarea soarelui. Puzîrev l-a invitat pe Alexei Alexeievici la o cafenea, l-a servit cu o cafea adevărată, iar el, ronţăind produse de patiserie, i-a expus o întreprindere complicată, din care Alexei Alexeievici a înţeles doar că trebuie să facă şi el ceva, iar pentru munca asta a sa va primi de la Puzîrev alimente de mare valoare. Alexei Alexeievici a căzut de acord, iar Puzîrev i-a dat pe sub masă două pliculeţe de ceai şi o cutie de ţigări „Radja”, imediat, ca formă de încurajare.

Din ziua aceea Alexei Alexeievici venea în fiecare dimineaţă în piaţă, la Puzîrev, şi, primind de la el nişte hîrtii cu semnături strîmbe şi multe ştampile, îşi lua sania, dacă era iarnă, sau roaba, dacă era vară, şi se ducea unde îi spunea Puzîrev, în fel de fel de instituţii, unde, arătîndu-le hîrtiile, primea nişte lăzi, pe care le încărca în sanie sau în roabă, iar seara le ducea în apartamentul lui Puzîrev. Dar odată, cînd s-a pornit spre apartamentul lui Puzîrev, la el au venit doi oameni, dintre care unul era îmbrăcat în uniformă militară, şi l-ai întrebat: „Sînteţi Alexeev?” Apoi pe Alexei Alexeievici l-au băgat în maşină şi l-au dus la puşcărie.

Alexei Alexeievici nu înţelegea nimic din ce era întrebat la interogatorii şi spunea întruna că el a suferit pentru patria revoluţionară. Dar, cu toate acestea, a fost condamnat la zece ani de deportare în partea de nord a patriei sale. Întorcîndu-se în 1928 înapoi în Leningrad, Alexei Alexeievici a revenit ocupaţia de dinainte şi, aşezîndu-se la colţul străzii Volodarsk, şi-a aruncat cu demnitate capul pe spate, a lovit cu talpa pantofului în asfalt şi a început să cînte:

Pe baricade

cu toţii vom veni!

Pentru libertate

ne vom mutila toţi şi vom muri!

Dar n-a reuşit să cînte asta nici măcar de două ori, că a fost înşfăcat şi aruncat într-o maşină cu geamurile acoperite şi transportat undeva spre Admiralteistv. Atunci a fost văzut ultima dată.

Asta e, pe scurt, istoria vieţii unui adevărat cavaler şi patriot – Alexei Alexeievici Alexeev.

 

(1934-1936)


Basm


Un om nu prea înalt a spus: „Aş face orice, numai să fiu măcar un pic mai înalt”.

Doar a spus asta şi a văzut în faţa sa o vrăjitoare.

- Spune ce-ţi doreşti? – a zis vrăjitoarea.

Iar scundul stă în faţa ei şi de frică nu poate să spună nimic.

- Ei?! – întreabă vrăjitoarea.

Iar omul scund stă şi tace, parcă şi-a înghiţit limba. Atunci vrăjitoarea dispăru.

Iar omul nu prea înalt a început să plîngă şi să-şi mănînce unghiile.

Mai întîi şi-a mîncat toate unghiile de la mîini, apoi – de la picioare.

-------------------------------

Cititorule, gîndeşte-te la basmul acesta şi o să te simţi ca şi cum n-ai fi în apele tale.

 

(1935)

www.editura.ratioetrevelatio.com