My3

Lucia Cuciureanu

 

colorat în verde viu


am primit un cadou

dacă vrei să știi îl cheamă oscar

e rotund și transparent

când îmi cade frânt la picioare

mă aprind ca o brichetă de vânt

pe care nimeni n-o poate repara

numai tu mă scoți din sărite

cu tăceri care se adună milimetric

mi-e greu să te urmăresc așa

pe masă se adună scrisori netimbrate

aș vrea să citim și să lase urme

mai bine bea un sirop de arțar

în patul cu perna la nord

vei visa în curând un șoim unicorn

ceasul bate în piept lângă plămâni

tu te întorci pe partea cealaltă

și asta înseamnă totuşi ceva


foarte multe obiecte

dar ce spun eu

sunt groaznic de multe


când se închide noaptea

am un peron pe partea dreaptă

în zadar las candelabrele aprinse

şi lumânarea aromată în ceaşca de cafea

gardianul mă priveşte

cu poftă şi sete

varsă o sticlă de vin

mă uit pe vizorul uşii

ochiul meu este un obiect căprui

la care am nişte degete obiecte

mai am obiecte picioare

câteodată am obiecte în păr

de obicei mănânc obiecte

care uneori se întâmplă să fie vii

dar obiecte

şi inima mea este un obiect

care iubeşte foarte tare obiectele

pentru că e cazul să plec

trebuie să vă spun

că numele meu de familie este obiect

şi stau în gazdă la un tip

care este şeful obiectelor

are în casă un singur obiect


ora de după final


clopotul tibetan e plin cu mere

care nu tac

umbrela devine de prisos

ninge

peştii galbeni de la fereastră

înghit valuri incolore

număr pătratele din covorul verde

uşa de la acvariu se deschide spre interior

(afară e un geam cu sâni)

gambuzia suspină în somn

attila se trezeşte şi face semne

tresar

pereţii odăii se dilată în aşteptare

să mai urmeze ceva e cu neputinţă

şi totuşi mă suni


o zi ca oricare alta

înainte de sfârşitul lumii


pun rondele de ananas în iaurt

blenderul roteşte lama

în scrumieră arde

o ciornă cu textul de aseară

cuvintele se ascund în perdele

canarul a răguşit (galben)

n-are cui să-i dea socoteală

orezul pufăie în boluri

ca şi cum ar fuma un vulcan

ce fierbinte e şi devreme

întunericul pâlpâie ca un

semafor pe timp de noapte

ochi uitat de lume

te trezeşti şi

mă iei de mână

să orbecăim


text cu avioane


într-o casă în care un telefon

bântuie descărcat

chiar și doi poeți pot să trăiască

într-o armonie sănătoasă

cu perdelele trase

nu spun mai mult

e doar o variantă

fă ce vrei cu ea

n-ai primit e-mail-uri

nu-i o nenorocire mare

te fură peisajul

anatol grosu scrie bine

n-ai voie să-l citești

fă sport ai fundul mare

trebuie să-ți găsești un stil

dă frâu feminității

pune măceșe în ceai

curmalele nu fac bine la siluetă

am un text cu avioane

hai să închidem repede ușile

ia-ți carnețelul de pe mouse-ul meu


coif şi ziare


n-am venit să mă asculţi

voi locui pe o stradă pustie în galben

nu te visez să ştii

ești viu ca aiureala asta

care face orice fără zahăr

suflu în ceai genele se aburesc

pânza se desprinde din perete

singura realitate pe care o duc

şi cochilia pe zăpada afânată

fața de masă din restaurantul gării

e târzie ca un reproș tăcut

cred că ar fi esențial

să citesc ziare colorate

atâta de mult te pot iubi

melcii nu trăiesc iarna

nimeni nu știe cum dorm


03 februarie 2013 ora 14:00

de citit mâine


mă învârt printre cercuri

cu gândurile fierte

ingrediente frunze de mentă

un petic de iarbă şi nucşoară

o lumânare chicioasă

şarpele dă târcoale

tai cuburi în tigaia încinsă

apa freamătă îngăduitoare

n-am talent de gospodină

cu toate că giuseppe mă recomandă

în fiecare săptămână

scot sâmburi din cireşe amare

şi rochia neagră

(am o colecţie întreagă)

e timpul să taci

 

Carol Von Zeiden

 

Fusion


Fustă şi cizme,

blondă cu ochelari. De soare.

Era o zi în care voiam umbră.

Am dat ceva pe două cafele.

Vreo 10 lei.

Şi ţigări - puţin mai mult

De 10 lei.

Şi ne uitam de la balcon

printr-o viţă de vie puţin moartă.

Din bar plecase lumea toată.

Uite, se inundă cerul cu lumină.

 


Proverb indian


Acum, când vezi lumina albă, simţi cum ţi se macină sufletul.

Şi taci.

Nu spui nimic.

La fel cum şi morţilor

pe buze

li s-a împietrit cuvântul.

În cap îţi sună ecouri ale conştiinţei.

Glasuri.

Le răspunzi.

Cu un gând

orb.

Te gândeşti la relativitatea morţii.

Crezi că viaţa-i o povară.

Dar nu vei lua cu tine nimic

şi vei lăsa în trecut doar paşii grei.

Oriunde îţi vei odihni moartea,

pe mare sau în munţi,

vei avea nevoie de o pereche de

aripi pe glezne.

Şi vei merge pe pământ

cu teama-n sân, cu frica-n gând.

Tu, călător în timp ce zboară

eşti al pământului!

 


Uitare


Lasă-ţi ochiul închis şi aminteşte-ţi uitarea.

Îmbracă-te în ea, chiar dacă îţi e frig.

Goleşte-ţi trupul mov şi simte chemarea.

Şi stelele se nasc, trăiesc, se sting.

Aruncă-ţi înc-o dată privirea amăruie

Prin orele ce curg, pe ceasul care merge.

Muşcă-ţi un gând îmbolnăvit de râie,

E timp destul, chiar dacă trece.

Timpul e şchiop. El stă pe loc.

Noi alergăm prin el cu gândurile stinse.

Un vis ar fi să stăm pe loc -

Dar şi coşmarurile-s vise.

 


Poema vinilului


În cuiul din peretele alb, stă spânzurat

un vinil vechi.

În faţa lui, pe o carcasă de plastic, se odihneşte

un C.D.

Precum un disc stricat,

vinilul începuse să povestească despre

perioada sa de glorie.

Cum intra în pick-up,

cum îl făcea să sune.

Iar atunci când ieşea,

se odihnea. La locul lui.

Din zori de zi şi până-n seară,

vinilul tot se învârtea.

Obosea, nu obosea, pick-up-ul tot mai voia.

Să urle.

Până când într-o bună zi a văzut

un alt vinil.

Mai vanitos ca el,

Strălucitor şi colorat,

Caleidoscopic, puţin subţiat.

Dar nu era vinil.

Lângă el, mai mic şi mai uşor,

era un pick-up.

Avea o antenă, butoane mai multe.

Perfect conceput pentru viniluri rotunde.

Dar nu era pick-up.

Erau un C.D. şi un casetofon.

Au venit să-i înlocuiască pe bătrânii

pick-up şi vinil.

Să le fure locu-n dormitor.

Subtil.

Izgonit şi supărat,

vinilul s-a spânzurat

în cuiul din peretele alb.

Şi i-a spus C.D.-ului:

"- Tu, blasfemic ignorant,

fă bine ce ştii să faci!

Fă toate la timpul lor,

că fierul se va răci

iar la poarta fabricii

sunt mulţi care aşteaptă..."

 


Șoareci în ghenă


Fulgeră!

11:03

Lumânare aprinsă

O cafea aproape arsă

Un scaun mult prea rece

Fără curent

Pagina 23

Oare ce face?

O pieliţă roasă cade pe jos

A.D.N.

Ceară topită

Două pisici schelălăie

Aş vrea Bach

Tună

Ritm tribal se aude din văzduh

Mă ia cu ameţeală

A venit!

Şi curentul!

"Mă trage la spate, închide uşa, te rog!"

 

Octavian Perpelea

 

oameni din cartierul Apărătorii Patriei

 

Strada Frumuşani 12, bl. 96, ap.46


o porecliseră Pisicăreasa

pentru că ţinea în casă o droaie de pisici

cu timpul începuse & ea să miroasă

& să se comporte ca o pisică

nu-şi mai plătea lumina & gazele

avea cea mai mare restanţă la întreţinere

când au luat-o cei de la spitalul Obregia

tot blocul s-a bucurat

ea a trecut printre vecinii

strânşi ca la circ

a scrâşnit din dinţi

apoi a

mieunat

 


Strada Frumuşani 14, bl.99, ap.26


unii spuneau că în tinereţe

ar fi fost karatist

alţii că lucrase ca inginer

nu l-am văzut niciodată

decât cu expresia aia a omului

căruia i s-a acrit de toate

umbla prost îmbrăcat

primăvara & toamna

purta o singură geacă

de culoare vişinie

părea să nu existe nicio femeie

în viaţa lui

nu avea copii

iar pe ai vecinilor îi

trata cu indiferenţă

când s-a mutat din bloc

nimeni nu i-a observat

absenţa

 


Strada Măriuca 6 bl. 120, ap.3


a murit nea Oane

bătrânul lăutar

rapsodul bucuriilor simple

din mahala

de 40 de ani nu a mai suportat

să vadă viaţa

altfel decât cu un pahar

în mână

de 40 de ani cerşind

țigări & o duşcă

sprijinit de peretele

cârciumii

moartea nu avea

cum să-l surprindă

era mereu în gardă

a avut o femeie

cinci copii

& un cuţit

astăzi doar cuţitul îi simte

lipsa

 


Strada Şoldanului 8, bl. 135, ap.98


toţi o considerau

cea mai cultă femeie din bloc

citea cărţi groase

avea lentile groase

ne privea de sus

lumea îi spunea Doamna

fusese profa de nu ştiu ce materie

la liceul industrial IMGB

& era super mândră de asta

când a mierlit-o

în drum spre biserică

doi din spate

foşti profi & ei

şuşoteau

a murit Doamna Fute-Bine

 

Lilia Rufanda

 

Țara lui Bachus

(fragment de roman)

 

I


– O să mori. Îți spun eu că o să mori, dacă n-o să mănânci, o speria bunica pentru a nu știu câta oară în acea zi, uite, ia o bucățică de învârtită, e cu brânză sau... poate un biscuit?

Nu vroia nimic.

– Nu știu ce să mă fac cu ea, femeie dragă, nu mănâncă nimic... De-ar veni odată maică-sa, că eu nu știu cum să mă mai rog de ea ca s-o înduplec să mănânce ceva, se plânse bunica celor câteva bătrâne așezate pe banca din curte, care veniseră la taclale: baba Maria, baba Chițana, baba Marușca și baba Ioana.

– E, păi dacă n-are să mănânce, n-are să crească, spuse baba Chițana.

– Așa i-am spus și eu, încuviință bunica.

Le privi cu neîncredere. Să nu crească? Puțin probabil. Chiar dacă era mai firavă decât ceilalți copii, ea știa că… creștea, i-o spusese mama de mai multe ori. Ș-apoi, nu-i cumpăra mereu rochițe și pantofi noi pentru că cele pe care le avea îi erau prea mici? Creștea și fără să mănânce toată ziua, așa cum o îndemnau cei mari! Creștea ea și fără mâncarea lor, se convinsese de acest lucru!

– Ia te uită ce mâini subțirele ai! Ce picioare! Vă-hă-hăăăă! Nici la școală n-au să te primească așa mică și slabă, o atinse baba Marușca acolo unde o durea mai tare, sprijinindu-se cu o mână în cârjă, iar cu cealaltă ținând paharul cu vin. Da’ poate vrei un pic de vin?

– Doamne ferește!, sări bunica, cum să dai vin copilului?

– Ho, cumătră, te-ai îmbătat?!, sări și bunicul, chiar dacă deja cherchelit, de la locul lui.

– Ei, așa, numai oleacă, cât să-i facă gust de mâncare, retrase baba Marușca paharul și-l duse prompt la gură.

– Ei, nu mai mănâncă ea cu una, cu două, ripostă bunica încruntându-se, furioasă, la bunicul, care o luă spre beci după al nu se știe câtelea ulcior cu vin. Da’ nu-ți ajunge, măi omule, pentru astăzi? O să înnebuniți cu atâta băutură!

Norocul ei era că bunica nu bea, altminteri, te mai pomenești că ar fi pus-o și să bea, nu doar să mănânce! Ce-ar fi făcut dacă ar fi fost nepoțica uneia dintre aceste bătrâne, care veneau aproape seară de seară la bunica, așezându-se ca la apel pe banca din curte și beau cu bunicul câte două-trei ulcioare cu vin? Ar fi murit de rușine! Căci să bei era rușinos, i-o spuseseră și tata, și mama: „Doamne ferește de una ca asta!”. O auzise și de la alți maturi. Chiar și bunicul, care se mai cherchelea din când în când cu unii vecini veniți în vizită, se exprimase odată: „Cum bea, măi omule, lumea asta și nu-i e rușine deloc... Bre-bre-bre-bre... Ce-o să fie?!...”.

– Ia, atunci, măcar o bomboană, îi întinse baba Maria o acadea.

O refuză și pentru că era timidă, dar și pentru că, între aceste bătrâne năstrușnice pe care le cunoștea de mică și care acum îi păreau niște bețive ordinare, baba Maria îi părea un personaj sinistru, dar și răutăcios. Nu se răstise dânsa la ea odată, atunci când o auzise vorbind frumos, așa cum o învățase bunicul Vasile și cum îi spusese că se vorbește în România? „Da’ și grăiești așă? Și, ești româncă?, se încruntase la ea, zi „șinși”, nu „cinci”, că nu trăim în România!”. „Așa m-a învățat mama și mi-a spus și bunicul Vasile că așa e frumos, că așa vorbește și regele...”. „Care rege?!”, a râs sarcastic, uitându-se la ea răutăcioasă cu privirea aceea cu care-i privea pe bețivii cei care veneau la ea să cumpere vin și rachiu, atunci când le întindea butelia plină printre grilajul porții, uitându-se atent de-a lungul drumului. „Se teme să n-o pârască cineva”, îi explicase bunica. „Cui?”. „La Selsovet[1], să n-o afle statul”. „Statul nu-i dă voie să vândă vin?”. „Nu, că dacă le vinde, bețivii stau acasă și beau și nu se duc la muncă la colhoz... ”. Nu-l știa pe Selsovet și nici pe Stat, dar tare mult ar fi dat ea să treacă ei pe strada lor, s-o prindă pe baba Maria cum vinde rachiu bețivilor și s-o pedepsească cum știu dânșii mai bine, ca să vadă și ea cum e când strigă cineva la tine!

– Lilia, vii să te joci?, o chemară niște copii la poartă.

Mama nu-i prea permitea să se joace pe stradă, acum era însă cu bunicii, așa că ieși bucuroasă.

– Mâine o să vină mama acasă, o să-mi aducă un frățior, se lăudă copiilor.

De fapt, nu era prea bucuroasă. Își dorise o surioară. S-ar fi jucat cu ea. Cu frățiorul însă ce să facă? Băieții se joacă doar cu mașinile și pistoalele. Ei îi plăceau motocicletele și păpușile. De pistoale îi era frică. O consolase însă un lucru: încă de dimineață, când au fost să-i viziteze la maternitate, mama i-a încredințat anume ei misiunea de a-i alege un nume. „Îl va chema Sașa!”, a exclamat pe loc. Era numele verișorului ei plecat la armată în Habarnamstan, care îi trimitea aproape în fiecare săptămână câte o carte poștală cu Ceburașka, Vini Puh, Neznaika, Crocodilul Ghena, Buratino și alte personaje din filmele ei preferate cu desene animate. Ce mândră avea să fie de această inspirată alegere peste jumătate de an, când va merge la școală și va afla că și Lenin a avut un frate pe nume Sașa. Ce tare era! Numai ea și Vladimir Ilici aveau frați cu un astfel de nume! Frumos ar fi fost să fi avut și regele Mihai un frate pe care să-l cheme la fel, pe asta însă nu mai avea de unde să o știe, pentru că bunicul Vasile, cel care știa toate detaliile despre rege și despre România, murise subit.

– Haideți să ne jucăm de-a baba oarba!

– Haideți de-a Craii!

– Nu, cel mai bine e să facem mâncare!

Nu-i prea plăcea să se joace de-a mâncarea. Însemna să amesteci în capace de la borcane colb cu apă și să zici că ai gătit cașă sau borș, murdărindu-te din cap până-n picioare. Mama dezaproba mereu astfel de jocuri. Cum însă ea nu era acasă, fetița cu cosițe negre, lungi, alergă repede în curte și reveni cu un set complet de vase și tacâmuri de jucărie, stârnind deopotrivă invidia și admirația copiilor, care făcură imediat un cerc compact în jurul bucățelelor de plastic fermecate.

– Ia te uită, tigaie! Parcă-i adevărata!

– Și cratițe!

– Și farfurii!

– Și pahare!

– Hai să ne jucăm! În oală vom face borș!

– Iar în tigaie – cașă!

– Nu, în tigaie nu se face cașă, în tigaie se prăjește pește.

– Bine, atunci vom prăji pește.

– Iar din farfurie vom mânca borș.

– Și vom bea vin cu cana!

– N-ai voie să bei vin, sări ea la Andrieș, chiar dacă acesta era mai mare, dă-mi cănuța!

– Ba am voie!

– N-ai voie, că nu ești bețivan!

– Nu doar bețivanii beau!

– Ba da!

– Ba nu!

– Ba da!

– Ba nu! Beau toți bărbații! Dacă nu bei, nici nu ești bărbat! Întreabă-l pe tata, dacă nu-ți vine a crede!

– Și femeile beau, sări o fetiță cu părul blond și bucălat, mama mea tot bea! Și după asta are putere și poate să prășească și să care saci!

– Da! Și fetele!, sări alta. Sora mea mai mare, înainte de a se duce cu fetele la club, intră în beci, unde ține tata buteliu[2] cu rachiu, beau câte o sută de grame, își vopsesc buzele și pe urmă pleacă. Odată mi-a dat și mie să gust. Amestecat cu apă. Dar când o să mă fac mare și o să merg la club, o să beau din cel adevărat, nu cu apă-n două!

– Minți, ripostă, dac-ai fi băut, te-ai fi îmbătat!

– Ba nu m-am îmbătat!

– Dacă te îmbeți, te culci, te scoli, te dregi cu moare sau cu borș acru și te duci la lucru, îi explică un băiețel, tata așa face.

– Și tata.

– Și tata.

– Și mama.

– Haideți să ne jucăm de-a băutul!

– Hai!

– Hai!

– Eu o să torn!

– Da. Toarnă-mi mie.

– Și mie!

– Și mie!

– Sănătate!

– Noroc!

– Noroc!

Făcu ochi mari. Cum să se joace de-a băutul? Vroiau să se îmbete? Să cadă pe jos? Să înceapă să se bată? Nu-i văzuseră de atâtea ori pe cei maturi întâmplându-li-se la fel? Nu treceau aproape în fiecare zi pe strada lor oameni amețiți, bălăbănindu-se de colo-colo, unii venind seara de la lucru, alții clătinându-se dintr-o parte în alta cu sticla în mână dis-de-dimineață spre poarta babei Maria? Nu-l văzuseră pe nea Ion dormind beat pe sub garduri? Nu fusese tușa Mavra strivită de o mașină în goană când i se întâmplase să adoarmă beată chiar în mijlocul drumului? De ce vroiau să joace un joc atât de urât? Avea dreptate mama când nu-i permitea să iasă la joacă pe stradă. Așa-i trebuie, dacă profitase de absența ei. Îi veni să le spună ceva urât-urât! Să-i scuipe, să sară la ei, să-i lovească, să... Dar era mică. Prea mică și prea firavă. Are dreptate bunica, va trebui să mănânce, ca să... Smuci furioasă cele câteva piese de jucărie pe care reuși să le apuce și fugi supărată în curte. „Lilia... Lilica...”, auzi în urma ei. Nu vroia nici să audă. Se lipise de bunica.

– Ce-ai pățit?

– Nimic. Dă-mi o bucățică de învârtită.

– Of, Slavă Ție, Doamne!

– Daaa... acum are să fie greeeeuu..., oftă din rărunchi baba Marușca.

– Ei, Doamne ferește!, crâșcă baba Maria, da’ oare n-au să mai dea voie să facem vin deloc?

– Nu, nu cred, spuse, încrezut, bunicul. Comunistu-i dracu’, cu rusul nu te joci, da’ Gorbaciov îi rus!

– Of, păcatele mele, păcatele mele..., oftă și baba Chițana.

– Nu țineți minte când au venit în ’45? Dac-au spus că mătură tot din podurile oamenilor, totul au măturat, până la ultimul grăunte, au lăsat oamenii de s-au mâncat unii pe alții de foame, dar tot au măturat, încuviință și bunica, numai ea calmă, nu știu de ce.

– Te joci cu rusul? Dacă te prinde cu aparatul de făcut rachiu, te poate duce și-n Siberia, cumătră, ne dai Boh[3]!, se scuipă în sân bunicul, făcându-și cruce.

– Da’ cuuuum! În ’45 câți au pățit-oooo!, încuviință baba Ioana.

– Ei, aceia erau culaci!

– Care culaci? Că erau oameni gospodari! Da’ rusu-așa-i: unde vede un om gospodar, haț și în Siberia!

– Vai de cei care au câte două-trei butoaie cu vin acum!

– Dar cei cu rachiu! Vai-vai-vai-vai!

Baba Maria se înnegri la față.

Numai bunica nu părea îngrijorată:

– Da’ știți ce, femeilor, bine le face! Demult trebuia zakonu’[4] ista! Că tot rușii au învățat lumea să bea. De când au venit umblă lumea beată prin sat. De la femeile lor s-au învățat a bea și ale noastre. Unde-ai văzut să se îmbete o femeie când eram cu România? Nu se pomenea așa ceva. Sau să umble cineva beat prin sat? Nici asta. Numai Ion Șobolanul. El era bețivul satului. Și când au venit rușii, ce-au făcut? L-au pus președinte de colhoz. Că pe gospodarii satului îi deportaseră în Siberia. Pe urmă s-au apucat de băut și alții, pentru că li se luase pământul, căruțele și boii la colhoz, la comună, beau de necaz, că erau obligați să muncească în colhoz pe degeaba, pentru trudozile[5]. Tot rușii au deschis dugheană-n sat unde vindeau poșircă pe datorie. Noi cu Alexei, iată, când ne-am căsătorit, sădisem cinci tufe de viță de vie. Toamna făceam câte cincisprezece-douăzeci de litri de vin. Beam la Crăciun, la Paște și ne ajungea și până culegeam roadele în anul care venea. Și acum? Facem câte trei butoaie și până la începutul verii îl termină.

– Asta așa-i, încuviință, spășit, bunicul.

– Așa că bine c-o venit zakonu’ ista. Ei au învățat lumea să bea, ei s-o dezvețe. Brejnev, dacă a fost și el un bețiv, a lăsat toată Uniunea Sovietică să bea, dar Gorbaciov bine face că dă zacoane din astea.

– Ce zakon, cumătră?, întrebă baba Ileana, care tocmai intră pe poartă și se alătură grupului.

– Cum? N-ai auzit? Au anunțat numai ce la radio: Suhoi Zakon[6].

– Și asta ce-i?

– Asta-nseamnă că nu mai ai voie să bei și nici să faci vin, rachiu sau altă băutură. Vor scoate viile din colhoz, ne vor pune să le scoatem și pe cele din grădini, să dăm foc la butoaie și teascuri. Cine va fi prins că bea – amendă și mustrare publică. Cine va face sau va vinde – pușcăria. Gata. S-o zis. Nu mai avem voie să bem. Nici la nuntă, nici la botez, nici la înmormântare. Nici la Paște, nici la Crăciun, nici la Deni Pobedî[7]. Doar apă, ceai și soc[8].

– Apără, Doamne!



[1] Selsovet (rus.) – consiliu local, primărie.

[2] Buteli (rus.) – butelie, bidon.

[3] Ne dai Boh! (rus.)– Ferit-a Sfantul!

[4] Zacon (rus.) - lege

[5] Trudozi (rus.) – zi de munca; inventie stalinista, folosită pe post de remunerare in kolhozurile postbelice unde, in loc de remunerari bănesti țăranilor li se calculeaza zilele de muncă obligatorii în folosul statului.

[6] Suhoi Zakon (rus.) – legea cu privire la abstinenta de la alcool, impusă de Gorbaciov între 1985 și 1987, ca măsură de combatere a alcoolismului în URSS.

[7] Deni Pobedî (rus.) – Ziua Biruinței, serbată la 9 mai cu mare fast de autoritățile sovietice.

[8] Soc(rus.) – suc.

 

Diana Iepure

 

Balerina


Alerga de nebună. O admiram din tot sufletul cum îşi alterna picioarele, aruncându-le din şolduri. Îmi plăcea să ies cu ea, să-mi lipesc spatele de spatele ei cald, atunci când, întinsă la umbră, scotea aburi pe nări. O duceam prin cele mai tainice locuri, evitând să întâlnesc lume. Nu-mi trebuia nimic altceva. Îmi plăceau mirosul, căldura şi părul ei neobişnuit de bălai, pe care uneori i-l pieptănam. Seara, la întoarcere, abia mă ţineam din urmă, gâfâiam ca o bătrânică, dădeam prin pietre şi gropi, dar nu îndrăzneam să trag de lanţugul pe care uneori îl scăpam din mână.

Am poreclit-o Balerina. De fapt, era o poreclă tristă ce corespundea vieţii ei pline de aventuri. Exact ca balerinele, nu putea făta. Era frumoasă, sprintenă, caldă, dar nu-i ieşea treaba cu fătatul şi asta ne dădea bătăi de cap, mai ales că anume pentru fătat fusese adusă de la zeci de kilometri în caroseria uni camion ZIL, din care nu ştiu cum a căzut, la un deal, şi nu şi-a frânt nimic. Când s-au tezist ai mei să se uite ce mai face, caroseria era goală. Noroc c-au găsit-o legată, la drum, de poarta unui gospodar mai cu frică de Dumnezeu.

Apoi, a început chinul împerecherii: muncă, nu glumă. Ea – nimic. Rămânea la fel de sprintenă şi la fel de stearpă. Până când, într-o vară, a lovit-o norocul. Zburda atunci ca nebuna. Într-o zi, președintele colhozului a scos-o dintr-un lan pătulit de lucernă şi i-a poruncit soră-mii să vină cu tata după ea.

- Tăticuuuu, dar ce eram să faaaaaac, dacă şi omul ăsta nu întelegeeee, nu înţelegeeeee, plângea ea cu şiroaie de lacrimi şi sughiţuri, nu înţelege că Bălăica noastră cată buhaaaai?

Şi aşa, în sfârşit, am început să avem în casă lapte. Drept că puţin. Balerina nu era deloc bună de lapte. Dădea ca o capră, dar noi eram oricum în culmea fericirii. Făceam de câteva ori pe săptămână clătite cu brânză, cu dulceaţă de căpşuni şi cu magiun de perje, dar şi sosuri, terciuri cu lapte, pâine cu zer. Când părinţii plecau de acasă, născoceam cocktail-uri şi îngheţată. Băgam în mixer fel de fel de componente, experimentam cu exces de zel şi dureri de burtă.

Partea proastă era, însă, că toată gospodăria de pe culme de deal se vedea ca în palmă din şcoala din vale, unde tata era, mai nou, director. Un director cu destui oponenţi, dar şi cu vacă. Adevărat că anexele pentru orătănii şi animale nu se vedeau, fiind bine dosite în spatele casei. Din păcate, pe atunci copacii din livada noastră erau încă destul de mici, aşa că dusul Balerinei pe toloacă nu putea fi camuflat, cum nu puteau fi camuflate nici alte mişcări de trupe, obişnuite pentru o familie cu copii, într-un sat sovietic multilateral dezvoltat. Te puteai uita la noi ca la film. Probabil că filmele erau destul de interesante şi, pe alocuri, chiar frumoase de tot, altfel povestea lor nu ajungea până la Moscova şi înapoi. Aşa că, într-o zi, tata se pomeni la şcoală cu şeful Direcţiei Învăţământ din raion, care a adunat colectivul pedagogic şi a declarat că la odinea de zi au de discutat o scrisoare anonimă trimisă de cineva din colectiv Comitetului Central al PCUS şi Ministerului Învăţământului. Povestea s-a încheiat cu acea discuţie în colectiv, despre care tata nu vrea să-şi amintească. Mi-a zis că a înlemnit, i-au dat lacrimile, se pare că de atunci i se trag problemele cu tensiunea şi că, în general, nu vrea să sape în mizeria asta.

După un timp, Balerina a fost vândută, dar nu de frica CC-ului, nici a Ministerului şi nici a Direcţiei Raionale de Învăţământ, care l-a scos pe tata basma curată. Nu prea era aşa mare tolk din ea. Nici tu bună de lapte, nici de fătat, nici s-o dăm la carne nu puteam. Am vândut-o cuiva, care a ţinut-o un pic pe deal, nu departe de noi. Sora mea se mai ducea să o vadă uneori, de departe, eu, însă, nu.