LecTiuk!

Emilian Galaicu-Păun

Liliana Corobca, Kinderland

Redactat la persoana întâi singular, din perspectiva unei fetiţe de 12 ani, romanul cucereşte prin firescul spunerii.

Nu-i puţin lucru să vinzi la Bookfest-2013 mai bine decât Mircea Cărtărescu & Dan Lungu. Basarabeanca (stabilită de ceva timp la Bucureşti) Liliana Corobca tocmai a făcut-o, ultimul său roman, Kinderland, Cartea Românească, 2013, fiind primul în topul vânzărilor de la târg.

Redactat la persoana întâi singular, din perspectiva unei fetiţe de 12 ani, Cristina, care-şi creşte singură cei doi fraţi preşcolari, Dan şi Marcel, dat fiind că mama lor lucrează în Italia şi tata în Rusia, romanul cucereşte prin firescul spunerii: „Nici nu-mi mai imaginez cum e să stai acasă cu mama şi cu tata. Să-ţi spele ei hainele, să facă ei curăţenie, mâncare, iar tu să tai frunze la câini”, asta după ce sora mai mare îşi mustră, ca o mamă bună, copilaşii: „Nu plângeţi, acum avem de lucru. Facem program. Ora de plâns: opt seara. E mai bine aşa. Ce-ar fi să mă apuc şi eu de plâns tocmai când vouă vă e foame?” Deloc retorică, întrebarea – întreaga naraţiune fiind, în ultimă instanţă, un plâns sublimat, după cei plecaţi de-acasă după „bani lungi”, dar şi pentru cei rămaşi la vatră (de pildă, bunica, a cărei moarte e aşteptată cu sufletul la gură – căci „în sfârşit, mama şi tata vor veni acasă”).

Pagini emoţionante, unele de-o ingenuitate dezarmantă („Apoi un copil străin (…) ne-a învăţat jocul de-a kinderlandul, adică cei mici se joacă de-a cei mari. (…) Da, kinderlandul e jocul nostru preferat. Kinderlandul mic, kinderlandul mare. Cel de râs şi cel de plâns”), din care desprindem acest fragment antologic: „Profesoara de geografie ne-a dat temă pentru acasă să desenăm harta satului nostru şi să scriem pe hartă ţările în care au plecat oamenii din sat. (…) Apoi, la lecţie, îi spuneam pe rând ce ştiam şi ea scria pe tablă toate ţările. De la noi din sat numai în Africa nu a plecat nimeni. Încă”.

O carte ce poate ţine locul unei ţări – nu, nu Patria mama, ci Kinderland

Alexandru Vakulovski

Horă la eliminare sau portrete cu fundal

Să bagi în literatură personaje care au o imagine în realitate nu-i chiar așa de ușor, chiar dacă pare. Un politician pe val, de care știe azi toată lumea – mâine e nimic, e țărână, în cel mai bun caz, iar în cel mai rău – nimeni nu vrea să-și amintească. Din cauza asta politicienii au încercat să se pună bine cu scriitorii, că poate-poate va rămâne ceva în literatură – pe care nu dau doi bani, dar care, paradoxal, traversează granițele timpului. Dacă e literatură pe bune. Pentru că există și falsă literatură, maculatură, cum a fost realismul socialist, din care n-a rămas nimic. Când spui America Latină te gândești la Gabriel Garcia Marquez sau Mario Vargas Llosa, nu la tiranii-dictatori care și-au pierdut numele între timp.

Un scriitor din Chișinău care reușește să introducă în literatură personaje reale este Vladimir Lorcenkov. Citind acum Horă la eliminare, romanul lui de debut, scris în 2003 și premiat în Rusia, m-am convins că literatura lui Lorcenkov rămâne, chiar dacă personajele din realitate se duc, pierd din putere și din „măreție”.

Personajele principale din Horă la eliminare (Хора на выбывание) sunt preşedintele Vorobiov, Iurie Roşca, jurnalistul Lorinkov şi Rubriakov. Vorobiov e creat după chipul şi asemănarea lui Voronin, Rubriakov după Kubriakov, Lorinkov e o imagine parodiată a autorului. Romanul e scris înainte de marea prietenie politică între Roşca şi Voronin, ceea ce pare surprinzător acum. Pe lângă scenele din PMAN cu protestele susţinătorilor lui Roşca, apar scene în care Vorobiov bea coniac cu Roşca în Jaba, localul din centrul Chişinăului, unde obişnuiau să bea jurnaliştii, scriitorii şi securiştii. Romanul e bine construit, pe mai multe planuri. Se creează un spaţiu al nebuniei, postmodernist, cu elemente de realism magic. Ei bine, nebunia lui Lorcenkov a prins contur în realitate, prietenia ce părea imposibilă între Voronin şi Roşca s-a înfiripat. Iar hora, hora descrisă de Lorcenkov continuă şi acum. E adevărat, Roşca nu mai face parte din dansatorii filmaţi în prim-plan, dar încă mai dansează.

O horă în care dansează personajele principale ale momentului, în care oamenii sunt prezenţi doar ca o masă de umplut golul, un fundal pentru poza de profil sau pentru prima pagină a barosanilor. Citind romanul scris în 2003 nu am avut deloc impresia că Horă la eliminare s-a învechit, din contra, a căpătat un farmec al literaturii care rezistă. Din păcate, pentru noi, cei din realitate, hora la eliminare continuă: pe de-o parte Voronin cu „rivaliuţia”, pe de alta Lupu şi Filat cu arătarea muşchilor bătrânului general de miliţie. Atât. Iată de ce nu vreau să apar în poze ca fundal. E pur şi simplu ruşinos, dacă vorbim omeneşte. Apropo, în roman Iurie Roşca duce în fiecare an flori la monumentul lui Ştefan cel Mare de 7 noiembrie; n-aţi observat, anul acesta a dus?

Am citit Hora la eliminare din Kvadratura kruga, cu premianţii anului 2003 din Rusia, volum dăruit de Vladimir Lorcenkov alături de altele (inclusiv traduceri în italiană, norvegiană, sârbo-croată…) cenaclului Republica şi pe care îl găsiţi la Biblioteca Naţională. Există şi o variantă pe internet, unde personajul Vorobiov are numele Voronin. Discutabil cum va rămâne în istorie generalul, Voronin sau Vorobiov?