LecTiuk!

Gheorghe Erizanu

Aureliu Busuioc. Pactizând cu diavolul

Aureliu Busuioc a fost cinic și zgârcit cu cititorul din perioada sovietică. A scris două romane în patruzeci de ani: Singur în fața dragostei și Unchiul din Paris. Romanele au fost traduse în aproape toate limbile lagărului socialist. Iar în Germania Democratică Unchiul din Paris a apărut în două ediții în tiraje de masă. Oficialitățile comuniste aveau nevoie să exporte romane care să placă cititorului. Iar literatura proletcultistă era, mai degrabă, pentru uz intern și ierarhii oficioase locale.

Busuioc și-a lăsat temele și subiectele pentru alte vremuri. Cele de după 1990. Și a scos câte un roman odată la doi-trei ani. Ca un scriitor profesionist occidental.

„Sunt basarabean. Cu asta am spus totul. Și anume aici ar trebui să pun punct, dar… Dar mai sunt niscai chițibușuri, pentru că una e să fi fost basarabean la începutul secolului nouăsprezece și cu totul alta e să fii la jumătatea veacului douăzeci.”

E și mai trist, dacă ești basarabean refugiat în Banatul românesc, în anii 950, unde ai fugit de trupele sovietice. Mihai Olteanu, student în anul trei la Agronomie în Timișoara, află că părinții și surorile sale au fost prinse (basarabenii erau căutați și vânați de oficialitățile comuniste române și predate celor sovietice sau vânate direct de sovietici pe teritoriul României) și trimise în Rusia. Pentru a-și căuta părinții se prezintă la reprezentantul rus al Comisiei Aliate de Control pentru a se repatria.

Calvarul întoarcerii acasă în anul 1952 și intrarea într-o realitate de groază, într-o altă țară decât cea pe care ai cunoscut-o ar suna ca o descriere pudică. Tânărului student i se stâlcește întâi numele, apoi biografia, apoi iubirea, apoi prietenii, apoi serviciul, apoi studiile. I se propune să fie informator KGB, refuză inițial, e nevoit să accepte mai târziu, este chemat de Mișa de la KGB la Bariera Sculenilor din Chișinău. Mihail Oltean a fost găsit spânzurat. Era toamna anului 1953.

Așa spun cărțile.

P.S. la Pactizând cu diavolul

Aureliu Busuioc părăsește Școala Militară de Ofițeri Activi de Transmisiuni din Sibiu în timpul examenelor de absolvire. Pentru a se alătura familiei, obligată de autoritățile sovietice de ocupație să se „repatrieze”.

Era 1949.

Se află în lagărul de filtrare de la Sighet.

În iarna lui 1950 ajunge în Chișinău. Parcă era țara lui, dar era țara altora.

În 1999 apărea prima ediție a romanului Pactizând cu diavolul.

Apoi romanul a fost tradus în cehă.

În 2013, în seria de autor Aureliu Busuioc, la Editura Cartier, a apărut ediția a III-a.

PACTIZÂND CU DIAVOLUL de Aureliu Busuioc (Editura Cartier, 2013)

Anca-Elena Zaharia

Îmblânzitorul apelor – A.R. Deleanu

Apărută în 2012 la Editura Casa de Pariuri Literare, cartea brașoveanului A. R. Deleanu (pseudonim pentru Flavius Ardelean) este, categoric, una care fie cucerește iremediabil de la primele pagini, fie nu este înțeleasă și este respinsă definitiv. În special pentru cei care caută mereu ceea ce este deosebit (cuvânt sinonim aici, cel puțin parțial, cu „ciudat”), Îmblânzitorul apelor este un veritabil deliciu literar, dar nu numai atât; modul în care scriitorul se joacă cu mintea cititorului este excepțional.

Deși primele paragrafe sau chiar pagini ar putea da impresia de clasica temă care se ocupă de un scriitor plin de pasiune, dar fără niciun succes, cartea se desfășoară apoi într-o succesiune de evenimente violente, pline de duritate, dar și de tandrețe. Dragostea scriitorului fără faimă pentru iubita lui este imensă, îl consumă și îi consumă pe amândoi, ca pe niște făclii care, cu cât se apropie mai mult de momentul stingerii, ard cu mai multă dăruire, cu mai multă răzvrătire, explodând apoi în mii de scântei care îi ating și pe cei din jur, arzându-i și nimicindu-i.

Încă din momentul în care s-au cunoscut, cei doi au trăit prin bătăile inimii celuilalt, dar au făcut și victime în rândul apropiaților, la propriu, căci mama lui moare misterios în noaptea în care el își aduce acasă sufletul-pereche, femeia care însemna totul pentru el. Misterul morții mamei se clarifică abia spre final într-un mod neașteptat, dar dureros; și impactul iubitei asupra familiei lui nu se termină aici, căci ferocitatea cu care el își ucide apoi tatăl este și mai intensă emoțional. Se continuă astfel înlănțuirea de evenimente care le înnegresc existența celor din casa înconjurată de ape, ca într-o variantă satanică a mitului biblic în care Arca lui Noe strânge în ea tot ceea ce merită a fi salvat din calea potopului.

Dispariția iubitei este la fel de apăsătoare, episodul constituind o imagine lugubră, înfricoșătoare; remarcabilă este și apariția fetiței care nu scoate o vorbă, dar care spune atâtea prin ochii mari și larg deschiși, ațintiți în așteptare asupra scriitorului înnebunit de foame, teamă, vis, speranță. Așa-numitul „musafir nepoftit” este o personificare extremă a morții, care se instalează în casă alături de locatarii acesteia, îi însoțește pe holuri și la subsol, le zâmbește prevestind finalul apocalipsei deja instalate, le ține companie până în clipa în care aceștia părăsesc casa și i se alătură musafirului într-o altă călătorie, mai lungă și mai importantă.

Îmblânzitorul apelor are și rolul de a scormoni în mintea plină de fobii și gânduri negre a fiecăruia. Poate de aceea unora nu le place, căci nu toți oamenii pot accepta ceea ce sunt cu adevărat. Teama de sine este, poate, cea mai cruntă teamă posibilă. Și, printre altele, și relația cu sinele este exploatată de A. R. Deleanu, cu succes imediat (la momentul lecturării), dar și ulterior (când imagini sau fraze încă mai bântuie mintea cititorului). Cartea dă de gândit și după ce a fost citită, digerată, analizată. Ridică întrebări și aduce răspunsuri unor întrebări nepuse încă, apasă și obosește creierul plin de vicii; încep să te macine probleme pe care nu știai că le aveai – sau care chiar nu existau.

Să citești Îmblânzitorul apelor e ca și cum ai încerca să evadezi din propria minte, devenită mare, întunecată și plină de idei fragmentate, de spații goale și de păreri prea dense uneori; citindu-l pe Deleanu te vezi așa cum ești, nebun și disperat, hăituit și ignorat, neînțeles și vânat de cei ce nu înțeleg, victimă a tuturor și a nimănui, victimă a sinelui și protejat de propriul instinct de conservare. Este deja celebră sintagma devenită laitmotiv chiar și celor care poate nu citesc, dar pentru care „Dacă înnebunesc, mă mai iubești?” este o superbă exprimare a altei frici, aceea de a nu rămâne singur – mai ales în calea nebuniei.

Cert este că oricât s-ar spune despre această carte, mereu va mai fi ceva ascuns, descoperit și simțit numai de un cititor anume, de fiecare dată altul, întâmpinând de fiecare dată altceva. Totul ține, într-o foarte mare măsură, de subiectivitate, de gradul de nebunie al fiecăruia. Nu se poate epuiza subiectul în doar câteva fraze. Îmblânzitorul apelor nu este o carte care să fie cel mai bine reprezentată de felul în care cineva vorbește sau scrie despre ea și despre impactul produs, căci se poate autoreprezenta. Îmblânzitorul apelor este o carte pe care, odată ce ai îndrăgit-o, simți nevoia de a o arunca în alți oameni, care să o citească și ei la rândul lor, fără a le spune tu altceva în afară de: „Citește-o!!!”. Căci trebuie descoperită, nu discutată!

Friedrich Michael

Experierea enstazei în poezia lui Cezar Ivănescu

Paradigma poeziei moderne, trasată cu mână fermă încă de la începuturile acesteia de către A. Rimbaud şi St. Mallarmé, bine caracterizată de Hugo Friedrich pe dimensiunea diametrală transcendenţă goală – realitate destructurată, a fost de mai multe ori depăşită pe parcursul secolului XX de marii poeţi români. La Ion Barbu ne aflăm în faţa renaşterii, programatice, a odei pindarice; la Tudor Arghezi citim o poezie în esenţa sa religioasă, de factură iudeo-creştină, cu accentul pus pe sentimentul de pietate împins până la mysterium tremendum în faţa Absolutului numinos; Nichita Stănescu realizează o primă încercare temerară de construcţie a unui periphyseon poetic, străduinţă reluată mai apoi, de pe alte poziţii, de către Mihai Ursachi. Dar mai există un autor român care depăşeşte, doar prin creaţia sa de început, adică exceptând lirica sa de după prăbuşirea comunismului, tiparul poeziei moderne. Numele său este Cezar Ivănescu.

Ceea ce se regăseşte în opera poetului originar din Bîrlad nu este, nici mai mult, nici mai puţin, decât o poezie enstatică. Obiectul exclusiv al liricii sale, singurul de care aceasta se preocupă în perioada primară a creaţiei, este propriul suflet; enstaza este aspiraţia sa de dincolo de fiinţă. E dificil de aflat în peisajul liric european similitudini cu o asemenea poezie. Doar asiaticii, şi nu atât în artă, cât mai ales în religie, pot oferi repere certe în acest sens. Practica yoga (clasică) şi, ulterior buddhism-ul, în mod special cel al Micului Vehicul, se înscriu, la rândul lor, în acest areal spiritual.

Devot al enstazei, poetul se simte „fericit ca yoghinul în milenara pădure/ în vasul ales al fiinţei mele” (Rimaya). În acest sens, Cezar Ivănescu este împlinit în kaivalya sa: „ştii nirvana cărnii mele/ vasul cel ales lumina/ orgoliul umilinţei yoghin fericit ” (ibid.).

Nu printr-o uzitare excesivă a cuvintelor, limbajul său poetic fiind adeseori aspru, ci printr-o experie individuală ajunge poetul la propriul său sine; prin părăsirea lumii şi încetarea parcurgerii căii ascensionale către Divin de către propria persoană, prin moarte, în favoarea regăsirii propriului sine-arheu. Conceptele sunt „seminţe trecute prin/ foc sterile sunt conceptele/ ruguri arzînd oameni vii” (ibid.).

Enstaza reprezintă închiderea sufletului în sine însuşi. Regăsit în locul de unde nu a plecat niciodată, el este singur, într-o adevărată moarte în care refuză comuniunea universală a Bisericii celeste a sufletelor, a Logosului însuşi, în favoarea unei trufaşe însingurări: „! ... mai bine tristeţii de a/ fi singur de a nu fi de loc/ să-i strîngem pe deget inelul mirelui sfînt/ pelerin căci duhul morţii/ în inimă străluceşte în/ această femeie Fiică/ oglindă a Morţii!” (ibid.). Aici inelul mirelui sfânt este oferit de propriul sine, nu de către Hristos Logosul.

Poezia este pentru Cezar Ivănescu o cale a salvării. Rolul ei este unul eminamente soteriologic. Iar salvarea, de viaţă, de multiplicitate şi de şirul nesfârşit al vieţilor succesive este dată de regăsirea şi izolarea propriului sine, a propriului suflet, arheu, număr sau sămânţă de fiinţă aflată la fundamentul fiindului spaţio-temporar, într-o adevărată prevaricaţie luciferică, plină de orgoliu. Aceasta este enstaza.

Pentru a exprima coborârea în propriul suflet, „fraţii întru credinţă” ai poetului român, yoghinii indieni, folosesc formula ātmani ātmānam ātmanā, ceea ce vrea să însemne „ în ātman cunosc ātman-ul unic prin ātman”, adică numai prin ātman, fără niciun intermediar, nemijlocit, prin ātman însuşi. Pentru yoghin, sufletul individual, ātman, nu este susceptibil de nicio demonstraţie. Sufletul este „svasidha”, adică „cel ce se manifestă spontan, de la sine”. Arheul individual însuşi, ca fundament al fiindului spaţio-temporar, este insesizabil şi incomprehensibil (vezi Rudolf Otto – Mistica Orientului şi Mistica Occidentului).

„! ... obscura Moarte/ singur lingîndu-mi lacrimile/ mi-au plăcut întru atît/ de mult că am ştiut acolo/ cum să fiu singur:/ în aşa fel singur!” (Sfinţirea de amiază-a unei zile). Singurătatea enstazei înseamnă de fapt moarte. Omniprezentă în opera scrisă la tinereţe, moartea este singura sa zeitate.

Conceptul de viaţă are un dublu înţeles. Primul este acela de procesie de la arheu la fiindul complementar lui, aflată în echilibru dinamic cu reversia din acest corp aflat în lume, la propriul său suflet. Poetul o spune, în versuri oraculare: „! ... n-ai fost dreaptă cu noi/ şi iubind/ variatele hoituri/ şi pe ei/ i-ai coborît/ într-a ciclului/ viaţă/ fără de moarte!” (Confiteor).

Al doilea înţeles al vieţii este dat de înţelegerea faptului că fiecare creatură este un moment în viaţa universală, unică, prin care Unul absolut transcendent iese din sine spre a readuce tot ceea ce există şi insistă înapoi la sine.

Corelativ dublei vieţi, moartea creaturilor este şi ea dublă. Ele mor ieşind din lume şi reîntorcându-se în locul lor transcendent din Logos. Aceasta este mica lor moarte, cunoscută în limbajul colocvial drept „sfârşit al vieţii”: „! ... coroana transcendenţei ca o pereche/ de dinţi de fildeş dintr-o/ gură crăpată de sînge:/ măslinii în această/ grădină a măslinilor/ sacral munte/ proclamă lamentaţia surdă/ concertul Graţiei pastorale/ amar hrănind omul/ şi omul acum se răzbună/ înecat bînd lacom potirul Morţii/ şi părăsindu-mă. La Nature/ est morte, mein Kind!(Zile).

Dar mai există o moarte, realizată prin reîntorcerea în Divin, printr-o mişcare antisimetrică creaţiei. Această anihilare a monadei-suflet este marea sa moarte, definitivă şi irevocabilă, dar identică vieţii Celui-fără-de-moarte; prin care moartea însăşi se preface în viaţă.

Confruntându-se programatic cu moartea, dorind-o chiar cu ardoare, poetul se întreabă dacă venirea în lume este naştere sau moarte? Unde trăieşti, de fapt, în Logos sau în lume, printre celelalte suflete sau printre alte fiinde? Copilul s-a născut mort? A fost naştere sau moarte? „! şi părinţii/ nu au ştiut/ dacă a fost naştere sau moarte... ”; „... şi tatălui/ i s-a arătat/ copilul lor mort/.../ ca o dispariţie-a/ unui repaus posibil... !”. Venirea în lume, în cel mai lung exil cu putinţă, este naştere sau moarte? La întrebarea retorică „dar trupul lui mic/ nu vă spune nimica” (Conversaţia), răspunsul este că trupul nu poate face nicio precizare cu privire la viaţă ori moarte. Căci el este chiar venirea în planul ontologic a sufletului, este contrapartea sa fiindă , nici mort, nici viu.

Venirea în lume, act necesar pentru împlinirea destinului persoanei, este în acelaşi timp prilej de mare bucurie, dar şi de tristeţe cauzată de părăsirea căminului celest. Se poate spune atunci „ori fi-vom să rămînem/asemeni gurii/care muşcă şi sărută?” (Conversaţia).

Monadele sunt realităţi henologice discrete, închise în sine, „fără uşi şi fără ferestre”. Ele se deschid însă în lume, ca tot atâtea fiinde, ce au între ele legături accidentale, ce le determină evoluţia. Mişcarea de unificare universală se face prin salturi „cuantice”, de la un suflet-monadă la altul. Este o transmigraţie dintr-un număr în altul, care lasă pe fiecare dintre acestea să insiste pentru sine, în eternitate.

La Cezar Ivănescu regăsim în perioada aurorară a creaţiei sale hotărârea fermă a întreruperiii drumului către Unu. Este o moarte a persoanei, nu a sufletului, rămas în locul său din ceruri, punct fix în care se cramponează poetul: „! singurul tău miraj auriu/ e moartea/ ei îi murmură/ buzele tale rugăciuni ...!” (Docta ignorantia).

Teama de a nu muri îl bântuie: „mă chinuie-un singur gînd însă”; este „gîndul că tu s-ar putea să nu mai de fapt/...de fapt nu... să mori...dar să nu fii moartă decît pentru noi” (Bocet).

Persoana este metoda sau „drumul către” al lui C. Ivănescu. Ea nu e o mişcare atît de uşor de oprit: „dar eu îmi amintesc – o, amintiţi-vă/ cum mi-aţi pus capul pe butuc/ şi cu toate acestea treceam mai departe - / ce vreţi, o altă probă că individul/ nu poate fi omorît – poate fi făcut să uite - /el uită – asta da: uită mereu,/ şi o dată poposit în carne ca un flaut dulce/ deschide un pandemonium – dar amintiţi-vă/ că pentru orice/ capul pe butuc mi-aţi pus” (Remember).

Transmigraţia este un progres numeric infinit al persoanei către Unul divin. Dizarmonia monadelor aflate în Logos este ceva ce trebuie depăşit prin transmigraţie, adică prin raportarea arheică de la un suflet la altul, ce constituie esenţa personalităţii. Depăşindu-se neîntrerupt, raportându-se negativ la sine, arheul individual tinde către dizolvarea sa în imens, în unificarea sa infinită.

Pe de altă parte, arheul individual este şi un trebuie-să-fie. Atât timp cât el insistă în Logos, adică etern, el există în lume. Există deci mereu, revenind permanent în fluxul devenirii cosmice, unde evoluează ciclic între naştere şi moarte. În mod invariabil, eternitatea arheului-suflet are drept contraparte o temporalitate finită şi întrucât nu este posibil ca un arheu să nu-şi expună complementul ontologic, ca fiind aparţinând lumii, este de neconceput ca un suflet să nu renască.

Transmigraţia, înţeleasă ca trecere a persoanei dintr-un suflet în altul, nu are o legătură directă cu ciclurile renaşterii. Acestea au însă legătură cu venirea persoanei în planul ontologic. Există o comunicare continuă între arheul-monadă şi fiindul complementar lui. Această mişcare de venire în lume, efectuată pe verticala Naturii, constituie viaţa fiinţei vii. Moartea nu întrerupe această comunicare, căci niciun arheu nu insistă în Logos fără să-şi expună în Cosmos complementul său ec-sistent! Orice lucru natural trăieşte mereu, temporalizarea lui fiind numai segmentată prin moarte, în niciun caz ea nefiind întreruptă. Venind mereu în lume, persoana trece dintr-un suflet în altul. Acest parcurs eschatologic se traduce în timp prin devenire. Moartea nu este, în aceste condiţii, stagnarea procesului de transmutaţie. Ea corespunde enstazei, refuzului sufletului de a se mişca spre Bine, prin închiderea lui în el însuşi şi trufaşa sa afirmare pentru sine.

Complementaritatea este însă una dintre legile de bază ale Naturii; nimeni şi nimic nu i se poate eschiva, nici zeu, nici lucru natural, nici măcar Unul însuşi. Până şi un „suflet mort”, enstatic, o persoană ce s-a oprit din drumul său, îşi ex-pune complementul fiind. Opririi persoanei într-un suflet nu-i mai corespunde însă în lume devenirea caracteristică vieţii, ci imobilitatea substanţei anorganice. Aceasta este constanta revenire la existenţă a unui acelaşi, nemodificat decât accidental, din cauze fiinde. Or, această permanenţă materială, parte a unei simple circularităţi onto-henice, este ceea ce apare ca moarte.

Aceasta este mica moarte: expresie a abuzului pe care sufletul îl face de libertatea sa. El se închide în sine şi vrea să dăinuiască mereu, acelaşi în acelaşi, întorcând îndărătnic spatele Divinităţii care îl cheamă în extazul ei beatific. Liberă să-şi aleagă propria cale către Bine ori să se oprească din drum, în stagnarea enstazei, persoana poate exclama: „şi eu gloria acestei existenţe o caut în/ absolutul tron al libertăţii ce i s-a dat fiecăruia/ în iubirea de sine” (La Baaad). Libertatea este dreptul sacru al fiecărei persoane, chiar şi a celei enstatice: „dar şi acela blînd a pîngărit numai lacrimile curate ale/ Morţii care plînge pentru că e singură” (ibid.).

Extazul divin, această contopire în Absolut, îi apare drept marea moarte, evenimentul invers Creaţiei, de disoluţie a creaturii în Creatorul ei sau ca anihilare totală. Ea este „hydra viva/ Megamoartea” (Frica de Aia).

Pentru poet, cei ce nu caută enstaza sunt sortiţi unei noi veniri în lume, lucru pe care îl consideră mai rău ca moartea: „însă pentru cei care/ iubirea a luat cu totul/ locul morţii e mai greu/ întraltfel: ea poate muri/ dezgolind oribil Neantul/ şi astfel se întorc fără/ memorie contrariaţi de/ umbra lor pe pavajul/ murdar care spune/ parcă altceva, intrînd/ în curentul evenimentelor” (Memorial).

Enstaticii sunt însă consideraţi adevăraţii sfinţi: „ei suportă ca loviturile repetate/ ale unui pumn în inimă/ această cădere a morţii/ printre oameni, ei se/ sfărîmă de criminala/ muzică a propriei inimi” (ibid.). Poetul le cântă un imn, acestor „adevăraţi sfinţi”: „...am/ simţit astfel că numai/ transparenţa acelei groaze/ face vizibilă putinţa/ celor eterne: n-o poţi/ duce cu groaza în suflet toată/ viaţa să duci pe umeri/ povara acestei morţi/ a lumii – quisme/ liberabit de corpore/ mortis hujus? – cei care acolo rămîn sînt adevăraţii sfinţi” (Memorial), cei ce îşi ascultă de-a pururi doar armonia interioară a propriei inimi.

Asemenea unui yoghin, Cezar Ivănescu are ca ultim scop speculaţia asupra propriului suflet. Doar acesta trebuie găsit, cunoscut şi degajat în maiestatea sa, sufletul, numit de indieni ātman. Odată regăsit sufletul, tendinţa este aceea de kaivalyam a lui ātman, adică izolarea sa trufaşă. Se constituie astfel propria aiśvaryam, deplina divinitate şi putere divină a sufletului individual. Ca să atingă kaivalyam şi aiśvaryam, nu este deloc necesară cunoaşterea unităţii lui ātman cu o alta, cu cea a Divinului bunăoară, ca să-i experieze maiestatea. Poetul clamează solemn: „căci eu cobor la nunta sacră-a mea cu mine”. Acolo el îşi regăseşte propriul sine, propriul suflet: „! ... o, suflet care locuieşti în mine/ nu va fi vreme să-ţi ucid fiinţa/ tu eşti ca tatăl meu, nebun bătrîn,/ Creatorul acestui om care va trece.../ în regatul morţii singur fără Tatăl său!” (Turn). Coborârea în propria interioritate îl conduce la propria monadă, ce este asemenea Tatălui, adică a lui Dumnezeu-Tatăl, Unul-fără-al-doilea. Există o identitate heno-monică: amândoi sunt arhei, adică ceva de la care se pleacă şi la care cele ce pleacă se reîntorc la final. Doar că, în „regatul morţii” poetul va in-sista de unul singur; sufletul său se va izola, fără Tatăl său, fără Dumnezeul de care nu are nevoie, deci a-teu.

Enstaticul este un personaj ateu. El nu are nevoie de nimic altceva pentru a-şi realiza moartea, adică întreruperea ciclului vieţii: nici de alte suflete, nici de Logos ori de vreun alt zeu, nici măcar de Dumnezeu-Unul.

Enstaza este singura dorită: „! Dacă aş fi avut mai mult decât o cameră mortuară/ şi-aş fi fost o dată singur cu mine însumi!/ aud flautul funebru!/ va fi o bucurie-n Fire pentru toţi/ cînd voi fi murit/ şi eu mă voi fi bucurat primul ... ” (Turn). Marşul funebru continuă în ritm de sărbătoare: „eu/ cît mai sînt/ cînd doborît de groaza morţii aud flautul funebru,/ mă bucur/ că nu voi mai fi!” (ibid.).

Cezar Ivănescu îşi urmează propria cale iniţiatică. Stăpânit de o mistică atee, una a propriului suflet, ce face abstracţie de tot ceea ce umple cerurile, adică de toţi zeii, dar mai ales face abstracţie de Absolut, de ceea ce marii mistici numesc „Ziua a şaptea”, cea a unificării cu Unul-fără-al-doilea, el îşi urmează, plin de curaj, propria cale. Religia, în această etapă a creaţiei sale, nu îl poate satisface. Doar propria poezie îi oferă satisfacţia împlinirii mântuitoare: „! ... am fost la preot zicîndu-i:/ Domnule preot, credeţi că se mai poate / ceva? ... / un rest de credinţă: oh, preoţii ăştia/ seamănă toţi între ei şi cît ne vom lăsa pe mîna lor/ ne vor înmormînta fiinţa ... !” (Paralysis agitans). Nu o credinţă osificată în dogme metafizice, nici măcar o re-legare a legăturilor primordiale, adică din Primordium, nu doreşte aici poetul. Din nefericire, opera sa ulterioară nu a constituit o continuare a propriei aventuri, decăzând într-o crasă banalitate. Până atunci însă, „! singurul tău miraj auriu/ e moartea/ ei îi murmură/ buzele tale rugăciuni... !” (Docta ignoranţă).

Gândul că ar putea „rata” enstaza îl face pe poet să se teamă. E o teamă nu de moarte, ci de moartea morţii. Se teme că parcursul eschatologic va fi cel care îl va determina să nu rămână fixat în starea enstatică: „! ... plîngeţi plîngeţi/ totul e pierdut/ iluzia morţii/ dispariţia visului morţii!” (Copilăria lui Ario Paradis). Eternitatea înseamnă aducerea celuilalt în sine. Logosul efectuează paşii reîntoarcerii Divinităţii la sine. Georg Trakl o spune, într-o limbă albastră: „mereu răsună pasul străinului în noaptea de argint”. Astfel se realizează primordialul, în efectivitatea mişcării lui infinite de unificare.

Enstaza este scop în sine. Poetul o numeşte moarte, ceea ce chiar este. Moarte, repaus, încetare a drumului parcurs de persoană către Unu. Oprire la punct fix, în sufletul în care s-a ajuns ca într-o staţie în acel moment dat: „cînd voi fi orb asemenea unui ochi pentru el însuşi/ şi ca să-ajung la mine va trebui să mor” (Gnoză). Enstaza nu este o pregătire în vederea a ceva ce va urma, nu este o antecameră. Ea are loc pentru sine însăşi. Fiindul (sufletul dedublat, investit cu ec-sistenţă) se regăseşte pe sine ca suflet-arheu, din care a plecat în cea mai lungă călătorie cu putinţă, în călătoria până la şi în lume, şi în care se reîntoarce, printr-o mişcare de această dată perfect circulară. Singur fiind, mort în enstază, muzica astrelor nu va mai fi auzită de nimeni, căci autorul versurilor se află izolat într-o locuinţă fără uşi şi fără ferestre; ea „se va schimba în muzică neauzită de nimeni” (ibid).

Viziunea este aici una a liniştii enstatice, într-o deplină singurătate: „nu mai cînt. mă aştern la pămînt. sufletu-mi nu-l voi îndulci morţii cînd/ voi jeli./ şi undeva într-un miez roşu subt mine/ se aude dulceaţa morţii. singur stau./ pînă şi-un mort are nevoie de linişte./ şi corpul meu în singurătate/ insensibil devine aidoma vremii totale/ şi curge prin el meditaţia/ fără ruptura de sînge dintre viaţă şi moarte” (Rod).

Iubirea faţă de alţii, faţă de „aproapele tău”, este complet străină enstaticului. Enstaza este egoismul absolut, iubirea de sine împinsă la extrem: „( şi acei care ne părăsesc arată/ că nu au simţit pentru noi/ îndestulă iubire)” (Ad uxorem). Prăbuşit în sine însuşi, regăsit ca arheu, sufletul se iubeşte doar pe sine. Faţă de alte suflete legăturile intermonadice sunt complet tăiate. Este o lipsă de iubire absolută faţă de alţii, opusul unei philadelphii christice.

Locul monadelor-suflete este Logosul sau Monada monadelor. În cadrul Bisericii celeste clădită din suflete sunt posibile două sentimente fundamentale, contradictorii: iubirea şi ura, ambele fiind expresii afective ale aspiraţiei armonico-dizarmonice de stabilire a relaţiilor intermonadice în diacosmul inteligibil-intelectiv, adică în Logos.

Primul dintre ele, iubirea, este sentimentul mărginirii care trebuie depăşită, oricît de deplină ar fi unitatea la care finitudinea a ajuns; o depăşire ce nu poate fi împlinită, deoarece unităţile sunt închise în sine, discrete. Sufletele sunt sortite să rămână pe vecie despărţite unele de altele, în pofida aspiraţiei continue de comuniune, sub puterea Logosului. Năzuinţa lor neîmplinită de a fi unul în altul este iubirea sacră: un dor de unificare a unităţilor, de a ieşi din închiderea lor şi de a primi pe altul în sine, aspiraţie imposibil de împlinit atât cât ele rămân unităţi, dar şi imposibil de reprimat. (vezi Mihail Grădinaru – Primordium şi Spirit. Meditaţii postmetafizice).

Opusă iubirii este trufia luciferică. Ea este rezultatul enstazei, a acţiunii de a se depune în sine, de a împietri, de a se osifica acolo, opunând astfel rezistenţă la tot ce vine din afară, de a se ridica împotriva a tot ce nu este sine însuşi. Semnificând izolarea sufletului, absolutizarea sa care îi eternizează individualitatea, enstaza este refuzul arheului-număr de a reveni în Divin prin mijlocirea iubirii, mândra independenţă plătită cu preţul suferinţei eterne.

Pentru greci Tartarul, locul unde monadele-suflete sunt complet dispersate, fără legături armonice între ele, este situat pe a treia treaptă a Logosului, în fundul Infernului.

Lipsa iubirii pentru ceilalţi este resimţită ca o obligaţie de către poet: „spre a fi cast actului/ imposibil al Morţii/ trebuie să nu fi iubit pe nimeni/ să nu fi iubit suferinţa nimănui” (Aleteia). Din lipsă de iubire faţă de alţii se ajunge în acel loc îndepărtat, propriul sine, care îşi aşteaptă răbdător ocupantul: „! ... mai depărtat e acel loc sălbatic/ .../ acolo un leagăn ce seamănă/ şi-a pat şi-a sicriu/ neatins încă de mine/ deşi îmbibat de mirosul cărnii/ şi de sîngele gurii mele/ mă-aşteaptă!” (ibid.).

Ne aflăm în faţa unei mistici a sufletului, una complet atee, după cum am revelat anterior, din care Dumnezeu-Unul lipseşte cu desăvârşire: „îngăduie-mi să cred că vei muri/ asemeni mie, că hotărîta moarte/ va fi-n stare din al tău trup/ şi-al meu să facă unul” (Gnoză). Poetul cântă moartea, propria moarte: „! ... că-i singura frumoasă/ peste trufia ta de-acum/ că-i singura perfectă/ şi mai ales că-i singură/ ca mine-n miezul nopţii!” (Gnoză). Atunci „! o nouă ştiinţă o nouă gnoză înalţă sufletul” (Acolo unde nu te-ajută nimeni). Pentru C. Ivănescu moartea nu este doar dorită, ci ea reprezintă însăşi fericirea: „! ... cînd cel pribeag în ţara/ verii suspinînd se-ntoarce doar/ să-ţi spună că nu e Moarte/ şi acesta nu e un lucru fericit!” (ibid.).

Asemenea buddhiştilor, poetul moldav, în această etapă a evoluţiei sale, este dominat de ateism. Ca enstatic, el nu are nevoie de niciun zeu aflat deasupra propriului suflet, singurul căruia i se recunoaşte statutul de arheu şi, prin aceasta, de creator al spiritului spaţio-temporar: „! Unul Dumnezeu nefiind/ fiecare e liber să creeze” (Copilul Bătrîn). Oricare suflet, deşi pe deplin liber să creeze, „nu va face mai mult/ decît altul sau altul/ adică un lucru bătrîn:/ ...!” (ibid.).

Cezar Ivănescu îşi rezervă, cu de la sine putere, statutul de propriu Demiurg sau creator: „! ... ne facem/ inima cu mîinile noastre/ ca o poveste un cuvânt/ ori o formulă şi inima/ ne-o facem doar/ cu mînurile noastre!” (Zile). Nu numai trupul, ci şi sufletul, inima, adică centrul, în întregime poetul, toate constituie un sistem autarhic închis, suficient sieşi.

Cuvântul uzitat cvasipermanent de poet pentru a desemna enstaza este cuvântul moarte. Ca un veritabil magician, el foloseşte acest pars pro toto pentru a ne comunica starea sa. Moartea, încetarea transmigraţiei şi, implicit, a ciclului reîncarnărilor este, până la urmă, doar o consecinţă a obţinerii enstazei, numită de indieni samadhi: „! ştiu că atunci cînd a căzut e bun./ ţărîna gropii mele curgea-năuntru/ ca un şobolan. dulce. cu spaimă,/ salvează-l pe acest băiat,/ tu, soră-a celui care suferă/ în universul bun/ pentru un pumn în inimă!” (Rod). Sora este aici moartea. Soră, nu mamă, nu fiică, ci soră: stearpă, nu fertilă, căci printre atributele morţii nu se numără şi fertilitatea. Căderea are loc în interioritatea proprie, înspre propriul arheu-suflet. Este o curgere înăuntru, precum cea a ţărânii în groapă, dorită dar şi înspăimântătoare în acelaşi timp.

Curgerea are loc de la exterior către interior. Este un sens al re-culegerii, al întoarcerii în unitatea primordială: „! să se topească trupul rîvnit ca untdelemnul/ să curgă-ncet spre mine să-mi scalde carnea-n el/ ca sex matern să mă redea acum şi-n ceasul morţii mele// ştiu, acest trup schimbat ca untdelemnul/ e doar sărutul Morţii ori al lui Dumnezeu/ cel care zilnic carnea ne-o suge spre-a fi singur/ acum şi-n ceasul morţii mele!” (Copilăria lui Ario Paradis).

Deplierea totală a ideilor provenite din arheul fiecărui lucru natural constituie orizontul prezenţei, corpul material al fiindului. Reîntoarcerea are loc în cadrul gândirii, cea care adună ideile complet depliate către unitatea arheului devenit element. Vechii greci numeau elementul gândirii apă, denumire metonimică, ce vrea să însemne chiar reculegerea către fundament, asemeni apelor unui râu ce curge la vale. Materia carnală este lichefiată, precum „untdelemnul” şi suptă înspre arheul devenit cel de-al patrulea element.

Reîntoarcerea în propria monadă este o prăbuşire către locul aflat sub esenţă, sub circularitatea firii înţeleasă ca dezvăluire sistemică a ideilor. Sufletul, simplu, adică fără părţi, întrucât este o medie armonică a limitelor ce îl constituie, apare poetului, din eroare, ca fiind gol, vid; el ar urma abia să se umple cu sine însuşi, adică cu cel căzut din lume în interioritatea sa originară: „! ... străini cu mult mai mult ca moartea/ care subt esenţa/ subt esen/ sufletului nostru gol/ se prăbuşeşte!” (Confiteor).

Dansul pe loc, vibraţia sufletului în sine însuşi şi oprirea căii persoanei, a saltului acesteia dintr-un suflet în altul, iată starea naturală a enstaticului: „! galben voi fi şi nimeni nu-mi/ va spune mîine tu vei/ naşte, femei chircite chiar/ deţin secretul învierii lor/ mai bine decît mine!” (Rod). Poetul, după propria voie, este mort. Galben, adică de culoarea calului morţii din Apocalipsa atribuită Sf. Ioan. Îşi aşteptă însă învierea, al cărei secret nu îl cunoaşte (întru totul). El este un maestru al morţii în şi prin enstază, atunci când nicio evoluţie nu mai este posibilă. Parcursul eschatologic, viaţa, în ansamblu, nu este domeniul său.

Dar aceasta nu înseamnă, câtuşi de puţin, că lirica lui Cezar Ivănescu nu este, în mod programatic, una soteriologică. Capătul final al căii urmate, cauza sa finală, o reprezintă – ca în orice doctrină soteriologică – mântuirea. Nu este vorba însă nici de o mântuire metafizică, una de neant, dar nici de una de factură mistică, de multiplu. Mântuirea poetului este una faţă de ciclul nesfârşit al vieţii, de robia reîncarnărilor, în şi prin virtutea enstazei. Se produce astfel o eliberare faţă de toţi ceilalţi, de lume, dar şi de zei, de Logos-ul aflat printre ei, şi de Unul-Dumnezeu însuşi: „! noapte în care viermii vor străluci/ ca fecioarele vopsite în trupul primit/ cînd vom coborî în ţărînă. nu carne/ ci lanţuri de aur ni se vor rostogoli/ de pe încheieturile mîinilor, cu/ lanţuri de aur vom primeni noi ţărîna/ lanţuri pe lîngă mîini ce ne-au legat/ osul alb de credinţă solară/ şi strălucirea lor va-ncînta/ inima cuprinsă de pasiune a viermilor./ noaptea în care tu pură vei fi/ ca o inimă de lebădă./ să-ţi mai aud numai ochii mişcaţi/ sunt singurii pe care-i ducem în palmă!” (Zile).

Moartea salvatoare, moartea cu un pronunţat caracter soteriologic, moartea în şi pentru sine, cum ar spune Hegel, îl face să mărturisească: „ pot cel puţin/ să mă mîntui în tine/ fără speranţă/ fără să mărturisesc/ că te-am cunoscut vreodată/ ca un prunc/ ieşit mort din trupu-ţi” (La Baaad).

Întoarcerea la origine, în arheul din care a purces în lume, îi apare doar ca o făgăduinţă a morţii: „! spune-mi, pe ce ai mai sfînt,/ ai văzut vreodată, în copilărie,/ sexul mamei tale care te-a născut?/ spune-mi, ai văzut decît el o altă/ mai pură făgăduinţă a morţii?” (Copilăria lui Ario Paradis). Mântuirea de viaţă, iată obsesia autorului acestor versuri. Realizarea sa depinde în exclusivitate de regăsirea sinelui, de samadhi şi de kaivalya, de izolarea trufaşă, fie şi în moarte: „!... fă iar/ de frăgezimea gurii tale// să-atîrne viaţa mea/ Maria, - / că-s un mort!” (ibid.).

Poezia lui Cezar Ivănescu este o continuă pregătire a morţii. pentru aceasta, el „poartă” tot timpul cu el „Gîndul Morţii ca un frate geamăn” (Gîndul).

Având asupră-şi gândul morţii, cu o voce ritmată, el cântă o adevărată baladă, aidoma unui psalm liturgic: „!... şi iată timpul mort/ şi iată trupul galben...!” – repetă la nesfârşit poetul; „! ... şi alt mort alături/ şi alături alt mort...!” (Corpus).

Pregătindu-se perpetuu pentru moarte prin poezia sa, dar prezent totuşi în lume, mereu acelaşi, stagnându-şi evoluţia, enstaticul este un mort viu, un zombi: „! într-o zi de fapt am murit/ ne-am dat seama de asta...!” (Zombi); o muzică stranie, cântată parcă de satyrul Marsias, acompaniază procesiunea funebră: „numai un flaut fermecat/ ne-a condus ca pe o turmă/ ... imersiune/ în valul unui farmec desăvîrşit” (ibid.).

Doar iubirea, iubirea de sine, cea egoistă, face ca lucrul natural care este poetul să „funcţioneze” la nesfârşit, mereu identic cu sine însuşi, un perfect perpetuum mobile: „ ne mai ţine în viaţă/ o forţă care ne e superioară/ poate chiar iubirea pentru noi/ mai păstrează leacul învierii de tot” (ibid.).

O prăbuşire înspre propriul arheu, urmată de o înviere petrecută mereu în acelaşi trup. Este ciclicitatea perfectă, lipsa oricărei evoluţii, lipsa vieţii: „! ... şi ne putem prăbuşi/ ducînd celor iubiţi/ chiar vestea învierii noastre!” (ibid.).

Moartea a ajuns să fie rodul unei astfel de poezii: „! ... perfectul rod ce-i moartea: rotund precum era rotundul/ cînd nu existau cranii – rodul acesta crematorial/ ochiul meu îl mîngîie-n fiece seară!” (Leviathan). Un imn adus morţii se doreşte a fi amplul poem Leviathan. Căzut parcă într-o transă hipnotică, poetul recită obsesiv: „ e ceas prielnic morţii ceasul/ cînd crinul alb/ crescut din carnea galbenă, maternă/ cu frumuseţea lui iniţiatică/ îţi vorbeşte mai mult” (ibid.). Irezistibila atracţie îl cheamă de dincolo de fiinţă: „!... străinule, ce aştepţi? nu auzi această chemare a morţii?/ ca o inimă chemîndu-şi bătaia?/ prefă-n linişte acest corp enorm!” (ibid.). Acest corp enorm, „această floare mare de carne”, corpul său existent, pe acesta vrea poetul enstatic să le readucă în pace, în liniştea deplină a izolării sinelui.

Pentru a numi enstaza, deseori Cezar Ivănescu foloseşte simboluri recurente: moartea şi singurătatea ce o definesc parţial. Poezia sa, magică, răsună parcă dintr-o altă lume: „! ... auzi cum bat valurile negre de sînge la Tronul/ Morţii la Tronul Absolut al Morţii şi Moartea/ plînge în perfecţiunea singurătăţii!” (Turn). E singură moartea cea care tronează, asemenea unui împărat divin, într-un cer în care doar plânsul singurătăţii, pe care nu are cine să îl asculte, răsună deasupra valurilor negre ale apelor primordiale.

Locul enstaticului este în „Turnul Copilului Mort”, în izolarea celui ce refuză cu cerbicie sisifică viaţa, preferând în locul acesteia fixaţia într-o stare de mai dinainte de purcederea în lume ca fiind tranzitoriu în timp. Acest turn are culoarea palorii morţii, el este „Turnul Palid”, „Turn al Iubitorului Morţii” (Turn). Baaad se numeşte oraşul celest, complementaritate henologică a moldavului târg Bîrlad, în care C. Ivănescu îşi situează originea, regăsită în moarte: „ Baaadul e o cetate/ vădită de transparenţa obrazului/ nu e tărîmul Învierii/ e desăvîrşita transcendenţă-a Morţii” ( Confiteor).

O piatră tombală neagră şi grea acoperă sufletul însingurat al poetului, izgonit, prin propria-i voie, pe cea de a treia treaptă a Logosului, în numitul de vechii elini Tartar.

Infernul nu este însă veşnic, după cum s-ar putea crede. Fiind o consecinţă a propriei alegeri, hotărârea sufletului de a-şi relua parcursul eschatologic conduce, în mod imediat, adică fără intermediar, şi direct la părăsirea Tartarului. Întrebarea care se pune atunci, după „eliberare”, este: încotro? întru iubirea philadelphică, christică? ori direct înspre Unu, în vederea contopirii ec-statice cu Absolutul, într-un veritabil extaz mistic?

Din nefericire , nimic din toate acestea nu au însemnat continuarea aventurii poetice a lui Cezar Ivănescu. Nici religiozitate autentică, nici mistică unitivă. Continuarea, dacă o putem numi aşa, este, în cea mai fericită situaţie, pură versificaţie, marcată de o lipsă a viziunii. De parcă poetul ar fi fost orbit de zei...

Este urmat modelul versificaţiei desuete a lui Mihail Eminescu, uneori cu neinspirate accente patriotice: „! m-a prins dorul de Moldova,/ plîng şi-n lacrimi o mai văd,/ cum dormeam subt ceru-i, Doamne,/ ca în pîntece un făt!” (Doina – Dorul de Moldova). Ne-inspirat de creştinismul dogmatic, C. Ivănescu apelează la teism, în desperare de cauză, punând un Dumnezeu personal şi creator – Logosul Demiurg – în faţa creaţiei sale.

Abandonului enstazei, adică al morţii sufletului, şi, corelativ acestuia, abandonului Infernului, nu îi urmează nimic pe linia marii poezii. Cezar Ivănescu a contiunuat să scrie, inerţial, sute de pagini de versificaţie sterilă, pe teme dogmatic-creştine. E cu adevărat o decădere tragică a unui poet ce a promis iniţial intrarea în universalitate şi chiar depăşirea paradigmei poeziei moderne: „! de aceea mă rog ţie,/ plînsul ochii mei mi-i strică/ vino, Fecioară Maria,/ vino-n trupul tău de Fiică,/ vino şi-mi sărută gura/ trupul meu de rană strigă,/ du-mi pe braţele-ţi făptura/ sfîntă Maică-a mea şi Fiică!” (Rosarium – Figli del Tuo Figlio). Ni se prezintă doar o versificaţie puerilă, cu iz de falsă profunzime!

Sunt versuri „fără acoperire”, adică lipsite de un corespondent real. Lor nu le corespunde nicio clasă de realitate, nicio parte a acesteia, ci doar o pură fantasmă, mărturie scrisă a rătăcirii unui autor ce a avut parte de un început promiţător altădată: „! doar pentru mine sfîntă eşti/ eşti pentru mine sfîntă Faţă/ tu Firul Vieţii Una eşti/ tu drumul mi-l călăuzeşti/ la Domnul faţă către faţă,/ tu Firul Vieţii Una eşti/ tu drumul mi-l călăuzeşti/ la Domnul faţă către faţă!” (Rosarium – Îngerul splendorilor).

Se remarcă în mod neplăcut o versificaţie perisabilă şi, implicit, o sărăcire, o pauperizare dramatică a limbajului poetic: „! tu pentru mine sfîntă eşti/ tu sfîntă eşti doar pentru mine/ tu pentru mine sfîntă eşti/ pe seama îngerilor cereşti/ tu sfîntă eşti doar pentru mine!” (ibid.).

De la divinul Bach se ştie că atunci când o voce nu are nimic de spus, ea trebuie să tacă. Ar fi fost mai bine dacă C. Ivănescu i-ar fi urmat îndemnul.

Meritul lui Cezar Ivănescu, ca poet, rămâne însă „importarea” în lirica europeană a aventurii spirituale asiatice, fie şi numai a celei de factură enstatică.

Note

1. Experiere – termen folosit îndeosebi în limbajul teologic (ortodox, începând cu părintele Dumitru Stăniloae, dar şi, mai nou,în cel protestant), având înţelesul de experimentare (spirituală sau sufletească); uzitarea conceptului are în vedere diferenţierea de limbajul adoptat de oamenii de ştiinţă, respectiv de experimentul ştiinţific (subst. - experiere, vb. - a experia, în loc de experiment, a experimenta).

2. Ec-sistent – în loc de existent, pentru a pune în valoare faptul că ceva se află în afară, în exterior (lat. ec-); referitor la planul ontologic, ec-sistentul, substantiv; dar şi atribut, ceea ce se află în lume, în exterioritate, ce are caracter de a-fi-în-lume, opus interiorităţii arheului-număr.

3. Onto-henice – ceea ce aparţine megasistemului ce constituie Natura în viziunea greacă, aurorară, în sensul de ceea ce provine, îşi află arheul în Unu (gr. to hen) şi purcede în lume, în plan ontologic. Pentru detalii, vezi Mihail Grădinaru – Primordium şi Spirit. Meditaţii postmetafizice, vol. I şi II, Ed. T, Iaşi, 2003).

4. In-sistent (subst.), a in-sista (vb.) – ceea ce se află înăuntru, în interioritate (lat. in-), opus a ceea ce există.

5. Diacosm – termen ce desemnează aspectele primordialului, în număr de trei: fiinţa (gr. ousia) sau unificabilul; intelectul (gr. nous) sau unificarea; în fine, al treilea aspect al triadei primordiale, logosul, numit şi viaţă (gr. zoe), adică unificatul, cel care mijloceşte între unificare şi unificabil. Pentru detalii, vezi operele filosofilor neoplatonici (în mod special Prolos –Teologia platoniciană, Damascius – Tratat despre primele principii), Oracolele chaldeice, dar şi filosofia postmetafizică, reprezentată de Mihail Grădinaru.

Emilian Galaicu-Păun

Nichita DANILOV, Portrete fără ramă

Nichita Danilov nu doar că-şi citeşte personajele, ci ştie şi ce-i în (de) capul lor!

De când îl ştiu pe Nichita Danilov – de-aproape o viaţă! –, autorul ieşean nu a încetat să mă uimească prin „polifonia” de voci, de unde în realitatea de zi cu zi pare un taciturn: poet de primă mână, romancier de cursă lungă, gazetar incisiv, iar mai încoace şi… istoric literar.

„Prin geamul aburit de litere, am aruncat o privire în camera obscură ce adăposteşte viaţa noastră literară. Am putut vedea înlăuntrul ei atât cât mi-a permis conştientul şi, desigur, subconştientul. Am văzut şi tragedia, dar şi comedia literaturii”, se mărturiseşte autorul Portrete-lor fără ramă, Tracus Arte, 2012, precizând totodată că şi-a privit a[u]ctorii „prin intermediul ocheanului întors, micşoraţi în perspectiva timpului şi spaţiului unei pagini scrise, dar şi cu ajutorul lupei, mărind detaliile”.

Polemică – Impresii de marţi despre Cenaclul de Luni etcetera, chiar aşa se intitulează, în răspăr, partea întâi a cărţii; şi nici a doua, La Diabolo, nu-i mai cuminte –, fără să fie răutăcioasă; bogată în detalii biografice care fac deliciul unei vieţi literare, fără să umbrească totuşi memoria niciunui boem de marcă (V. Mazilescu, M. Ursachi ş.a.); generoasă cu marile talente, cărora le trece cu vederea slăbiciunile omeneşti, dar neiertătoare cu impostura, pe care o denunţă pe faţă; pur şi simplu emoţionantă prin felul de a scrie participativ, punându-i în lumină pe toţi ceilalţi şi rezervându-şi zona de umbră, ditamai volumul lui Danilov este şi o excelentă Istorie a literelor române din ultimele 3-4 decenii, una cu faţă umană însă – mai exact, cu numeroase feţe, de-ar fi să le pomenesc aici doar pe: Mariana Marin, Nora Iuga, Virgil Mazilescu, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Emil Brumaru, Grigore Vieru ş.a. Iar atunci când mai şi fabulează, tot spre a surprinde ceea ce se află dincolo de aparenţe o face, ca-n această secvenţă perfect adevărată – până la un punct: „Ţin minte şi azi cum, însoţiţi de Nicolae Popa şi Em. Galaicu-Păun, navigam pe bulevard [-ul Ştefan cel Mare], împingând în faţă un landou, plin de sticle de şampanie. Atunci, l-am auzit pe Eugen Cioclea exclamând: «Daţi totul la o parte ca să văd!» «Ce?», l-am întrebat cu toţii în cor”, după care vine poanta: „«Nimicul!», a zis el. Şi ne-a arătat, desfăcându-şi calota, o parte din emisfera sa cerebrală, ce semăna cu o tăbliţă de lut ars acoperită cu tot felul de hieroglife”.
Asta e – Nichita Danilov nu doar că-şi citeşte personajele, ci ştie şi ce-i în (de) capul lor!