Pagini basarabene

Gheena, scrisoare deschisă pentru Alex Condrache

Am terminat de redactat interviurile și mă gândeam la ghena de care te mirai. M-am gândit bine şi ştiu precis că am trăit în blocuri cu ghene. Dar unde? Când? Sigur nu la Tomeşti. Îmi amintesc foarte bine cum e la Tomeşti. E totuşi casa!

La Tomeşti e dificil să arunci gunoiul, nu e una-două. Pentru că există un sigur loc de aruncat gunoiul în tot satul. Aşa că toţi mergem acolo. De când eram mică e aşa.

Ieşi din bloc, treci de scara mea şi de scara următoare, faci colţul înspre aleea de la blocul şase, treci podul de la şcoală şi mergi pe drumul nou până la gunoi. Când eram mici, era criză de pungi. Nu era ca acum. Să strângi gunoiul în pungi aşezate în găleata de gunoi. Pungile se păstrau, doar costa un leu una! Puneai direct în găleată şi cu timpul se aşeza un jeg negru şi cleios. Dar oricum era regulă. Când veneai de la gunoi, coborai scările de lângă pod şi clăteai găleata în Bega. Era acolo o piatră mare gri-verzui. De pe trepte, coborai pe pietroi şi clăteai găleata. Asta era singura parte mişto din aruncatul gunoiului. După ploi abundente pietroiul intra sub apă, iar noi clăteam găleata direct de pe trepte.

Dar unde? Unde oare era ghenă? Poate la căminul 15, unde stătea Eliza, ăla de lângă 3 F? Sau poate în 17? Parcă nu în 17. S-ar putea la Sibiu, în căminul de la peda. Ştiu sigur că şi în 15, şi la Sibiu, era un balcon în capătul holului, unde mergeam la ţigară. Undeva, chiar acolo era o uşă care dădea spre ghenă. În 15? La Sibiu? Asta nu îmi pot aminti.

Sau unde strângeam gunoiul? În care colţ al camerelor mari de cămin? Nici asta nu mai ştiu. Aveam pungi, aveam găleată, coş? Uite, tot nu ştiu. Dar noi, când stăteam pe Frunzei? Sigur că aveam gunoiul în bucătărie, dar în ce îl strângeam?

Şi trebuie să ţii cont că la Tomeşti era mai puţin gunoi, se aduna mai greu o găleată. Că mai strângeam oase la câinii blocului sau la câinii mei, pâine uscată la găini, resturi de mâncare la porc. Aşa că, deşi mergeam mai rar, ţin minte perfect cum se aruncă gunoiul la Tomeşti. Ies din bloc, fac dreapta până la colţul blocului, din nou dreapta până trec de bloc, stânga pe pod, stânga pe drumul nou – trec de şcoală, de drumul care duce spre izvor, spre Moga, spre cimitir – mai nou, şi ajung la gunoi.

Pe vremuri nu era cimitir la Tomeşti. Îţi imaginezi? Un sat cu blocuri, cu un singur loc de depozitat gunoiul şi fără cimitir. Aveam primărie, miliţie, dispensar, aprozar, mezeluri, universal, alimentară, câteva baruri, dar nu aveam cimitir! Parcă e dintr-un film. Oricum, drumul e clar, de la mine din bloc. Două la dreapta, două la stânga. Până la gunoi. Spre cimitir sunt mai multe drumuri, că – nu-i aşa? – toate drumurile poate nu duc la Roma, dar la cimitir duc precis.

Unde era ghena? În 15? În 17? La Sibiu? Nu îmi amintesc. Unde aruncam gunoiul pe Frunzei? Unde aruncam gunoiul când am stat pe Bujorilor, pe Aleea Castanilor, pe Timiş, pe Stefan Stâncă? Unde? Poate, dacă mă concentrez, ştiu dacă aveam covoare, poate îmi amintesc culoarea lor. Îmi amintesc porumbeii din debaraua aia sinistră, plină de borcane goale, de pe Frunzei. Îmi amintesc mirosul insuportabil de acolo. Balcon aveam?

Pot să îmi amintesc foarte multe lucruri, dar nu legate de gunoi. Cred că ţii minte camera cu trei uşi şi fără ferestre în care trăiam eu la Jimbolia. Găinile uriaşe, casa în construcţie din curte, căţelul amărât din spatele grădinii. Dar gunoiul? Ce făceam la Jimbolia cu gunoiul? Unde duceam gunoiul, în ce îl strângeam?

Ţin minte chiar şi chioşcul de pe colţul străzii. Doctorul Nu-ştiu-care se chema strada. Pe vremea aia fumam Kent. Sau doar tu fumai Kent?

Îmi amintesc multe lucruri. Destul de multe. Nimic legat de gunoi. Ca şi cum în viaţa mea nu a existat decât gunoiul din Tomeşti. Gunoiul adunat direct în găleată. Una portocalie din plastic cu buza ştirbită. Una verde din metal.

La Sibiu. Ce se întâmpla cu gunoiul din Sibiu? Sigur că aveam, trebuie să fi avut. Şi nu, ştiu ce crezi, dar nu ai dreptate să îţi închipui că de fiecare dată ducea altcineva gunoiul. De exemplu, când stăteam singură, cine crezi tu că îmi căra gunoiul? Eu! Eu cu mânuţa mea! Eu hotăram în ce anume depozitez gunoiul! Eu singură!

Probabil că aşa am reuşit să îmi menţin pozitivismul în viaţa, evitând gunoiul. Nu uit nici acum cât de şocată am fost când mi-a amintit Mihaela Huru că am fost de două ori la Turda. O dată vara, o dată iarna. Iarna ştiu, mi-au înţepenit picioarele prin Turda. Era un frig pe care nu pot să îl uit. Eram în nişte împuţiţi de blugi largi, nu ştiu cum îi chema, dar nu Piramida, altfel. Şi cu o nenorocită de geacă de blugi, iar în Turda crăpau ouăle sub găini de frig. Şi asta am ţinut minte, restul nu.

Nu îmi pot aminti ce am făcut cu tot gunoiul din viaţa mea. Uite, am vrut să dorm de amiază şi nu am reuşit. Din cauza ghenei tale. Ca şi cum tot gunoiul din viaţa mea a fost un puternic şoc emoţional, iar eu sufăr de black-out ori de câte ori arunc gunoiul. Pe cel de la Tomeşti mi-l amintesc datorită Begăi, datorită pădurii din jur. Dar şi a faptului că am fost o dată acolo cu văru-miu Vali, în copilărie, să căutăm timbre. Poate şi fiindcă Bambi era înnebunit de plăcere după groapa de gunoi. Poate, nu ştiu. Poate pur şi simplu datorită apei.

În rest nu există. Nu am reuşit să adorm. E ca şi cum mi-ai amintit de cel mai cumplit coşmar din viaţa mea. Ca şi cum nu ştii că moartea există, ani la rând, şi deodată cineva te sileşte să îţi aminteşti: voi muri!

Mi-ai provocat o mare traumă. Gunoiul. Care a existat. Dar cât şi unde a dispărut? Ce am făcut cu gunoiul din viaţa mea? E o adevărată traumă. Conştientizez că el a existat, atât. Nu îmi dau seama de formă sau mărime. De miros. De locul în care exista ghena aia afurisită. Dar nu fiindcă mi-ai spus de gura căscată care înghite gunoiul. Ci fiindcă ai pus pe… pe ce naiba, că nu pot să îi spun hârtie?! … fiindcă ai pus pe retina mea acest cuvânt: ghenă.

Nu orice gheenă, ci una contemporană. Că în rest termenul îmi era extrem de familiar. Gheena din Evanghelii. O groapă lângă oraş, tot aşa mai retras, ca pe drumul nou din Tomeşti, unde în perioada Noului Testament se ardea gunoiul şi fiind mult gunoi era un foc nestins. Iar Iisus a făcut o metaforă din locul ăla, desemnând iadul cu termenul gheenă. Adică foc veşnic.

Între timp oamenii au aflat că nu-i face bine stratului de ozon un foc veşnic la propriu, mai ales alimentat cu gunoaie, şi gunoiul nu a mai fost ars. Se depozitează, există firme speciale care îl adună şi habar nu am ce fac cu el.

Între timp te întreb, mă întreb, vă întreb: unde era gheena din viaţa mea? În 15? La Sibiu?

Tu habar nu ai că acum am nevoie de asistenţă medicală. Un psihiatru bătrân sau o psiholoagă tânără şi frumoasă, aşa ca Paula, care să îmi spună unde a dispărut gunoiul. Fiindcă toată frumuseţea şi curăţenia (morală) în care trăiam s-a risipit. Am deschis lada din Frumuseţe fără murdărie şi viaţă fără de gunoaie. Şi brusc un gunoi invizibil, de fapt, ce spun?, tone de gunoi invizibil mi-au bombardat mintea. Tone de gunoi strâns în 35 de ani. Care s-a dus undeva, şi nu singur. Pe care eu l-am dus, dar nu îmi amintesc.

Crezi că e posibil să fie vorba de o hipnoză la mijloc? Ceva care m-a blocat, mi-a şters hardul, şi ca în filmele cu hipnoze şi hipnotici să existe un cuvânt cheie care să declanşeze mecanismul invers de revenire la realitate, de conştientizare a faptelor, a gunoiului, şi că de fapt acest cuvânt cheie să fi fost – până la urmă, de ce nu? – tocmai gheena?

Cam aşa, şi ce să îţi mai spun? Între timp m-am cam săturat de Moldova. Şi tot din cauza ta, cu ghena ta şi amintirile şi asocierile astea, cum le spui tu?, a, da, căcăcioase! Că mi-am dat seama că poporul ăsta de dincoace de Prut are probleme mari: nu are o ghenă. Înţelegi? Gunoiul nu se aruncă, nu se reciclează. Se păstrează. Se ascunde prin casă, prin suflete, îl maschează, îl cosmetizează. Dar nu îl reciclează. Şi ei sunt conştienţi de tot gunoiul acesta de care se ruşinează, dar nu vor să spună nimănui că ţin gunoiul în casă. Se comportă, dintr-un anumit punct de vedere, ca şi mine. Adică ca şi cum gunoiul nu există. Ca şi cum comuniştii nu există. Dar eu aveam un sistem mai sănătos de protejare, îl duceam, îl aruncam şi dădeam delete. Gata cu gunoiul. Ei nu. Ei îl adună, îl ascund, îl ştiu, îl contabilizează şi, din când în când, îl scot la vedere. Sau îi dau un premiu, un titlu de artist emerit al poporului. Iar când tu spui, băi, frate, s-a adunat atâta gunoi! Eu ce fac cu el? Ei îţi scriu mesaje pe privat: da, ştiu, am şi eu gunoi de felul acesta sub preş, dar na, n-aş spune, că se supără lumea.

Îţi dai seama? Se tem să spună chiar şi atunci când cineva îşi duce propriul gunoi la ei în curte. Lor nu li-e ruşine când li se fac mizerii, li-e ruşine doar să recunoască: altul mi-a făcut o astfel de mizerie. Nu e ca la noi, la Timişoara, unde tu îţi permiţi să îmi vorbeşti de ghenă şi gunoi într-un interviu. Spui gunoi, devii proscris – aşa e aici. Aşa a ajuns Sandu, soţul meu, să fie considerat un om înspăimântător. A scris despre gheena din căminul 16 din Cluj. Şi a spus gunoiului pe nume. Peste tot, gol-goluţ, şi, da, împuţit, cum e tot gunoiul. Nu a putut vedea: flori, buze şi morminte (frumoase) unde era gunoi. A deschis ochii şi a văzut: căcatul e căcat, mucii sunt muci, sexul e … ştii şi tu, gunoaie de felul ăsta. Concrete. Fără nici o gheenă prin care să dispară. Droguri, supradoze, furturi, politicieni mincinoşi, bătaie de joc, tineri fără viitor, salarii neplătite. Şi apoi s-a întors în Moldova unde gunoiul e ascuns în dulap. Poţi scrie despre dulap, dar nu despre gunoi. Tot ce e pe interior nu există. Ca la Sfinţii Părinţi: răul e ceea ce nu există. Aşa e cu gunoiul în Moldova. Parcă aici e raiul: răul nu există! Şi Sandu şi-a luat o tobă, ca tipul pitic din Gunter Grass şi a bătut toba: aici e gunoiul! Şi gata, s-a încheiat povestea. Şi el a aşteptat bucuros să apară gunoierii, să strângă gunoiul, să refacă curţile, casele, să elibereze dulapurile. Dar toţi au sărit disperaţi cu curul pe gunoiul lor. Au plâns şi au ţipat! Să fie pedepsit! Să fie bătut peste gură! Să fie dus de la noi! Ştii tu, nu e ca în Timişoara, cu gunoiul pe faţă! E cu el sub fuste. Şi pute ca naiba. Dar ce bine să nu ştim!

Doar o babă din blocul vecin ne-a adus o dată o plăcintă cu mere ca să îi mulţumească lui Sandu. A zis că fata ei trebuia să meargă la studii în România, la Cluj, în 16. Dar baba a citit Pizdeţ-ul şi s-a prins că gunoiul ăla e real. Şi şi-a înscris fata aici, la Academia de Poliţie, ca să fie ferită de deziluzii. Şi drept mulţumire ne-a adus o plăcintă cu mere.

Eu am fost foarte fericită, chiar şi pentru o singură babă. Că mai mare fericire este în cer pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi. Dar nu a fost chiar aşa. Baba voia de fapt să ne plătească să facem un gunoi: să scriem noi despre buze şi flori şi să îi vindem lucrarea pentru fie-sa, ca să se facă remarcată la academie. Apoi Sandu a scris şi despre gunoiul cu baba.

Vezi bine că la noi, în Timişoara, e cu gunoiul pe faţă, mai ales după ce Puiu Ilieşu le-a scris americanilor în 88 despre el. De-aia, dragă Alex, ai văzut gheena cu ochii tăi! Fiindcă nu e ascunsă! Dar aici, gunoiul nu e la vedere, şi poate din cauza asta am uitat de gunoiul din România, de peste tot pe unde am trăit. Doar din Tomeşti nu. Fiindcă acolo e casa. Şi dacă uiţi ceva de acasă, uiţi de tine.

Iar cu Sandu e o chestie de educaţie. Soacră-mea şi-a făcut propria gheenă, după modelul evanghelic, pune tot gunoiul pe foc, nu s-a lăsat păcălită de sistem, ca să îşi adune gunoiul acasă. Iar socru-meu, când trăia, le-a spus băieţilor că sunt români, nu moldoveni. Le-a spus ce naşpeţi sunt comuniştii. Şi le-a arătat tot gunoiul din ţară, din sat, din vecini. Aşa că băieţii au crescut mari şi nu au înţeles să ascundă gunoiul, ci, ca la noi, la Timişoara, ca în România, au dat gunoiul pe faţă. Că el există!

Te îmbrăţişez, dragă Alex, salut-o pe Paula şi pe domnul Bunaru, eu sper din suflet să ajungem în decembrie la Timişoara şi să mai vorbim şi noi, în tihnă, la o bere, despre toate gunoaiele din lumea asta!

Ţine-o tot aşa, fii curajos, dă cu gunoiul pe faţă! Suntem mândri de tine şi aşteptăm o lucrare deşteaptă despre tomberoane şi gheene.

Cu preţuire aleasă, de sub tone invizibile de gunoi,

A ta fostă coechipieră de aruncat gunoaie,

Stănilă D. Monica

Gheorghe Erizanu

La început era bouț

Prima parte a romanului „Povestea cu cocoșul roșu” de Vasile Vasilache a apărut în volum în 1966. La Editura Cartea moldovenească. Era cenzură. Erau presiuni. Se tăiau cărți. Dar cărțile din acea perioadă erau bijuterii editoriale. Făcute cu bun-simț și o eleganță în corpul de literă, format, copertă, hârtie, tipografică, culoare. Dacă o aveți în biblioteci, chiar dacă este cu chirilică, bucurați-vă de acea carte. De acele cărți. Din acea perioadă.

Prima ediție a „Poveştii…” avea un motto din Don Quijote-le lui Cervantes: „Fiți în așa fel stăpâni pe lucruri, ca și cum nici nu le-ați stăpânit deloc…”.

Era fixată și data când s-a lucrat la roman: „Sfârșitul părții întâi 1963 – 1964”.

Integrala (partea I și II) a Poveştii cu cocoșul roșu a apărut abia în volumul de Scrieri din 1986. Prozatorul Vasilache a apărut cu un singur volum. Colegii lui apăreau pe atunci în două sau mai multe volume.

Atunci a fost modificat și motto-ul: „Dacă ai două cămăși, vinde una și cumpără-ți un trandafir.” (Zicală chinezească)

Cartea, ca și alte cărți din acea perioadă, arată urât. Hârtie de calitate proastă, corp de literă neadecvat, tipografică disproporționată, copertă cazonă. Îmi pare rău pentru scriitorii care și-au publicat cărți atunci.

Au mai fost patru ediții după anii 90. Unde romanul, de obicei, era flancat de Elegie sau de Surâsul lui Vișnu. Sau erau puse otova tot Vasilache care este în programul școlar.

În 2002 romanul a apărut la Editura Fundației Culturale Române din București. Criticul literar Claudiu Constantinescu i-a fost redactor. Nu-i venea a crede că un asemenea text a apărut la Chișinău în 1966. Nu înțelegea de ce l-am ascuns de lume atâția ani.

În septembrie curent, în Cartier popular apare ediția a VII-a a romanului Povestea cu cocoșul roșu. Doar romanul. Să respire. Și Basarabia să miroase a rouă dimineața. A balegă. A bouț. Și a Serafim.

Iar seara să se audă clopoțelul în școala serală.

Niciodată nu e târziu să descoperi frumusețea unui roman. Nu ne venea a crede că aceștia suntem noi. Tot am ascuns acest roman. De copii. De străini. N-am luat cuvinte înaripate din Poveste. Și ele sunt la fiece pagină. Ironia lui Vasilache era prea mare pentru orgoliul nostru.

Acu 50 de ani Vasile Vasilache începea să scrie Poveste cu cocoșul roșu: „La început era bouț.”

Iulian Ciocan

Hau-hau pe orice stradă

În 22 de ani nimeni dintre conducătorii tranziţiei nu a putut/nu şi-a propus să strîngă cîinii vagabonzi de pe străzile oraşului.

La Bucureşti, într-un parc, maidanezii au omorît un copil de patru ani. Asta s-a întîmplat deunăzi în capitala unei ţări din Uniunea Europeană. Dar aici, în Republica Moldova, situaţia e mai bună? Să fim serioşi! Aşa ceva se poate întîmpla şi la noi oricînd, căci oraşele moldoveneşti sînt cutreierate ani de zile de haite de cîini vagabonzi.

Sincer să fiu, am obosit să tot scriu despre problema asta insolubilă. Anii trec, tu, ziaristul nătăfleţ, încerci să atenţionezi edilii şi guvernanţii, dar... nimic nu se schimbă. Într-una din zile, într-o plimbare de o jumătate de oră, am întîlnit șase cîini vagabonzi la intersecţia bulevardului Decebal cu strada Zelinski, apoi încă 11 maidanezi pe strada Zelinski, destul de agresivi, pe urmă încă patru dulăi flocoşi în parcul de pe strada Sarmizegetusa... În 22 de ani nimeni dintre conducătorii tranziţiei nu a putut/nu şi-a propus să strîngă cîinii vagabonzi de pe străzile oraşului. În consecinţă, o sumedenie de oameni merg prin urbe cu frica-n sîn.

Şi dacă, Ferească Dumnezeu!, se întîmplă şi aici o tragedie comparabilă cu cea din Bucureşti? Păi, am impresia că autorităţile vor face nişte declaraţii ritoase, vor prinde cîţiva cîini, după care vom reveni la ceea ce avem ani de zile, la nepăsare şi demagogie. O discuţie aparte e cea referitoare la comportamentul apărătorilor drepturilor animalelor care nu mi se pare ireproşabil.

Zice-se că ţara are alte priorităţi, că există proiecte grandioase care cer implicare serioasă şi că, prin urmare, problema cîinilor vagabonzi trebuie să-şi mai aştepte soluţionarea.  Asemenea aserţiuni mi se par nişte baloane de săpun. Dacă edilii şi guvernanţii nu pot să soluţioneze problema maidanezilor, despre ce ambiţii europene ale Moldovei se mai poate vorbi?

De fapt, dacă stau să mă gîndesc mai bine, problema asta nu-i prea vizează pesemne pe marii conducători. Aceştia nu prea merg pe jos prin oraş, ei au maşini. Şi nici nu se prea plimbă cu nepoţii prin parcurile poporului, ei au alte locuri pentru odihnă. Aşa că dezinteresul lor e explicabil într-o ţară în care coeziunea socială e absentă.

Emilian Galaicu Păun

D’ale embargoului

Orice s-ar întâmpla pe plan politic, marea cultură rusă i-a fascinat, îi fascinează şi – cred – îi va fascina în continuare pe creatorii de frumos români, de-o parte şi de alta a Prutului. An de an, importante edituri de la Bucureşti, Iaşi, dar şi de la Chişinău, nu prididesc să traducă – să nu uităm a-i menţiona, printre tălmacii de cursă lungă, pe industriosul Leo Butnaru, dar şi pe Mihail & Alexandru Vakulovski – autori ruşi, clasici şi contemporani, inclusiv pe cei de ultimă oră (de pildă, Zahar Prilepin, Vladimir Sorokin ş.a.); dar şi unele case moscovite publică autori români contemporani (pe acelaşi Vasile Ernu, basarabean de-al nostru) – ceea ce constituie un semn de bun augur. Altminteri, atât în Rusia (sovietică), cât şi în Moldova (socialistă), cultura în general & literatura în mod special au avut de suferit din cauza politicului, încât astăzi ar fi pur şi simplu păcat să se lase antrenate în jocurile de putere ale potentaţilor zilei.

Ce-ar fi dacă în replică la „embargoul vinului”, impus Republicii Moldova de Federaţia Rusă, Chişinăul ar proceda la „embargoul cărţii ruse”, dacă nu în totalitate, cel puţin al celei în care se bea alcool? Cum ar veni, voi interziceţi Cabernet-ul de Cricova, noi scoatem din circuit Moscova-Petuşki, de Venedikt Erofeev, în excepţionala tălmăcire a regretatului Emil Iordache! O mai mare stupiditate e greu de imaginat, şi de-o parte, şi de-alta. Dar te pui cu statul – nici nu cu statul, ci cu sistemul/regimul?! Căci memoria mea reţine încă, a propos de „lucoarea” (alias, dispoziţiile) de la Moscova, campania lui M. Gorbaciov împotriva alcoolismului, care nu a dus la diminuarea consumului de tărie pe cap de cetăţean turmentat, ci la… defrişarea unor podgorii din – pe-atunci – „Солнечная Молдавия” (nu ştiu dacă şi din alte „republici-surori viticole”; frică mi-e că doar elita partinică moldovenească, obedientă cum o ştim, s-a grăbit să „implementeze”, adică să dezrădăcineze cultura – anume CULTURA! – viţei de vie). Dar nu numai la asta – dintr-un exces de zel, caracteristic autorităţilor comuniste ale vremii, cenzura a început să „foarfece” şi prin… publicaţiile literare & cărţile de beletristică, printre victimele colaterale ale campaniei lui Gorby numărându-se şi regretatul prozator basarabean Nicolae Vieru (1947 – 1995). Cum adică, mă veţi întreba? Simplu – N. Vieru prezentase la revista „Nistru” o proză în care, la un moment dat, câinele îi cere de băut stăpânului său (la urma urmei, e şi de înţeles – să stai iarnă-vară legat; cum să-ţi îneci altfel amarul?!), iar acesta îl mustră. Scena, de un tragicomic nebun (câinele cerea să-i toarne alcoolul în cană, la fel cum într-o altă scriere renumită – mă refer desigur la Maestrul şi Margarita – motanul Behemot bea coniac dintr-un păhărel de cristal), era o replică pe cât de subtilă, pe-atât de transparentă, la inepţiile decretate de sus. Oricât s-a luptat autorul, povestirea va vedea lumina tiparului, în cele din urmă, fără nici o prezenţă canină, băutoare sau nu.

Şi dacă să replicăm „pe invers” la embargoul vinului (în care Şeful Serviciului Sanitar al Federaţiei Ruse, dl Ghenadi Onişcenko nu a găsit picătură de… veritas!) – Moscova interzice brandurile moldoveneşti, iar Chişinăul se pune cu burta pe carte[a rusă]?! Aşadar, deschideţi cu toţii Moscova-Petuşki, de Venedikt Erofeev, Ed. Cartier, 2004, şi citiţi: „Toţi spun: Kremlinul, Kremlinul. Pe toţi i-am auzit vorbind despre el, dar eu nu l-am văzut niciodată. De-atâtea ori (de-o mie de ori), beat sau mahmur, am străbătut Moscova de la nord la sud, de la vest la est, de la un capăt la altul şi la nimereală – şi niciodată n-am văzut Kremlinul.

Ieri iarăşi nu l-am văzut – şi doar toată seara m-am învârtit împrejurul locurilor acelora şi nu că aş fi fost foarte beat: de îndată ce ieşisem în Savelevski, băusem pentru început un pahar de zubrowka, pentru că ştiu din experienţă că, în calitate de decoct matinal, oamenii n-au inventat nimic mai bun.

Aşa. Un pahar de zubrowka. Iar apoi, pe Kaliaevskaia, alt pahar, numai că nu de zubrowka, ci de votcă cu coriandru. Un cunoscut de-al meu spunea că votca cu coriandru acţionează în mod antiuman asupra omului, adică, întărindu-i toate membrele, îi slăbeşte sufletul. La mine, cine ştie de ce, efectul a fost invers, adică sufletul mi s-a întărit în gradul cel mai înalt, iar membrele mi-au slăbit, dar sunt de acord şi eu că şi asta-i ceva antiuman. De aceea tot acolo, pe Kaliaevskaia, am mai băgat în mine două halbe de bere jiguliovskoe şi am băut alb-de-desert din gâtlejul sticlei.

Desigur, o să mă întrebaţi: dar mai pe urmă, Venicika, mai pe urmă ce ai băut? La drept vorbind, nici eu nu mai tiu bine ce am băut. Îmi aduc aminte – asta mi-o aduc aminte limpede – că pe strada Cehov am băut două pahare de vânătorească. Doar nu puteam să traversez Sadovoe Kolţo fără să beau nimic, nu? Nu puteam. Înseamnă că am mai băut ceva.” Etc., etc. preţ de 150 de pagini.

Şi dacă simţiţi cum vă ia cu ameţeală, nu uitaţi să puneţi ceva în gură – de pildă, din Zâtul, de Tatiana Tolstaia, Curtea Veche, 2006: „Nouă ne place să mâncăm mult, zise soacra (…) Mai serviţi-vă, zise soacra. La noi, toată familia mănâncă foarte mult.” (p. 139-146). Dar frică mi-e că am intrat deja într-un alt embargo, impus Ucrainei, al ciocolatei…