tiuKestionar

TiuKestionar

Paul Vinicius

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- Păi, ca tot copchilul neastâmpărat care am fost, am jucat și eu de toate și cam toate mi-au plăcut – de-a v-ați ascunselea, țară, țară, vrem ostași, regina pe furate, am pierdut o batistuță, de-a tata și de-a mama, de-a doctorița și pacientul, de-a doctorul și pacienta, leapșa pe ouate, bâza, țările, lapte gros, șapte pietre, capace, hoții și vardiștii, perinița –, însă, preferatul meu a fost un joc pe care l-am inventat de unul singur, dar pe care nu l-am putut juca decât o singură dată: de-a eclipsa de soare... Asta s-a-ntâmplat pe când aveam 8 ani, cu prilejul eclipsei totale de soare din 15 februarie 1961, de care-a beneficiat din plin tot poporu’ muncitor, dar și eu, fiindcă atunci am îndrăznit să îmi sărut colega de bancă, pentru că „beznoaica” ne-a prins la școală, în timpul orelor de curs... Cum următoarea eclipsă vizibilă pe teritoriul strămoșesc s-a întâmplat de-abia, hăt!, în 1999 – și aceea, doar parțială –, e lesne de priceput de ce nu l-am mai jucat, plus că eram deja ditai hăndrălăul... În adolescență, jocurile preferate au fost blăteanul, călătoritul feroviar cu nașu’, săritul gardurilor și cam atât, fiindcă, de prin clasa a șaptea m-am apucat de sport de performanță, care îmi și ocupa timp și îmi mai și tăia din apetitul pentru jucăreli…

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Când avem vreme berechet la dispoziție – și despre unul și despre altul, însă, cel puțin eu, care sunt un nostalgic al copilăriei și adolescenței, hai să zic că încerc mai tot timpul să cârmesc discuția către vremurile cele vechi, al căror parfum îl mai păstrez, cu sfințenie, și acum. Și fiindcă încă îmi mai place să mă joc.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Paradoxal, deși timp de 16 ani am practicat sporturi de performanță, nu am rămas în niciun fel vreun ahtiat al vreunui sport și cu atât mai puțin vreun microbist frenetic. Pasiunea mea pentru sport s-a focalizat în jurul ideii de călire fizică la o vârstă la care poți atinge performanțe, însă, totodată, nu am intenționat niciodată să îmi abandonez studiile sau hobby-urile, deși am obținut rezultate frumoase în disciplinele sportive. În plus, nu pot trece peste faptul că pe vremea hectarelor de steaguri roșii și a pogoanelor de milițieni nici nu aveai prea multe opțiuni de urmat în petrecerea timpului liber, iar sportul era una dintre cele puține, mai neîngrădite și mai serioase activități cărora te-ai fi putut dedica.

Asta nu înseamnă că la competițiile de anvergură nu mă mai uit, din când în când. Și acelea, însă, printre picături, câtă vreme cam 90% din atenția mea e îndreptată asupra scrisului, lecturilor și documentărilor conexe.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Trăind în limitele credinței, moralei și conduitei creștine, ca om și cetățean mă conduc după perceptele acestor valori, așa că nu mă văd făcând o sumedenie de lucruri. Ca autor, se schimbă calimera, fiindcă trebuie să surprinzi toate „tușele” fine ale acestei lumi dimprejurul tău, în toată diversitatea ei, care posedă un registru de manifestări uriaș. Fiindcă viața reală are un caracter simfonic, nu e monocordă. Astfel că personajele e musai să semene cu ea, altfel n-ar rămâne din ele decât niște biete marionete din tuș și hârtie, lipsite de viață. În plus, fiind și puternic ancorat în real și aplecat asupra condiției și psihologiei umane, nu am cum proiecta o lume confecționată numai din bine și frumos. Așa stând lucrurile, scriitorul are o libertate infinită.

Iar ca să revin la întrebarea personalizată, n-am să vă răspund decât că tot ceea ce-i omenesc nu îmi e străin – nici chiar acele mereu discutate știri de la ora cinci, de la ProTV...

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Cea de redactor de carte la o editură, cum este și activitatea mea actuală, pe care o desfășor de aproape 15 ani la editura Muzeului Național al Literaturii Române, este exact profesia ideală pentru mine. Dacă ar fi totuși să mă gândesc la o schimbare echivalentă – fiindcă, mai mult de atât nici că mi-aș dori –, ar fi cea de editor de programe la un post de radio, unde mi-ar plăcea să fac emisiuni de poezie și de muzică rock, nu neapărat separate. Iar când spun asta, nu o spun ca și cum mi-aș dori luna de pe cer, fiindcă, lăsând la o parte orice falsă modestie, în astea două domenii chiar știu că aș face treabă bună.

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Două, ar fi... Ei, bine, sunt ele mai multe, însă astea două sunt extrem de agasante pentru mine și mă scot, efectiv, din papuci... Una este starea de așteptare. Datorată, de regulă, unor indivizi care una vorbesc și alta fumează, n-au nicio treabă nici cu punctualitatea, nici cu ducerea la îndeplinire a cuvântului dat.

Cea de-a doua este monotonia, starea de regularitate absolută a unui program zilnic anchilozat și anchilozant, deja în ghips... Chestie care mă plictisește și mă deprimă. Eu nu merg niciodată pe aceleași drumuri – mai ales pe cele „bătătorite” - și îmi repugnă să am ore fixe și activități fixe două zile la rând. Cred că se poate observa lesne acest lucru și din felul cum îmi scriu cărțile, nepăstrând vreodată nicio rețetă „de succes”, fiindcă altfel m-aș plictisi de moarte și, bănuiesc, m-aș lăsa de scris.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Copiilor le-aș spune că de mult ce-i iubesc am purtat mereu (după apariția lor) prezervativ. Iar cea mai mare bucurie produsă părinților mei a fost, probabil – în afara faptului că mi-am luat bacalaureatul –, că m-au revăzut în viață după ce sărisem cu mașina de pe un pod, ajungând pe malul celălalt – în ciuda faptului că le făcusem autoturismul praștie...

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Păi, chiar am cântat rock, la chitară bass, prin câteva trupe, în tinerețurile mele și n-am făcut niciodată loc în repertoriul nostru pieselor pe care ni le prescriau activiștii de pe la casele de cultură pe la care ne perindam, chit că pe vremea aia melodiile alea mai „blânde”, mai puțin „zbuciumate” pe care vroiau să ni le vâre nouă pe gât erau cu mult mai comestibile și mai de ținută decât specia asta de doi zloți de a prins rădăcini p-acilea, printre bizoni. Or, dacă n-am acceptat-o atunci, de ce mi-aș strica stilul acu’?

Cât despre întrebarea de la coadă, ce să zic, nu e clar? N-aș accepta nicio cenzură bazată pe centre de forță – adică, mai pe românește, cu toporul. A!... Are redactorul de carte al unei edituri cu care am semnat un contract pentru apariția unui volum de-al meu anumite puncte de vedere estetice diferite de cele lecturate în manuscris, ok, le putem discuta și, în măsura în care ne-am putea înțelege, putem continua colaborarea. Altfel nu aș accepta să mi se umble cu foarfeca printr-o carte de-a mea, clar, oricât de mare nevoie de bani aș avea.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Întrebarea asta e belea curată: aproape oricum ai răspunde la ea, tot șifonat și etichetat ai ieși dinăuntrul ei. Fie egoist, fie lup moralist. Seamănă cu o mare planetă necunoscută, fiindcă conține o sumedenie de factori neprecizați. Și mai clar (fiindcă este o situație extrem de plauzibilă cea pe care v-o propun aici): admitem că premiatul (locul întâi) e un spirit obiectiv, generos, echilibrat etc., etc. și renunță la premiu, recuzându-se, pe motivul conținut în întrebare. Bun. În urma acestui eveniment, juriul deliberează și, ei bine... acordă premiul locului trei. Ăsta a fost doar un mic „masaj” pentru a vă aduce cu picioarele pe pământ, curioșilor...

Ei, și dacă tot m-ați întrebat, vă răspund, nah: eu – atât cât mă cunosc și făcând abstracție de kilogramele de necunoscute – aș renunța la premiu.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Nimic mai simplu: având impresia că ăsta-i drumul meu, pornind din mine și terminându-se oriunde o fi să se termine. Și: fără șmecherii! Nici la dreapta, nici la stânga. Atât.

(noiembrie 2013)

Foto: Mihai Barbu

tiuKestionar

Bogdan Suceavă

- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

- Unul singur: fotbalul. Nu pot nuanța acest răspuns, nici nu-l pot diminua. Am trăit pe stadion magia unor momente incredibile ale unei echipe de vis, F.C. Argeș din anii `70-`80, și am văzut confruntări extraordinare cu echipe precum Valencia, Utrecht, Nottingham Forest, AEK Atena. Am văzut cum o echipă clădită cu posibilități locale a putut face carieră europeană. L-am văzut pe Dobrin dansând și l-am văzut zâmbind după ce dribla. Am și azi pentru memoria lui o admirație infinită. Am înțeles că acesta e cel mai frumos fel de a-ți trăi viața: ca și cum ar fi un joc și că miza e să muncești ca și cum ai dansa.

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

- Despre toate în același timp, iar uneori vorbim și despre viitor. Mai avem încă atât de multe de făcut.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

- Mulțumesc pentru această nouă ocazie de a vorbi despre fotbal. Fotbalul este viața însăși, iar coordonarea inteligentă a unsprezece actori înzestrați cu calități diferite modelează balansul ideal al unei societăți. Îmi pare rău că lumea de azi a fotbalului e atât de inundată de oameni de joasă calitate; sportul în sine ar fi fost minunat. La ce ne trebuie președinți de club, sponsori, impresari și băgători de seamă? E adevărat că mă entuziasmează uneori la fel de mult rugbyul, care e probabil cel mai inteligent sport de echipă.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

- Să moară. Acesta e un lucru pe care nu plănuiesc să-l fac.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericit?

- Nu mi-aș dori să fiu nimic altceva decât profesor de matematică. Mi-aș dori să predau cursuri de analiză matematică elementară, de geometrie diferențială, de geometrie axiomatică. Dar ceva curios s-a petrecut cu mine: asta este exact meseria pe care o am acum. Îmi trăiesc visul. Nu mi-aș dori să fi fost altceva. Ar fi senzațional dacă aș preda și geometrie riemanniană, dar nu avem un asemenea curs la noi la universitate. Am predat totuși acest curs de patru ori în ultimul deceniu unor grupuri de cercetare, unor studenți care apoi mi-au devenit coautori. Am o meserie care ține loc și de hobby. La fel de mult îmi place și să călătoresc. Am călătorit mult, sunt puține locurile pe care încă mai doresc să le văd și nu le-am văzut.

- Ce sentimente/stări te enervează?

- Sunt dezgustat când descopăr că am fost mințit de politiceni. Nu pot să iert grupului din jurul lui Ion Iliescu minciunile ucigașe din jurul momentului 1989 din România, nici minciunile cu care au cucerit voturi în mai 1990, la acele alegeri oarbe. Sunt dezgustat și enervat deopotrivă de momentele când sunt păcălit să cred o minciună. În 2003 am crezut vreme de trei săptămâni că există arme de distrugere în masă în Irak. Mă deranjează că am avut o reacție foarte lentă atunci: după exact 21 de zile de la începutul războiului, în timp ce priveam o emisiune la CNN, la o oră a dimineții, când mă pregăteam să plec spre universitate, spre curs, mi-a venit următoarea idee: să știi că și runda aceasta am fost ghidat de mass media spre o altă formă de reprezentare deformată a realității. Partea delicată e că nu sunt sigur că am devenit azi imun la bombardament mediatic, chiar dacă nu mai urmăresc programe tv. Mă tem că voi mai face greșeli în viitor. Deși încerc să fiu atent, să-mi folosesc spiritul critic, să nu mă las păcălit. Dar e din ce în ce mai greu: brașoavele au devenit tot mai complexe, iar unele dintre ele ne înlocuiesc atmosfera, ne fac să respirăm altceva.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

- Aș fi putut să trăiesc în România bucurându-mă de mult suport și de un context de sprijin pe care mulți și l-ar fi dorit. Dar ceva nu era în regulă. Societatea aceea, de la mijlocul anilor nouăzeci, avea multe aspecte pe care le-am perceput foarte critic. Am plecat pentru a trăi altfel. Am plecat din România, dar nu am plecat din cultura română.

Un eveniment care m-a avut în centru pe mine? Probabil când am primit premiul I în clasa I; era undeva în Trivale, în Pitești. Apoi timpul nu a mai avut răbdare și cred că părinții mei nu s-au mai putut bucura de multe lucruri întâmplate între timp.

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte sărac şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

- Nu aș accepta nici o experiență umilitoare. Nu aș accepta un lucru în care nu cred. Ca scriitor nu aș accepta nici o formă de compromis pentru a-mi vedea lucrările publicate. Cred că e mai decent să lucrezi într-o bucătărie decât să-ți bați joc de harul tău, și asta încă sub ochii celor care te cunosc.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

- Nu m-ar interesa.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

- Mi-am pregătit fiecare confruntare. Dacă urmează să te înfrunți cu un balaur, studiezi care ar fi lovitura ideală. Uneori se întâmplă să nu ai la dispoziție decât o jumătate de secundă și o singură lovitură. Sunt bătălii pe care le dai în locuri pe care nu le vede nimeni. Ești singur, în camera ta, și construiești ceva. Și construcția aceasta poate fi la fel de dificilă ca o bătălie împotriva unui balaur. E posibil ca vreme de mulți ani să te fi pregătit pentru o singură pagină, pentru un scurt moment de irepetabilă luciditate.

(6 octombrie 2013)

tiuKestionar

Cristina Nemerovschi


- Care e jocul tău preferat din copilărie? Dar din adolescenţă?

Nu-mi prea mai amintesc cum se chemau jocurile găștilor mele din copilărie, dar în general era vorba de chestii în care stăteai într-un cerc, iar cineva trebuia să te aleagă, după care alegeai tu și tot așa:). Mai era jocul ăla, ceva cu “frunza”, cu niște desene complicate pe asfalt... Plus astea clasice, gen leapșa, v-ați ascunselea. Nu cred că aveam unul preferat, mă jucam ce se nimerea. Din adolescență am renunțat să mă mai joc în sensul ăla obișnuit, și am început să mă joc trăind, încercând să îmbrac diferite măști, până ce mi-am găsit drumul propriu. De foarte multe ori, în adolescența mea, m-am simțit pe o scenă, unde am improvizat mult.

- Cînd te întîlneşti cu primii tăi prieteni despre ce vorbiţi? Despre trecut sau despre prezent?

Începem cu prezentul și ajungem apoi inevitabil la trecut. Nostalgia e de vină, desigur... Cele mai interesante discuții mi se par cele care, privite din afară, au un aer absurd, discuții în care fiecare vorbește pe limba lui despre altceva și cu toate astea ne înțelegem de minune. Dacă ar fi după mine, mi-ar plăcea să am un prieten apropiat din fiecare perioadă a vieții mele, de la grădiniță până la scriitorii cunoscuți recent. Cred că te ajută foarte mult să nu uiți cine ești.

- Sportul preferat? Ce sport pe care-l urmăreşti la TV ai vrea să cunoşti, să practici (de ce)?

În copilărie, am fost microbistă, nu ratam niciun meci de fotbal la TV, am mers de destule ori și pe stadion. Țineam cu Dinamo, aveam perioade în care purtam haine numai în culorile echipei preferate. De când am renunțat însă la TV, de vreo zece ani, am cam pierdut legătura cu fotbalul și de fapt cam cu orice sport. Mă mai uit o dată la 2 ani, când e campionat european sau mondial. Hm, dacă mi-ar fi plăcut să practic vreun sport, ar fi fost cu siguranță ceva foarte violent. Box, probabil:D. Cred în sporturile care te ajută să-ți exorcizezi niște demoni și așa am senzația că ar trebui să fie foarte violent. Cu cât mai violent, cu atât mai eficient pentru a te descărca de surplusul de furie și revoltă acumulat. Cum e și headbanging-ul, de altfel.

- Ce chestie n-ai face, dar l-ai pus pe vreun personaj de-al tău să facă (oarecum în locul tău)?

Nu prea sunt chestii de la care eu m-aș da în lături, dar în schimb să-l fi pus pe un personaj la treabă în direcția asta... Poate, să zicem, ceea ce face Vicky în nymphette_dark99, când rănește oameni. Deși, în adolescență, am avut și eu niște episoade asemănătoare! În rest, dacă mă gândesc la ce face M. în Sânge satanic și Ani cu alcool și sex, nu prea văd chestii pe care eu nu le-aș face. A, bine, și probabil nu i-aș face Amaliei ce i-a făcut Corbu. Tocmai am terminat Jurnalul Amaliei, care a fost inclus ca bonus în ediția a doua din Pervertirea, și am rămas cu un sentiment de ușoară tristețe, că Amalia era până la urmă o puștoaică mișto și nu merita să i se întâmple ce i s-a întâmplat.

- Care e profesia pe care ai face-o cu plăcere? O profesie hobby care te-ar face fericită?

În afară de scris, nu știu, nu prea cred că există o altă profesie (nici chiar hobby) care să mă facă foarte fericită, fiindcă, dacă ar exista, aș fi făcut-o deja (sau aș fi prinsă în ea). Poate că există și nu am descoperit-o încă. Mi-ar mai plăcea și să cânt într-o trupă, dar nu cred că s-ar compara cu scrisul, ar fi ceva mult mai fragmentar, cu câteva momente culminante frumoase și atât. Scrisul e de durată și este un întreg proces, o evoluție. Un alt avantaj al scrisului este că mie nu mi se pare deloc că muncesc atunci când scriu. Am senzația doar de joc și libertate. Nu cred că aș găsi o altă profesie care să-mi dea sentimentul ăsta.

- Ce sentimente/stări te enervează?

Mă enervează foarte mult resemnarea și plictiseala. Cred că de la ele începe tot ce este rău, pierderea identității, transformarea în marionete, instinctul de a urma turma. Ar trebui să facem tot, absolut tot ce putem, pentru a trăi cât mai multe momente intense, pline de inspirație, de sentimente puternice, să încercăm permanent să iubim și să urâm ceva, pentru a evita blazarea. Trebuie să fim vii, avem nevoie de entuziasm, fiindcă altfel ne pierdem. Mă mai enervează frica, în general, pentru că și ea este tot un obstacol în calea evoluției individuale. Frica de lucruri pe care nu le cunoști, pe care nu le înțelegi... Frica paralizează și în final prostește.

- O faptă cu care te-ai lăuda în faţa copiilor tăi? Un eveniment care te-a avut în centru pe tine şi care i-a bucurat nespus pe părinţii tăi?

Copiilor mei m-aș lăuda cu cărțile mele și cam atât. Pentru că pentru mine nu sunt doar cărți, sunt tot ce am reușit să simt mai intens și să gândesc mai extins, și aș spera ca ei să priceapă chestia asta. E și un test – dacă nu ar pricepe, i-aș dezmoșteni/renega:D. Cu părinții e ceva mai complicat, ei se bucurau foarte mult de diplome, de premii, de note bune la școală... cam asta îi făcea mândri. Bucuriile noastre erau destul de diferite, aveau cauze aproape opuse. Pe mine mă bucurau evenimente interioare, pe ei, dimpotrivă, ceea ce putea fi contorizat de ceilalți. Totuși, mama s-a bucurat mult și când mi-a ieșit prima carte, deși n-a citit-o, fiindcă nu i-am dat voie. Se bucură mult și când vede articole despre mine prin reviste. Cumva, cu timpul, motivele noastre de mândrie s-au mai apropiat puțin.

- Dacă ai cînta rock sau jazz, ai fi foarte săracă şi ţi s-ar propune să cînţi manele pentru mulţi bani ai accepta? Ce n-ai accepta ca scriitor?

Probabil că aș accepta să cânt manele, dar aș încerca să revoluționez puțin genul. Să scot ceva bun din manea. Să o duc în direcții noi. Am încredere că mi-ar ieși o struțocămilă interesantă! Ca scriitor, nu aș accepta trocuri din astea stupide, bartere gen: tu scrii despre mine, eu scriu despre tine, tu mă lauzi, eu te laud. Mi se pare dezgustător. Eu scriu întotdeauna laudativ despre cineva numai când așa simt. Dacă aș afla că a scris cineva frumos despre mine nu pentru că era sincer, ci fiindcă aștepta ceva din partea mea, aș termina-o definitiv cu persoana respectivă.

- Dacă ţi s-ar da un premiu pe care nu l-ai merita (cel puţin nu mai mult decît cel de pe locul doi, pe care l-ai simpatiza de multă vreme) ce ai face?

L-aș accepta, dar apoi aș organiza o altă ceremonie, mult mai mediatizată și mai vizibilă decât prima, în care i-aș înmâna cu mult fast premiul celui de pe locul doi.

- Cum ai devenit ceea ce eşti acum?

Punându-mi foarte multe întrebări. Exorcizându-mi fricile și fiind deschisă față de toate posibilitățile din jurul meu, chiar și cele inconfortabile sau extreme. Cunoscând oameni, iubind oameni, înțelegând oameni. Și având foarte mult noroc.

(noiembrie 2013)