Dialoguri Tiuk!

Interviu despre Ciprian „Phanto” Stupu (1977 - 2013),

realizat de Mihail Vakulovski

MV: Aţi organizat un eveniment caritabil în memoria lui Ciprian „Phanto” Stupu, care va avea loc pe 17 ianuarie 2014, la Rockstadt Bv. Pe scenă vor urca trupele Another Sad, Rotrave, Deliver the God, CodeRed şi Indian Fall, iar banii de pe bilete se vor duce la copiii lui „Phanto”.

Cine e Ciprian „Phanto” Stupu?

În ce trupă/trupe a cîntat?


Djeeckx (vocalist Indian Fall): A cântat în Another Sad şi Rotrave. Un suflet pasionat de muzică.

Florin Daniel Muşat (bas Celest, Another sad): Fiul colegei mamei mele, colegul meu de clasă din liceu, băiatul care a avut puterea, împreună cu Norman, să mă facă să mă apuc de studiat chitara pentru a cânta rock cu el, colegul meu de trupă în Another Sad, prietenul pe care, deocamdată fizic, l-am pierdut. A cântat cu Another Sad şi cu Rotrave.

Costaș Ciprian (Another Sad & Searing Blaze): Killers Legion, Another Sad, Rotrave.

Armand Niculescu (CodeRed, chitarist): Pe scurt, Phanto a fost soţ, tată a doi copii şi lead chitaristul trupei Rotrave din Brașov.

Prima trupă în care a cântat, prin ’95-’96, dacă nu mă înşel, a fost Killers Legion, fiind membru fondator, alături de Norman (DeliverTheGod), Marius Muntean şi Dani Rusu (Aria Urbană), urmând să fondeze mai târziu, alături de Ciprian Costaş (Searing Blaze), trupa Another Sad. Logo-ul trupei din urmă este creația lui.

Silviu Pop (vocalist Deliver the God): A cântat în Another Sad şi Rotrave. A fost un prieten bun, foarte sufletist şi tot timpul alături de familia lui.


- Mai ştiţi cum aţi făcut cunoştinţă cu el?


Djeeckx (vocalist Indian Fall): Prin ’95, la ceva festival în ţară. Evident, berea ne unea şi atunci.

Florin Daniel Muşat (bas Celest, Another sad): În liceul Astra, pe vremea când am început, împreuna cu Norman, să cântam în bucătăria mamei lui (n.r. Norman), între doua șarje de cartofi prăjiţi cu piper, chiulind de la școală... Eu la o chitară acustică, ce semăna a bas din cauză că avea doar 4 corzi, Fanto la o chitară normală şi Norman la niște „chestii” cu „membrană”, care semănau şi sunau a tobe, destul încât să ne auzim toți la rece. Timpul liber îl petreceam în Piața Sfatului şi „pe livadă” împreună cu gașca noastră de rockeri. Cu bere în „groapă”, Tei şi cu întâlniri, stând la poveşti pe după ziduri, în vechile depozite săpate în stâncă, sub deal, pe la turnurile Alb şi Negru.

Alinesku (chitarist Deliver the God): Cred că prima oară am făcut cunoștință cu Phanto în Musik Cafe, prin 2009 (nu sunt foarte sigur). Apoi ne-am cunoscut mai bine acum 3 ani, cred, la ziua lui Norman, am făcut o petrecere.

Costaș Ciprian (Another Sad & Searing Blaze): L-am cunoscut pe Phanto prin 1994, în vremea când se contura grupul nostru de prieteni. Ne întâlneam cu toții, aproape în fiecare seară, în Piața Sfatului, După Ziduri, pe Livadă, în „groapa” denumita mai târziu „groapa cu bere”:). Prin 1995 ne-am hotărât, împreuna cu Gabi Dobrin, să facem o trupă de gothic death metal. Așa a luat ființa Another Sad. Au urmat repetiții în sufrageriile fiecăruia, compoziții şi repetiții cu chitare acustice, nu aveam instrumente, nu aveam nici de unele, eram vai de capul nostru:). În cele din urmă am reușit să încropim de două chitare electrice, dintre care una Reghin (chitară pe care mi-aş dori să o recuperez, dacă aş ști pe unde a ajuns). Studenți fiind, în cele din urmă am primit o sală de repetiţii la Rectorat. Au urmat o serie de concerte la Rectorat, apoi primul nostru concert important, în 1996, la Bucureşti, la Hard&Heavy Rock Club, cu Gabi Dobrin la voce, eu cu Phanto – chitare, Florin Muşat – bas, Norman la tobe. Am făcut un demo împreună – „Eternal Tears”, la Conexiuni la studio, şi multe alte cântări. Au fost momente frumoase, momente unice de care o să ne amintim cu plăcere toată viața.

În timp, viața ne-a purtat pe căi diferite şi ne-am întâlnit din ce în ce mai rar, însă când ne întâlneam stăteam cu plăcere la o bere şi o vorbă...

În ultima vreme, când ne întâlneam, discutam tot mai des despre cum ar fi dacă am reface Another Sad. Iată că acest lucru s-a întâmplat, fără el, din păcate...

Armand Niculescu (CodeRed, chitarist): L-am cunoscut cam în perioada când i-am cunoscut şi pe mulți dintre prietenii cu care cântam la evenimentul despre care vorbim. A fost undeva prin 1997. După școală ne strângeam toți în Piața Sfatului din Brașov, „la metrou”, pentru cunoscători.

Eram o gașcă tânăra, plină de viață. Țin minte că veneam cu chitare după noi, mergeam „pe Livadă” să cântăm până ne prindea seara.

Silviu Pop (vocalist Deliver the God): Cred că a fost prin ’95, probabil undeva pe o terasă, alături de prieteni, la o bere.


- Cum vi-l amintiţi pe Ciprian?


Djeeckx (vocalist Indian Fall): Continuu ocupat şi optimist.

Florin Daniel Muşat (bas Celest, Another sad): Omu’ era artist, îi plăcea condiţia de artist, făceam colecţie de casete, caiete cu versuri şi compuneam de plăcere, iar după un timp, pe când ne-am permis sî ne cumpărăm chitare şi amp-uri de ascultat muzica pe post de ampuri de chitare, ne-am mutat la el acasă cu repetatul, la el în dormitor. Mai încoace a fost primul care s-a lansat în provocarea numita „familie” şi ne-a arătat că pe lângă calitatea de „artist” o are şi pe aia cu răspunderea faţă de societate.

Alinesku (chitarist Deliver the God): Mi-l amintesc mereu zâmbind şi pus pe glume.

Armand Niculescu (CodeRed, chitarist): Zâmbitor, tot timpul plin de viață.

Silviu Pop (vocalist Deliver the God): De multe ori binedispus şi optimist, dar au fost şi momente în care nu putea să-şi ascundă o oarecare apăsare pe suflet.


- Care e istoria numelui „Phanto”?


Djeeckx (vocalist Indian Fall): Nu știu exact, dar poate pentru că avea 13 kg ud... Colegii de trupă cu care a cântat atunci cred că ştiu mai multe.

Florin Daniel Muşat (bas Celest, Another sad): El şi-a spus la un moment dat, tot în liceu, pe vremea când făceam practică în uzina „Steagu Roșu” ... hmmm, jucam „v-aţi ascunselea”, nu făceam practică... am mințit, şi de bine ce se ascundea, şi-a spus Fantoma... Fantomas... Phanto, mai nou.

Armand Niculescu (CodeRed, chitarist): Îmi aduc aminte că el şi l-a pus, după personajul Fantomas. Mulți îl mai tachinau şi îi ziceau „Fantotzzi”, lucru pe care mi-l amintesc că-l enerva la culme:).

Silviu Pop (vocalist Deliver the God): L-am cunoscut sub numele de Phanto. Nu știu de unde provine porecla.


- Cum a fost ultima întîlnire cu „Phanto”?


Djeeckx (vocalist Indian Fall): În Rockstadt, la o bere. Nimeni nu se gândea că peste câteva zile nu va mai fi în viață.

Florin Daniel Muşat (bas Celest, Another sad): Ne-am întâlnit în Rockstadt, la un concert, părea fericit şi nimic nu-i trăda vreo suferință. Ne-am strâns mana, prietenește, şi am povestit de-ale noastre, ne leagă o prietenie de 20 de ani, viața ne-a despărțit pe alocuri, însă întotdeauna ne-a legat muzica, pasiune care nu are cum sa dispară. I-am apreciat munca, de câte ori am avut ocazia să ajung la concertele cu Rotrave.

Însă ultima discuție pe care am avut-o a fost una online, cu fix 5 zile înainte de tragedie, m-am arătat mirat de faptul că a hotărât să schimbe unele lucruri în ceea ce privește relația cu șotia lui. Răspunsul lui a fost, citez: „Ptr. că se mai întâmplă să fie şi adevărat, dragul meu”, am continuat discuția cu mici observații pe care le-a văzut, dar s-a abținut să mai comenteze... acum înțeleg că totuși a fost o luptă în sufletul lui, drept pentru care nu a continuat discuția... şi-mi place să cred că aş fi fost printre puţinii căruia i s-ar fi destăinuit cu ușurință... totuși, n-a făcut-o...

Alinesku (chitarist Deliver the God): Rockstadt, cred că acum un an, stătea la o masă cu câţiva prieteni, ne-am salutat, dar nu știu cum în acea seară nu am reușit să stăm de vorbă. A fost ultimul salut atunci.

Costaș Ciprian (Another Sad & Searing Blaze): Ultima întâlnire am avut-o la Rockstadt Extreme Fest, în august, la Râșnov. Am stat şi am băut niște beri şi am depănat amintiri. Cine ar fi crezut că va fi ultima oară...!?

Armand Niculescu (CodeRed, chitarist): Personal ne-am văzut în Rockstadt, la bere, am stat un pic de vorbă, am râs, am făcut niște poze împreună.

Silviu Pop (vocalist Deliver the God): Cu câteva săptămâni înainte de tragicul incident. Avea acea stare despre care scriam mai sus, era foarte nedumerit.


- Ziua lui Ciprian „Phanto” Stupu e pe 17 ianuarie, iar concertul e pe 16… Aţi ales întîmplător data concertului caritabil sau şi asta are vreo semnificaţie?...


Djeeckx (vocalist Indian Fall): Ziua lui este pe 16 şi noi am ales data de 17, evident, nu întâmplător. Dacă puteam, îl făceam exact de ziua lui, dar în timpul săptămânii este mai complicat pentru toți.

Florin Daniel Muşat (bas Celest, Another sad): Mă gândesc că totuși cel căruia i-a venit ideea de a organiza ar putea răspunde fix. Oricum, ar putea fi o tradiție bună, ca în preajma zilei lui de naștere să ținem evenimentul ăsta, având în vedere că în urmă au rămas 2 copii care chiar merită ajutați în orice formă se poate.

Alinesku (chitarist Deliver the God): Nimic nu este întâmplător:). Am dorit ca evenimentul să îl facem pe 16 ianuarie, însă, fiind o zi de joi, nu ne așteptam la prea mult public. Ne-am dorit o zi în care să vină mai multă lume, pentru a strânge cât mai mulți bani pentru copilași. Vineri 17 a fost cea mai bună variantă.

Armand Niculescu (CodeRed, chitarist): Nu este întâmplător. Inițial am vrut să punem concertul chiar pe data de 16, dar pica joi şi, fiind în cursul săptămânii, am considerat că nu ar fi venit foarte multă lume, fapt pentru care l-am programat vineri, în ziua următoare.

Silviu Pop (vocalist Deliver the God): Aş dori sa te corectez. Ziua lui Phanto este pe data de 16 ianuarie (asta știu cu siguranță, pentru că şi eu sunt născut în aceeași zi/an), iar noi vom ţine concertul la o zi după. Data concertului nu a fost aleasă întâmplător, doar că mulți dintre noi lucrează şi n-au putut să-şi ia liber în ziua respectivă.


- Mulţumesc, mulţumim. Ne vedem acolo…


Djeeckx (vocalist Indian Fall): Mulțumim şi noi că ne susţii ca de fiecare dată. Sperăm ca această acţiune să trezească pe cei mai mulţi dintre noi, care au căzut într-un somn letargic şi să înţeleagă că e bine să le faci pe toate, să nu îţi negi şi nici să-ţi uiţi valorile, pentru că totul în această viaţă este doar o sclipire de care trebuie să te bucuri.

Alinesku (chitarist Deliver the God): Ne vedem acolo, va fi şi Phanto cu noi.

Armand Niculescu (CodeRed, chitarist): Mulțumesc şi eu, va fi un concert cu o încărcătură mare pentru mulți dintre noi, sperăm să se strângă cât mai multă lume care să susțină această cauză.

Silviu Pop (vocalist Deliver the God): Mulțumesc şi eu pentru interes şi susţinere. Te aşteptăm cu drag la concert.

 

(ianuarie 2014)

 

„Biblioterapia individuală și socială

nu trebuie să fie subestimată”

 

Interviu cu Raluca Lazarovici Vereș, redactor șef la Editura Ratio et Revelatio,

realizat de Mihail Vakulovski


- În primul rînd vă felicit pentru lansare şi pentru prezenţa atît de frumoasă şi activă la Tîrgul de Carte Gaudeamus de la Bucureşti. Am putea spune că editura dvs., Ratio et Revelatio, a apărut la Gaudeamus 2013?

- Mulțumim, într-adevăr se poate spune ca vârful ice-bergului s-a ridicat la suprafață la târgul Gaudeamus 2013. Evident, ca să avem cu ce ne înfățișa publicului, a fost necesară o muncă asiduă de aproximativ șase-șapte luni înainte, de la formarea echipei, la căutarea autorilor și lucrul efectiv pe texte.

- Cum v-aţi gîndit să vă faceţi o editură?

- Ideea a venit oarecum spontan și fără mari emoții. Foarte la început am fost doar eu și Otniel Vereș, soțul meu. Amândoi am lucrat cu și printre cărți de când ne știm, în diferite ipostaze: de la cititor la redactor, traducător, autor, chiar și vânzător de carte – e vorba despre mine, în perioada studenției la Padova, ca să completez bursa de studiu. Orice alte încercări și direcții profesionale nu mi-au dat atâta satisfacție cât lucrul în contact cu cărțile și în același timp cu oamenii. Printr-o conjunctură favorabilă și motivați de oameni de calitate, pregătiți și dornici să ne sprijine și să intre în horă (și aici i-aș menționa în primul rând pe prietenii și colegii Ionuț și Ioana Purel, Dan Pătroc, Adrian Iosif, Florin Călian, Antoaneta Sabău, Liliana Corobca), ne-am luat inima în dinți și am purces pe această cale.

- Cum aţi ales denumirea editurii? Ne puteţi spune ce alte variante aţi mai avut?

- Nu prea am avut... A fost o decizie despotică a clasicistului Vereș, care dorea ca sub cupola editurii să se întâlnească atât literele clasice, filosofia, istoria (Ratio), la limită cu teologia și dogmatica, apoi religia în sens larg, dar și literatura și celelalte arte (acestea ar fi Revelatio). Între Ratio și Revelatio se deschide o zonă generoasă unde este posibilă întâlnirea contrariilor. Mulți au contestat numele, pentru că se regăseau fie de o parte, fie de cealaltă. Și chiar ne sugerau să lăsăm numai Ratio sau, dimpotrivă, numai Revelatio. Puțini au înțeles că tocmai în acest echilibru constă identitatea editurii și a echipei.

- Cărţile R.etR. arată foarte bine. Cît de important pentru voi e ca obiectul carte să te atragă poate la fel de mult ca şi conţinutul ei?

- Ne bucurăm că, iată, cărțile noastre sunt apreciate trup și suflet. Cartea nu e ceea ce pare... Nu e doar conținut de idei, dar nu e nici numai copertă sau file. Conținutul e fundamental, evident, aici nici nu e nevoie de alt comentariu. Pentru partea cosmetică, însă, dincolo de ideile editorului, ale graficianului, este foarte important partenerul tipografic. Grație lui, chiar și acolo unde noi, începători, am mai alunecat, am găsit salvare. Mai sunt, desigur, multe încă de învățat, și dorim să ne facem temele temeinic, să arătăm că criza economică, de valori sau de consumatori de carte nu înseamnă să renunți la ce e bun și frumos. Dimpotrivă, tocmai criza este cea care pune în valoare și mai mult cartea, ca oază neatinsă de vremelnicie. O carte bună din toate punctele de vedere redă încrederea și demnitatea stăpânului ei. Mai mult decât oricare alt produs, relația vizuală, tactilă, olfactivă cu cartea este fundamentală pentru destinatar și, foarte important, nu este un produs de unică folosință. Se poate spune că se înfiripă o relație aproape senzuală între carte și cititor, o relație care trece dincolo de ceea ce este convențional acceptat. Este știut că același conținut se parcurge cu stări de spirit diferite și în funcție de calitățile trupești” ale cărții. Mai mult, o carte în lectură este un fel de prelungire a corpului uman, devine totuna cu cititorul – toți am trăit un astfel de sentiment măcar cu o carte în viața noastră de cititori, mai lungă sau mai scurtă, mai intensă sau mai detașată. Asta este o lecție pe care am învățat-o empiric, nu numai în calitate de cititor, dar și ca vânzător de carte, observând cumpărătorul din librărie, ascultându-i cerințele, aprecierile și criticile. La fel de importantă pentru noi este și satisfacția autorului. Dincolo de o relație bazată pe corectitudine, respect și, de ce nu, acolo unde sunt afinități, și de prietenie, cu autorii, traducătorii, redactorii, adică muncitorii concreți pe text, o prioritate a politicii noastre interne este ca aceștia să fie ei înșiși satisfăcuți de produsul finit, să-și oglindească cu plăcere în respectiva carte efortul și emoțiile legate de munca lor.

- Ştiţi care e prima voastră carte apărută la tipografie?

Care sunt primele cărţi Ratio et Revelatio?

Prima carte vîndută?

- Nu există o primă carte apărută, au venit toate la Gaudeamus direct din tipografie cu un curier special. În timp ce le descărcam, le și descopeream... Prima generație de cărți R.etR. cuprinde unsprezece titluri. Vânătorul cu o singură săgeată de Alexander Baumgarten, Antichitățile noastre de Ioana Costa, Înconjurând Muntele Fericirilor de Marius Cruceru, Tinerii dintre milenii de Mihail Vakulovski, Iluzie optică de Daniil Harms, volum realizat și traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski, Iarnă rusească. Antologie de povestiri din clasici ai literature ruse, volum realizat și traducere din limba rusă de Diana Iepure, Corespondență de la un colț la altul, Viaceslav Ivanov și Mihail Gerschenson, în traducerea din limba rusă a lui Mihnea Moroianu și Ciprian Nițișor, Oameni și animale. O perspectivă teologică și etică de Enzo Bianchi, Anne-Laetitia Michon și Pietro Chiaranz, cu o prefață a Sarei Turetta, președinta asociației Save the Dogs și o postafața a lui Otniel-Laurean Vereș, tradusă din limba italiană de Raluca Lazarovici Vereș, Un askenaz între România și Eritreea, de Dova Cahan, tradusă din limba italiană de Raluca Lazarovici Vereș, Împăratul gunoaielor. EcoBasm de Victor Cilincă și Jihad de Victor Cilincă. Menționez faptul că același Victor Cilincă a realizat o mare parte din grafica copertelor.

Prima carte vândută a fost Iarnă rusească și am ratat un Harms...

- Cum a fost la Gaudeamus? Care a fost cea mai vîndută carte de la Ratio et Revelatio?

- La Gaudeamus am încercat cu degetul ceea ce înseamnă marea lumii editoriale românești, cu brizele ei, valurile, curenții ei nevăzuți, dar pe deplin simțiți, parfumul, dar și miasmele, urmele de sare... În ciuda tuturor acestor detalii, cui nu-i place marea? Cartea cea mai vândută a fost Un askenaz între România și Eritreea, care se datorează în parte faptului că autoarea, Dova Cahan, a fost prezentă, aș spune omniprezentă, în toate cele cinci zile ale târgului. A venit de la Tel Aviv special pentru această întâlnire cu publicul român. E o femeie tenace care știe să-și vândă marfa. Pe de altă parte, poate că există un interes real pentru memorialistică și autenticitate.

- Aţi scos tiraje foarte mari pentru România, nu vă e teamă c-o să rămîneţi cu cărţile-n redacţie?

- Nu, deloc, am luat în considerație și partea de marketing. Multe sunt dăruite pentru a ne face cunoscuți cenzorilor și recenzorilor, cele mai multe sunt scoase la vânzare la prețuri promoționale, până la 20-30% reducere și transport gratuit oriunde în țară. Am considerat că merită investiția în imagine. Multe fac obiectul unor licitații caritabile sau sunt dăruite în scopuri filantropice. Cultură nu înseamnă retragere și rezistență în turnul de fildeș, dimpotrivă, considerăm că fără întrepătrunderea constantă cu socialul, cultura își anulează potențialul de valoare. Cartea trebuie nu doar să (se) vândă, nu doar să interacționeze cu intelectele și sufletele, dar trebuie uneori să se transforme și în medicament, hrană zilnică, îmbrăcăminte, obiecte de uz cotidian pentru oameni aflați în nevoie și alte ființe cu care omul conviețuiește în armonie. Biblioterapia individuală și socială nu trebuie să fie subestimată.

- Cum vă alegeţi autorii? Ce relaţie aveţi cu ei? Au apărut deja momente plăcute şi neplăcute sau e prea devreme să vorbim despre intimităţi din astea?

- Cu cei mai mulți dintre ei am colaborat deja, ne sunt prieteni, pe alții i-am cunoscut în acest scurt interval de timp și nu îmi amintesc vreo tensiune adevărată. Ba da, a existat un caz, dar o pun pe seama abisului intergenerațional care impunea o anume etichetă pe care noi poate nu am respectat-o cu strictețe.

- Aveţi modele de edituri şi editori?

- Nu neapărat. Știm însă în mod sigur că niciuna de pe meleagurile noastre nu ne poate deveni model, ci doar, parțial, contramodel. Am avut de-a face cu numeroase edituri românești, dar niciuna nu este integral satisfăcătoare – cele mai mari sunt după părerea noastră monolitice, destinate iremediabil comerțului de maculatură. Mai știm și că nu de puține ori își tratează prost colaboratorii, din mai multe puncte de vedere, dar mai ales își tratează prost clienții, promovând trash-ul, comercialul în sensul cel mai strict, scăzând implicit calitatea cererii, și doar din când în când ieșind cu câte o perlă veritabilă, care nu salvează însă panorama generală. S-a pus extrem de multă maculatură pe piața cărții în România, nepermis de multă, ca apoi să se audă lamentări în legătură cu calitatea cititorului... Nu cred că e cititorul cel care impune aceste pseudovalori, ci invers. Pâinea și cuțitul le au editorii, iar cititorul devine curios și atras de ceea ce i se oferă. Apoi calitatea strict fizică a cărții, aceeași problemă: se vând pe același raft ediții de lux și cărți de hârtie de ziar. Nu în ultimul rând, librăriile, adică acolo unde cartea este (ex)pusă sau mai bine zis nepusă în valoare, acolo unde cartea ar trebui să troneze, să i se pună în evidență calitățile, să fie promovată ca regină, este o cenușăreasă - predomină gadgeturile. Aproape fără excepție mă îngrozesc când intru în librăriile românești. Trebuie să mergi înarmat cu nesfârșită răbdare și reală compasiune pentru librari, cei mai mulți habarniști perfecți, și un spirit de observație ascuțit ca prin acel marché aux puces să dibuiești (dar de cele mai multe ori găsești cu totul întâmplător) ceea ce cauți, asta în cazul în care nu e noutate editorială și neapărat opera prima și omnia totodată a unei personalități mondene, iar rafturile sunt arhipline, de parcă ar fi singura lectură posibilă. Nici nu îndrăznesc să mă gândesc la modalitățile de inventariere, de returnare, care arată de fapt bucătăria unei librării și profesionalismul ei.

Nu ascund că eforturile noastre se îndreaptă și spre deschiderea de librării, care să aibă ca principal scop promovarea cărții și a autorului/traducătorului, un tandem inseparabil.

- Ce scriitori vă plac?

- În ceea ce mă privește, nu pot spune că am un sistem rigid. Am preferințe care se întind de la Mircea Eliade, așa-numita proză fantastică, la Paul Goma cu toată justiția sa neîmplinită, iar dintre cei tineri pot să spun cu mâna pe inimă că proza Lilianei Corobca este o sărbătoare. Din literatura universală, îmi vin în minte la repezeala I.B. Singer, J. M. Coetzee, Massimo Carlotto și Laura Liberale.

- Ce scriitor român aţi vrea să publicaţi?

- Nu este unul anume pe care vrem să-l impunem. Lăsăm partea de revelatio să-și urmeze cursul.

- Ce înseamnă pentru voi, tineri absolvenţi pe la universităţi din vest, concurenţa?

- Concurența e o oglindă. În cel mai rău caz îți face un mare serviciu, pe care uneori nici prietenul cel mai bun nu ți-l face – îți arată cu onestitate unde greșești, ce poți să faci ca să fii mai bun și mai ales îți dă ocazia să te întrebi cum să anticipezi anumite lucruri. În cel mai fericit caz, concurența devine aliat și împreună devenirea nu poate fi decât pozitivă. A lucra în echipă și parteneriat este singura metodă cu adevărat productivă și plăcută.

- Cum vă vedeţi peste 10 ani?

- Mai bătrâni cu zece ani, dar mai lipsiți de temeri. Ne dorim să lăsăm cu adevărat o urmă, să se știe că numai la Ratio et Revelatio găsești titlul cutare sau autorul cutare. Mă imaginez lucrând cu o echipă creativă, relaxată, ai cărei membri se consideră norocoși că o formează, ascultând, uneori, așa cum făceam în Italia, printre rafturi, părerile clienților, sfătuind în librărie cititorii care vin să ceară sugestii de lectură, primind propuneri editoriale și acceptându-le cu bucurie sau, atunci când e cazul, refuzându-le politicos și fără fumuri. În niciun caz nu mă imaginez bogată, dar cu siguranță foarte îmbogățită de această experiență. Vorba înțeleptului Solomon 30,8: nu-mi da nici sărăcie, nici bogăție, dă-mi pâinea care-mi trebuie.

- Mulţumim, mult succes în continuare!

(4 decembrie 2013)

 

„Arta este singura formă liberă de exprimare...”

interviu cu Paul Cristian Cordoş,

realizat de Georgiana Tofoleanu


Povestea ta e minunată. Trăieşti efectiv pentru artă. Consideri că această pasiune arzătoare te poate face să te simţi cu adevărat împlinit? Ce ar trebui să înţelegem prin artă?

- Am găsit în cele din urmă scopul pentru care trăiesc, energia creativă mă îndeamnă să fiu așa azi și aici. Cu siguranță îmi trăiesc visul, iar împlinirea o percep ca o stare continuă de bine, este parte din drumul pe care îl parcurg și mă bucur în fiecare clipă de tot ce se întâmplă în viața mea în fiecare zi. Arta pentru mine este singura formă liberă de exprimare, cenzura în artă apare atunci când pasiunea este înlocuită de bani.

Orice artist are nevoie de un atelier unde să poată lucra. "ArtBending" este studioul tău independent în care se nasc zilnic diverse suveniruri cu totul excepţionale. Cum a luat naştere acest mediu miraculos al creativităţii? Şi pentru că este inevitabil să nu te întreb, în ce mod ţi-a schimbat ArtBending Studio propria viaţă?

- Până la ArtBending a fost un proiect/atelier despre care nu am vorbit: Studio5 și înainte de acesta a fost Le Signal - piesa lui Brâncuși. De la Paris a început totul dintr-o disperare de a mă caută și de a mă descoperi ca artist. Asta se întâmpla cu mulți ani în urmă. Am contemplat mult arta stradală și am colindat străzi și cafenele până când am prins energia creativă corectă. În 2007 am început să manufacturez primele piese decorative de perete și conceptul one line design în atelierul concept numit Studio5. L-am denumit așa pt. că 5 este ziua mea de naștere și o cifră care îmi place. De curând am fondat Art Bending Studio și aici sunt "one man show" design, manufacturare, PR etc. Referitor la schimbarea vieții, sunt sigur că mi-am schimbat viața singur, fără Art Bending; am descoperit o energie pozitivă infinită care mă ajută să fiu tot ce îmi doresc fără eforturi fizice sau spirituale, totul se întâmplă liber, de la sine, eu doar îmi urmez sufletul.

Ai studiat în trecut design interior la Şcoala Populară de Artă "Tudor Jarda". Cât de necesare şi totodată cât de utile sunt aceste şcoli de artă din România? Mai sunt oare elevii interesaţi în ziua de astăzi de asemenea studii?

- Am studiat mult și cercetez și acum, dar indiferent de școala absolvită, fie populară, de artă sau universitate de design, cel mai important este să îți placă ce urmează să faci și asta pentru că în artă nu ești angajat / artist 8 ore/zi, în artă ești din momentul în care începi până când mori. Școala este un punct de pornire, nici nu se discută, dar la un moment dat rămâi doar tu cu energia și puterea creativă - iar de aici începe frumosul. Referitor la studii, am învățat singur, fundamentul la ateliere de la Paris și de diferiți artiști stradali și am urmat cursuri la Universitatea Tudor Jardă din Cluj. Am învățat că în artă trebuie să înveți până când te simți pregătit și pentru că totul se schimbă, cred că școala de artă ar trebui să fie perpetuă și tocmai de asta de câțiva ani Universitatea de Artă și Design organizează cursuri de master și doctorat.

În orice domeniu mi-am dat seama că esenţial este harul. Crezi că această capacitate de a fi creativ se dobândeşte treptat sau practic ne naştem "demiurgi"?

- Nu știu cum ne naștem, dar în viață ai numai două variante de răspuns la întrebările care apar. M-am inspirat puțin de la fiecare artist până într-o zi, când mi-am dezvoltat stilul propriu. Nu știu dacă poți să creezi ceva fără talent sau dacă ai talent imens, dar nu muncești, cred că e nevoie de echilibru.

Ceea ce faci zilnic pretinde un efort colosal, un efort susţinut în permanenţă. Cum reuşeşti să te dedici, paradoxal, prietenilor sau familiei?

- Efort este doar când faci compromisuri, iar întâlnirea cu cei dragi se întâmplă natural: ei fac parte mereu din viața mea.


Cât de bine se vând în România obiectele din sârmă?

- Sunt abia la început, este prea devreme să trag concluzii.

Sunt sigură că printre produsele lucrate artistic din sârmă mai ai şi altă pasiune. Care este aceea?

- Îmi dedic aproape tot timpul studioului în care lucrez și cred că sârma este singura pasiune, dar de o vreme, de când am început să postez fotografii cu piese, mă simt atras de fotografia artistică.

În tinereţe suntem adesea luaţi de val. Ne hotărâm prea greu în alegerea unei viitoare meserii. Crezi că arta poate fi o soluţie? Pot tinerii să accepte în vieţile lor această îmbinare dintre utilitate şi pasiune? Ce sfat le oferi tuturor tinerilor iubitori de frumos?

- Sunt mai mereu luat de val și eu, dar am învățat să îmi păstrez echilibrul și să îmi urmez calea. Nu este necesar să ai scopuri din fragedă tinerețe, fiecare perioadă de viață are farmecul ei - cel mai bine este să trăiești visul pe care îl ai cu orice preț.

De cele mai multe ori un creator se izolează într-un univers propriu de trăiri şi emoţii vii, puternice. Unii fug de oameni chiar. Ce relaţie există între tine şi cei care, deşi nu te cunosc personal, apreciază ceea ce faci? Cât de importantă este părerea oamenilor referitoare la propriile tale creaţii? Te-ai confruntat până acum şi cu opinii negative?

- Sunt sociabil și îmi place să întâlnesc și să discut cu oricine despre orice, am nevoie de oameni în jurul meu cu care să schimb păreri, gesturi și energii. Fuga și izolarea nu sunt soluţii pentru mine. Când am început să manufacturez primele piese, prietenii erau contrariați, pentru că nu au mai avut contact cu asemenea experiență artistică, dar m-au susținut și m-au încurajat mereu. Sunt convins că au să fie voci care să își exprime ferm dezacordul cu arta pe care o promovez, dar asta o să mă ajute să fiu mai bun, să mă dezvolt.

Mai am o singură întrebare. Ce planuri de viitor ai? Sunt sigură că nu vrei să te opreşti aici.

- Încerc să fiu cât mai aproape de realitate și să păstrez linia de la care am pornit. Rămân fidel artei stradale, evenimentelor spontane în care apar cu colacul de sârmă. Pe lângă asta mă pregătesc pentru prima expoziție de galerie, unde intenționez să expun singur. Lucrările sunt total diferite față de cele pe care le-am manufacturat până acum. Sunt în căutare de colaborări permanente cu magazine de profil din țară și străinătate și vreau să dedic o parte din timp pentru design de corpuri de iluminat ambiental.

Pe Paul Cristian îl puteţi găsi aici: https://www.facebook.com/PaulCristianCordos sau pe pagina: https://www.facebook.com/art.bending

 

Interviu cu Liviu Mihai Bîrsan

realizat de Iulian Băicuş

Cum a ajuns un inginer constructor ca tine care a terminat Facultatea de Instalații la scris? Cînd ai scris prima carte?

M-am apucat de scris în Franța la vîrsta de 33 ani. Eram plecat de 5 ani din țară. E singura forma în care îmi utilizez limba materna în afara celor 20 de minute săptămînale cu mama pe Skype. Dacă n-aș fi plecat n-aș fi simțit nevoia să scriu. Să scrii iînseamnă să comunici. Se pare că circuitele noastre cerebrale sunt construite în jurul cuvintelor. Cînd nu-ți mai folosești limba maternă scrisul devine o necesitate psihologică.

Ce scriitori te-au influențat? Cum ai debutat la editura Polirom cu Ochiul și lucrurile?

După ce am terminat manuscrisul romanului Ochiul și Pulberea, în 2006, am căutat un traducător în Franța. Am dat peste regretatul Alain Paruit, căruia i-a plăcut și mi-a zis să-l trimit în țară, la Polirom. Era deja bolnav și mi-a zis că nu îl poate traduce. L-am trimis la editura Polirom și am primit mailuri entuziaste de la Lucian Dan Teodorovici și Șerban Axinte. Le mulțumesc amîndurora pentru ajutor. Lucian a făcut o muncă superbă la redactare. Erau multe greșeli. Am schimbat două capitole la sfîrșit în zece zile, dar a ieșit mai bine.

Ce semnificație are titlul cărții pentru cei care nu au citit-o, de ce crezi că ar trebui neapărat să o citească? Ce rol joacă literatura pulp-fiction și romanul noire în scrisul tău?

Titlul e destul de clar și de simplu: confruntarea dintre gînd și realitate. Cred că romanul e destul de important pentru perioada care va veni. O s-o trăiască pe pielea lor. Îmi plac la nebunie Ellroy și filmele japoneze ale lui Kitano. În cazul lui Quentin Tarantino îmi plac doar primele două, trei filme care într-adevăr au fost geniale. După care Tarantino și-a intrebuințat creativitatea în punerea pe ecran a fantasmelor crude, ceea ce e un pic pueril. Am alte referințe în cinema: Kubrick, Kurosawa, Fellini, Truffaut, Tarkovski.

Te-a influențat romanul lui Cărtărescu, Orbitor, cînd ai scris Asylant? Romanul este sută la sută ficțional sau ai pornit de la o experiență reală?

Pe Mircea Cărtărescu l-am citit prima oară în limba franceză. E bine tradus de Alain Paruit și Laure Hinckel. Nu cred că m-a influențat. Asylant este o metaforă nu numai a imigrantului român, ci a unei conștiințe care pierde din ce în ce mai mult contactul cu realitatea. Trăim într-o lume în care semnul, conceptualul a devenit fapt în care harta a înlocuit teritoriul, ca să parafrazez titlul lui Houellebecq. Aici e toată drama. Experiența mea reală în lagărele de azilanți din Berlin e doar punctul de plecare. Eroul meu Orbison este un fel de Tiresias din Oedip, cel care și-a pierdut vederea văzînd-o pe Atena la scăldat, numai că Orbison nu prorocește absolut nimic. E chiar prorocia în carne și oase. Are o sexualitate ușor deviantă, dar și-o asumă și prin asta el transcende sexualitatea. Are un comportament ușor amoral, dar e OK. E un fel de jidov rătăcitor care trăiește doar în prezent. N-am vrut să fac un roman picaresc, dar așa a ieșit.

Ai citit eseul lui Jean Baudrillard – Porno-stereo, ce rol crezi că joacă pornografia în literatura franceză contemporană?

N-am citit eseul lui Jean Baudrillard. Pornografia e un subiect foarte interesant. Avem o reprezentare a unui act fizic la fel de banal ca mîncatul, băutul, dormitul sau facerea nevoilor. Este interesant, te uiți la un film porno doar cînd vezi ceea ce se petrece în tine, fiind perfect conștient. E o experiență catarctică, un fel de yoga. Sexualitatea e puternică numai prin obstacolul care îi punem în față. De aici provine nevroza. În rest, e la fel de banală ca băutul unui pahar cu apă. N-am prea citit pornografie franțuzească.

Ce romancieri francezi ai lua cu tine pe o insulă? Cum apreciezi poziția romanului în Franța în raport cu cel din România, crezi că literatura este vedetă în Hexagon?

Ce romancieri în carne și oase, mai ales francezi, n-aș lua cu mine, sunt "chiants". Cărti poate da, Camus, Céline și Flaubert. Flaubert e inegalabil, doar Tolstoi se apropie. Părerea mea.

Ce părere ai despre emisiunile culturale ale televiziunii franceze, în speță cele ale lui Pivot?

Păcat că Bernard Pivot a cam îmbătrînit. În rest, e slabă mișcarea. Oamenii sunt asaltați cu informație ca peste tot. Internet, mailuri, skype, televiziune. A citi în ziua de azi înseamnă asceză. O carte nu e un film. Sunt puține filme care îți lucrează mintea ca o carte bună. Oamenii nu prea mai au resurse, timp, energie ca să citească. Va deveni un sport pentru elite cum este golful.

Ce întrebare ți-ai pune pe care nu am pus-o eu și ce răspuns ai da? Ce planuri de viitor ai, renunți la scris sau scrii un alt roman?

Într-un fel, scrisul e reflexia unei călătorii interioare. Ceea ce în limba japoneză se numește DO, o cale, ca în Aikido. Cine suntem este singura întrebare la care trebuie să răspundem. Arta e reflexia acestei întrebări. Frumusețea vine din interioritatea și gratuitatea acestei căutări. E doar un bonus, fiindcă îi este imanentă. Cunoașterea interioară, cred, este scopul fiecărui artist, pentru că viața noastră în cele mai mici detalii, repet, în cele mai mici detalii este metafora acestei căutări sau rătăciri, mă rog. Nu exista hazard. Dacă alte scopuri sunt pe făgaș, celebritate, bani, etc. artistul ar trebui să-și schimbe meseria. E pe o cale greșită. Totul, absolut totul, celebritatea, banii devin factori absolut secundari și se răsfiră ca fumul în afara acestei întrebări. Mă gîndesc că menirea unei opere de artă este doar să aducă cititorul pe aceasta cale, dar nu să îi ofere un răspuns.

Este o adevărată ars poetica, o profesiune de credință. Cred că ești pe calea cea bună. Mult succes, Mihai Liviu!