Bun de tipar

Liliana Corobca

Cenzura pentru începători

Actul II

(Acelaşi domn, acum fără burtică, elegant, cu o eşarfă cochetă la gât, dezinvolt, zâmbitor, eventual cu pantaloni în carouri, merge sprinten spre mijlocul sălii, adresându-se publicului pe un ton prietenos, mieros, expresiv, adică teatral, uitându-se doar rareori în foi – la textele cenzurate – explicaţiile făcându-le fără a citi, de parcă ar improviza pe loc comentariile. Se plimbă gesticulând printre scaunele, diferite ca model şi mărime, aranjate în semicerc, pe care atârnă eşarfe vaporoase, umbreluţe scumpe, mănuşi din piele. Sub un scaun se poate zări o pereche de pantofi frumoşi de damă, cu tocul înalt şi subţire. Pe fundal, imagini luminoase cu clădiri spaţioase, dominând stilul eclectic. Figurile umane care apar sporadic zâmbesc şi sugerează un trai fericit şi îmbelşugat. Se aude vag muzica uşoară, săltăreaţă, care îşi schimbă des ritmul şi melodia. O atmosferă de fericire şi bunăstare exagerată, totul pare oarecum artificial şi fals.)

Dragi prieteni!

Ne-am adunat aici, la consfătuirea noastră, aşa cum am mai spus, pentru a vă împărtăşi, vouă, celor tineri, din experienţa noastră. Activitatea, extrem de complexă, a unui cenzor, nu presupune doar citirea textelor şi depistarea greşelilor. Aş vrea să vă previn că există o anumită relativitate în tot ce facem, în tot ce controlăm. Să nu vă miraţi dacă textele, pe care voi le-aţi interzis, descoperind în ele grave greşeli ideologice, apar totuşi. O să vedeţi că ceea ce ieri era strict interzis, astăzi, dimpotrivă, este încurajat. Să nu aşteptaţi să vă oferim anumite criterii de control. În domeniul nostru acestea lipsesc. În afară de toate abilităţile voastre, de cultura generală, de cunoaşterea limbilor străine şi de nivelul ideologic înalt, trebuie să aveţi, să vă dezvoltaţi, un simţ special, un fel de intuiţie, care să vă indice dincotro bate vântul şi de unde vine schimbarea.

Acum autorii au învăţat să scrie nu doar pentru publicul larg, dar şi pentru noi, publicul îngust şi select. Noi ne luăm ce-i al nostru şi lăsăm ce-i al lor. Poezia Reclamă de top din volumul de versuri Purici cotidieni constituie un astfel de exemplu:

„Dictatorul moare încolţit de şobolani otrăviţi care, după ce muşcă,

mor şi ei, automat,

ca viespile care mor după ce dăruiesc primejdiei acul lor veninos...

Şi rămâne motanul încălţat

împărat peste dictatura dictatorului.

Cumpăraţi otrava «Visul pisicii» la jumătate de preţ.

Ofertă valabilă anul împrejur:

Jos dictatura! Autocenzura! Viticultura!”

Poemul va fi, desigur, scos din volum. Titlul volumului să fie, de asemenea, schimbat în Fluturi cotidieni sau Versuri.

Din acelaşi volum de versuri a fost cenzurată poezia Toţi ca unul. Ataşăm:

„Dimineaţa, în drum spre serviciu, abia coada începu să-i crească

Şi-l deranja în pantaloni

Ar fi vrut s-o bâţâie, simţind-o tot mai lungă...

Ce neaşteptat a crescut!

Se bucură că nu i-o vede nimeni şi o atinse discret,

foarte discret, să nu creadă oamenii din jur

că se scarpină-n fund.

Odată ajuns la serviciu, se trezi şi cu ceva blăniţă,

gheare şi copite, toate crescute deodată.

Avea mult de lucru, trebuia să interacţioneze cu colegii de birou...

Dar se sperie de-a binelea, când simţi cum îi cresc şi coarnele.

Abia la coarne simţi cum o agresivitate de fiară îl inundă,

Cum i-ar împunge pe toţi, i-ar lovi cu copitele...

Nu mai poate lucra...

Se duse la toaletă să-şi aşeze cumva pe cap o căciulă,

Să pară cât mai om.

Se uită în oglindă, studiind schimbările.

Resemnat, oftă, asta e.

Trebuie să lucrăm, cu sau fără coarne...

Nu avem de ales.

O secretară timidă, privind ruşinată în jos, îi aduse cafeaua.

Avea şi ea corniţe drăgălaşe care împungeau părul înfoiat.

Un coleg de birou bătea nervos din copită.

Toţi erau la fel, fără excepţii.”

În afară de banalitatea acestui text, fără nimic remarcabil în el, am sesizat, în ultimul timp, o abundenţă de versuri pe această temă. Am cenzurat o serie de poezii, în care autorii îşi descoperă propriile copite, gheare şi alte atribuţii mamifere sau ale altora din jur. Un cititor inocent şi-ar putea imagina că în ţara noastră apariţia acestor monştri e un lucru curent.

Referatele cenzoriale se alcătuiesc pe baza activităţii unui întreg departament, prezentând cele mai importante intervenţii, împărţite în trei categorii: 1) justificate, 2) nejustificate, 3) scăpări. Pentru prima categorie am adus până acum suficiente exemple. Intervenţii nejustificate se observă la cenzorii tineri sau mai puţin potriviţi pentru atare activitate, dar şi la cenzorii cu experienţă, dar care, în grabă, exagerează sau dau dovadă de superficialitate. Vom aduce două exemple în acest sens, fără a numi colegii care au greşit.

De pildă, următorul fragment din romanul Kinderland a fost cenzurat, absolut nejustificat, pe motiv că ar afecta prietenia între popoare. Textul reda cum nişte copii se joacă de-a şcoala:

„Urmează lecţia de Geografie. Obama vrea să repare Casa Albă şi întreabă consilierii care sunt cei mai buni constructori din lume. «Moldovenii, săr Obama. Ei au reparat sau chiar au construit Turnul Eiffel, Aeroportul din Dubai, Turnurile Petronas din Kuala Lumpur, Centrul Financiar Internaţional Nr. 2 din Hong Kong, Empire State Building din New York, Sfânta Sofia – Istanbul, Opera din Sydney – Australia...» «Vai, spune Obama foarte impresionat, şi de unde vin aceşti moldoveni?» (Aici un copil, consilier al lui Obama, trebuie să arate pe hartă Moldova). «O ţară atât de mică pentru nişte constructori atât de mari?» «Nu, săr Obama, Moldova e ofisul lor, iar ei sunt în toată lumea.»

Profesoara de geografie ne-a dat temă pentru acasă să desenăm harta satului nostru şi să scriem pe hartă ţările în care au plecat oamenii din sat. Fiecare din mahalaua lui ori doar părinţii şi rudele noastre. Apoi, la lecţie, îi spuneam pe rând ce ştiam şi ea scria pe tablă toate ţările. De la noi din sat numai în Africa nu a plecat nimeni. Încă.”

Un proaspăt angajat a cenzurat poezia Dansul păgân, motivând că incită la activităţi criminale şi la naţionalism:

„Aduci piatra cea mare a râului

Aduci flori din pădure

Aduci fete din sat

Aduci vrăjitoarea tânără

Aduci focul şi bărbatul

Aduci oul, apa şi cleştele de apucat

Pui piatra în mijloc

Pui florile în jur

Pui fetele să danseze

Pui vrăjitoarea pe piatră

Pui foc şi bărbat pe jos

Şi descânţi, cânţi, încânţi

De viaţă şi moarte

De noroc

De ploaie de dragoste

De linişte şi pace...”

De multe ori colegii noştri dau dovadă de exces de zel în domeniu, fiind ferm convinşi că, dacă intervenţiile nejustificate nu se pedepsesc, o scăpare se poate solda cu tăierea salariului şi chiar cu pierderea serviciului.

După cum ştiţi, există, în cadrul instituţiei noastre, departamentul „Post-control”, alcătuit din cei mai vigilenţi cenzori, care controlează activitatea celorlalte unităţi cenzoriale. Anume aceştia depistează greşelile făcute de cenzorii care au dat deja „bun de tipar” cărţilor. Aceste greşeli se încadrează la categoria „Scăpări”.

La post-control au fost depistate câteva fragmente din volumul eseistic Călătorind prin secole, volumul a fost retras din librării şi dat la topit. Sub pretextul unei călătorii în trecut, autorul face comparaţii cu lumea de azi, în care societatea noastră pare a avea mai multe probleme decât în trecut. Reproducem un fragment:

„Oamenii îşi caută prin arhive prietenii care i-au trădat şi sunt dureros de dezamăgiţi. Vezi, îmi spune cineva, am împărţit cu ei ultima bucăţica de pâine, am avut încredere, i-am iubit. Şi, uite, se duceau fuga şi scriau rapoarte. Toţi m-au trădat.

Ce fericit ai fost că i-ai avut alături şi că ai putut avea încredere în cineva, măcar între cele două sisteme, i-am răspuns. Eu, uite, îi simt de la distanţă, ştiu că vor pleca să scrie rapoarte, după ce au cules de la mine informaţia, ştiu unde nu le-am răspuns mulţumitor şi i-am dezamăgit. Se lipesc de mine, făcându-mi declaraţii de dragoste şi de fidelitate şi, dacă totuşi nu reuşesc să mă convingă, dispar.

De ce îi suport? Aş putea răspunde: Ca să nu fiu singur, chiar atât de foarte singur, eu răspund la dragostea şi fidelitatea lor, le ofer anumite informaţii, absolut banale, în schimbul unei iubiri aparente. Uneori le scriu rapoartele să le fie mai uşor, în fond, nu sunt ei de vină.”

Tot la post-control a fost depistat poemul subversiv Mireasa. Câteva versuri:

„...Tu aici eu dincolo

Ne sărutam peste Cortina de Fier

Inimile noastre băteau unison prin Cortina de Fier,

La o adică, era ca o mantie de erou Cortina de Fier,

Ca trena unei rochii de mireasă.

Ne apropia cortina,

Acum, fără ea un dezechilibru cumplit

Topeşte marele nostru amor...”

Cei mai mulţi dintre voi abia au venit aici, unii de pe băncile şcolii, alţii studenţi în primii ani la facultate. Trebuie să remarc faptul că aproape toţi v-aţi descurcat bine cu sarcinile şi aţi depistat, în general, corect, greşelile. Cea mai dificilă lucrare pe care aţi avut a o cenzura a fost volumul Viaţa plastică şi tânărul cenzor care a depistat cu promptitudine părţile sensibile a fost propus pentru înaintare în grad şi premiere. Prezentăm câteva din versurile cenzurate de el:

„Consumăm numai ouă crescute în cuşcă,

Ouă tot mai scumpe crescute pe jos, la aer liber,

Ouă alfabetice, A B C D, alfabet latin, dar urmează şi altele...

Ouă biologice, ouă ecologice

Ouă în care se ascund animale mici, chiar şi copii,

Ce varietate de ouă în ţara noastră!

A venit bunica la nepot şi a scos câteva ouă, fără alfabet,

La vederea cărora nepotului,

Care linge plastic roz cu arome cosmice, extraterestre,

I s-a făcut rău.”;

„Iarba de plastic / surâde viu/ oiţei derutate/ va alăpta mieii cu lapte de plastic?”;

„Timpul otrăvit ne e servit la cină, în ziare, la televizor/ aer poluat cu reduceri...”;

„Cuvintele ascunse, precum bisericile înconjurate cu blocuri de beton înalte

Să nu răzbate semnul sau frumuseţea

Îmbrăcate în convenţii de lemn, prefeţe de lemn, rime de lemn

Sau, mai nou, în plastic,

Poeme plastice învelite în plastic, silabe de unică folosinţă

Biodegradabile...”.

Autorii sunt ca nişte copii care greşesc, de cele mai multe ori, involuntar. Nu-şi dau seama de şansa lor de a ne avea pe noi, care le corectăm operele, cu care ei vor avea succes. Cititorul va citi ceea ce vrem noi, nu ce vrea autorul. Şi nu vă mai temeţi atâta de aşa-zisele lor şopârle. Lăsaţi şopârlele în literatură! Lăsaţi-le să dea din coadă prin poeme! Vremea e tot mai grăbită, oamenii tot mai indiferenţi, mâine se va topi coada animalului subversiv, poimâine întreg animalul va rămâne o amintire ceţoasă şi veţi vedea ce banal e acel vers. Şi cât de puţin a costat compromisul.

Lăsaţi autorii să greşească! Ajutaţi-i să nu-şi piardă curajul. E plină lumea de poeţi laşi, oportunişti, versurile cărora, mediocre, nu transmit nimic. Nici nu ai ce să tai din opera lor şi, dacă numai aceștia vor publica, în scurt timp, instituţia noastră va fi desfiinţată. Nu ne va rămâne nimic de făcut.

Ajutaţi-i să creadă, să spere, să viseze. Fără ei, totul e pierdut.

Câteva exemple de versuri cu asemenea şopârle nevinovate, care trebuie scoase numai în caz dacă în acel volum nu mai e şi altceva de cenzurat:

„Eram plin de muzică, cea mai diafană şi mai înălţătoare

şi după educaţia voastră, muzica mea a murit

Pâlpâiam de imagini misterioase, tablouri fermecătoare -

educaţia voastră le-a nimicit

Poveştile abundau, nerăbdătoare, minunate,

Dar au fost şi ele educate

Sunt cizmarul destoinic al patriei. Numere mari, cizme soldăţeşti.

Trăiască ciubota!”;

„Diavolul poemelor, parfumat, aristocrat,

Intră în poem, aparent nevinovat

Schimbă o literă,

Fură un cuvânt,

Diavolul poemelor, cizelat, aristocrat,

Iese din poem, ca un hoţ vinovat...”;

„Acum disperarea chicoteşte inocent adolescentin pervers irezistibil,

Invadează obiectele, într-o incantaţie arhaică...

Să se condamne dezvăluirile impudice!

Să se anunţe cutremur de pământ după cutremur,

Să tremure, umilite, forţele motrice

Şi să orbească câinii de pază...”.

Sunt scriitori care fac totală abstracție de cenzură şi există cei care parcă scriu special pentru noi. Ca şi cum noi suntem publicul-ţintă şi mai departe de cenzura nu vor să ajungă. Nu-i interesează cititorul larg, de fapt. Unii urmăresc anumite scopuri scriind astfel şi, vă asigur, li se îndeplinesc dorinţele. Niște profitori, nişte şmecheri! Un exemplu este autorul volumului Cenzura pentru avansaţi, duşmănos de la un capăt la altul, provocator şi subversiv, încă de la titlul volumului şi al textelor din cuprins. Iată câteva: „Ghid practic pentru recrutarea cadrelor”, „Sfaturi pentru autorii care urăsc cenzura”, „Ce fund mai pupăm”, „Chiote politice pentru opoziţie”, „Conducătorul conducătorului suprem”, „Secretul lor în statul nostru”, „Poem pentru hoţii eterni” etc. Acestui autor să i se aducă acasă paşaportul, să i se ofere bilet de avion lui şi rudelor lui, dacă are bunică, să plece şi ea, şi toate neamurile, cât mai repede, în ţara făgăduinţei... Şi să nu mai auzim de el o mie de ani înainte....

Există autori care fac orice compromis ca să ajungă în vârf şi apoi, de acolo, să împroaşte adevăruri şi să scrie orice. Ei sunt convinşi că, cu cât mai sus se află, cu atât mai sunt departe de cenzură. Ce iluzie mare... Iată textul unui pensionar jalnic, octogenar, care întreaga sa carieră a închinat versuri linguşitoare celor puternici şi acum, la bătrâneţe, dă sfaturi de patriotism şi demnitate, invocând chiar, într-un context ironic, cuvintele unor personalităţi politice renumite. Textul se numeşte „Sfaturile ţapului bătrân către iezii săi” şi conţine 35 de sfaturi, reproducem câteva:

„1. Învăţaţi, învăţaţi şi iar învăţaţi! Tot felul de ştiinţe, dar mai ales limbi străine. Un lup sau un leu n-o să vă mănânce atât de repede, dacă veţi putea întreţine o discuţie plăcută pe limba lor, poate chiar n-o să vă mănânce deloc. În zilele noastre un cap deştept cu care să poţi schimba o vorbă e mai greu de găsit decât o ţeastă comestibilă, bună pentru o cină modestă.

2. Nu trădaţi! Nu-l oferiţi duşmanului pe fratele vostru mai plăpând şi mai slab, în speranţa că veţi fi cruţat de lupul sătul. Nu, el o să vă păstreze pentru mâine şi aşteptarea e mai grea decât moartea sau o să vă ducă soaţei lui. Şi nu ştiţi cum mănâncă iezii o lupoaică tânără! Chinurile voastre le vor întrece cu mult pe ale fratelui mai slab, trădat, sacrificat.

3. Apăraţi-vă până la capăt! Nu renunţaţi niciodată. Chiar dacă nu aveţi decât fragede coarne şi copite, loviţi cu ele. Curajul mare, chiar dacă e al unui animal mic, pune pe fugă orice duşman, iar o copită în botul unui lup flămând îl poate lipsi pe acesta de colţii periculoşi.”.

Dar asemenea cazuri se întâlnesc din ce în ce mai rar. Autorii ştiu mai bine decât noi ce şi cum să scrie, ca să aibă succes. Cei care nu îşi doresc succesul, ci altceva, nu ajung la noi, nu ţin de domeniul nostru. Înaintea noastră, sunt alţii, care corup şi compomit autorii incomozi. Nu uitaţi, instituţia noastră e una intermediară, cărţile ajung la noi gata cenzurate şi nu noi hotărâm apariţia sau dispariţia lor, nu suntem noi în vârful ierarhiei. Noi suntem funcţionari modeşti, care îşi îndeplinesc conştiincios obligaţiile.

Şi, înainte de următoare pauză de cafea, vreau să vă mai atrag atenţia asupra unui amănunt. Acum nu mai e ca înainte: accident de tren sau închisoare. Acum negociem, vindem, cumpărăm. Uneori, dacă autorul are potenţial şi forţă, e bine să nu îi tăiaţi textele, ci să îl încurajaţi şi să îl premiaţi. Asta îl va îndepărta de colegi şi de cititorii deştepţi, îl vor anihila. Nu va avea nicio credibilitate, textul se va îndrepta împotriva lui. Cine se va îndoi de faptul că el nu-i decât un autor al organelor de stat, primind comanda să fie curajos, să joace rolul unui disident, pentru că, nu-i aşa, există şi la noi democraţie. Ceva viclenie nu strică în ziua de azi, când nu mai ştii ce e bine şi ce e rău chiar şi pentru noi, cenzorii.

(fragment din CENZURA PENTRU ÎNCEPĂTORI. MONOLOG ÎN TREI ACTE).

Aurelia Borzin

 

De-ale vieţuitoarelor


Ca-n cărţi


I-am împrumutat Gaston Bachelard, Apa şi visele,

el a vrut să-mi atragă simpatia cu A supraveghea şi a pedepsi de Foucault.

Ne-am întâlnit să ni le restituim, am mai făcut schimb de câteva titluri –

am trecut la beletristică, la literatură erotică.

Ne aduceam unul altuia cărţi cu sacoşa,

ne vedeam mai des, mult mai des decât reuşeam să le citim,

cărţile deveniseră doar un pretext.

De la un timp nu ni le mai restituiam,

ni le împrumutam pe un termen nelimitat, ni le dăruiam.

Am făcut schimb de biblioteci cum am fi făcut schimb de case.

Când am avut nevoie de unele volume împrumutate,

plimbatul acestora pe drumuri înapoi,

căratul bibliotecilor în locurile de unde au fost strămutate ni s-a părut mai anevoios,

am zis că o mai bună variantă ar fi să trăim împreună,

îi ştiam în detalii configuraţia minţii,

i-o mângâiasem odată cu atâtea cărţi pe filele cărora mi-am plimbat ochii,

gândurile, buricele degetelor.

Am reconstituit drumul lui Marguerite Yoursenar

care înainte de a se căsători, pardon, de a scrie despre Marcus Aurelius,

a citit cam tot ce citise acesta.

 


Va, voi, vom


Îl văd cum vine, în treningul roşu, în adidaşi,

cu pas grăbit, cu capul uşor aplecat,

poate doar faptul că îl privesc de la patru mă face să cred că are capul aplecat

(îmi vine în minte: „...să nu-l taie privirea mea piezişă...”).

Sunt sigură că nu mă vede,

nu îmi închei bine gândul că ochii noştri se intersectează,

rămânem preţ de câteva clipe rezemaţi de acea privire,

singurul nostru punct de sprijin.

Îşi va încetini pasul, va zâmbi larg, îmi va flutura din mână.

Voi deschide geamul, în amestecul gerului şi clopotelor de duminică

îmi voi ridica pijamaua până la gât în semn de salut.

Goliciunea mea îl va face să-şi accelereze pasul,

în câteva clipe voi auzi cheia răsucită în broască,

va intra, voi fi încă la geam,

mă va doborî pe covor în bibliotecă,

îmi va zice să-mi reţin respiraţia,

îşi va lipi nările reci de nările mele, să expire în nasul meu.

Vom repeta jocul, de data asta eu îi voi inspira aerul din nări.

Voi observa o bubiţă în urechea lui, voi aduce tifon îmbibat cu alcool

voi insista să nu mai pună degetele pe ea până nu dispare.

Vom dori ambii în aceeaşi clipă să facem pipi,

mă voi aşeza prima pe closet, se va aşeza pe coapsele mele,

vom număra până la trei, vom da drumul urinei concomitent.

Vom reveni în bibliotecă, vom da cu zarul să vedem luna în care vom concepe un copil,

îi vom alege zodia, numele, meseria, abilităţile

et caetera.

Îi vom face portretul în detalii, apoi fiecare se va cufunda în cartea lui,

două lecturi paralele

(intersectabile la infinit, vorba lui Lobacevski).

 


Competiţia de mirare


S-a îndepărtat până la aragaz,

suficient ca să nu vadă cum car salată din farfuria mea în farfuria lui,

mai ales rondele de ceapă verde care îmi irită cerul gurii.

Se va întoarce cu pastele aburinde. Îi voi zâmbi de două ori mai intens,

să-l eclipsez, să nu observe că am trişat.

Îi voi propune să ascundem măslinele, bucăţelele de caşcaval în paste,

pe măsură ce vom mânca, le vom „descoperi”, să avem tot atâtea motive de a fi surprinşi.

La final am tras linia, am anunţat câştigătorul,

eu la găsit/mâncat/mirat de măsline cu un scor de 5 la 7,

el la găsit/mâncat/mirat de caşcaval cu un scor de 7 la 8.

Am dat cu banul să decidem cine spală vasele,

m-am mirat încă o dată că acceptă să dăm cu banul

când ştie că voi ieşi învingătoare.

 


Discuţii şi vise


A vândut maşina sau a dăruit-o vânzătoarei de legume din faţa blocului,

contextul nu e clar, asta nu ne împiedică să ne certăm,

să lămurim lucrurile toată noaptea.

Dimineaţa îi povestesc ce-a făcut în vis,

îşi cere scuze.

 


Un bărbat


Există un bărbat, mă iubeşte, chiar dacă nu mi-a spus-o decât o dată sau de două ori,

demult.

Poate de atunci s-o fi răzgândit şi nu mă mai,

dar nu mi-a spus, deci, încă mă.

Nu, nu se duce la băut cu prietenii,

dar are perioade când stă numai pe facebook şi moldova people,

îmi vine să iau un băţ să-l cobor pe pământ, să-i amintesc că mai are soţie, copil.

Taie câteva felii de ceapă pentru salată, se duce grăbit la computer,

scrie un comentariu pe fb.

Răzuieşte un morcov, îşi aminteşte că are de dat o replică,

iar se aşază în faţa computerului.

Mănâncă, dar e absent, vorbesc, dar nu mă aude.

Trăim în acelaşi apartament şi în acelaşi timp nu sunt sigură de asta.

Numai când îmi vede buzele muşcate până la sânge redevine al casei.

Folosesc această armă cu care să-l impresionez.

Mă sperie că mi se vor inflama ca la africane, buzele, ce-ţi pasă ţie.

Şi acest bărbat închide computerul, aproape un happy end.

 


Observaţii asupra naturii


Înainte de a sări în bazin ne-am frecat una pe alta cu zaţ de cafea

apa să lunece de pe corpurile noastre ca de pe nişte gâsculiţe.

Eu pe dna I, dna I pe mine. Dna M pe dna V, dna V pe dna N, dna N pe dna P,

Dna P pe dna O, dna O pe dna B. Dna B nu a fricţionat pe nimeni.

Mâini, peste tot numai mâini, mâini alungite, fine. Mâini alungite, grăsuţe. Mâini scurte grăsuţe. Mâini scurte finuţe. Mâini musculoase, mâini firave. Mâini cu verighete pe degete,

mâini fără verighete. Mâini bronzate, mâini albe, albe-gălbui. Mâini cu pilozitate redusă,

şi invers. Mâini cu unghii ojate, ojate c-un roşu-aprins ca ale dnei B,

discret, deloc. În bazin fiecare ţine dreapta lui, altfel ne-ar trebui semafoare.

Dnei B i se pare normal să se fixeze ca o ventuză în mijlocul bazinului,

toţi care suntem acolo să o ocolim,

să fie nemulţumită că facem valuri în jurul ei, o stropim întâmplător cu apă.

Dna B nu poartă căciuliţă ca ceilalţi, părul ei vâlvoi parcă-i o flacără deasupra apei.

Când am revenit în saună aceleaşi mâini au început să se plimbe pe aceleaşi corpuri,

cam în aceeaşi combinaţie. Ne-am uns cu lut. Dna B a refuzat procedura.

Apoi ne-am frecat una pe alta cu porumb. Dna B nu s-a lăsat atinsă şi nu a atins pe nimeni.

Ne-am uns reciproc cu miere. Dna B s-a uns singură

sub pretextul că toată lumea îi doreşte numai rău.

Auditorii Curţii de Conturi vor umbla încă mult să o „prindă” pe dna B

să-i ceară socoteală pentru cele 9,8 milioane de lei cheltuiţi din bani publici,

aceasta se va ascunde în mijlocul apei.

Auditorii, mai ales mass-media, vor face doar valuri, valuri în jurul dnei B

care le va scăpa de fiecare dată printre degete.

Se vor ierta, uita peste câteva luni cele câteva milioane.

Şi dna B iar va răsări din spuma apelor ca o nimfă, cu părul în flăcări.

 


Epistolare


Draga mea, de fapt eşti draga mai multora,

ba nu, am dreptate, eşti draga mea.

Ţi-am mai tăiat un smoc de păr încâlcit, moale ca puful,

permanent ţi se face câte unul la ceafă, le adun pe toate într-o cutiuţă,

habar n-am de ce mi se par preţioase.

Eram în faţa computerului când te-am auzit râzând plină de exclamaţii.

Mi-am făcut vânt înspre camera în care te jucai cu dădaca, să-i fac observaţie.

Eram sigură că te gâdilă, te-am urmărit prin crăpătura uşii,

vă jucaţi cu mâinile de-a crabii.

După ce-a plecat, te-am pus în aceeaşi poziţie, în patru labe în pătuţ,

îmi băgam mâinile printre zăbre amintindu-mi întocmai mişcările mâinilor ei,

cuvintele ei, te-ai uitat straniu la mine.

Probabil ţi-am părut lipsită de imaginaţie.

Te-am luat în braţe, m-ai apucat în stilul tău de urechi,

m-ai tras la tine, mi-ai umezit obrazul cu salivă,

erai bucuroasă, dar nu într-atât încât să râzi.

Te-am dus la geam, geamul ţi se pare la fel de interesant ca Duck TV,

te-am aşezat cu fundul pe pervaz, am urmărit porumbeii care se risipeau bătând din aripi, înălţându-se câţiva metri apoi revenind la pământ,

am stat poate vreo jumătate de oră aproape nemişcate, ca două pisici,

nu ai dat semne de plictiseală. Câteodată, ca să mă fac prezentă,

comentam vietăţile pe care le cocoloşeam, le strângeam cu privirile

de parcă am fi dorit să stoarcem tot sucul vieţii din ele.

Am avut senzaţia că suntem două căpuşe singuratice.

 

Victor Ţvetov

 

Zile ticsite în microbuz

 

ceva din ambele părţi


deschizi câteva sertare

şi ce găseşti acolo să-ţi fie de folos

esenţial/necesar

ca o budă în centrul chişinăului

de care ar fi ea

cu gândul rămâi şi nimic mai mult

cu gândul la câteva zile parşive ticsite în microbuz

câteva subţiori

câteva bine spălate câteva nu prea

şi faptul că cel mai ok lucru pe care l-am făcut în ultima jumate de an

a fost să citesc 2 zile pe forumuri cum se face un stick bootabil

cu windows 7 ultimate

şi schimb poziţia capului încercând să găsesc o subţioară dată cu spray

şi parcă încerc să mă lipesc de ea

grav şi important ridic halbele din 5 mă fac muci

dar grav încep şi asta contează şi grav

îmi aprind ţigara ştiind că mâine iar voi sta neîndemânatic

să-mi fac popcorn ars uleios şi sărat

de cât de important sunt


taxi


aşteptam culoarea verde

şi parcă nu mai venea

foarte mulţi

s-au adunat în faţa şi în spatele meu

şi unii spuneau

ceva nu e în regulă cu semaforul

mă gândeam la ziua când

am urcat într-un taxi

noaptea târziu

şi nu aveam cu ce să-l plătesc

bateria la telefon murise

nici măcar adresa exactă nu o ştiam

ca într-un final

să mişc doar de câteva ori clampa uşii tale

şi toate problemele să se rezolve


alina


ciripit de pasăre

atenţie-zero

le laşi să curgă din ochi

glamourul curge

din toate spaţiile goale

în ultimul timp

e mai simplu să o fac în chiuvetă

e la înălţimea mea

alina a venit

la înmormântarea unchiului

în fustă scurtă

hai unchiule uită-te la ea

cât de bună e

hai să mâncăm răsărită

răsărităăă…

nu mai rezist

şi alina e aşa frumoasă

îs undeva la dreapta e la fel

de bine

ca atunci când tata

a adus mult bounty din

duty free

sau din întâmplare

am găsit o casetă VHS cu Porno

alina fericită

alina în pat

alina mănâncă

alina e serioasă

alina îmi dau cu apă rece pe faţă

 

Veronica D. Niculescu

Simfonia animalieră

– fragment –

 

— ...am venit fără lighean.

Vorbele le-a rostit privind în asfalt, continuarea unui gând. Mă aşteptase proptit de o tarabă din mica piaţă de zarzavaturi aflată în spatele teatrului, pustie la ora aceea, ferit de ploaia de mai şi de priviri. Sugea o bomboană mentolată. La gât îi atârnau căştile albe ale iPodului, firele şerpuiau spre buzunarul croit în propria-i burtă, un mic marsupiu cu cusături verzi în cruciuliţă, din care se iţea un măr.

Nu păruse să mă vadă, nici să mă audă atunci când mă apropiam de el venind dintr-o parte, însă tresărise începând de la nas, o undă care i-a cutreierat spinarea făcând-o să foşnească din valuri de ţepi, abia când ajunsesem la o distanţă de câţiva metri. Apoi mă salutase cu aceste cuvinte, cu vocea lui care mă surprindea întotdeauna – domoală, baritonală, şi pronunţându-l pe r aproape ca pe i, cam cum fac copiii pe la vârsta de doi ani. Avea o voce care părea să umple o invizibilă sferă dimprejurul lui, o sferă sprijinită pe punctele din vârfurile acelor în momentul când acestea ar fi fost întinse la maximum, o voce care scălda această sferă pentru a se prelinge ca mierea topită pe pereţii interiori. Toate frazele îi sfârşeau la picioare, într-o dulce băltoacă, una cu sfioasa privire.

I-am întins mâna, i-am strâns toate cele cinci degete doar o clipă, păstrându-le alte câteva momente numai pe cele trei din mijloc. Primul şi ultimul deget, mai scurte decât restul, îmi scăpau întotdeauna. Strânsoarea unei mâini de domnişoară. Graţie naturală, rafinată de-a lungul a cincisprezece milioane de ani. Doinel.

— Cred că ar trebui să ne apropiem, i-am zis. Să încercăm să intrăm printre primii.

S-a desprins de tarabă, scuturându-se din mers ca să i se aranjeze blana fină din faţă. Era întotdeauna foarte atent cu asemenea detalii. I-am mulţumit că acceptase, în cele din urmă, să mă însoţească. A sforăit clătinând din cap, fără să mai zică nimic altceva în timp ce ieşeam din piaţă şi coteam înspre teatru. La un moment dat, s-a întors tresărind şi a privit speriat în urmă, parcă gata să se apere. Dar nu era nimic.

În faţa clădirii era deja adunată o mulţime frumuşică. Frumuşică este, desigur, un fel de a spune. Căci cum ar fi putut să i se pară lui astfel? Căci ce are de-a face mărimea unei mulţimi cu frumuseţea? Cu frumuseţea din ochii unui arici? Dar nu e locul aici să vorbim despre amuşinarea merelor căzute la finalul verii din copaci, şi de fapt nu a merelor, ci a unui singur măr, şi aproape toamna, şi poate chiar şi înainte de prima zăpadă, merele, spre a fi culese de pe jos de cei singuri, cei care îşi umplu buzunarele în plimbări cu câte un măr, mereu unul singur, spre a le auzi de sub haine foşnetul mut, iar mai apoi spre a le mirosi închişi în căscioarele lor, privind pe ferestre la prima geană de lumină, şi iarăşi la apus, şi amuşinând anotimpul ce vine, aroma acelor mere ce aşteaptă să fie culese de pe jos, şi toate aşteptările fructelor căzute, pretutindeni în lume, niciodată alcătuind o mulţime.

L-am simţit ezitând. I-am oferit braţul, curaj, prietene, iar el şi-a strecurat laba dreaptă pe sub cotul meu, trăgându-se doar o idee mai aproape.

Ploaia stătuse de ceva vreme. Poate că de undeva, din alt unghi, se putea vedea şi un curcubeu, frumos ca ultima notă dintr-un cântec, prelungirea ploii într-o linişte de şapte culori. Dar nu de aici.

Unii spectatori îşi scuturau umbrelele şi se strecurau spre intrare, printre coloanele de piatră, şi apoi dincolo de uşa prea îngustă. Dar majoritatea încă zăboveau pe platoul din faţa teatrului. Trăgeau ultimul fum din vreo ţigară sau îşi căutau din priviri partenerii, scanând zona de dincolo de trecerea de pietoni şi de semaforul care arăta roşu, oprind pentru o vreme şuvoiul.

Văzând toată această lume, m-am gândit că nu alesesem bine momentul. Vrând neapărat să vedem împreună spectacolul acesta, care se juca în premieră şi se anunţa extraordinar, neglijasem faptul că în festival este întotdeauna mult mai aglomerat decât la reprezentaţiile obişnuite, din timpul anului. Era aglomerat. Străini, mulţi străini. Zumzet. Înfăţişări deosebite. Limbi diferite. Ecusoane la gât, benzi colorate. Dar şi atâtea figuri familiare, de-ale locului, atât de uşor de remarcat, cei neremarcabili prin definiţie, aceiaşi din supermarketuri şi de pe bulevard, acum festivalieri, poate cu vreo mână la tâmplă, poate cu vreo mână la gură, poate nici atât. Înaintam la braţ cu ariciul către această mulţime. Cu fiecare pas, mâna i se strecura tot mai departe de-a lungul antebraţului meu, acum îi simţeam degetul mijlociu atingându-mi încheietura deasupra cureluşei ceasului, un indicator umed.

I-aş fi putut promite că totul o să fie bine. Dar cum aş fi putut?

 

(dintr-un volum în curs de apariţie)