Traduceri Tiuk!

„Moloh” de Michael K. Iwoleit,

Millennium Books, 2013


Traducere din limba germană de A. R. Deleanu


Unu

- Eşti enervant, Kessler, zise Kovac căutând într-un bol o gumă de mestecat stupefiantă. Cele două săculeţe cu medicamente de-o parte şi de cealaltă a gâtului se umflau ca branhiile. Martin nu-l mai văzuse niciodată altfel decât cu capul de un roşu aprins, dar acum părea că poate exploda dintr-un moment în altul. Era un tip solid, cu o  ceafă ca de taur, care, chiar şi între piesele masivului său mobiler antic, părea un luptător de sumo la o zi de naştere pentru copii.

- Eşti cel mai jegos ratat pe care l-am întâlnit vreodată. Dacă nu aş şti că te şi pricepi la ce faci, te-aş arunca chiar eu cu un şut în fund direct în stradă. Deci, care-i treaba?

Stătea în faţa unui perete din monitoare, împărţit în zeci de ferestre pentru canalele web-tv administrate de consorţiul său. Martin vedea bucătari turci care amestecau măruntaie respingătoare, moderatori în magazine online cu rânjete cimentate care lăudau implanturi în posterior pentru femeia modernă, prezentatori de ştiri care citeau în faţa logo-urilor sponsorilor ultimele veşti despre catastrofe. Sonorul era dat atât de încet, încât suna ca bâzâitul insectelor în spatele lambriurilor de pe perete. Monitorul era, în afară de o lampă care proiecta un punct strălucitor pe bărbia triplă a lui Kovac, singura sursă de lumină din încăpere, şi potopul de imagini dădea naştere unei adieri de nelinişte printre rafturile de stejar şi vitrinele din jur.

- Şi eu mă bucur să te văd, zise Martin. O asemenea întâlnire încălzeşte sufletul.

Lângă el avea o geantă de piele în care îşi îndesase restul catrafuselor, câteva doze de bere şi pachete cu mâncare, rufe nespălate şi, pe deasupra, legate bine cu nişte curele, o cutie cu obiecte de stocare a datelor şi două laptopuri, care funcţionau doar când erau în toane bune. Aerul din birou era atât de închis, încât, după două minute, cămaşa i se lipise de corp. De deasupra biroului lui Kovac se învolbura un nor de parfum către el, şi nu vru să speculeze ce mirosuri ale corpului era menit să acopere.

Degetele ca nişte cârnaţi ale lui Kovacs se chinuiau în zadar cu celofanul gumei de mestecat. În cele din urmă o aruncă într-un colţ al camerei şi arătă către bagajul lui Martin.

- Ce se întâmplă? Vrei să pleci undeva? îl întrebă. Există o speranţă întemeiată că acest oraş va scăpa în sfârşit de unul dintre cei mai răi paraziţi ai săi?

- Ştii doar că n-aş putea să îţi fac aşa ceva, zise Martin. Nu, am plecat. Am locuit în ultima jumătate de an într-o franciză în Volmerswerth. Patruzeci de metri pătraţi într-un complex de apartamente lângă Düssel, pe unde măcar nu umblă ultimele scursuri. Drăguţ cartier, nu am fost bătut în tot timpul acesta decât de două ori şi băieţii nici măcar n-au mai scos bâtele de baseball. Complexul a aparţinut unui investitor belgian, dar acum au cumpărat chinezii totul. Naiba ştie ce vor să facă cu treaba asta, dar au alăturat două apartamente, preţul pe metru pătrat s-a triplat, şi acum câteva sute de oameni pot campa în pădurea Grafenberg. Am zis să îţi fac o vizită, până nu-mi vine şi mie rândul, să-mi suflec mânecile, să te îmbogăţesc mai mult decât eşti deja şi să dispar pentru totdeauna. Ce spui, merită?

Kovac zâmbi strâmb ca în faţa unei glume pe care o mai auzise de mii de ori.

- Să înţeleg că eşti iar pârlit până la oase? Asta ar însemna că, în cele opt luni de la ultimul nostru job – care, apropo, nu şi-a meritat toţi nervii şi banii -, ai ars şaizeci de mii de euro? Ce ai făcut? Te-ai futut peste tot prin sudul oraşului?

- La ce te aşteptai, şefule? Sunt un artist în meseria mea. Lumea se aşteaptă de la mine să fiu un excentric. Mi-ai mai da şi cea mai de rahat sarcină dacă ai afla brusc că sunt de nădejde? Dacă mi-aş respecta termenele limită? Dacă mi-ar păsa de drepturile presei? Te rog.

- Ia uită-te aici, spuse Kovac şi arătă înspre trei ferestre înrămate în negru din colţul din dreapta-jos al peretelui de monitoare, în care se transmiteau numai mire de reglaj.

- Doliu. Trei canale de seriale şi telenovele care înainte nici nu se puteau descotorosi de abonamente. Cu siguranţă nu erau ultimii pe care să trebuiască să-i fi angajat. Indienii ăştia de căcat produc acum chestiile astea cu generatoare narative automate şi programe pe calculator. Nu mai facem faţă. Au trecut vremurile bune, Kessler. Încă doi ani şi nu mai ştie nici naiba că am existat şi noi. M-aş lăsa înmuiat, dacă ai da dovadă măcar o dată de genialitatea pe care am sperat-o mereu din partea ta. Trebuie să reintrăm în discursul public, cu orice preţ. Avem nevoie de un ciocan. Trebuie să facem căcatu’ praf. Eşti în stare?

- La aşa ceva sunt campion mondial. Îmi dai voie?

Într-un colţ al biroului atârna de un stativ demodat o hartă a oraşului din hârtie electronică. Înfăţişa întreaga întindere a megalopolisului Rin-Ruhr, de la Kölnul de odinioară pâna la Recklinghausen, un covor de petice din sute de unităţi economice autonome, marcate cu logourile proprietarilor francizelor, pe alocuri câteva pete jenante ale unei zone administrative. La gestul indiferent al lui Kovac, Martin se duse la hartă, trasă cu degetul arătător un dreptunghi de la Cotul Rinului până la fosta graniţă de sud a Duisburgului şi mişcă puţin din mână, până când culorile dreptunghiului decupat se iviră puternic.

- Să îţi arăt ceva, zise. De când s-au retras americanii din Pakistan şi noul guvern a abrogat legile stării de urgenţă, unele concerne lovite de criză pot privi ceva mai optimist către viitor şi au început asanarea. Aşa şi-au dat şefii seama că încă mai deţin o grămadă de parcele, care ar putea să le aducă nişte bani. Uită-te la colţul acesta, de la zona aeroportului şi Kaiserswerth, până la Duisburg. Şaptezeci la sută din parcele aparţine consorţiului DHR, iar în ultima vreme acesta a cumpărat o mulţime de francize mai mici, ca să transforme regiunea într-o unitate administrativă mai mare. I-au alungat pe vagabonzii corupţi care şi-au băgat jumătate din chirii în propriile buzunare şi vor să construiască ceva nou. Ceva pentru bogătaşii din Australia şi Oceania care vor să evadeze dintr-un Eldorado al cancerului de piele în Europa. Dar există o problemă. Totuşi, cinsprezece kilometri de Rin străbat mijlocul regiunii...

- Nu mă lua din nou cu vechiul text, zise Kovac. Vrei să fii prostănacul cu numărul o sută de mii care o ia pe ruta ecologismului şi a milei? Infecta troacă ce a fost cândva mândrul Rin. Turmele de fugari demne de milă din toată lumea care îşi duc traiul sărăcăcios pe pământul infestat al malului Rinului, pentru că nu-s toleraţi nicăieri pe această lume rea. Excelentă idee, Kessler, n-a mai fost. Asta o să ne scoată de pe minus.

Martin aşteptă o clipă, până îşi potoli Kovac accesul de agitaţie.

- Se vede că nu eşti la curent cu unele lucruri, spre deosebire de mine, zise apoi. Au trecut deja opt ani de când administraţia locală a renunţat la încercările sale de asanare a ghetourilor de pe malul Rinului. De atunci nu-i mai pasă nimănui de ce se petrece acolo, în afară de câteva organizaţii caritabile. Cine îşi bagă curul într-o circumscripţie a unei francize are destul de furcă în a încerca să nu zboare de acolo. Între timp, ghetourile se întind până la Leverkusen, pe o suprafaţă de câteva sute de kilometri pătraţi. Nu se prea observă pentru că sunt numai două fâşii de teren pe malul Rinului, dar bănuiesc că acolo locuiesc vreo patru milioane de coate-goale, care devin pe zi ce trece tot mai mulţi. Te-ai întrebat vreodată cu ce trăiesc omuleţii ăştia? Chiar şi dacă ar hali toţi munţii de gunoi din zonă sau ar fura tot ce nu se urcă suficient de repede în copaci de prin cartierele burgheze prost păzite, tot ar trebui să flămânzească pe capete sau să crape de la apa jegoasă. Ar fi trebuit demult să devină canibali care să se mănânce între ei. Dar nici urmă de aşa ceva.

- Unde baţi cu asta?

- Mergi pe promenada din jurul Cotului Rinului şi o să îţi dai seama singur. Ce-i acolo jos nu mai seamănă a mahala. Dimpotrivă, a luat naştere o comunitate înfloritoare. Au demolat cocioabele jalnice de sub Turnul Castelului şi au ridicat în locul lor module rezidenţiale cu filtre de aer şi rezervoare de apă, cum se folosesc în cazul adăposturilor de urgenţă în francize ieftine. Sute de astfel de module. Costă două mii de euro bucata. Am întrebat. De unde vin toate astea? Cine plăteşte pentru ele? Hoinăresc toată ziua, mii de făpturi emaciate, care se târăsc printre cocioabe şi cască gura în jur ca drogate. Înainte mahalalele erau un infern. Poliţia nici măcar nu intra înăuntru de frica războaielor între bande, cel mult trăgea câteva salve de mitralieră de pe promenadă şi atât. Şi azi? Am ajuns acum câteva zile din greşeală până la malul vestic, pe când căutam prin Neuss un motel unde să înnoptez. Aveam lucrurile astea spălate, deci părea să am bani. Făceam pe mine de frică, dar nu aveam de fapt niciun motiv. Nici nu m-au băgat în seamă. În schimb, peste tot erau oameni preocupaţi să descarce containere şi module din remorci. Te întreb: ce se petrece acolo?

Kovac îşi smulse săculeţii pentru infuzie de pe lateralele gâtului şi îşi masă pielea din jurul ambelor suporturi de ventil.

- Sunt sigur că îmi vei spune tu.

Martin se aşeză din nou la birou şi alese, fără să întrebe, o ţigaretă cu haşiş dintr-o cutiuţă chinezească lăcuită, în care Kovac păstra o amestecătură de droguri.

- Nu, habar n-am, zise el. Dar instinctul îmi spune că se întâmplă ceva ciudat. O vorbă din popor pentru capitalişti şireţi spune: unde se investeşte, trebuie să fie şi un investitor. Şi unde e un investitor, trebuie să existe şi speranţa că investiţia rentează. Nimeni nu bagă din pură filantropie câteva milioane într-o armată de refugiaţi chinezi şi africani. Cineva a descoperit în locuitorii mahalelor o forţă de muncă lucrativă. Se pune însă întrebarea: cu ce scop?

- Speculezi, Kessler. Vorbeşte pura disperare din tine. Dacă se dezvoltă malul Rinului, de ce nu te muţi acolo? N-ai nevoie de un nou loc unde să stai? Asta cu căscatul-gurii-în-jur-ca-drogatul îţi iese de minune.

Martin scrijeli spătarul scaunului cu capătul ţigării, lăsând o mică urmă de arsură pe imitaţia de piele.

- Deci nu ţi-e de ajuns?

- Nu. Am şi eu o vorbă din popor pentru tine. Există doar două lucruri cu care se poate mobiliza un public de milioane de oameni, îndeajuns cât să ne salvam fundul: cu ceva care să-i excite, sau cu ceva care să-i sperie.

- Atunci sunt pe drumul cel bun. Cu siguranţă ştii că tipii de la DHR nu sunt elevi de seminar teologic. La nord de Kaiserswerth vor să o facă lată. În prima etapă a construcţiei trebuie ca cinci kilometri din canalizarea Rinului să dispară pur şi simplu sub plăci de beton. S-a vrut aplatizarea cocioabelor de pe ambele maluri, şi cel puţin o sută cincizeci de mii de refugiaţi riscau să rămână fără locuinţă. Din districtele francizei DHR abia dacă răzbeşte ceva în afară, de aceea cei de la DHR nici nu şi-au impus constrângeri în ceea ce-i priveşte pe cei mai săraci dintre săraci. Acum două luni s-au planificat primele evacuări. Echipele de intervenţie au fost de părere că e de ajuns să pulverizeze gaze lacrimogene şi să împuşte nişte golani. Dar nu avea să fie aşa uşor. Acum e un adevărat mic război acolo.

- O clipă…

Kovac tastă ceva pe tastatura de sub cotul cu care se sprijinea şi un holoproiector îi aşeză în aerul din faţa lui o mică fereastră cu un text.

- Aşa e, am avut ceva la ştirile regionale. Cică ar fi fost o razie, pentru că arabii tineri îşi vând marfa chiar şi preşcolarilor. Am aici doar o notiţă scurtă, fiecăruia i se povesteşte altceva. Şi-au împărţit o împuşcătură pe cinste. Se zice că firma care se ocupă de protecţia graniţelor şi care lucrează pentru francizele din jur ar fi atomizat două sute de arabi. Dar acum e din nou linişte, nu?

- Prostii. Dacă vrei să ştii adevărul, ar trebui să tragi cu urechea şi să afli de ce e acum atmosfera atât de bună în rândul mercenarilor. Uită-te aici.

Îşi dădu şuviţele unsuroase din frunte şi-şi pipăi cicatricea de deasupra ochiului drept.

- Aici m-a lovit un nenorocit pentru că devenisem prea curios. În Grafenberg, pe locul fostei cazărmi, nu departe de spitalul de nebuni, e acea gară de transfer. După ce m-am prins că acolo se petrece ceva, m-am dus de câteva ori să spionez. Momentan sunt o grămadă de locuri de muncă pentru soldaţi cu experienţă. În incintă sunt terminale, nici măcar nu se ştie cine e beneficiarul. Cine vrea să participe, se înregistează prin scanarea retinei şi prin amprentarea palmei şi, dacă dispune de un cazier atrăgător, primeşte un e-mail cu planul operaţional. După o zi, un marfar aduce echipamentul şi poate începe. Din câte am putut să văd, odată la câteva zile e detaşat un grup de câte o sută de inşi către Kaiserswerth. Deocamdată e vorba numai de un segment scurt din Rin, lângă Langst, dar cine ştie cum mai evoluează. Tipii pur şi simplu se retranşează în spatele barajului, deasupra cocioabelor, trag asupra unităţilor de construcţie şi asupra comando-ului de evacuare, când se arată unul sau altul, şi, după ce şi-au consumat muniţia, îşi aruncă morţii şi răniţii în râu şi se cară. DHR a băgat frica în economia francizelor, multe alte firme vor să le calce pe urme cu modernizarea. De ce crezi că am fost dat afară din casă? Şi peste tot se lungesc mahalalele Rinului ca răni purulente. Imaginează-ţi, ce ne-ar aştepta dacă li s-ar acorda refugiaţilor sprijin paramilitar peste tot pe unde ar trebui nivelat? Deci, nici asta nu e o ştire?

Kovac avea iar o recoltă nouă atât de perversă în cutiuţa sa cu comori, încât era o adevărată bucurie. Martin trase de două ori în piept şi avu senzaţia că scoarţa sa cerebrală se ridică la o jumătate de metru deasupra craniului. Însă gândurile îi rămăseseră limpezi şi, cu ochii unui voyeur care se uită prin web-cam sub rochiile adolescentelor, înregistră cu o claritate supranaturală fiecare mişcare de pe chipul lui Kovac. Acesta era momentul aşteptat: ochii lui Kovac daţi numai un pic peste cap, îndreptaţi către tavan, ca şi cum ar fi invocat sprijinul divin, resemnatul dat din cap care îi provoca tremuratul fălcilor lăsate.

- Eşti declinul meu, Kessler, zise el. Ceva trebuie să fi greşit în cealaltă viaţă. Fă-mi o favoare, bine? Treaba asta trebuie să fie impermeabilă. Nu te mai făli ca un profesionist, ci şi cercetează ca unul. Nu vreau să mă lupt din nou cu crema legiştilor din Meerbusch. Ăştia abia aşteaptă să trompetăm jumătăţi de adevăruri uşor de atacat în instanţă şi atunci putem să ne facem bagajele. Deci, fapte solide şi primeşti un spaţiu de emisie pe care să-l putem transmite pe toate canalele de ştiri şi de documentare. De ce ai nevoie?

Martin rânji şi corpul său slăbit de porţii de mâncare mici fu străbătut de un sentiment de bine.

- Două echipe de filmare. O echipă de cercetare cu trei, patru specialişti care să cunoască trucuri actuale în spart coduri. Şi un adăpost modest, dar inspiraţional, pentru următoarele opt săptămâni. Nici ceva drăguţ pentru necesităţile fizice nu ar fi rău.

- Nu exagera, băiete!

Kovac nu-şi putea ascunde faptul că, în ciuda experienţelor trecute, îşi punea speranţe serioase în acest proiect. Martin încă nu dăduse cu piciorul întregii sale încrederi....

- Îţi pun imediat diurna pe cartea de credit. Mergi după colţ la Hyatt, freacă-ţi jegul de pe mutră şi fă-ţi rost de ceva de îmbrăcat. După ce o să arăţi din nou ca un om, coboară la şefa de logistică, o să se ocupe ea de... Ah, ce mai atâta, ia-o direct cu tine, dacă vrei. Dar numai pentru o noapte, s-a înţeles? De mâine se munceşte.

 

Cartea poate fi comandată aici:

 

http://www.millenniumpress.ro/9786068113760.html

Vladimir Nabokov

Darul


- fragment -

Traducere de Veronica D.Niculescu

În pregătire la Editura Polirom

 

La universitate, Iaşa s-a împrietenit bine cu doi colegi studenţi, Rudolf Baumann, un neamţ, şi Olia G., o compatrioată – ziarele germane nu i-au scris numele întreg. Ea era o fată de vârsta lui şi de aceeaşi condiţie socială, ba chiar, cred, şi din acelaşi oraş cu el. Familiile lor, totuşi, nu se cunoşteau. N-am avut ocazia să o văd decât o singură dată, la o serată literară cam la doi ani după moartea lui Iaşa – îmi amintesc fruntea ei remarcabil de lată şi senină, ochii de culoarea acvamarinului şi gura mare şi roşie, cu puf întunecat deasupra buzei superioare şi o aluniţă mare la comisură; stătea cu braţele încrucişate deasupra pieptului moale, trezind deodată în mine toate asociaţiile literare cuvenite, precum praful unei frumoase seri de vară şi pragul unei taverne de la autostradă, şi privirea atentă a unei fete plictisite. Cât despre Rudolf, nu l-am văzut niciodată personal şi pot concluziona numai din cuvintele altora că avea un păr blond deschis, pieptănat pe spate, era rapid în mişcări şi chipeş – genul dur, musculos, amintind de un câine de vânătoare. Astfel, folosesc diferite metode de a-i studia pe fiecare dintre aceşti trei indivizi, care le afectează atât substanţa, cât şi coloratura, până când, în ultima clipă, razele unui soare care îmi aparţine şi totuşi îmi este de neînţeles, îi atinge şi îi egalizează în aceeaşi izbucnire luminoasă.

Iaşa ţinea un jurnal, iar în acele însemnări definea clar relaţia comună dintre el, Rudolf şi Olia ca „un triunghi înscris într-un cerc”. Cercul reprezenta prietenia normală, simplă, „euclidiană” (cum zicea el) care îi unea pe toţi trei, aşa încât dacă n-ar fi existat decât cercul, uniunea lor ar fi rămas una fericită, lipsită de griji şi intactă. Dar triunghiul înscris în el era un sistem diferit de relaţii, complex, chinuitor şi formându-se lent, care avea o existenţă proprie, absolut independentă de închiderea sa obişnuită, a prieteniei uniforme. Acesta era banalul triunghi al tragediei, format în interiorul unui cerc idilic, şi simpla prezenţă a unei asemenea structuri suspect de precise, ca să nu mai zic nimic de contrapunctul elegant al dezvoltării sale, nu mi-ar fi permis niciodată să îl transform într-o nuvelă sau într-un roman.
„Sunt îndrăgostit feroce de sufletul lui Rudolf”, scria Iaşa în stilul lui tumultos, neoromantic. „Iubesc proporţiile armonioase ale acestuia, sănătatea, bucuria de a trăi. Sunt îndrăgostit feroce de acest suflet suplu, bronzat şi dezgolit, care are un răspuns la toate şi trece prin viaţă aşa cum traversează o sală de bal o femeie stăpână pe ea. Nu-mi pot imagina decât într-o manieră extrem de complexă şi abstractă, pe lângă care Kant şi Hegel sunt joacă de copil, extazul feroce pe care l-aş simţi dacă cumva... Dacă cumva, ce? Ce pot face eu cu sufletul lui? Asta mă omoară – jindul acesta după un instrument nespus de misterios (aşa cum Albrecht Koch tânjea după „logica de aur” în lumea nebunilor). Sângele-mi fierbe, mâinile-mi îngheaţă ca ale unei şcolăriţe atunci când rămân singur cu el, iar el ştie asta şi îi devin respingător şi el nu-şi ascunde dezgustul. Sunt îndrăgostit feroce de sufletul lui – iar asta e la fel de zadarnic ca şi cum te-ai îndrăgosti de lună.”

Greaţa lui Rudolf este de înţeles, însă dacă priveşti chestiunea cu mai mare atenţie, se poate bănui că probabil pasiunea lui Iaşa nu era, până la urmă, chiar aşa de anormală, entuziasmul lui era, până la urmă, foarte asemănător cu acela al multor tineri ruşi la mijlocul ultimului secol, elevul tremurând de fericire atunci când, ridicându-şi genele mătăsoase, profesorul său cu frunte palidă, un viitor lider, un viitor martir, se întoarce către el; şi aş fi refuzat să văd în cazul lui Iaşa o deviaţie incorigibilă, dacă Rudolf ar fi fost, în cea mai mică măsură, un profesor, un martir sau un lider; şi nu ceea ce era în realitate, un aşa-zis „Bursch”, un neamţ „obişnuit”, în ciuda unei anumite aplecări spre poezia obscură, muzica şchioapă, arta strâmbă – care nu afecta în el acea sănătate fundamentală de care Iaşa era fascinat, sau credea că era.

Fiul unui tâmpit de profesor respectabil şi al fiicei unui funcţionar public, Rudolf crescuse într-un minunat mediu burghez, între un bufet ca o catedrală şi cotoarele unor cărţi adormite. Era jovial, deşi nu bun; sociabil, şi totuşi un pic capricios; impulsiv, şi în acelaşi timp calculat. S-a îndrăgostit categoric de Olia după o plimbare cu bicicleta, făcută împreună cu ea şi cu Iaşa în Pădurea Neagră, o excursie care, după cum a mărturisit el mai târziu, la anchetă, „a fost o revelaţie pentru noi trei”; el s-a îndrăgostit de ea la nivelul cel mai de jos, primitiv şi nerăbdător, dar din partea ei a primit un refuz tăios, accentuat de faptul că Olia, o fată indolentă, acaparatoare şi ciudată, posomorâtă, a înţeles la rândul ei (în aceeaşi pădure de brazi, lângă acelaşi lac rotund şi negru) „că s-a îndrăgostit de” Iaşa, care a fost la fel de împovărat de asta cum era Rudolf de ardoarea lui Iaşa, iar ea însăşi era de ardoarea lui Rudolf, aşa încât relaţia geometrică a sentimentelor lor circumscrise era completă, amintind de legăturile reciproce tradiţionale şi cumva misterioase ale dramatis personae ale dramaturgilor francezi din secolul al optsprezecelea, unde X este l’amante de Y („cea îndrăgostită de Y”), iar Y este l’amant de Z („cel îndrăgostit de Z”).

Până iarna, a doua iarnă a prieteniei lor, au devenit absolut conştienţi de situaţie; iarna a fost petrecută studiind lipsa de speranţă. La suprafaţă, totul părea să fie bine: Iaşa citea neîncetat; Rudolf juca hochei, gonind cu măiestrie pucul pe geaţă; Olia studia istoria artei (care, în contextul epocii, suna – ca şi tonul întregii dramei în cauză – ca o notă insuportabil de tipică şi, prin urmare, falsă); înăuntru, însă, creştea un atroce chin ascuns, care a devenit formidabil de distructiv din clipa în care aceşti nefericiţi tineri au început să descopere o oarecare plăcere în chinul lor împăturit în trei.

Vreme îndelungată, au respectat un acord tacit (fiecare ştiind, într-un mod neruşinat şi lipsit de speranţă, totul despre ceilalţi), de a nu-şi menţiona niciodată sentimentele atunci când erau toţi trei împreună; dar ori de câte ori unul dintre ei era absent, ceilalţi doi se porneau inevitabil să discute despre patima şi suferinţa lui. Dintr-un oarecare motiv, au sărbătorit Anul Nou într-un restaurant dintr-una din gările din Berlin – probabil fiindcă în gări armamentul timpului este deosebit de impresionant – iar apoi s-au plimbat gârboviţi prin zloata multicoloră a sinistrelor străzi în sărbătoare, iar Rudolf a propus ironic un toast pentru devoalarea prieteniei lor – iar de atunci, la început cu discreţie, dar în curând cu tot extazul sincerităţii, aveau să-şi discute laolaltă sentimentele, fiind toţi trei de faţă. Atunci a început triunghiul să îşi erodeze circumferinţa.

Bătrânii Cernîşevski, la fel ca şi părinţii lui Rudolf şi mama Oliei (o sculptoriţă obeză, cu ochi negri şi încă frumoasă, cu o voce joasă, care îngropase doi soţi şi obişnuia să poarte coliere lungi care arătau ca nişte lanţuri de bronz), nu doar că nu au simţit că se apropia ceva fatal, dar mai şi răspundeau cu încredere (dacă se ivea cineva care să întrebe într-o doară, printre îngerii care deja convergeau, deja roiau şi se agitau în jurul leagănului în care stătea un revolver mic şi negru proaspăt născut) că totul era în regulă, că toată lumea era fericită. După aceea, însă, după ce se întâmplaseră toate, amintirile lor înşelate au făcut toate eforturile pentru a descoperi în rutina trecutelor zilelor identic colorate, urme şi dovezi a ceea ce avea să urmeze şi, surprinzător, aveau să le găsească. Astfel, Madame G., făcându-i o vizită de condoleanţe lui Madame Cernîşevski, credea cu convingere ce spunea atunci când insista că presimţise tragedia de mult – chiar din ziua în care intrase în salonul semi-întunecat unde, imitând diversele triste înclinări ale alegoriilor de pe basoreliefurile funerare, Olia şi cei doi prieteni ai ei stăteau neclintiţi pe canapea, în tăcere; nu a fost decât o armonie a umbrelor, pasageră şi de moment, dar Madame G. pretindea că observase acel moment sau, mai degrabă, îl pusese deoparte pentru a reveni la el câteva luni mai târziu.

Până în primăvară, revolverul crescuse. Îi aparţinea lui Rudolf, dar vreme îndelungată a tot trecut pe neobservate de la unul la altul, ca un inel cald alunecând pe un fir într-un joc de salon, sau o carte de joc cu dama de pică. Oricât de ciudat ar putea părea, ideea de a dispărea toţi trei împreună, pentru se a putea restabili – deja într-o altă lume – un cerc ideal şi fără cusur, fusese dezvoltată cel mai activ de Olia, deşi acum e greu de stabilit cine a propus primul şi când. Rolul poetului în această întreprindere era preluat de Iaşa – poziţia lui părea cea mai lipsită de speranţă de vreme ce, în fond, era cea mai abstractă; există, totuşi, tristeţi pe care nu le poţi vindeca prin moarte, de vreme ce ele pot fi tratate mult mai simplu prin viaţă şi-ale sale jinduri schimbătoare; un glonţ material este neputincios în faţa lor, în timp ce, pe de altă parte, se descurcă prea bine cu pasiunile mai banale ale inimii, ca ale lui Rudolf şi Olia.
De-acum se găsise o soluţie şi discuţiile pe marginea ei deveniseră deosebit de fascinante. La mijlocul lui aprilie, în apartamentul pe care îl avea pe-atunci familia Cernîşevski, s-a petrecut ceva care se pare că a servit ca impuls final pentru dénouement. Părinţii lui Iaşa plecaseră liniştiţi la cinematograful de peste drum. Rudolf s-a îmbătat pe neaşteptate şi s-a dezlănţuit, Iaşa l-a tras deoparte de Olia şi toate acestea s-au întâmplat în baie, iar acum Rudolf, înlăcrimat, îşi aduna banii care îi căzuseră cumva din buzunarele pantalonilor, şi câtă deprimare simţeau toţi trei, câtă ruşine, şi ce tentantă era uşurarea oferită de finalul programat pentru ziua următoare.

După cina de joi, în data de optsprezece, care era şi a optsprezecea aniversare a morţii tatălui Oliei, s-au dotat cu revolverul, care devenise deja destul de corpolent şi independent, şi, pe o vreme lejeră şi inconsistentă (cu un vânt umed de la vest şi o rugină violet de panseluţe în fiecare grădină), au pornit cu tramvaiul 57 spre Grünewald , unde plănuiau să găsească un loc retras şi să se împuşte unul după altul. Stăteau în picioare pe platforma din spate a tramvaiului, toţi trei purtând impermeabile, cu feţe palide şi buhăite – iar cascheta cu vizieră mare a lui Iaşa, pe care n-o purtase de vreo patru ani şi pe care şi-o pusese astăzi din vreun motiv sau altul, îi dădea un aer ciudat de plebeu; Rudolf era cu capul gol, iar vântul îi ciufulea părul blond, dat pe spate de pe tâmple; Olia stătea sprijinindu-se de balustrada din spate, strângând bara neagră cu o mână albă şi fermă, cu un inel proeminent pe arătător – şi privea cu ochii îngustaţi la străzile ce se derulau cu smucituri, şi tot timpul călca din greşeală pe pedala blândului clopoţel din podea (menit pentru piciorul uriaş, ca de piatră, al vatmanului, atunci când vagonul din spate devenea primul). Acest grup a fost remarcat din interiorul tramvaiului, prin uşă, de Iulii Filippovici Posner, fostul tutore al unui văr de-al lui Iaşa. Aplecându-se iute în afară – era o persoană alertă şi sigură pe sine – i-a făcut semn lui Iaşa, care, recunoscându-l, a intrat.
— Ce bine c-am dat peste dumneavoastră, a zis Posner.
Şi, după ce i-a explicat în detaliu că se ducea cu fiica lui de cinci ani (care stătea singură la fereastră, cu nasul moale ca de gumă lipit de geam) să îşi viziteze nevasta la maternitate, şi-a scos portofelul, şi din portofel cartea de vizită, iar apoi, profitând de o oprire întâmplătoare a tramvaiului (trolul se desprinsese de fire la o curbă), şi-a tăiat vechea adresă cu un stilou şi a scris-o pe cea nouă deasupra.
— Aşa, a zis, daţi-i asta vărului dumneavoastră de îndată ce se întoarce de la Basel şi amintiţi-i, vă rog, că încă mai am la el câteva dintre cărţile de care am mare, mare nevoie.

Tramvaiul gonea pe Hohenzollerndamm, iar pe platforma sa din spate Olia şi Rudolf continuau să stea în picioare la fel de serioşi ca şi înainte, în vânt, dar se petrecuse o anumită schimbare tainică: prin actul de a-i lăsa singuri, fie şi numai pentru o clipă (Posner şi fiica lui s-au dat jos foarte curând), Iaşa rupsese de fapt alianţa şi îşi iniţiase separarea de ei, aşa încât atunci când li s-a realăturat pe platformă el era, deşi la fel de neştiutor de asta ca şi ei, deja pe cont propriu, iar crăpătura invizibilă, în conformitate cu legile care guvernează toate crăpăturile, continua să se întindă şi să se lărgească.

În solitudinea pădurii primăvăratice unde mestecenii cenuşii şi umezi, şi mai cu seamă cei mai mici, stăteau de jur împrejur absorbiţi, cu toată atenţia întoarsă către interiorul lor, nu departe de lacul gri-porumbel (pe-al cărui mal întins nu era nici un suflet, cu excepţia unui omuleţ care arunca un băţ în apă la cererea câinelui său), au găsit uşor un loc convenabil de izolat şi au trecut la treabă imediat; mai exact, Iaşa a trecut la treabă: el avea acea onestitate a spiritului care conferea şi celui mai nesăbuit gest o simplitate aproape cotidiană. A spus că se va împuşca el primul, graţie dreptului dat de vârstă (era cu un an mai mare ca Rudolf şi cu o lună mai mare ca Olia), iar această simplă remarcă a făcut inutilă tragerea la sorţi care, în orbirea-i grosolană, oricum l-ar fi indicat probabil tot pe el; şi, aruncându-şi impermeabilul şi fără să le zică adio prietenilor (ceea ce era absolut firesc ţinând cont de destinaţia lor identică), în linişte, cu o grabă stângace, a coborât panta alunecoasă şi acoperită de pini, într-o viroagă năpădită din greu de lăstari de stejar şi ruguri de mur care, în ciuda goliciunii de aprilie, îl ascundeau complet de ceilalţi.

 

Cei doi au stat vreme îndelungată aşteptând împuşcătura. Nu aveau ţigări la ei, dar Rudolf a fost suficient de isteţ încât să caute în buzunarul de la impermeabilul lui Iaşa, unde a găsit un pachet nedesfăcut. Cerul se înnorase, pinii foşneau prudenţi, iar de dedesubt părea că ramurile lor oarbe bâjbâiau după ceva. Mult deasupra şi fabulos de repede, cu gâturile lungi întinse, au zburat două raţe sălbatice, una uşor în spatele celeilalte. După aceea, mama lui Iaşa obişnuia să arate cartea de vizită, DIPL. ING. JULIUS POSNER, pe dosul căreia Iaşa scrisese cu creionul: Mami, tati, sunt încă viu, mi-e foarte frică, iertaţi-mă. Până la urmă, Rudolf n-a mai suportat şi a coborât ca să vadă ce se întâmpla. Iaşa şedea pe un buştean, printre frunzele de anul trecut rămase fără răspuns, dar nu s-a întors; a zis doar: „O să termin într-o clipă”. Spinarea trăda un soi de tensiune, de parcă el şi-ar fi controlat o durere acută. Rudolf i s-a realăturat Oliei, dar de-abia ce a ajuns la ea că au şi auzit amândoi pocnetul surd al împuşcăturii, în timp ce în camera lui Iaşa viaţa a continuat pentru alte câteva ore, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat – coaja de banană lepădată pe o farfurie, volumul cu poeziile lui Anneski, Lădiţa de chiparos, şi acela al lui Hodasevici, Lira grea, pe scaunul de lângă pat, paleta de ping-pong pe canapea; a murit pe loc; încercând totuşi să-l facă să-şi revină, Rudolf şi Olia l-au tras din tufe în stuf şi acolo l-au stropit disperaţi şi l-au masat, aşa încât era tot mânjit de pământ, sânge şi mâl mai târziu, când a găsit poliţia corpul. Apoi cei doi au început să strige după ajutor, dar nu a venit nimeni: arhitectul Ferdinand Stockschmeisser plecase de mult cu setterul lui ud.

Zahar PRILEPIN

PATOLOGII

(fragment de roman)


(Traducere din limba rusă de Mihail Vakulovski,

pentru editura Curtea Veche)


În fiecare cameră sunt întrebat când vor veni ajutoarele. Nu ştiu când.

Sărind peste câteva trepte deodată, coborâm spre poziţiile ocupate de băieţii lui Hasan.

Plohiş stă pe scară, între parter şi etajul întâi, din gură îi curge – lung – salivă.

- Plohiş, eşti rănit? – îl întreb şi mă uit la faţa lui, mă aşez lângă el.

Plohiş îşi ridică moaca cafenie, care seamănă cu un tort cu două sprâncene albicioase.

- Am tot înghiţit nisip... – zice el. Şi scuipă din nou.

Ochii lui sunt puţin înnebuniţi, de parcă ar fi beat.

- Iar băieţii unde-s? – îl întreb, dar, uitându-mă la Plohiş, înţeleg că nu mă aude.

Sanea se grăbeşte să ajungă jos, la parter.

- Eşti contuzionat? – ţip la Plohiş.

Plohiş îşi ridică din nou privirea spre mine şi-mi răspunde foarte calm:

- Ce „contuzionat”, în pula mea?... Hasan a tras o serie lungă de kalaşnikov exact de lângă urechea mea. Nu aud nici o pulă. Cecen idiot...

Mă duc după Sanea. Observ că nu se mai împuşcă aşa de mult ca înainte. Aud de câteva ori în staţie vocea lui Stolear:

- Încetaţi focul! Încetaţi focul! Fiţi atenţi, monitorizaţi!

„Oare chiar s-au retras?” – mă gândesc mirat şi bucuros.

Văzându-i pe băieţi, pe Hasan şi pe Vasea, sunt gata să ţopăi de fericire, iar moaca mea plină de praf se întinde în cel mai gingaş zâmbet pe care-l poate exprima fiinţa mea.

- Ce poziţionare! – zice Hasan, zâmbitor şi excitat. – Împuşcăm doar pe uşă.

- Egor, ai avut dreptate, - îl întrerupe Vasea, - s-a tras spre noi din aruncătorul de grenade.

- Au nimerit?

- Dacă ne-ar fi nimerit n-am fi stat aici. Probabil că de la poartă au tras. Au nimerit sub scară, din care au sărit bucăţi de beton în noi, pe toţi ne-a nimerit. Apoi, când cicii au fugit lângă şcoală, au început să arunce grenade în coridor. Se rostogolesc pe coridor de parcă ar fi vii, ceva de groază...

Vasea râde, mulţumit.

- Au distrus toaleta cu grenade, irozii... – adaugă Vasea.

Pereţii coridorului sunt distruşi, de parcă ar fi fost întors pe dos. Plafonul a căzut până la grinzile de lemn.

- Sanea, tu ziceai... de Grişa? – întreb.

Sanea dă din cap, afirmativ.

Băieţii tac. Ne aprindem câte o ţigară – ce-am putea face altceva?

Nu se mai împuşcă spre şcoală, se pare. Dar cineva din şcoală nu se potoleşte şi tot împuşcă, foc cu foc.

Stolear îl apelează prin staţie pe Keşa, înjură:

- Ajunge, prietene! Înţelege odată că-s morţi, sunt morţi...

Se pare că Keşa împuşcă în cadavrele întinse prin curtea şcolii.

Şi-n coridor e un cadavru – întins cu faţa în jos, mâinile-s întinse în părţi, pumnii îi sunt strânşi. S-a adunat o băltoacă de sânge lângă el.

- Sigur e... mort? – întreb.

- Uită-te în capul lui... sau eşti chior? – zice Vasea Lebedev.

Mă uit la el şi văd că capul cadavrului arată aşa de parcă ar fi fost mâncat de viermi. Îmi întorc faţa îngreţoşat.

Coboară Plohiş. Se ţine de urechi şi îşi roteşte capul.

- Ciobanul şi-n Sfântul Ispas e cioban, - zice Plohiş. – Ce te holbezi? – ţipă Plohiş la Hasan, prefăcându-se că-i supărat pe el.

Mă uit iarăşi la mort.

- „Hasa-a-a-an!” – ţipa, când alerga încoace, - zâmbind, minte Plohiş, observând unde mă uit. „Hasan! Nu traaaji! Doar îs fratili tău!” Iar cretinu’ ăsta i-a ieşit în cale şi a zis: „Te recunosc, frate!” – şi l-a împuşcat în cap...

Râdem, chiar şi Hasan chicoteşte.

- Plohiş, ştii că Astahov ţi-a distrus bucătărioara cu aruncătorul de grenade? – îl întreb.

- Serios? Ce idiot, păi acolo e ascunzătoarea mea. Dar serios! Nu e idiot?! Şi ce-o să mai molfăim acum?

Am început s-o numesc „Copile”. Aşa îmi zicea mie tata.

Mi-ar fi plăcut atât de mult dacă tata ar fi rezistat şi n-ar fi murit atunci şi ar fi văzut-o pe ea, pe Daşa mea, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă. El mi-ar fi desenat-o.

De exemplu, ar fi desenat-o stând în camera ei cu tapet albastru, unde Daşa ar fi stat pe podea, cu spatele la perete, îmbrăcată în blugii ei albaştri şi cu un maieu scurt, mâncând creveţi cu bere. Buzele ei, de pe care în câteva locuri s-a şters rujul, ar fi strălucit umed, iar ochii i-ar fi râs.

Sau stând pe-un scăunel, îmbrăcată în minimumul de haine în care i-aş putea-o prezenta tatălui.

„Dar ce-ar intra în noţiunea „minimum”?” – mă gândeam eu îndelung, ba mai îmbrăcând-o în gând pe Daşa mea, ba dezbrăcând-o aproape complet.

Sau stând în picioare într-o staţie, lângă alţi oameni, unde o remarci imediat, minunându-te de ea, îmbrăcată sumar, elegant, cu tocuri înalte.

Se pare c-o vedeam ca pe o pleoapă de-a mea, la fel de apropiată. De aceea era cu atât mai dureros.

„Oare voi nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădularele lui Hristos”? Oare nu ştii?

Mă uitam iar în ochii ei, mic, neînţelegând-o nici pe ea, neînţelegându-mă nici pe mine.

Pe ea au stat bărbaţi, au strivit-o cu greutatea lor, cu pieptul lor, cu şoldurile lor, cu picioarele păroase, fiecare dintre ei a pipăit-o cu mâinile, cu buzele, au stors-o cu toţii. Între genunchii ei deschişi, roz şi delicaţi, încăpeau toate coşmarurile mele.

„Trupurile voastre sunt ca şi Hramul Sfântului Duh care trăieşte în voi, pe care-l aveţi de la Dumnezeu şi nu vă aparţineţi. Căci sunteţi cumpăraţi cu un preţ foarte mare. De aceea proslăviţi-l pe Dumnezeu şi-n trupurile voastre, şi-n sufletele voastre, care sunt ale lui Dumnezeu...”.

Şi vedeam din nou, ca şi cum aş fi fost orbit de o vrajă rea: în interiorul ei, înconjurat în gingăşie maximă... într-un întuneric dulce... ca un fruct tropical care s-a copt prea tare... intra...

„M-ai jefuit”, – tot vroiam să-i spun asta, dar nu puteam să i-o spun în faţă. M-a jefuit sau mi-a dăruit?

Ea zâmbea tandru.

- Oare tu poţi să crezi asta, Egor? – mă întreba.

- Nu vreau să pot fără tine. Fără tine – vreau să nu pot. Vreau ca timpul să nu poată fără tine.

Ea încerca să schimbe subiectul, să mă distragă. Da, ei îi plăcea ca simţurile să sângereze. Dar nu-i plăceau clipele de isterie. Şi încerca să-mi distragă atenţia trecând la un subiect care trebuia să mă facă să uit ce aveam atunci în cap, un  subiect care mă acapara de fiecare dată, fără excepţie.

- Ştii care e deosebirea dintre noi doi? Daşa iubeşte limbuţa uscată şi dură, de pisică, iar Egor – limbuţa moale şi udă – de câine.

- Termină.

Daşa se uita la mine, gândindu-se la ceva.

- Te-am minţit în legătură cu profesorul, n-a fost nimic între noi, nu ştiu de ce am inventat faza aia...

- Şi mai mult cu nimeni... nu m-ai minţit?

- Nu.

Nu ştiam dacă să mă bucur sau să mă întristez.

„Rahat, rahat, rahat! – repetam cu răutate. – Oare de ce totul e atât de stupid?...”

„Vei apărea vreodată dimineaţa şi nici măcar n-o să te prinzi după figura mea somnoroasă cât de bucuros sunt să te văd. Pur şi simplu e figura somnoroasă a nebuniei...” – mă gândeam, fără să ştiu nici măcar eu la ce mă gândeam, de fapt. De unde trebuia să apară? Inventam că totul s-a schimbat, totul a devenit altfel, iar noi am rămas la fel. Fantezii dureroase şi insistente.

Am aflat că Daşa scrie jurnal de la 13 ani. De câteva ori am văzut şi eu foi din jurnalul ei, chiar Daşa mi le-a dat să le citesc. Acolo era totul despre ce vroiam să ştiu eu despre ea.

- Mai dă-mi, – am rugat-o insistent, dar ea mi-a refuzat posibilitatea să mă chinui de-adevăratelea, pe viu.

În dimineaţa următoare i-am spus că mi-e somn şi că o rog să se ducă până la magazin:

- Daşa, cumpără-mi o bere! – am şoptit eu ca prin vis, urmărind treaz şi calm pe sub sprâncene cum iese.

Imediat după ce a trântit uşa am sărit din pat şi am început să cotrobăiesc prin apartamentul lui Daşa.

- Ei, ai găsit? – a strigat Daşa din prag. – Nu ţi-e ruşine? – a întrebat, înţelegând cu ce m-am ocupat în lipsa ei.

- Dă-mi, te rog! – am rugat-o.

- E o temă închisă. L-am aruncat. Ai înţeles? L-am aruncat,- a zis Daşa şi s-a dus la baie.

Când s-a întors, stăteam la bucătărie.

- Eşti primul meu bărbat, – a spus Daşa. – Dacă aş fi ştiut c-o să te am pe tine nu m-aş fi atins de nimeni niciodată. Îţi jur, Egor.

Am îmbrăţişat-o. Chiar am vrut să plâng, dar m-am abţinut. De ce să plâng, dacă o iubesc?

„Da’ n-a aruncat jurnalul, – m-am gândit, liniştindu-mă. – Ieri nu a ieşit deloc, iar azi n-a luat nimic cu ea”.

Peste o zi am mai avut o seară la dispoziţie – Daşa a plecat. Am întors cu fundul în sus toată biblioteca Deşei, au căutat şi la mezanin, în dulapurile cu haine şi în bucătărie, sub cada din baie, chiar şi în rezervorul de apă din toaletă am căutat, - acolo bunicul ascundea vodca de concubina lui. Speram că acolo, ascunsă într-o sticlă, stă manuscrisul. Dar nu, nu era acolo. Nu era niciunde.

Au mai trecut două zile şi Daşa m-a întrebat dimineaţa, la ceai:

- Ai aruncat gunoiul?

- Da, aseară.

- N-ai văzut nimic acolo?

- Unde?

- În căldare?

- Păi, eu nu mă uit… acolo.

- Acolo am pus jurnalele... Am vrut să le duc odată cu gunoiul, dar am uitat. Abia acum mi-am amintit şi m-am speriat foarte tare.

Mai trebuie să spun că imediat după ce-am băut ceaiul m-am dus ori să-l caut pe Toşa, care nu s-a întors de aseară de pe stradă, ori să-i cumpăr prăjituri Daşei?

La containerul cu gunoi stăteau doi aurolaci paşnici, doi boschetari pe care-i cunoşteam.

- Căraţi-vă de aici, – le-am zis şi m-am uitat în containerul de fier, aproape plin de gunoi. Deasupra caietele nu erau. Am scos din gunoi o maşină pentru copii, fără roţi, şi am încercat s-o folosesc ca pe-o lopată. Dar nu era comod deloc să cauţi prin gunoi cu maşina, aşa că am rupt o creangă din copac.

„Cum aşa?! – mă întrebam, aproape izbucnind în plâns, nereuşind să găsesc nimic. – Maşina de gunoi n-a fost, că containerul e plin! Atunci unde-s caietele? Să le fi luat boschetarii?”

Boschetarii s-au oprit pe-aproape şi se uitau nepăsători la mine. Se pare că ei nu se mai mirau de nimic.

- Veniţi încoace! – am spus cu vocea mea animalică de membru al forţelor speciale cu mulţi ani de practică ruşinoasă de bruscare o populaţiei sărace.

Boschetarii au venit ascultători la mine.

- Deschideţi genţile!

În genţi erau resturi de mâncare, o lampă de masă stricată, un pet gol, o sticlă goală...

- Gata, căraţi-vă de-aici!

Am mai căutat vreo zece minute, nesimţind nici un dezgust de la ocupaţia asta.

Se pare că maşina de gunoi a fost, totuşi, pe-aici.

Apoi am întrebat-o pe Daşa unde a ascuns jurnalele înainte să le arunce.

- În cutia cu maşina de cusut cea veche, – a recunoscut Daşa.

Mi-am amintit cât de lung şi de mult m-am uitat la această cutie de lemn, căutând prin casă, am bătut în ea cu degetul şi, nu ştiu de ce, nici măcar nu m-am gândit că... Apoi chiar am găsit cheiţa de la ea, în masă... Şi n-am deschis-o.

„Ce dureros, Dumnezeule, ce rău îmi pare că acum niciodată – niciodată n-am s-o cunosc pe Daşa aia – ideile ei, la ce se gândea atunci, ceea despre ce inventam eu chestii atât de urâte şi atât de multă vreme”, – mă chinuiam eu.

Într-un acces surd de nebunie m-am urcat în tramvaiul care m-a hurducat până în afara Sfântului Ispas, la groapa de gunoi a oraşului, ca să întorc totul cu fundul în sus şi să intru aproape cu totul în mizerie, pentru a găsi manuscrisele nestemate...

Groapa de gunoi emana o întreagă simfonie de mirosuri. La nişte grămezi gigantice se hrăneau sute de păsări flămânde şi, fără nici o jenă, şi zeci de cerşetori înceţi. Nici ei nu s-au mirat de venirea mea.

Probabil că săracii îi primesc cu uşurinţă printre ei pe cei ca ei. Deşi puţini se consideră aşa.

Mă uitam lung şi fără sens la gunoaiele şi mormanele de deşeuri aruncate, nefăcând nici un pas spre ele.

 

Totul ar trebui să se rezolve cumva...

(foto: Alexandru Vakulovski)

Gherman Sadulaev

Eu, cecenul

 

Traducere din limba rusă de Alexandru Vakulovski,

în curs de apariţie la Editura Cartier

Cu o rândunică nu se face primăvară

 

Narațiune fracturată

(fragment)

Gherman Sadulaev s-a născut în 1973 în satul Șali, RSSA Ceceno-Ingușă. A absolvit Facultatea de Drept a Universității de Stat din Sankt-Petersburg. Locuiește în Sankt-Petersburg.

Gherman Sadulaev este un autor deosebit, foarte drag mie, mai ales prin curajul său și tematicile pe care le abordează. A avut curajul să scrie o carte cu titlul Eu, cecenul într-o perioadă tulbure, înfruntând discursul oficial al puterii de la Kremlin, ca mai târziu să-l confrunte pe liderul cecen, Kadârov. E un gânditor care merge împotriva curentului, declarându-se un scriitor al „proletariatului de birou” (ofisnâi proletariat). Cu Gherman e o plăcere să te revezi și să discuți”.

Vasile Ernu

 

„Dacă vrei să fii la curent cu literatura rusă contemporană, nu ai voie să-l ocolești pe Gherman Sadulaev, controversatul scriitor cecen de limbă rusă. În curând la Cartier va apărea Eu, cecenul - probabil cel mai cunoscut volum al lui Sadulaev. Traducându-l m-am bucurat, am transpirat, m-am enervat, m-am oripilat, m-am speriat, m-am întristat, m-am desfătat și lista poate continua. Aștept s-o citiți și să vorbim despre ea”.

Alexandru Vakulovski

 

 

5

 

E greu să fii cecen. Dacă ești cecen – trebuie să-ți hrănești și să-ți culci dușmanul, care ți-a bătut la ușă ca prieten, trebuie să mori fără să te gândești la cinstea fetei, trebuie să ucizi... prin vendetă, înfigându-i pumnalul în piept, pentru că niciodată nu vei putea împușca în spate, trebuie să-i dai ultima bucățică de pâine prietenului, trebuie să te ridici, să ieși din mașină, ca să saluți bătrânul ce trece pe jos, niciodată nu trebuie să fugi, chiar dacă dușmanii tăi sunt mii și n-ai nici o șansă la victorie, oricum trebuie să intri în luptă. Nu poți să plângi, orice s-ar întâmpla. Chiar dacă femeile iubite pleacă, chiar dacă sărăcia îți distruge casa, chiar dacă în mâinile tale tovarășii sunt plini de sânge, nu poți plânge, dacă ești cecen, dacă ești bărbat. Doar o dată, doar o singură dată în viață poți plânge: când moare mama.

 

Chiar la începutul războiului, sora mai mare, care locuia în Novorossiisk, le-a cumpărat părinților un apartament și i-a rugat să vină. Părinții nu voiau, ei tot credeau că războiul nu va ţine mult, e o greșeală strașnică, o neînțelegere, în curând toate se vor termina, nu voiau să părăsească locurile natale. Ei veneau în vizită la soră, se uitau la televizor și iarăși credeau, când auzeau pe ecran că luptele s-au terminat și se întorceau acasă neținând cont de rugămințile ei. Așa s-a întâmplat de câteva ori, până când, în sfârșit, părinții s-au hotărât să rămână. Și ei s-au mutat, iar în Șali a rămas cealaltă soră a noastră, Zarema. Zarema se căsătorise și refuza categoric să se mute.

 

După o viață lungă și grea, după războiul groaznic, mama și tata au trăit în Novorossiisk trei ani, care au fost cei mai fericiți din viața lor. Înainte de asta tot timpul ceva îi încurca, îi încurca să fie pur și simplu împreună. La început serviciul, bețiile de lucru ale tatălui, oaspeții, certurile între rude. Apoi pușcăria. Și războiul. Dar atunci toate au trecut. Mama deja era oarbă, era grav bolnavă, ce fel de fericire să fie? Dar a fost. Ziua întreagă tata era alături de mama, vorbeau, deja nu se mai grăbeau nicăieri. În fiecare seară el o lua la braț și se plimbau prin curtea întunecată, îndelung, mai ales vara, când sudul te îmbată cu mirosurile, îți amețește capul de căldură. Și toți vecinii se uitau la ei cu invidie luminoasă, la perechea îndrăgostită care au trăit împreună mai mult de treizeci de ani.

 

Când au rănit-o pe Zarema, starea mamei s-a înrăutățit brusc. Acea rachetă a apropiat moartea, ea le-a luat câțiva ani din viaţă, câțiva ani de fericire adevărată pentru tatăl și mama mea.

 

Peste un an Zarema se simțea mai bine, aproape că au făcut-o bine, iar mama... Sora mai mare m-a sunat și noi am zburat din Petersburg în aceeași zi. Când am ajuns la apartament, mama era încă vie, sau... nu știu. Oare ne auzea, înțelegea că suntem lângă ea, oare simțea că o țineam de mână? Mama a fost în comă toată noaptea. Dimineața s-a liniștit.

 

În casă au acoperit oglinzile, așa că nu mă vedeam. Sora s-a uitat la mine și a spus: ai tâmplele cărunte. Am încărunțit într-o singură noapte.

 

Eu mi-am terminat lacrimile. Doar o dată în viață poate plânge un bărbat, și atunci își termină toate lacrimile, pentru toată viața, pentru tot ce a fost și pentru tot ce va fi în continuare.

 

Dimineața am ieșit pe stradă și m-am uitat la lume. Simțind un gol ușor, răsunător. Nu mai aveam frică. Din acea dimineață nu mi-a mai fost frică. Nu se va mai întâmpla nimic rău. Totul deja s-a întâmplat. Nu vor mai fi lacrimi. Eu niciodată n-o să mai plâng.

 

 

9

 

Probabil că ele mor, rândunicile. Majoritatea dintre ele se sting în zbor. Dacă din două generații scoase vara sub acoperiș va rămâne măcar o singură pasăre, ea din memorie se va întoarce la casa unde s-a născut și-și va renova cuibul, iar câteodată și-l face din nou.

 

Dar noi nu vedem rândunicile moarte. Pentru noi rândunicile sunt nemuritoare. Și acea rândunică venită primăvara asta e aceeași care a venit și cealaltă primăvară, e rândunica ce vine întotdeauna.

 

Rândunicile sunt sufletele strămoșilor. Mama mea nu va muri niciodată, ea va deveni rândunică, ea va zbura la mine dintr-o țară îndepărtată, peste mări și munți, ea va fi un înger ce mă va supraveghea din ceruri, dar de aproape, foarte aproape, nu mai departe de streașina de deasupra pragului casei mele. Ce văd îngerii când sunt departe, după nori?

 

Și când mor copiii mici, ei se transformă direct în rândunici.

 

 

27

 

Casele mari deasupra străzilor înguste din Petersburg sunt ca stâncile deasupra râulețelor. În stânci - peșteri minuscule, în ele trăiesc oamenii, târându-și în ele mobilă și electrocasnice. Ca rândunicile de apă. Și oamenii sunt ca rândunicile. Poate din cauză că aici toți au murit demult, pur și simplu au uitat să le spună asta.

 

Rândunici adevărate aici nu-s. Încoace niciodată nu zboară rândunici adevărate. Uneori mă gândesc: cum putem noi să ne construim casa aici, să aprindem căminul? Oricum în locurile acestea niciodată nu vor veni rândunicile.

 

Sunt nebun, voi oare încă nu v-ați dat seama? Doar un nebun se poate gândi atâta la rândunici. Uneori mă gândesc că și eu sunt o rândunică. Poate pentru că și eu am murit demult.

 

Și munții. Nimeni nu se va gândi atâta la munți.

 

În 16 ani eu am trăit în 12 orașe. De două ori m-am căsătorit, dar până în ziua de azi sunt o pasăre singuratică, ruptă de stol, e așa de ușor să te rupi de stol, când și stolul și-a pierdut drumul pe cer. Mi s-a născut o fiică, i-am dat un nume pe care l-a purtat mama mea. Acest nume e Vera. Dar în mine nu a mai rămas credință. Și o văd din ce în ce mai rar, de multe ori doar în fotografii. Și iar nu pot adormi noaptea, și inima se strânge cu tristețe și durere, pentru că eu aproape că nu văd cum crește fiica mea. O să înțelegeți asta, chiar și oamenii nebuni sunt doar oameni.

 

Iar și iar, de ce nimic nu se poate înfăptui?

 

Poate că undeva în munții îndepărtați, un obuz zăpăcit mi-a distrus turnul neamului. Și neamul meu este condamnat la despărțire și căutare până eu nu voi găsi acel loc, până nu voi strânge, nu voi așeza pietrele seculare. Măcar din argilă albă să-mi construiesc turnul meu!

 

 

34

 

Nu trebuia să ucidem vacile. Vaca e mama omului, doar ea îl hrănește pe el cu propriul lapte. Omul are șapte mame: acea care îl poartă în burtă, pământul, țara, cine-l alăptează, vaca, rândunica și oricare femeie, de pieptul căreia bărbatul își atinge buzele. După obiceiurile cecene, dacă bărbatul se atinge cu buzele de pieptul unei femei, ea îi devine mamă.

 

Noi suntem renegații, am încălcat legea. Noi violăm pământul, ucidem vacile, noi ne culcăm cu femei blonde, mângâindu-le pieptul cu buzele. Din cauza asta cerul a căzut peste noi. În Rusia cerul e gol, îndepărtat, lui i-e indiferent ce fac oamenii. Cerul de deasupra Ceceniei e mai dens ca oțelul, e aproape, e zgâriat de vârfurile munților. Și el a căzut peste noi, pentru că noi am încălcat legea.

 

 

Nu, eu nu am participat la asta. Eu sunt singurul care n-a participat la asta. Cu un an înaintea uciderii în masă a vacilor am încetat să mănânc orice fel de carne. Eu vedeam moartea, simțeam cât e de aproape și de greu cerul. Doar ați înțeles deja, am fost nebun. Nu mâncam carne, mi-era frică de cer, am plecat în orașul mare, ca să nu mă întorc acolo unde el va cădea. Dar degeaba am fugit, degeaba. Bărbatul moare o singură dată și doar fricoșii mor în fiecare minut. Când a căzut cerul, cioburile lui s-au împrăștiat în toată lumea, ele s-au înfipt și în inima mea și acum nu mai știu, trăiesc sau am murit acolo, pe câmp, unde cândva pășteau vacile și băieții alergau după mingea terfelită.