Antologie Tiuk!

Ion Buzu

Reflexe bine antrenate


Jaluzele

 

Noul meu serviciu constă în a scrie

45 de texte de 300 de cuvinte,

scriu doar despre jaluzele, nimic mai mult, asta a fost înțelegerea,

ceva despre care nu-i nimic de scris,

de parcă aș scoate 45 de căni cu apă dintr-o căldare goală,

trebuia să scuip mai întîi ca să apară ceva lichid,

să scuip 45 de căni.

Sunt plătit cu 5 bănuți pe cuvînt,

John Fante era plătit cu 1 cent pe cuvînt pentru proză

și 10 cenți pentru poezie.

Eu nu scriu nici proză și nici poezie,

scriu despre jaluzele, 45 de texte,

învăț lecția finală a inutilității,

nimeni nu va citi aceste texte,

doar vor plasa un site pe un loc superior într-o căutare pe google.

Sunt la al 30-lea text și căldarea e golită,

gura uscată, dau să scuip într-o cană

și nimic, am ajuns și eu

o mașinărie a textelor de 15 lei despre jaluzele,

o mașinărie a absurdului,

Camus și Cioran m-ar bate prietenește pe umăr fiind mîndri de mine,

am înțeles lecția finală a inutilității.

Am scris despre jaluzele de care se folosesc filosofii,

din bambus pentru stare zen,

din lemn pentru stare de sălbăticie,

din metal pentru stare de închisoare;

jucătorii de poker online folosesc jaluzele cu telecomandă că-s leneși, prea leneși

pentru a le regla cu propria mîna,

cît despre poeți, ei se îmbată, vomită, rag și aruncă blesteme la cer

și nimeni nu are nici o idee fiindcă jaluzelele le sunt mereu trase.

Am scris despre jaluzele care te scapă de depresie,

reglezi cantitatea potrivită de lumină solară ce pătrunde în cameră

și depresia se vindecă.

Am mai încercat să scuip în cană și continuam cu scrisul.

Jaluzelele electrice cu telecomandă oferă speranță de viață oamenilor invalizi

deoarece nu mai apelează la ajutorul altora ca să le ridice dimineața

și să le dea jos spre seară.

Am scris despre șoferii care folosesc jaluzele la geamurile de la mașini,

managerii de oficiu au jaluzelele lor orizontale prin care își spionează angajații,

hoții sunt speriați în fața unei case ce posedă un sistem automat de reglare a jaluzelelor,

oamenii politici sunt la adăpost de țintele lunetiștilor datorită jaluzelelor potrivite,

apoi am mai scris o poveste despre un tip care a căzut de pe scaun

și și-a rupt spatele încercînd să ridice manual jaluzelele,

trebuia să-și cumpere de alea cu telecomandă și nenorocirea nu i se întîmpla.

Dincolo de geam, Ana întindea rufele pe sîrmă, se holba la mine cu interes,

văzînd cum scuip regulat într-o cană și scriu.

În final am încheiat cu fraza: Jaluzelele fac parte din viața noastră.

și mi le-am tras pe ale mele.

Pentru Ana nu a mai rămas nimic de văzut.

 

 

Reflexe bine antrenate

 

Este a 40-a lecție practică la școala auto și tot

nu am intrat într-un accident.

Unica șansă cînd puteam face un accident fără să fiu tras la răspundere.

O accelerație bruscă și aș fi înțeles

despre ce vorbea tyler durden,

dar instructorul avea grijă să apese la timp pedalele, ticălosul,

avea reflexele bine antrenate,

nu cred că l-au instruit cum să se comporte cu tipii ca mine care caută să intre într-o coliziune,

dar mă poate opri mereu la timp

și acum e ultima mea lecție

și tot proiectul meu s-a dus la pîrău.

Am hotărît să iau lecții de șofat cînd citeam Rant de Palahniuk,

doream să simt

toată tensiunea aia cînd apeși pedalele și manevrezi volanul,

nu am fost niciodată într-un accident rutier,

mai ales unul provocat de mine în mod conștient

Dar în loc să caut mașina și locul potrivit pentru coliziune

eram atent la indicatoare, trafic, semafoare și pedale,

transpiram și mi se usca gura

încercînd să-i demonstrez instructorului că nu sunt un idiot.

„Deci, domnule buzu, cursul practic a luat sfîrșit.”

Am ieșit încruntat din mașină.

Am scuipat într-o parte cu furie.

Ce risipă!

Mi-am luat geanta și m-am cărat fără să dau mîna cu instructorul,

care își ținea mîinile în șolduri și zîmbea, satisfăcut că mi-a prevenit

orice manevră din afara Regulamentului.

 

 

 

Să te caut pe google

 

Nu puteam da de tine,

nu găseam pe nimeni din cei care au auzit ultimii de tine

și am hotărît să te caut pe google.

Am dat de niște poze,

nu mai erai îmbrăcată în verde,

verdele era culoarea ta iubită.

Într-una din ele prindeai împreună

cu niște necunoscuți frunze dintr-un cireș și

aveai privirea cuiva care știa exact

ce urmează să facă după o oră /

după o zi / după o lună.

Mai tîrziu am aflat că te-ai îndrăgostit

și în multe din dimineți,

înțelegi perfect

cum funcționează lumea asta,

o înțelegi din prima.

Eu nici măcar nu mă trezesc dimineața

și nici nu înțeleg cum funcționează,

mirosul de urină din viața mea se întinde pe o rază de 20m,

totuși, grozav de bine îți mai stătea în verde.

 

 

 

Un antreprenor bun

 

Cîinele mergea pe stradă și eu mă holbam la el,

am citit că un antreprenor bun doarme 6 ore pe zi,

se trezește cu entuziasm

și obosește rar.

Un antreprenor bun ia decizii fără ezitări,

are privirea cuiva care știe cum se face.

Cîinele părea destul de hotărît,

în manual scria că din moment ce un antreprenor,

într-o dimineață, nu vrea să se trezească

sau ezită,

afacerea îi e sortită falimentului.

Mersul cîinelui dădea dovadă de lipsa oricărei ezitări,

am decis să-l urmez.

A întors capul spre mine, apoi

a țîșnit în fața unei mașini care l-a făcut zob.

 

(Din „3ml de Konfidor”,

Ed. Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2013)

Foto: Alexandru Vakulovski

 

 

Ruxandra Cesereanu

pieptul și capul

nebunia și-a deschis pieptul și capul

a intrat cu picioarele înainte

pieptul cu gust de pepene roșu spart

capul ca un sac de ciment

nebunia a intrat cu picioarele înainte

nebunia cu un singur dinte

a intrat și n-a mai ieșit din punga ei de plastic

din borcanul de cuvinte

pieptul s-a strâns ca un bot de șoarece

capul s-a deșirat în ațe

pe ochi s-au așezat foițele de aramă

nebunia s-a lățit până la apusul soarelui

mintea s-a coclit și s-a oțetit

s-au uscat pielițele de la tristețe

fiarele au măcinat rugăciunea de seară

pieptul a crăpat capul a ars

la sfârșit cineva a dansat cu tălpile goale pe o masă de zinc

țigăncile au cusut pieptul cu unghia dreaptă de diamant

 

apoi nebunia a intrat și n-a mai ieșit.

Anatol GROSU

Epistola din Filipeni

 

dragul meu îţi scriu abia acum pentru că ultima oară

n-am mai apucat să schimbăm o vorbă ca lumea

aici e bine nenica e sănătos tun

uneori se supără pe mine dar ăsta-i felul lui de-a mă ocărî

şi mă bucură că n-o face altfel

 

din ce în ce mai mulţi mă întreabă

cum o duci

departe de filipeni

îmi imaginez că nu ţi-e uşor dar ştiindu-te

îmi dau seama că nici greul nu e în firea ta

eşti şi tu ca noi cumva prins în filipeni

cum e apa în fântână

 

cum spunea nenica ciubotele nu-s pentru-a sta-ncuiat în casă

iar tu ai înţeles cel mai bine lucrul ăsta dintre noi cei rămaşi

cu totu-n filipeni

 

la noi se coc zămoşii am mâncat vreo doi mai copţi

ştiind cât îţi plac

poate nu te-ai săturat cu ei dar ştii bine

ca mi-e rău dacă mănânc prea mulţi

 

pe badea gheorghe iarăşi l-au bătut

de data asta ca prin minune a scăpat cu viaţă

iar lui tăticu nu i-a trecut supărarea pe el

şi are dreptate în felul lui

dar mă tem că badea gheorghe e din ce în ce mai puţin

şi dacă până acum nimeni nu l-a iubit cine-o să-l

iubească de-acum încolo

 

dragul meu se-ntâmplă să te mai caut uneori în filipeni

aşa cum se caută ochelarii de pe nas

 

 

 

 

îmi încălzesc picioarele de sobă

badea gheorghe aruncă lemne pe foc

ţaţa ileana prăjeşte cartofii

peste casa noastră s-a prăbuşit luna

nenica toarce

 

lunec pe omăt cu sania

capătul văii e departe

să ieşi din filipeni şi să nu te mai întorci

aşa ca scrisorile pe care le scrii

pentru că inima ta e ceea ce rămâne

şi trupul tău nu vrea să iasă

nicicând din filipeni

 

 

la grădiniţă ni se citeau poveşti despre lenin regulat

el era cel mai curajos cel mai brav cel mai revoluţionar

cel mai cel mai cel mai

era un adevărat taur în mantia lui roşie ca la superman

el dormea în mausoleu obosit de războiul împotriva duşmanilor albi

era înfăşat ca un copilaş în mantia lui roşie

coconul din care nu voia să iasă

 

să joci dame de aceeaşi culoare cu nenica

pierdem amândoi câştigăm amândoi

 

ni se citeau şi poveşti de creangă amintirile punguţa

harap alb turbinca

atunci am hotărât să devin scriitor

 

cuvintele sunt îngeri

Foto: m.vklvsk

Alexei Vakulovski

Basm

Şi se lăsă urgia asupra ţării. Un teribil balaur strînse toate izvoarele şi le da oamenilor apă numai după ce-şi primea jertfa de sînge: o dată pe an oamenii erau nevoiţi să ducă balaurului nouă fete şi nouă flăcăi. Cele mai frumoase. Cei mai vrednici. Şi oamenii plăteau, erau nevoiţi să plătească tributul. Duceau jertfa, se întorceau cu capul plecat şi nu-şi mai reveneau pînă la moarte. Cînd se termina anul, alţii mergeau cu plata sîngelui, alţii veneau cu capul în pămînt, alţii erau devoraţi, alţii se uscau de scîrbă şi de ruşine… dar n-aveau ce face.

Fără apă nu poţi trăi… Balaurul nu iartă.

După multă oropsire, oamenii începură să se întrebe ce vrea, de fapt, balaurul ăla. Balaurul ăla voia să afle răspunsul la o singură întrebare, care-i părea teribil de simplă: ce e cel mai important pentru voi, oamenii, pe pămîntul acesta?

Şi fetele alea fermecătoare, şi flăcăii ăia ca nucul duceau răspunsul sfatului satului: fericire ne trebuie, dragoste ne trebuie, bucurie ne trebuie, bogăţii ne trebuie, prietenie ne trebuie, slavă ne trebuie, autoritate ne trebuie, putere ne trebuie, tandreţe ne trebuie, frumuseţe ne trebuie, energie ne trebuie, isteţime ne trebuie, grație ne trebuie, voinţă ne trebuie, inteligență ne trebuie…

Oamenii duceau mesajul lor, balaurul îi asculta şi-n devora. Îşi umplea stomacul, apoi cugeta tot anul următor la prostia omenească.

S-au adunat bătrînii ţării, s-au sfătuit şi şi-au recunoscut neputinţa. Au hotărît să trimită în lumea largă bărbaţi tineri şi puternici, ca să afle răspuns la întrebarea care cere jertfe.

Şi s-au dus bărbaţii în lume, unde i-au dus ochii. Se întorceau cu problema rezolvată de cei mai mari înţelepţi de pe pămînt. Balauru-i asculta, se făcea că zîmbeşte şi-şi umplea burta cu fetele de vis şi flăcăii de poveste.

Ţara plîngea. Ţara se topea. Ţara dispera.

O ceaţă a neputinţei se lăsa asupra plaiului, o ceaţă a durerii, a pierzaniei, a deznădejdii. Oamenii se gîndeau să-şi pună capăt zilelor, ca să scape de urgia în care au nimerit.

Au hotărît că aceşti nouă fete şi nouă flăcăi sunt ultima jertfă pe care o mai fac. S-au apropiat de peştera balaurului şi s-au oprit. Le tremurau picioarele. Cei ajunşi acolo acum nu mai erau dintre cei mai virtuoşi.

Cei aduşi ca jertfă plîngeau, satul plîngea, balaurul nu se arăta, nemilosul. De undeva din mulţime apăru un copil firav, cu ochi visători, care păşi spre fiara înfiorătoare. Balaurul îl ridică la nivelul ochilor, îl privi curios şi-l întrebă:

- De unde te-ai luat, puiule?

- Nu-s puiul tău, am venit să-mi salvez mama.

- Du-te unde vrei, moleculo, dar dacă mi-ai nimerit în labe eşti dator să răspunzi la întrebarea mea. Ce e cel mai de preţ lucru pentru voi, oamenii?

- Sănătatea, a spus puştiul.

O lumină se lăsă peste Pămînt. Dispărură graniţele, oamenii ieşiră veseli şi plini de viaţă. Soarele lumina fericirea de pe feţele lor.

Copilul se pomeni undeva sus, pe un soclu imaginar. Toţi îl aclamau: „Salvatorul nostru! Salvatorule!”

 

El se înroși şi dispăru în mulţime…