Raft

Alexandru Vakulovski

 

Basarabia legoland, montat într-un liceu militar

 

Ana Pușcașu e o tânără poetă din Timișoara, membră a cenaclului Pavel Dan. Anul ăsta Ana Pușcașu a debutat cu un volum dens de poezie, Te aștept ca pe un glonte, la editura Casa De Pariuri Literare.

 

Până acum, Ana Pușcașu a fost de două ori în Moldova, în 2008 și 2010 și, m-am bucurat să găsesc urme ale vizitelor ei din Chișinău în volumul de debut. Bucuria e și mai mare, când știu că Ana și-a făcut și lucrarea de licență, și de masterat având ca temă fracturismul și tânăra literatură, atât din România, cât și din Moldova. Acum e doctorandă și își continuă cercetarea pe aceeași temă. Probabil Ana Pușcașu este unul dintre oamenii care cunosc cel mai bine literatura tânără de pe ambele maluri ale Prutului. Prin literatură, Ana a făcut deja Marea Unire.

 

Te aștept ca pe un glonte e o carte a stărilor, scrisă foarte bine, concis, că uneori ai impresia că textele sunt compuse din cuvintele unei telegrame – cât e absolut necesar, nici un cuvânt sau vreun semn de punctuație în plus. Cartea are trei cicluri: LM (de la Liceul Militar), Dâre de benzină și A cincea cameră. LM mi-a amintit direct de Bacovia, de Liceu, deși Ana scrie total diferit, însă stările pe care le transmitea Bacovia sunt asemănătoare cu cele din LM. Ana Pușcașu nu-și arată direct stările, ci le construiește din imagini bine alese, din situații, din experiențele pe care le-a avut la liceul militar: „îţi potriveşti pătura pe aliniamentul de tragere/ ceilalţi sunt aproape/ de tine gata să te lovească să te/ scuipe în faţă// abia apoi asiguri arma şi îţi ţii/ respiraţia ca un aurolac/ la prima/ gură de aer proaspăt/ ceilalţi sunt aproape de tine/ le auzi umerii agăţând zidurile/ garajelor râzând sau împingându-se// toată şmecheria e să nu smuceşti trăgaciul/ şi tot curajul de care poţi de fapt să dai/ dovadă e să nu tresari când praful/

de puşcă îţi izbeşte metalic obrazul” (LM 4 – să nu tresari –).

 

Atmosfera din LM răzbate și în celelalte două cicluri ale cărții. Cazarma e înlocuită cu orașul, dar un oraș în așteptare, o lungă așteptare a lui Godot, care nu prevestește însă nimic bun: “e ca şi cum până la inima mea s-ar fi trasat/ sute de dâre subţiri de benzină şi la capătul/ celălalt cineva m-ar privi în ochi/ aşteptând” (frica nu trece). Apar și câteva texte de dragoste, în care însă imaginile dure sunt absorbite: “să faci bani mulţi/ să fii în sfârşit fericit// să devenim amândoi tandri/ca două/ dâre de benzină/”(casa noastră – un desen în cretă colorată pe asfalturile din haga).

 

Te aștept ca pe un glonte e un volum proaspăt, un debut foarte bun. Sigur că unul dintre cele mai bune texte care mi-a plăcut mult e basarabia legoland, pe care îl reproduc aici în întregime:

 

„trei bărbaţi cu burţile îngroşate de pixeli

vor da până la urmă buzna în cameră 

şi oasele cuiva o să trosnească scurt

ca nişte poduri din oraşele lego

în care pot doar să strig

 

că nu recunosc pe nimeni în poze că nu ies în stradă 

că nu îmi tai părul că nu sunt cetăţean de onoare

că nu mă cheamă andrei valeriu serghei mihail

 

că în mămăligă nu sunt cuvinte de duh din alea

pe care le găsesc puştii americani în filme

 

că zebrafoanele nu vorbesc niciodată prostii nu spun

niciodată cu voce tare revoluţie tancuri tineri spital tighina

coca-cola coca-cola light coca-cola zero

 

că dacă cineva îţi sparge capu' cu o bucată de asfalt 

o să-ţi rămână o crustă maronie care poate lua orice

formă vrei tu

 

că în schimb un glonte nu e la fel de cuminte că

de fapt el se rostogoleşte prin creierii tăi

bate din palme şi râde”.

 

O așteptăm pe Ana Pușcașu din nou în Chișinău, pentru o lansare la cenaclul Republica, sper la începutul anului. Noi promitem că vom avea grijă să-i arătăm locuri care s-o inspire.

 

*Ana Pușcașu, Te aștept ca pe un glonte, Casa de Pariuri Literare, București, 2012

Alexandru Vakulovski

 

Adevăratul Dumitru Crudu

 

La editura Cartier a apărut zilele astea o carte deosebită, Eșarfe în cer de Dumitru Crudu. Eșarfe în cer vine după 8 ani în care Dumitru Crudu n-a mai scris poezie, deși e considerat unul dintre cei mai valoroși poeți români și e fondatorul fracturismului. Dumitru Crudu s-a afirmat în România încă de la debut. Falsul Dimitrie (Arhipelag, 1994) și E închis, vă rugăm nu insistați (Pontica, 1994) au fost foarte bine primite, pentru că aduceau o prospețime și o noutate poeziei române. Următoarele volume de poezie ale lui Dumitru Crudu (Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente, Paralela 45, 1996; Poooooooate, Vinea, 2004) au demonstrat că avem în față un mare poet, că debutul primit cu entuziasm nu a fost o întâmplare.

În perioada în care s-a desprins de poezie, Dumitru Crudu a scris proză și dramaturgie. E unul dintre cei mai jucați dramaturgi din Moldova, iar volumele de proză Măcel în Georgia și Oameni din Chișinău ne-au arătat încă o dată, că tot ce scrie Dumitru e sortit succesului.

Totuși volumul Eșarfe în cer e cea mai mare surpriză de la Dumitru Crudu. Poemul nu e deloc minimalist, așa cum, în mare, erau volumele de debut în care îl găseam pe falsul Dimitrie, un personaj de care adevăratul Dumitru Crudu parcă își bătea joc, punându-l laolaltă cu insectele și obiectele din jur.

În schimb, în Eșarfe în cer îl găsim pe adevăratul Dumitru Crudu. Poemul e plin de moartea celor dragi, de frică și de speranță. Apar toți oamenii dragi lui Dumitru Crudu care au decedat, amintirea și prezența lor fiind trezită de o moarte recentă, moartea soacrei poetului. Deși poemul începe dur, direct cu moartea, spre sfârșitul lui apare și speranța. Dintr-un text scris de Dumitru pe blogul atelierului Vlad Ioviță, ne dăm seama că anume așa a și avut loc scrierea lui, a pornit dintr-o mare durere și finalizarea poemului a însemnat pentru autor alinare și speranță:

“Editura Cartier mi-a publicat zilele acestea o carte de poezie EŞARFE ÎN CER, după opt ani de la precedenta carte de poezie.

Nu credeam că am să mai scriu poezie.

Am vrut să mă las, dar cartea asta am scris-o în timpul când a fost bolnavă şi atunci când a murit mama soţiei mele. E un volum consacrat amintirii ei. E un volum consacrat tuturor oamenilor apropiaţi mie care nu mai sunt în viaţă.

Nu l-am scris vrând glorie literară. Nici nu credeam că scriu poezie. Eram aşa de ANGOASAT de tot ce mi se întâmpla în ianuarie că singura formă pe care am găsit-o a fost să scriu. Şi am scris poezii.

Poeziile astea sunt un cadou pe care mi l-a făcut doamna Zoia.

Volumul se găseşte în librăriile CARTIER. Are 40 de pagini. E ca o lamă, dar îmi este foarte scump. Până la el nu am mai scris 8 ani  poezie şi nu ştiu dacă am să mai scriu vreodată poezie, pentru că nu cred că poezia ar trebui să fie scrisă pe bandă rulantă. Ea vine foarte rar.

Însă acest lucru nu e obligatoriu să fie valabil pentru toţi.

Repet, nu am scris aceste poezii ca să placă cuiva, ca să surprind criticii literari sau iubitorii de poezie. Nu am urmărit să şochez, să bravez, să epatez. Nu am folosit nici o înjurătură. Nu am folosit cuvinte indecente. Nu am folosit cuvinte dure.

Se poate scrie poezie şi fără aceste cuvinte.

Mie îmi este dor de oamenii pe care i-am cunoscut şi nu mai sunt  alături de noi. Ca să comunic cu ei, ca să-mi exprim dragostea şi recunoştinţa faţă de ei, am scris aceste poezii.

Sunt nişte poezii prin care am putut să-mi înving frica şi disperarea. Sunt nişte poezii care m-au ajutat să cred din nou şi să sper.”

Cu Eșarfe în cer Dumitru Crudu încheie un ciclu al poeziei sale – de la falsul la adevăratul Dumitru Crudu. Ținând cont de valoarea tuturor cărților lui, sper că poetul nu se va opri aici. Pentru că fiecare carte a lui e o surpriză, atât pentru noi în calitate de cititori, cât și pentru literatura română.

 

*Dumitru Crudu, Eșarfe în cer, Cartier, 2012