Raft

Alexandru Vakulovski

 

Un milion de morți

 

Un pătrat negru. Cu multe pagini nenumerotate, pe care sunt înșirați niște omuleți, sau, mai degrabă – sicrie. Doar pe pătratul negru, hai să-i zicem copertă, scrie: Un milion de morți. Fără autor, doar pe spate vedem sigla editurii Tracus Arte, atât.

 

Dacă-i dăm crezare lui Mitoș Micleușanu, pentru că el este autorul misteriosului obiect-carte, numele lui e pe ultima pagină cu semnul de copyright, pe foi sunt înghesuiți foarte compact un milion de sicrie-omuleți. Asta-i sigur, dar dacă cineva are îndoieli, poate să încerce să-i numere. Nu va fi greu să-l convingi pe Mitoș că a greșit. Cu un sicriu-două, așa cum am încercat eu, glumind pe seama celui care e ½ din Planeta Moldova. Când e vorba de un milion, nu-i grav dacă greșești. După ce am sădit în voi sămânța de îndoială, să vedem ce poate însemna această carte-obiect.

 

Păi în primul rând e foarte frumoasă. Ai putea face o expoziție doar cu ea. O sală mare, iar în mijloc cartea cu un milion de morți. Sau vi se pare că un milion de morți sunt prea puțini pentru o expoziție?

 

Fiind vorba de un moldovean de-al nostru (ba chiar cetățean de onoare al Planetei Moldova) – cu siguranță un milion de morți sunt victime ale tolitarismului. Mai departe fiecare e liber să aleagă. Mă scuzați – nu poți alege. Pentru mine – în milionul ăla poate intra fratele bunicului meu, Simion, mort în timpul celui de-al doilea război. Poate fi o victimă a foametei organizate de comuniști în ’46-’47. Poate fi plină cu basarabeni deportați în Siberia. Poate fi un milion de basarabeni executați în timpul comunismului. Pentru altcineva poate însemna un milion de evrei morți. Un milion de țigani morți. Un milion de ruși morți. Un milion de ucraineni. Un milion de nemți morți. Pentru un cecen – un milion de ceceni morți. Dacă suntem mai poeți, ne putem gândi la un milion de basarabeni care nu mai sunt în Moldova, le putem spune un milion de basarabeni morți. Jocul, nu foarte vesel, poate continua zile în șir. Poate continua și cu plâns, și cu rugăciune. Pentru un milion de morți. Un milion de sicrie, un milion de cruci, un milion de gropi.

 

Un milion de morți e o carte-obiect extraordinară. Fără cuvinte, dar plină de sens. Deși e o groapă comună, poți jeli fiecare mort în parte. Fiecare victimă. Iar când o închizi - te poți înfiora – după copertele ei sunt cel puțin un milion de călăi.

 

Felicitări, Mitoș, felicitări Tracus Arte, căci trebuie să ai curaj pentru o astfel de carte-obiect.

 

*Mitoș Micleușanu, Un milion de morți, Ed. Tracus Arte, 2011

Alexandru Vakulovski

 

Cărțile Republicii – Sagarmatha și Google translate: Ștefan-Vodă

 

Sagarmatha este denumirea nepaleză a Everestui și ar însemna Fruntea Cerului sau Zeița Cerului. În română, dar și cum e aranjată grafic coperta volumului lui Moni Stănilă, Sagarmatha trimite și la doi termeni: Saga (DEX: SÁGA s. f. Povestire aparținând vechii literaturi scandinave, în care faptele istorice se împletesc cu elementele mitologice. – Din. fr.saga, germ. Saga. ) și armată. Chiar de la mottoul cărții suntem încălziți cu un fragment din Apocalipsa. Într-adevăr, Sagarmatha e un amplu poem al Apocalipsei, al războiului sfârșitului lumii. Textele, 25, pot fi citite și separat, pentru că în întregime Sagarmatha e ca un balon cu o coajă subțire, ce poate fi privit din orice unghi, cum a observat Emilian Galaicu-Păun și Mircea V. Ciobanu. Totuși, după părerea mea, e bine de avut o lectură a textelor în ordinea din carte, pentru că au o tensiune ascendentă, e ca un balon cu benzină care la sfârșit explodează. Sagarmatha poate fi citit și ca o epopee a sfârșitului lumii. În poveste/cronică se adună armata celor chinuiți, a celor uciși, torturați pe nedrept pe parcursul istoriei: de la popoare masacrate, la oameni concreți. De la armeni, evrei, românii din închisorile comuniste, până la antonenii morți în timpul foametei: “din rândurile noastre la ordin Ivănaş Spătarul/merge cu sania prin Antoneşti/ ca în ’46 la foamete/aduce morţii înapoi/acum sunt vii”. Sagarmatha, așa cum scrie Radu Vancu, e un pariu riscant, dar câștigat de Moni. În el sunt combinate istoria, timpul extras din Psalmi și Apocalipsă. E o istorie universală și religioasă combinate, pe alocuri chiar transformate într-o istorie personală. O istorie în care cei oropsiți pe nedrept îi înving pe “grașii pământului”. O istorie în care nu toți au voie să strige Prezent la judecată: „s-au făcut liste pentru selecții/ Vladimir Voronin/Vladimir Mitropolitul/Vladimir Putin/ Vladimir Vâsoțki – present// s-au făcut liste cu țăranii moldoveni/ morți în Siberia/ morți în gulag/ morți în foamete/ cu românii// Roman Braga/ prezent – mort pentru patrie/ Valeriu Gafencu/ prezent – mort pentru patrie/ Sandu Tudor/prezent – mort pentru patrie/ Tata Ion/ prezent – mort pentru familie.” Sagarmatha este un volum scris în Chișinău, ceea ce mă bucură, pentru că Moni Stănilă s-a integrat perfect în Moldova, se pare că locul că i-a priit.

 

Google Translate: Ștefan-Vodă este un poem din care Hose Pablo a avut o lectură acum un an, chiar la Republica. Atunci textele lui Hose au fost primite foarte bine, ceea ce sper că se va întâmpla și cu volumul apărut recent la editura bucureșteană Tracus Arte. Cartea este compusă din șapte părți, fiecare având titlul de Translate. Sunt cumva o variantă a aceluiași text, într-o altă versiune, ca traducerile de pe Google, când de la un text tradus și retradus se formează variante total diferite. Hose parcă ar căuta esența, de aici și vine un fel de imposibilitate, așa cum ai încerca să traduci pe Google Translate Ștefan-Vodă – un titlu foarte bun, printre altele. Google Translate: Ștefan-Vodă este un volum care combină cotidianul sumbru și plicticos, banal cu oniricul. Oralitatea poemului, uneori cu un limbaj destul de brut, în argou sau scris ca în rețelele de socializare te fac să-l parcurgi foarte ușor, deși nu ai crede, pentru că oniricul și cotidianul nu prea merg în general la braț.

 

Google Translate: Ștefan-Vodă este și un fel de cântec de exorcizare a eului, care încearcă disperat să extragă lumină din banalul containerelor de gunoi, dar și din propriul trup. Hose Pablo a numit volumul Google Translate: Ștefan-Vodă – volum tranzitiv, ceea ce mă face foarte curios să văd unde îl va „traduce” această tranziție.

 

*Moni Stănilă, Sagarmatha, Ed. Tracus Arte, 2012

*Hose Pablo, Google Translate: Ștefan-Vodă, Ed. Tracus Arte, 2012

 

Alexandru Vakulovski

 

Merkel, Marchel, Ioan Gură de Aur

 

Mi-am terminat 2012 și am intrat în 2013 citind o carte tulburătoare, care în aparență n-are nici o legătură cu vremurile noastre. E vorba de Ioan Gură de Aur - atletul lui Hristos de Virgil Gheorghiu, volum tradus din franceză, apărut la editura Deisis, a teologului Ioan Ică jr.

 

Dar volumul mi-a amintit imediat de declarația Angelei Merkel, că acum, în fiecare cinci minute, un creștin moare pentru credința sa. Citind cartea dedicată fostului Patriarh al Constantinopolului, considerat cel mai mare orator al tuturor timpurilor, mi-am dat seama că așa a fost cam întotdeauna, că au existat timpuri și mai rele chiar.

 

Virgil Gheorghiu, deși e prozator, a construit cartea din date și documente reale, fără să lase loc ficțiunii. El doar a asamblat un puzzle din care lipseau piese și a acoperit locurile goale ca un mare cunoscător. Iată un citat despre sfințenie și politică, valabil din vremea lui Gură de Aur până acum: "Gură de Aur nu se interesa de atmosfera politică în care trăia. Un sfânt e deasupra istoriei. Biserica şi sfinţii au cu realităţile politice acelaşi relaţii ca uleiul cu apa: Sunt în acelaşi vas, dar uleiul rămâne deasupra şi apa la fund şi nu se amestecă deloc.

 

Biserica şi politica nu se amestecă, deşi trăind în acelaşi spaţiu şi în aceeaşi epocă sunt contemporane una cu cealaltă. Naturile lor sunt prea diferite. Se ignoră. Din timp în timp, se ivesc evenimente care tulbură elementele, care le amestecă astfel încât pentru o vreme nu mai poţi spune care este apa, care este uleiul. E un amestec tulbure. Autoritatea eternă este amestecată cu autoritatea temporală. Sfinţii cad în tabăra soldaţilor şi soldaţii în lumea sfinţilor; nici o placă indicatoare nu mai spune unde anume este Biserica şi unde este politica. Totul este amestecat."

 

Sunt spuse și lucrurile neplăcute bisericii, care au existat dintotdeauna, dacă s-a gândit cumva, cineva, că popimea din Moldova a descoperit corupția: "Eusebiu a afirmat că în toată Asia demnităţile ecleziastice se vindeau, făcându-se comerţ cu ele. Se vindeau până şi crucile episcopale. Existau tarife. Această comercializare a demnităţilor, a Sfintelor Taine şi a crucilor episcopale fusese instaurată de episcopul Antonin al Efesului.

În afara acestui comerţ care era foarte rentabil şi care se practica pe scară largă, Antonin topise toate vasele de argint ale bisericii şi le vânduse. Vânduse apoi argintul topit al podoabelor sfinte. Mai mult, acest Antonin al Efesului luase marmura baptisteriului episcopal şi se folosise de ea pentru a-şi construi la el acasă băi superbe. După care Antonin luase coloanele de marmură ale bisericii pentru a-şi împodobi sufrageria.

Antonin trăia împreună cu o femeie în mod oficial, în văzul tuturor, şi avea cu ea un cârd de copii. Gură de Aur asculta aceste acuzaţii cu capul în mâini."

 

Dacă sunteți curioși, și despre polițiști: "A transforma un poliţist în om este o minune la fel de rară ca şi transformarea apei în vin. Pe drumul exilului, Gură de Aur a săvârşit o minune pe care până atunci o realizase numai Apostolul Pavel: i-a convertit pe temnicerii şi poliţiştii trimişi să-l persecute. A schimbat poliţiştii în oameni"; "Un poliţist nu se simte în largul său când cei torturaţi nu tremură de frică, nu strigă, nu cer milă."

 

Deși când am început volumul îmi părea rău că Virgil Gheorghiu n-a scris un roman (cartea fiind foarte aproape de un bildungsroman clasic), la sfârșit m-am gândit că făcut alegerea corectă, cu tupeu dacă vreți. Gură de Aur - atletul lui Hristos se citește foarte ușor, aproape ca o poveste, e o carte pe care aș recomanda-o oricărui adolescent, dar și prozatorilor. Are toate ingredientele unei cărți bune, chiar și umor și ironie ("Spune că numărul monahilor era atât de mare, încât gărzile au hotărât sa pornească la drum în ciuda riscului de a cădea în mâinile isaurienilor care se aflau din nou la porţile oraşului. Soldaţii şi ofiţerii preferau să cadă în mâinile cumpliţilor isaurieni mai degrabă decât să cadă în mâinile sfinţilor monahi").

 

Vă recomand cu căldură această carte, chiar și politicienilor, pe care dacă n-o să-i impresioneze viața lui Ioan Gură de Aur, măcar ar putea lua o lecție de oratorie, ca să-și facă discursurile de sărbători așa ca să nu râdă lumea ca la bancuri proaste.

 

*Virgil Gheorghiu, Ioan Gură de Aur - atletul lui Hristos, Ed. Deisis, Sibiu, 2004 

Alexandru Vakulovski

 

Teofil și Câinele de Lemn

 

Cosmin Perța este unul dintre oamenii pe care te bucuri că-i cunoști, care parcă după fiecare întâlnire devine și mai bun. Ne-a făcut cunoștință, acum mulți ani, Ștefan Manasia. Atunci am văzut doar un tip mare (aproape doi metri), dar știa ce știa Manasia. Cu timpul l-am descoperit și pe scriitorul și pe omul din muntele de om. Anul ăsta Cosmin Perța a citit poezie la Republica. Am avut o surpriză plăcută să descoper textele citite la Chișinău în cel mai recent roman al său.

 

Teofil și Câinele de lemn conține trei lumi (mari, dacă nu aprofundăm): lumea unui scriitor, Teofil Barbălată, ce se autocaracterizează ca fiind mediocru; lumea Câinelui de lemn, alt personaj bizar, ce trăiește încercând să evadeze din Șantier, dar în momentul în care reușește să fugă – dă de alt Șantier; și lumea în care nu contează exteriorul, doar lupta interioară continuă. Cosmin Perța alternează lumile: un capitol aparține lui Teofil, altul Câinelui de lemn, doar cea de-a treia lume, a poeziei, este atașată la sfârșitul fiecărui capitol.

 

Lumea lui Teofil are două timpuri: prezentul și Bucureștiul antebelic. Scriitorul are o problemă. El crede că mediocritatea lui scriitoricească e din cauza timpului. Și cum Cosmin Perța e foarte generos în romanul lui, îi permite să facă un salt ca să-l bată pe Urmuz, direct în Bucureștiul antelbelic, descris foarte fain, ce transmite excelent atmosfera (Cosmine, ce visezi?).

 

Lumea Câinelui de lemn, Șantierul, are în centrul ei închisoarea. E o lume a păpușilor distruse de sistem. Chiar dacă personajele vor să evadeze, ele trebuie să treacă prin centru, acolo unde e închisoarea, cu tortura ei, cea de toate zilele. Așa apar și numele personajelor: Câinele de lemn, Matrioșca sau Jumătatea de Matrioșcă. Poezia unește cele două lumi, până la sfârșitul cărții: și fizic.

 

Teofil și Câinele de lemn este o carte construită impecabil, narațiunea ține cititorul până la acel Sfârșit, chiar și după. Mi-a amintit de Maestrul și Margareta a lui Bulgakov. Și din cauza fantasticului, atmosferei, dar și a cunoașterii textelor ortodoxe. Lui V. Leac i s-a părut că “Perța pare să fie al treilea frate Strugatski. Umor, suspans, intertextualism, fantasy”. Poți compara romanul lui Cosmin doar cu cărțile de cotitură.

 

*Cosmin Perța, Teofil și Câinele de lemn, Ed. Herg Benet, București, 2012